Cum putem ţine Postul? (4)

din cartea : “Postul cel Mare” de Parintele Alexander Schmemann

POSTUL ÎN VIAŢA NOASTRĂ

CAPITOLUL V

4. „Stilul de viaţă”al Postului

Urmând slujbele liturgice, postind şi chiar rugându-ne periodic, nu epuizăm nevoinţele Postului. Sau, mai degrabă, pentru ca acestea să devină lucrătoare şi pline de sens ele trebuie împletite cu întreaga noastră existenţă. Cu alte cuvinte, au nevoie de un „stil de viaţă” care să nu fie în contradicţie cu ele, care să nu ducă la o vieţuire „scindată”. In trecut, în ţările ortodoxe, acest sprijin era dat de societatea însăşi: acesta reprezenta acel complex de datini, schimbări exterioare, legiuiri, ceremonii publice şi particulare pe care îl acoperă cuvântul rusesc „byt”şi care este parţial redat în cuvântul englezesc „culture”. De-a lungul Postului, întreaga societate primea un anumit ritm de viaţă, anumite rânduieli, care continuau să-i ţină treji pe membrii acelei societăţi în perioada Postului. De exemplu, în Rusia, nu se putea uita de Post chiar şi numai pentru că la vremea acestuia clopetele bisericii băteau, teatrele erau închise, iar în vremurile mai vechi tribunalele îşi suspendau activitatea. Prin ele însele, aceste lucruri exterioare erau în mod evident incapabile să forţeze omul spre pocăinţă sau către o viaţă religioasă mai activă. Dar creau o anumită atmosferă — un fel de climat de post — în care ostenelile individuale erau încurajate. Fiind slabi, avem nevoie de aduceri aminte exterioare, de simboluri şi de semne. Bineînţeles că există mereu pericolul ca aceste simboluri exterioare să poată deveni scopuri în sine şi, în loc de a fi simple aduceri aminte, să devină, în opinia populară, adevăratul sens al Postului. Acest pericol a fost deja menţionat mai înainte, când am vorbit despre obiceiuri şi ceremonii exterioare, care înlocuiesc adevăratele străduinţe personale. Totuşi, înţelese în mod adecvat, aceste datini reprezintă acea „curea” ce leagă nevoinţele duhovniceşti cu viaţa în totalitatea sa.

Noi nu trăim într-o societate ortodoxă şi — prin urmare — nu putem crea un „climat” de post la nivel social. Cu post sau fără post, lumea dimprejurul nostru, a cărei parte integrantă suntem, se schimbă. Prin urmare, aceasta cere din partea noastră un nou efort de reconsiderare a relaţiei religioase necesare între „cei din afară” şi „cei dinăuntru”. Drama religioasă a secularizării este aceea care ne împinge către o adevărată „schizofrenie” religioasă, divizând viaţa noastră în două părţi — cea religioasă şi cea seculară — care sunt din ce în ce mai puţin relaţionate. Astfel, este necesar un efort duhovnicesc pentru a transpune în practică moştenirile şi datinile tradiţionale care reprezintă tocmai mijloacele nevoinţei noastre. într-o manieră experimentală şi inevitabil schematică, această nevoinţă poate fi apreciată în termenii vieţuirii acasă şi afară din casă.

In viziunea ortodoxă asupra lumii, căminul şi familia constituie prima şi cea mai importantă zonă a vieţii creştine, de aplicare a principiilor creştine în existenţa de zi cu zi. Nu şcoala, nici chiar Biserica, ci căminul, adevăratul stil şi spirit al vieţii de familie, este acela care modelează viziunea noastră fundamentală asupra lumii, care modelează în noi o orientare esenţială de care, multă vreme, poate că nici nu suntem conştienţi dar care va deveni în cele din urmă un element hotărâtor. Stareţul Zosima al lui Dostoievski — în Fraţii Karamazov — spune: „Un om care îşi poate aminti lucrurile bune din copilărie este mântuit pentru toată viaţa sa”. Este foarte semnificativ faptul că face această remarcă după ce a rechemat-o pe mama sa pentru a-l duce la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, la frumuseţea slujbei, la cântarea nepereche a Postului Paştelui: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta…” Minunatul efort al educaţiei religioase, ce se face astăzi în şcolile bisericeşti va avea o semnificaţie minoră dacă nu va fi înrădăcinat în viaţa căminului, în viaţa familiei. Deci, ce se poate şi ce ar trebui să se facă acasă în timpul Postului? întrucât este imposibil să acoperim aici toate aspectele vieţii familiale, mă voi concentra asupra unuia dintre acestea.

Oricine va fi de acord, fără îndoială, că întregul stil al vieţii familiale a fost radical schimbat de radio şi televiziune. Aceste mijloace de „comunicare în masă” influenţează astăzi întreaga noastră viaţă. Nu este nevoie „să ieşim” pentru a „fi afară”. Lumea întreagă este permanent aici, la îndemâna mea. Şi, puţin câte puţin, experienţa elementară a vieţuirii într-o lume interioară, a frumuseţii acestei „interioritaţi” pur şi simplu dispare din cultura noastră modernă; dacă nu este televiziune este muzică. Muzica a încetat să mai fie ceva pe care să o asculţi; ea devine rapid un fel de „fundal sonor” pentru conversaţie, lectură, scris etc. De fapt, această nevoie de muzică permanentă descoperă incapacitatea omului modern de a se bucura de linişte, de a o înţelege nu ca pe ceva negativ, ca pe o simplă absenţă, ci tocmai ca pe o prezenţă şi ca pe o condiţie pentru orice prezenţă reală. Dacă creştinul trecutului a trăit în mare măsură într-o lume liniştită, care-i oferea largi posibilităţi pentru meditaţie şi viaţă interioară, creştinul de astăzi trebuie să facă un efort deosebit pentru a regăsi acea esenţială dimensiune a liniştii care ne poate pune în legătură cu realităţile cele mai înalte. Astfel, problema radioului şi a televiziunii de-a lungul Postului nu este una marginală, ci în multe aspecte este o problemă de viaţă sau de moarte duhovnicească. Trebuie să realizăm faptul că nu este posibil să împărţim, pur şi simplu, viaţa noastră între „tristeţea strălucitoare” a Postului şi „ultimul show”. Aceste două experienţe sunt incompatibile şi, în cele din urmă, una o va distruge pe cealaltă. Totuşi, este foarte probabil ca, fără să facă un efort deosebit, „ultimul show”să aibă o mai mare şansă împotriva „tristeţii strălucitoare” decât invers. Deci, un prim „obicei” ce se sugerează este acela al reducerii drastice a folosirii televiziunii şi radioului în timpul Postului. Nu îndrăznim să nădăjduim nici pentru un post „deplin”, ci numai pentru unul „ascetic” care, după cum ştim, înseamnă, întâi de toate, o schimbare a alimentaţiei şi o reducere a acesteia. De exemplu, nu este nimic greşit în a continua să urmăreşti ştirile sau în a selecta programe serioase, interesante şi de îmbogăţire intelectuală sau duhovnicească. Ce trebuie oprit în timpul Postului este consumul programelor T.V. — transformarea omului într-o „legumă” în fotoliu, lipit de ecran şi acceptând pasiv orice vine dinspre acesta.

Când eram copil (aceasta se întâmpla înaintea apariţiei televiziunii) mama obişnuia să încuie pianul în timpul primei, celei de a patra şi celei de a şaptea săptămâni din Post. îmi amintesc de aceasta mai intens decât de slujbele lungi ale Postului şi chiar şi astăzi un radio în funcţiune în timpul Postului mă şochează aproape ca o blasfemie. Această amintire personală este numai o ilustrare a impactului pe care unele decizii exterioare le pot avea în sufletul unui copil. Nu este vorba aici de un simplu obicei sau de o rânduială izolată, ci de experienţa Postului ca vreme aparte, ca ceva care este permanent prezent şi care nu trebuie pierdut, mutilat sau distrus. Dar totuşi, aici, ca şi în cazul postirii, nu este suficientă doar o simplă abţinere sau abstinenţă; aceasta trebuie să-şi aibă omologul său pozitiv.

Liniştea creată prin absenţa zgomotelor acestei lumi, oferite nouă prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, va fi plinită cu conţinut pozitiv. Dacă rugăciunea ne hrăneşte sufletul, intelectul nostru are şi el nevoie de hrana sa, întrucât intelectul omului este exact ce se distruge astăzi prin „bombardarea” necontenită a televiziunii, a radioului, a ziarelor şi a revistelor ilustrate etc. Sugerăm atunci pe lângă efortul duhovnicesc şi unul intelectual. Câte opere, câte roade minunate ale gândirii, imaginaţiei şi creativităţii omeneşti le neglijăm neîncetat în viaţa noastră pentru că, pur şi simplu, este mult mai uşor ca, întorcându-ne acasă, de la lucru, într-o stare de oboseală fizică şi mentală să deschidem televizorul sau să ne afundăm în vidul perfect al unui magazin ilustrat? Se presupune oare că trebuie să ne „planificăm”Postul? Iar aceasta înseamnă că trebuie să ne facem dinainte o listă rezonabilă a cărţilor pe care să le citim de-a lungul Postului? Nu este necesar ca toate să fie cărţi religioase; nu toţi oamenii sunt chemaţi să fie teologi. Totuşi, există atât de multă „teologie” implicită în anumite opere literare şi orice rod al adevăratei creativităţi omeneşti care îmbogăţeşte intelectul nostru este binecuvântat de Biserică, iar acesta, folosit corespunzător, capătă o valoare spirituală.

In capitolul anterior am menţionat că Duminicile a patra şi a cincea ale Postului sunt închinate pomenirii a doi mari învăţători ai spiritualităţii creştine: Sfântul Ioan Scărarul şi Sfânta Mana Egipteanca. Să înţelegem aceasta ca un îndrumar general că ceea ce Biserica doreşte să facem în timpul Postului este să căutăm îmbogăţirea duhovnicească şi intelectuală a lumii noastre interioare, să citim şi să medităm la acele lucruri ce ne vor ajuta să redescoperim acea lume interioară şi bucuria ei. Despre acea bucurie, despre adevărata vocaţie a omului, despre cel ce se plineşte înăuntru şi nu în afară, „lumea modernă” nu ne oferă nimic; fără această înţelegere a Postului ca şi călătorie în adâncul umanităţii noastre, Postul îşi pierde sensul.

In al doilea rând, care ar putea fi semnificaţia postului în orele lungi pe care le petrecem în afara căminului, făcând naveta, stând la birou, îngrijindu-ne de obligaţiile noastre profesionale, întâlnindu-ne cu colegii şi prietenii noştri? Deşi nu se poate da aici o„reţetă” corectă, ca de altfel în nici un alt domeniu, sunt posibile, totuşi, câteva consideraţii foarte generale. în primul rând, Pastele este vremea potrivită pentru a cântări caracterul incredibil de superficial al relaţiilor noastre cu oamenii, cu lucrurile şi munca. Lozincile „zâmbeşte” şi „ia-o uşor” sunt, într-adevăr, marile „porunci” care sunt respectate cu bucurie şi care înseamnă: nu te implica, nu te problematiza, nu adânci relaţiile tale cu ceilalţi; respectă regulile jocului, care combină o atitudine prietenoasă cu totala indiferenţă; judecă totul prin prisma câştigurilor, profiturilor şi progresului material; fii, cu alte cuvinte, parte a lumii ce foloseşte permanent expresii măreţe precum: „libertate”, „responsabilitate”, „grijă” etc, dar care, de facto, urmăreşte principiul materialist că omul este ceea ce mănâncă! Postul este vremea căutării înţelesului: înţelesul vieţii mele profesionale în lumina vocaţiei, înţelesul relaţiei mele cu ceilalţi, înţelesul prieteniei, înţelesul responsabilităţii mele. Nu există slujbă, vocaţie, care să nu poată fi „transformată” — fie numai în parte — nu în termenii unei mai mari eficiente sau ai unei mai bune organizări, ci în termenii valorilor umane. Este nevoie aici de acelaşi efort al „interiorizării” tuturor relaţiilor noastre, pentru că suntem fiinţe libere, care au devenit prizoniere ale sistemului ce, progresiv, a dezumanizat lumea. Iar dacă există un sens pentru credinţa noastră acela trebuie să fie înrudit cu viaţa, în toată complexitatea ei. Mii de oameni cred că schimbările necesare vin numai din afară, din revoluţii şi modificări ale condiţiilor externe. Noi, creştinii, trebuie să
dovedim că, în realitate, totul vine din interior — din credinţă şi din viaţa conformă cu aceasta. Biserica, atunci când a pătruns în lumea greco-romană, nu a denunţat sclavia, nu a chemat la revoltă. Credinţa sa, noua sa viziune asupra omului şi a vieţii au făcut, încetul cu încetul, ca sclavia să devină imposibilă. Un „sfânt” — şi sfânt înseamnă aici pur şi simplu un om care-şi ia credinţa în serios tot timpul — va face mai mult pentru schimbarea lumii decât o mie de programe tipărite. Sfântul este singurul şi adevăratul revoluţionar în această lume.

In cele din urmă, şi aceasta este ultima noastră remarcă generală, Postul este vremea de a controla cuvintele noastre. Lumea noastră este incredibil de verbală, iar noi suntem permanent inundaţi de cuvinte care şi-au pierdut sensul şi, deci, puterea. Creştinismul descoperă sacralitatea cuvântului — un adevărat dar dumnezeiesc pentru om. Din această cauză, cuvintele noastre sunt înzestrate cu puteri uriaşe, fie pozitive, fie negative. Din această cauză, vom fi judecaţi şi după cuvintele noastre: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei, XII, 36—37).

Paza vorbirii înseamnă să redescoperi seriozitatea şi sacralitatea sa, să înţelegi că uneori o glumă „inocentă” pe care o rosteşti fără măcar să te gândeşti la ea poate avea urmări dezastruoase — poate fi „paiul” ce împinge un om către deznădejde şi distrugere totală. Dar cuvântul poate fi, de asemenea, o mărturie. O conversaţie întâmplătoare peste birou, cu un coleg, poate să facă mai multe pentru comunicarea unei concepţii de viaţă, unei atitudini către aproapele sau despre muncă decât predica formală. Ea poate semăna sămânţa unei întrebări, a posibilităţii unei abordări diferite a vieţii, a dorinţei de a cunoaşte mai mult. Nu ştim cum, de fapt, influenţăm permanent pe aproapele prin cuvintele noastre, prin adevărata „tonalitate” a personalităţii noastre. Şi, în cele din urmă, oamenii sunt convertiţi la Dumnezeu nu pentru că cineva a putut să le dea explicaţii strălucite, ci pentru că au văzut în el că lumina, bucuria, profunzimea, seriozitatea şi iubirea sunt singurele care dezvăluie prezenţa şi puterea lui Dumnezeu în lume.

Şi astfel, dacă Postul este, aşa cum am spus la început, redescoperirea de către om a credinţei sale, este şi regăsirea vieţii sale, a sensului ei divin, a profunzimii ei sfinte. Prin oprirea de la mâncare, redescoperim dulceaţa ei şi învăţăm din nou cum să o primim de la Dumnezeu cu bucurie şi mulţumire. Prin „reducerea” muzicii şi a distracţiilor, conversaţiilor şi a relaţiilor sociale superficiale redescoperim valoarea fundamentală a relaţiilor umane, a muncii şi artei omeneşti. Şi redescoperim toate acestea pentru că, foarte simplu, îl redescoperim pe Dumnezeu însuşi — pentru că ne reîntoarcem la El iar prin El la toate acelea pe care ni Le-a dăruit în nesfârşita Lui dragoste şi milostovire.

Şi astfel în noaptea de Paşte cântăm:

„Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele de dedesupt. Deci să sărbătorească toată făptura învierea lui Hristos, întru care s-a întărit…”

Nu ne ruşina pe noi din nădăjduirea noastră, Iubitorule de oameni!

                 <- pagina anterioara