Slujind, între dragoste și datorie

laurentiu dumitru

Deseori, după vizionarea unui film, rămâi marcat de câte o situaţie de viaţă, de replica vreunui personaj. Ajunge uneori să te urmărească zile de-a rândul. O frămânţi, o cântăreşti, o întorci pe toate părţile şi încerci să te raportezi cumva la ea.

De curând am revăzut The Painted veil / Vălul pictat (2006), o ecranizare deosebită, mai nouă, dupăromanul omonim al lui Somerset Maugham. E vorba despre o povestea emoţionantă ce se petrece într-o zonă afectată de holeră, în China anilor ′20 ai secolului trecut; însă nu despre film am de gând să scriu, ci pe marginea unei replici.

Maica stareţă a unui aşezământ catolic din acea zonă afectată de epidemie, o bătrână cu inimă mare, energică, foarte grijulie şi primitoare, se destăinuie unei tinere englezoaice, măcinată sufleteşte, care încerca să se adapteze noilor condiţii de viaţă de acolo.

Maica îi spune printre altele: „M-am îndrăgostit când aveam…

Vezi articol original 531 de cuvinte mai mult

Anunțuri
De ziua Sfântului Ioan Hrisostom, despre Anafora Etiopiană a Sfântului Ioan Gură de Aur

De ziua Sfântului Ioan Hrisostom, despre Anafora Etiopiană a Sfântului Ioan Gură de Aur

JURNAL DE MIGRANT

Sfântul Ioan Gură de Aur este, fără îndoială, cel mai mare exeget al Sfintelor Scripturi din toate timpurile. Opera sa conţine tratate, omilii, cateheze, comentarii biblice, cuvântări, epistole şi scrisori. Cu toate acestea, tradiţia Bisericii a reţinut numele marelui antiohian în legătură cu  dumezeiasca Liturghie care se oficiază în ritul bizantin.

La sfârşitul secolului al IV-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur, ajuns Arhiepiscop al Constantinopolului, a adus cu sine Liturghia din Antiohia. Deşi majoritatea cercetătorilor contestă alcătuirea Liturghiei de către marele antiohian, s-a demonstrat că rugăciunea euharistică aparţine Sfântului care a prelucrat o mai veche tradiţie, pe care  a reformulat-o în spiritul teologiei antiohiene.

Încetăţenită în Constantinopol, de provenienţă siriană, Anafora Sfântului Ioan Gură de Aur a devenit normativă în tot spaţiul de influenţă al culturii bizantine.

Cu toată influența obţinută de concursul dat de autoritatea imperială, rugăciunea euharistică constantinopolitană nu a ajuns niciodată în mediul alexandrin. Dacă, pe plan…

Vezi articol original 1.320 de cuvinte mai mult

Tipul de om care se mişcă în negare

Cel care-şi omoară chiar și sentimentele

Tipul de om care ne preocupă este tipul care caută izolarea, care vrea să stea departe de ceilalți, să scape de ceilalți.

Este un tip care se mişcă în negare. Celelalte două tipuri, ar spune cineva, se mişcă şi în afirmare. Acesta din urmă, însă, se mişcă în negare. Nu vrea să fie atins, nu vrea să fie influențat, nu vrea să fie obligat. Tipul acesta, printre altele, are şi tendința de a-şi omori sentimentele, de a-şi înăbuşi sentimentele, de nu le lăsa să acţioneze, să iasă la suprafaţă.

În mod normal, fiecare sentiment al nostru ne face să ne deschidem, ne face să ne manifestăm, ne face să ieşim în evidenţă. Pentru tipul acesta, tocmai pentru că este închis – închis chiar şi faţă de sine – a intra în legătură cu ceilalți oameni, a intra în comuniune cu ceilalți oameni, a-şi lăsa puţin sentimentele să se manifeste, a accepta sentimentele celorlalți oameni, înseamnă teamă să nu se trădeze, teamă ca nu cumva să iasă din adâncul ființei lui si să sfărâme barajul care există între el şi ceilalţi, teamă ca nu cumva să se deschidă vreo ferestruică şi, astfel, fiinţa lui să fie trădată. N-ar vrea să i se întâmple aceasta în nici un caz.

Tipul acesta, tocmai datorită faptului că este închis, datorită îngrădirii lui, chiar şi atunci când înțelege că ceva nu merge bine cu el şi cere ajutor la o persoană care crede că-l poate ajuta, poate sta ceasuri întregi să discute cu persoana de la care a cerut ajutor, dar în adâncul lui să rămână baricadat, închis. Orice este în afara acestui zid discută ceasuri întregi, spune, repetă. Îşi ia, însă, toate măsurile de precauţie să nu se schimbe înlăuntru.

Este ca şi cum s-ar deschide o prăpastie în faţa lui, când se gândeşte, fie şi puțin, că poate înceta să fie cel care a fost până atunci, să se schimbe şi să devină altceva. Prăpastia din faţa lui îl determină să rămână închis, neschimbat, cu toate că poate obosi sau îi poate obosi pe ceilalți discutând şi căutând ajutor.

Desigur, acest lucru nu este întâmplător, a se închide cineva în sine şi a nu permite nimănui să pătrundă acolo. Fiecare om care vine în lumea aceasta, are conştiinţa fiinţei sale, are conştiinta sinelui său, a eului său. Fiecare om care vine în lumea aceasta este o persoană. Este dat de Dumnezeu ca fiecare să facă totul pentru a-şi păstra personalitatea sa, eul său, în sensul bun, libertatea sa.

Pe măsură ce omul creşte, în viață primeşte diferite lovituri. Când nu cunoaşte modul potrivit de a înfrunta greutățile, atunci este condus spre o stare bolnăvicioasă, spre închiderea în sine. Deşi, primul lucru pe care ar trebui să-l facă este să-şi salveze sinele, sinele său bun, sinele său real, în cele din urmă se creează o stare bolnăvicioasă, adică se închide în sinele său. Închiderea aceasta este o actiune constrângătoare.

Libertatea omului

Vedeți, Dumnezeu l-a creat pe om liber si l-a aşezat în rai. Ce înseamnă că l-a creat liber? Adică, l-a făcut neprihănit, curat, cu starea interioară firească si spontană îndreptată spre bine, spre Dumnezeu. Omul a avut şi posibilitatea de a spune nu lui Dumnezeu şi de a apuca pe cealaltă cale, lucru pe care l-a și făcut.

Dumnezeu a respectat libertatea omului. Nu numai atunci când l-a creat pe om liber a respectat-o, dar chiar si astăzi când omul este păcătos, căzut, îi respectă libertatea. Dar şi în perspectiva mântuirii Dumnezeu îl vrea pe om liber. Adică, omul să vrea în, mod liber, să se mântuiască, să vrea, în mod liber, să meargă la Dumnezeu, să vrea, în mod liber, să se supună lui Dumnezeu, să rămână liber și să trăiască ca om al lui Dumnezeu, liber.

Lucrul acesta este fundamental. Este, am spune, principiul fundamental şi pentru tipul acesta de om care se depărtează de ceilalți, se înstrăinează şi ajunge la o stare bolnavă. Tot de aici începe şi el. În fond acest lucru este bun, dar din diferite motive este condus la o stare bolnăvicioasă. Vom reveni asupra subiectului.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a V-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior    

Sa-i raspundem, iubitilor!…

[…] Ochii sunt dati sa priveasca dincolo de mine. Un psihiatru spune ca ochii celui care se vede pe el insusi, sunt bolnavi. Pentru ca firea ochilor mei nu este sa ma privesc pe mine; sa-mi port de grija sau sa ma idolatrizez. Ochii, precis, imi sunt dati sa privesc dincolo de mine, sa intru in comuniune cu lumea. Urechile mele exista nu pentru a ma auzi pe mine. Doar stim prea bine ca nu ma aud pe mine cu aceste urechi, ci cu cele duhovnicesti. Ele sunt pentru semenul meu, sa-l ascult pe el. Picioarele mele sunt pentru a ma indrepta catre celalalt; mainile mele, pentru a-l imbratisa pe el. Mirosul meu, mireasma mea, gustul meu, toate celelalte, sunt dincolo de mine, din comuniunea mea cu creatia, cu lumea.

Deci toata faptura mea, observati, e construita si orientata de la Dumnezeu, Care coboara. In definitiv, Dumnezeu, creand lumea, nu tot la fel, din El insusi a iesit si a creat o alta lume? Ori, asemenea lui Dumnezeu, eu ies din mine si comunic. Aceasta e fiinta mea, si aceasta fiinta a mea imi da viata. Viata de veci aceasta este. Daca eu ma cunosc pe mine si traiesc dupa chipul lui Iisus , asa cum mi S-a descoperit mie, am impartasire din viata vesnica; de aici de pe pamant, o gust, am anticiparea ei. E un fel de preludiu al vietii de veci.

Cei doi, sarmanii, preotul si levitul, n-au inteles taina aceasta. O, sarmanii! Ei au trecut pe alaturi; pe alaturi nu numai de bolnav, ci pe alaturi de viata de veci, pe alaturi de Hristos, pentru ca in bolnav era Hristos. Ei trebuiau sa gaseasca sensul existentei in acel bolnav, pentru ca Hristos e sensul vietii mele. Au trecut pe alaturi de viata, de sensul existentei. Deci eu totdeauna cand voi trece pe langa unul care striga la mine, oricat ar fi el de ticalos, pacatos, trebuie sa-i raspund. Sa-i raspundem, iubitilor! […]

fragm. din Pilda samarineanului milostiv, Parintele Constantin Galeriu; o gasiti integral aici: https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-25-dupa-rusalii/pilda-samarineanului-milostiv-97571.html

Închis într-un mod constrângător

Subiectul nostru este tipul de om care caută independenţa, izolarea, singurătatea.

Personal, cred că omul este ceea ce este din naştere, dar mai este şi ceea ce devine cât trăieşte. Pe de altă parte, nu este numai ceea ce devine, ci este şi ceea ce este din naştere.

Fiecare dintre noi are o predispozițe sau alta, are o slăbiciune sau alta, are o personalitate sau alta, are părinţii lui, dascălii lui, vecinătatea lui, mediul, evenimentele vieții lui, împrejurările vieții lui. Toate acestea ne fac să aparţinem unui anume tip.

Unii aparţin tipului de om care se ataşează de ceilalţi, care depinde de ceilalţi şi nu poate trăi decât în această dependenţă. Dacă pierd dependenţa, pierd totul.

Alții aparţin acelui tip de om care pe toţi îi consideră duşmani. Nu poate distinge la nici un om dispoziţia de bunătate, iubire, conlucrare. Toţi sunt duşmanii lui, toţi sunt periculoşi și faţă de toţi trebuie să ia poziţie de apărare.

Alţii aparţin celui de al treilea tip, care caută independenţa, care caută izolarea, singurătatea. Se poate, desigur, să greşesc clasificându-i aşa, dar mi se pare că este adevărat.

Marea problemă

Tipul acesta poate să fie om religios, să citească Evanghelia, să meargă la biserică, să participe la Tainele Bisericii, poate părea evlavios, uneori considerat chiar sfânt dar, de adâncul ființei lui să nu se fi apropiat, încă, harul lui Dumnezeu, în adâncul fiinţei lui să nu se fi ivit, încă, o rază a luminii lui Dumnezeu, fiindcă este foarte închis, este foarte îngrădit, pentru el este o catastrofă să se deschidă. Acesta, am putea spune, ştie un singur cuvânt: închis. Deschiderea îl sperie, chiar şi deschiderea în faţa lui Dumnezeu.

De aceea spunem, adeseori, în predici că problema este ca omul să se deschidă harului lui Dumnezeu, ca omul să se deschidă luminii lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă ca omul să se predea, înseamnă să primească un vizitator, să înceteze să fie îngrădit, să se deschidă.

Însă, tipul bolnăvicios nu poate face aceasta. Tipul bolnăvicios caută singurătatea, se refugiază în singurătate într-un mod constrângător. Aici este marea problemă. De aceea, poate fi cineva foarte religios, foarte evlavios, om al Evangheliei, om al Bisericii, însă, dacă face parte din acest tip bolnăvicios, vrând-nevrând, fie că-şi dă seama, fie că nu, într-un mod constrângător rămâne închis. Se creează în afara zidului care-l apără o sensibilitate excesivă, ca un mecanism de apărare, care se pune în funcţiune, de îndată ce apare ceva care să influenţeze acest suflet în adâncul lui, ceva care să-l îndatoreze, ceva care să-l preseze.

Câteva caracteristici ale omului care se izolează

Oamenii aceştia, după cum spun specialiştii, tocmai pentru că au într-un grad mare, această libertate interioară, pentru a nu o pierde, pentru a nu-şi pierde independenţa, pentru a nu-şi pierde singurătatea, ajung să fie deranjaţi chiar şi de lucruri cu totul exterioare. Adică cravata, cureaua, pantofii dacă-i strâng, se deranjează. Dacă se află într-un loc care este închis în faţa lor şi nu pot vedea, îi deranjează. Dacă se află într-un spaţiu închis, într-un tunel, într-o galerie, pe un drum subteran, nu pot suporta. Îi deranjează când trebuie să preia o îndatorire pe termen îndelungat, de pildă, când trebuie să facă un contract, când trebuie să se căsătorească, etc.

Mulţi oameni rămân necăsătoriți, nu ştim în ce măsură nu se căsătoresc pentru că Dumnezeu îi cheamă la un alt gen de viaţă. Rămân necăsătoriți întrucât le e teamă de căsnicie. Cred că pierd această libertate bolnăvicioasă. Le este teamă că vor pierde independenţa bolnăvicioasă. Le este teamă, tocmai, de faptul că altcineva poate pătrunde în adâncul fiinţei lor şi nu vor deloc acest lucru. Desigur, există alte nevoi, care, în cele din urmă, îl fac să se căsătorească. O femeie care caută ocrotire, care caută mângâiere, în cele din urmă se va căsători, însă având această slăbiciune. Cum este cu putința ca, după aceea, să existe comuniune între sufletele şi persoanele acestui cuplu? Se poate întâmpla, întocmai, şi cu bărbații.

Aceste tipuri bolnăvicioase, pot face unele lucruri, care par la prima vedere mici şi neînsemnate, în realitate sunt măsurile pe care le iau pentru a-și salva libertatea.

Dacă, de pildă, este cineva obligat să meargă la lucrul lui la ora opt, crede că este păgubit în interiorul lui dacă merge la opt. Se va duce la opt şi un minut, şi două minute, şi cinci minute. Adică, trebuie să simtă că-şi păstrează libertatea.

Este acel tip de om care poate oferi celorlalți, îi poate servi pe ceilalți, îi poate ajuta, dar în clipa în care ceilalţi îi vor cere concret ceva, n-o va face. Se simte dependent, se simte legat. Poate face un dar semenului său, unei cunoştinţe, dacă celălalt nu aşteaptă darul său. Dacă aşteaptă, însă, n-o să i-l facă niciodată.

Este acel tip de om care vrea să fie o exceptie. Nu trăieşte cum trăiesc ceilalţi. Vrea să facă ceva special, ceva deosebit. Simte ca piere îndată ce intră în viaţa obişnuită a celorlalţi oameni. Crede, aşadar, că îşi va pierde tocmai această libertate a lui, această independenţă a lui.

Este acel tip de om care caută îndeosebi supremaţia. Şi primul tip, cel care se conformează, care se ataşează, caută supremaţia, şi cel care este împotriva celorlalţi o caută, dar încă şi mai mult o caută acest din urmă tip. Este tipul care, mai mult decât toţi ceilalți, se delectează cu simţământul supremaţiei, pentru că este mereu singur, este mereu independent, este mereu închis în sine însuşi. Cum ar putea sta pe picioarele lui, cum s-ar putea sprijini, cum s-ar putea, oarecum, simți bine, dacă nu ar avea părerea că este un geniu, că are o valoare deosebită, că este cineva mare? Aceasta îl hrănește, îl satisface, îl odihnește, îl mulțumeşte. Însă, se amăgeşte amarnic, şi aceasta se vede atunci când evenimentele şi împrejurările vieții îl dezmint.

Știți, foarte bine, părerea pe care o avem fiecare despre noi înşine, ce credem despre noi că suntem. Vrând-nevrând, viaţa este o realitate şi ne obligă să venim cu picioarele pe pământ. În lucruri concrete, tipul de om de mai sus, vede limpede că nu este deloe vreun geniu, că nu are deloc vreo valoare, că nu se poate sprijini pe sine. În asemenea împrejurări, devenind de nerecunoscut, ca şi când n-ar mai fi cel care părea că este, aleargă la ceilalţi şi cere ocrotire, cere mangăiere, cere iubire. Își ia, desigur, măsurile de siguranţă ca nimeni să nu pătrundă în adâncul ființei sale, ca să rămână iarăşi singur. Aceasta este marea primejdie pentru el, nu cumva cineva să pătrundă în turnul lui de fildeș.

Deşi caută supremaţia, nu se luptă împreună cu ceilalți oameni şi nu se străduieşte împreună cu ei. Crede, însă, că întreaga lui ființa, în adânc, este o mare comoară şi aşteaptă ca ceilalţi să vadă această comoară, să recunoască această comoară, asteapta ca ceilalți sa-l descopere.

Este tipul acela de om, precum spune Karen Horney, care se închipuie pe sine un copac singuratic aflat în vârful dealului, iar ceilalți niste copaci aflaţi la poalele dealului, care nu se deosebesc unul de altul. Sunt toţi la fel, numai el, singurul copac care iese în evidență, care se afla sus, în vârful dealului.

Să ne lăsăm cu încredere în mainile lui Dumnezeu

Cum este posibil ca într-un astfel de suflet să vină harul lui Dumnezeu, când trăieşte într-un mod atât de bolnăvicios? Cum este posibll ca un astfel de suflet să fie vizitat de har, ca într-un astfel de suflet să vină lumina lui Hristos? Nu este cu putinţă! O viaţă întreagă religios, o viață întreagă nevoitor, este posibil ca adâncul ființei lui să fie neprelucrat şi bolnav, iar harul lui Dumnezeu să nu-l fi vizitat deloc!

Dacă omul începe, încet-încet, să conştientizeze starea lui şi se hotărăşte, se smereşte în faţa lui Dumnezeu, se străduieşte să se lase, cu încredere, în mâinile lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va găsi o cale să intre în subsolul lui întunecat, să intre în sufletul lui aspru, să-l preschimbe şi să-l facă adevărat creştin, om adevărat.

Abia atunci, îi va vedea şi pe ceilalţi oameni ca pe nişte oameni adevărați şi va avea un contact real şi o comuniune reală cu ei şi, fireşte, va apuca pe calea sa şi va spori, din har în har, până ce se va desăvârşi întru Iisus Hristos.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a IV-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Departe chiar şi de sinele lor

Ceva care se impune să facem

Ne vom referi şi astăzi la cel care se depărtează de ceilalți oameni.

Îndeosebi în epoca noastră, când viața – felul de viaţă, societatea, mentalitatea, duhul care există –  și civilizația sunt de aşa manieră încât îl scot pe om din sine însuşi şi-l fac să se reverse în afară, îl împrăştie, îl fărâmiţează, este nevoie, mai mult decât oricând, ca oamenii să se depărteze din când şi când de ceilalii, să rămână cu ei înşisi şi să dialogheze cu sinele lor.

Este adevărat că sunt mulți care fac aceasta. Nu numai oamenii care cred în Hristos şi se luptă să fie buni creştini, se străduiesc să se retragă în fața lui Dumnezeu şi să aibă un dialog cu ei înşişi, dar şi alții, mişcaţi de o dispoziție fllozofică, fac acest lucru pentru refacerea sinelul lor, pentru a se ajuta pe ei înşişi să ajungă la o deplinătate interioară. Şi asta nu e rău. Poate că se impune într-adevăr acest lucru, mai ales în vremea noastră.

Înstrăinaţi de ceilalţi

Cu toate acestea, există oameni care trăiesc permanent departe de ceilalți, chiar dacă trăiesc într-o familie care are şi alți membri, chiar dacă lucrează într-un loc de muncă – fabrică sau piaţă – şi au parteneri, funcţionari, colegi. Sunt între oameni, conlocuiesc cu ei, dar trăiesc departe de ei, înstrăinaţi de ei. Niciodată, probabil, n-au săpat adânc în lăuntrul propriu, ca să poarte un dialog adevărat cu sinele lor. Deşi sunt singuri, îi evită continuu pe ceilalți, sunt separați de ceilalți, nu se adâncesc în sinele lor şi nu poartă acest dialog.

Despărţiţi de ceilalți nu sunt doar cei care, în mod bolnăvicios, iubesc această îndepărtare, această înstrăinare. Despărţiţi de ceilalţi sunt şi cei despre care am vorbit. Adică cei care se ataşează de ceilalti, dar nu au comuniune adevărată cu ei, nu se află într-o relație adevărată cu ei, nu au iubire adevărată pentru ei; precum şi cei care adoptă o atitudine duşmănoasă se ceartă, se tulbură, intră în conflicte. Aceştia nu sunt înstrăinaţi, dar sunt separaţi de  ceilalți.

Tipul de oameni care stau departe de semenii lor, care se mişcă departe chiar şi de sinele lor, nu cunoaşte cine este sinele său. Deşi este continuu cu sinele propriu, deşi este închis în sine, baricadat în sine, deşi îşi ia toate măsurile de siguranță, pentru ca nu cumva ceilalți să-l atingă sufleteşte, ca nu cumva să intre în vreun contact psihic cu ceilalti, cu toate acestea nu ştie cine este, ce crede, ce speră, de ce se teme! Este înstrăinat de ceilalţi, dar este înstrăinat şi de sinele propriu.

Nevoia de suficienţă

Aşadar, acest tip construieşte în jurul lui un zid circular şi, până la un punct, îi lasă pe ceilalţi să se apropie. De aici încolo va face tot posibilul ca nimeni să nu poată pătrunde, câtuşi de puţin, în fiinţa lui. Evită orice comunicare.

Cea dintâi nevoie pe care o simte acest om, acest ins bolnăvicios, este să aibă oarecare suficienţă. De vreme ce este izolat, de vreme ce nu conlucrează, nu comunică cu ceilalţi, nu are relații reciproce cu ceilalţi, e firesc să facă totul pentru a se putea descurca singur. Prin urmare, face totul pentru a-şi fi suflcient sieşi.

Un asemenea individ uimeşte, uneori, prin inventivitatea lui. Oamenii obişnuiţi, cei care par a nu fi bolnavi, nu pot gândi, nu pot concepe lucruri pe care le gândeşte, le concepe, le descoperă cel care are nevoie de suficienţă. Ce înseamnă această suflcienţă? Înseamnă că omul acesta trebuie să poată trăi singur.

Toţi ceilalţi, mai mult sau mai puţin, au nevoie şi de semenii lor. Unui om normal nu-i este greu să ceară ajutorul celorlalţi. Unui om normal nu-i este greu să depindă puțin şi de ceilalți. Unui om normal nu-i este greu să ajute şi să fie ajutat, să îndatoreze şi să se îndatoreze.

Omul anormal, îndată ce vede că are nevoie de vreo persoană, că se îndatorează faţă de altă persoană, că este obligat să depindă de altă persoană, se adună în carapacea lui şi rămâne acolo singur.

Închis şi în faţa lui Dumnezeu

Acest tip de om are mereu nevoie de singurătate. Are atât de multă nevoie de singurătate, încât chiar în faţa lui Dumnezeu – rog să dăm o deosebită atenţie – îi este teamă să se deschidă. Adică, şi în faţa lui Dumnezeu vrea să rămână singur. Îl înspăimântă adevărul că Dumnezeu, de pildă, le vede pe toate, le ştie pe toate, că ochiului lui Dumnezeu, nimic nu scapă. Această realitate, acest adevăr îl sperie. Nu concepe că în ascunzătoarea lui, în singurătatea lui, în carapacea lui este posibil să privească ochiul lui Dumnezeu, este posibil ca Dumnezeu să le cunoască pe toate.

Vreţi să merg puţin mai departe? Nu numai că-l sperie că ochiul lui Dumnezeu le vede pe toate, că mintea lui Dumnezeu le ştie pe toate, dar, de vreme ce fiinţa lui este închisă, nici măcar nu vrea ca în această ascunzătoare, peste acest zid, să treacă altcineva în afară de sine.

Acest lucru este înfricoşător, este groaznic, dacă se adevereşte; şi se adevereşte. Se poate întâmpla aceasta multor oameni, oamenilor care sunt creştini, oamenilor care au legătură cu Dumnezeu, care au legătură cu Biserica, au legătură cu semenii lor, cu ceilalţi creştini, dar toate acestea până la un punct. Nu cumva vreun creştin sau vreun preot sau chiar Dumnezeu să înainteze mai mult.

Aşadar, tipul acesta de om nu se poate deschide către Dumnezeu. Este tipul de om care nu se poate încredinţa lui Dumnezeu. Este în definitiv creştinul care, toate bune şi frumoase, dar în adâncul său – simte, vede atunci când este atent – nu are încă comuniune cu Dumnezeu, nu are încă contact cu Dumnezeu. Lumina lui Dumnezeu nu a întrat în întunericul tainic care există în el, în carapacea bine încuiată. Este conştient de această realitate, dar se prea poate, chiar să nu fie.

Ne întrebăm: ,,De ce se întâmplă aşa?” De vreme ce se nevoieşte să fie creştin, de vreme ce crede până la un punct, de vreme ce împlineşte multe îndatoriri creştine şi vrea să aibă comuniune cu Dumnezeu, de ce în cele din urmă nu are? Si ne mirăm de ce este aşa. Sau, ne mirăm de ce nu-i iubeşte pe ceilalți creştini de ce nu-i iubeşte pe ceilalți oameni. Se poate ca relația acestuia să pară că este bună, că este continuă dar, în realitate, să nu aibă comuniune cu ceilalți oameni. Adică, nu-şi simte deschis sufletul în care va veni iubirea celorlalti creştini şi mai ales iubirea lui Dumnezeu.

O stare care cu greu pleacă

Starea aceasta este o stare bolnăvicioasă ştiti, este greu să plece. Putem spune despre asta, putem repeta, ne putem strădui să plece de la noi, dar ea nu pleacă. Dacă granitul s-ar topi la foc obişnuit, şi această stare ar putea pleca după strădaniii obişnuite. Granitul pentru a se topi, are nevoie de o temperatură înaltă. Această stare pentru a pleca, pentru ca zidul să se spargă, pentru ca sufletul să se deschidă, are nevoie, neapărat, de un grad înalt de credinţă.

Trebuie mai întâi, cred, ca cineva să înteleagă în felul acesta lucrurile, să le accepte şi să se hotărască să arunce în focul lui Dumnezeu acest granit, piatra care s-a aşezat în el şi care-l îndepărtează şi de Dumnezeu şi de oameni.

Tocmai aceasta nu vrea să facă acest tip de om. Dacă, îndată ce-şi dă seama cineva, spune: „Vreau nu vreau, trebuie să se întâmple”, dacă începe să se mişte, să vrea, mai devreme sau mai tărziu, focul lui Dumnezeu va topi această piatră, Dumnezeu va intra în sufletul lui, cerul se va deschide şi acel om va deveni creştin şi va încerca o viata nouă. Va cunoaşte dinlăuntrul său ce înseamnă creştinul şi cum trăieşte creştinul.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a III-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor