Sf. Efrem Sirul: Stăpânul tuturor Care de-a pururea vrea să miluiască neamul oamenilor, toate le foloseşte ca să-l facă pe Ilie milostiv. Iar, după ce a văzut, că nu se pleacă să se împace şi să lase mânia, atunci l-a trimis pe Ilie să se roage de o văduvă care era necăjită şi foarte săracă

Linişte daţi-mi mie, plecaţi-vă auzurile voastre, ca să tâlcuiesc povestirea Sfântului slăvitului Prooroc Ilie Tesviteanul, care a arătat râvnă fierbinte, sârguindu-se totdeauna ca să-i înduplece pe toţi să se închine Unuia Dumnezeu. Căci, dacă a văzut poporul făcând multe nelegiuiri şi abătându-se de la Dumnezeu şi închinându-se idolilor, umplându-se de mânie şi ochiul râvnei în sus, aţintindu-l, săgetând cerul prin vorbire, a ajuns, prin cuvânt până la cer. După ce a văzut poporul, atât de rătăcit de draci, şi având nădejdea şi încredinţarea că îl va scoate din rătăcire, după ce a văzut poporul smerit de mulţimea idolilor şi pe toţi proorocii mincinoşi adunaţi acolo, Ilie, umplându-se de râvnă şi de multă mânie, a slobozit cuvânt, cu jurământ asupra poporului, celui fără de lege; cerul l-a legat, norii, ca să nu plouă, i-a pecetluit, L-a înduplecat pe Dumnezeu cel milostiv să împlinească rugăciunea robului Său, vrând să arate păcătoşilor puterea şi tăria bunului Stăpân, şi s-a jurat înaintea Lui, zicând:

„Viu este Domnul, a zis, Căruia îi stau înainte, că nu se va pogorî ploaie, nici rouă pe pământ decât numai prin cuvintele gurii şi buzele mele”.

Şi minune preaslăvită s-a făcut cu duhul, că milostivul Dumnezeu după ce a auzit cuvântul robului său plin de râvnă, îndată a împlinit proorocia lui, pe care a spus-o din râvnă dumnezeiască. Şi, după ce s-a încuiat cerul şi s-au pecetluit norii, s-au uscat toate cele de pe faţa pământului. Viile s-au uscat, grâul nu a răsărit, toţi pomii roditori şi-au ascuns roadele lor, pământul nu şi-a mai dat roadele sale, păşune nu s-a arătat pe pământ, în scurt s-a ascuns toată verdeaţa de pe pământ şi copacii s-au uscat şi, prin hotărârea lui Ilie, şi apele de pe el au secat. Şi era vedere cumplită şi foarte dureroasă, precum odinioară, în vremea lui Noe. Că nu numai oamenii mureau, ci şi dobitoacele şi fiarele şi păsările.

O, Ilie, râvnitorule spre bine, gândeşte-te că numai oamenii au păcătuit înaintea Domnului, fiind amăgiţi de vrăjmaşul, dar pruncii ce au păcătuit? Dobitoacele, fiarele şi păsările ce au greşit? Că şi pe acestea toate le-ai dat la moarte. Măcar pe acestea, care sunt nevinovate, miluieşte-le şi dă ploaie pe pământ. Însă lui Ilie celui fierbinte în rugăciune, nimic nu-i păsa de unele ca acestea. Cei bogaţi au pierit şi ei de foame şi de sete, nefiind ploaie. Cu toate acestea, Stăpânul tuturor Care de-a pururea vrea să miluiască neamul oamenilor, toate le foloseşte ca să-l facă pe Ilie milostiv. Iar, după ce a văzut, că nu se pleacă să se împace şi să lase mânia, atunci l-a trimis pe Ilie să se roage de o văduvă care era necăjită şi foarte săracă. Şi, după ce a sosit Ilie, acolo unde i s-a poruncit, a văzut o văduvă adunând nişte lemnişoare. Deci, cunoscând sărăcia ei în care se afla, se ruşina Ilie să grăiască spre ea. Însă, cu toate că se ruşina, a împlinit porunca şi îndrăznind cu sfială a zis:

„O, femeie, îmi vei aduce mie puţină apă să beau?”.

Că legase apa, ca să nu plouă pe pământ. Şi văduva a strigat către Ilie:

„O, râvnitorule, spre bine, dacă prin jurământul limbii tale ai legat cerurile ca să nu plouă pe pământ, cum îndrăzneşti să ceri de la mine apă? Dacă prin limba ta ai înfrânat-o şi o ţii uscând pământul şi îngropi toate cele de pe el, de unde-ţi voi da ţie apa?”.

Iar el, îndată, s-a umilit de cuvântul văduvei şi s-a pornit întru el partea milostivirii. Iar văduva, auzind glasul Proorocului, a făgăduit să-i dea lui apa pe care el a cerut-o. Şi ducându-se ca să-i aducă, ce a zis Ilie către ea:

„Îmi vei aduce în mâna ta şi o bucată de pâine, să mănânc”.

Iar ea, îndată, a strigat către Ilie:

„Viu este Domnul Dumnezeu că nu am azimă coaptă în spuză, decât un pumn de faină în vadra mea, asemenea, încă, şi puţin untdelemn într-un ulcior. Pentru aceea am adunat aceste lemnişoare, ca sa fac o azimă mie şi fiului meu, să mâncăm şi să murim”.

Şi, după ce a auzit şi sugrumat fiind de foame, Ilie cugeta în sine să aducă dezlegare de legături. Auzind graiurile cele jalnice ale văduvei îndată a grăit către ea cuvânt plin de îndurerare, zicând:

„Intră, deci, şi fă-mi, mie întâi, o azimioară şi, apoi, vei face şi ţie şi fiului tău, că acestea zice Domnul: Vadra de făină nu va lipsi, nici untdelemn din ulcior nu va scădea, până când va da Domnul ploaie pe pământ şi va odrăsli, ca şi mai înainte, hrană tuturor oamenilor”. Încât chiar şi nevrând a făcut dezlegare legăturilor cerului. Căci osteneala foamei l-a silit pe el să facă aceasta.

Deci, a trimis Dumnezeu moarte copilului văduvei, trăgând pe Ilie ca să poruncească dezlegare legăturilor, iar văduva când a văzut moartea fiului ei, venind cu lacrimi la Prooroc, i-a zis lui:

„Vai mie, Proorocul al lui Dumnezeu, râvnitorule, mai mult decât toţi, de ce ai adus această durere şi plângere nevindecată sufletului meu. De ce mai trăiesc pe pământ, eu ticăloasa, dacă pe fiul meu, pe care îl aveam l-ai dat morţii? Am cunoscut că din pricina ta a murit fiul meu. Mai înainte de a veni tu aici era sănătos fiul meu. Căci în foamete cumplită şi în sete neasemănată, pe care tu le-ai adus asupra pământului, am trăit, iar acum, după ce ai venit tu la mine, dătător de hrană arătându-te, te-ai făcut pierzător al fiului meu unul-născut şi, scăpând de foame, leşin de bocete. Şi, socotind că te voi avea ajutor, te-ai făcut vânzător. Împreună locuitor primindu-te pe tine, am fost lipsită de fiul meu. Hrănindu-ne pe noi, în foamete, pe el l-ai dat morţii. Ai hrănit şi ai omorât pe unul născut fiul meu; m-ai lipsit pe mine de nădejdea mea. Pe ochiul bătrâneţilor mele, pe care îl aveam l-ai stins cu moartea. Mângâierea mea, pe care o aveam, venind tu, am pierdut-o. La întâlnirea ta, am fost lipsită de copilul meu. Că ce folos îmi este mie, având faină şi untdelemn şi săturarea de bucate, după ce fiul meu a murit? Mai de folos îmi era mie ca, împreună cu toţi să pier, decât sătulă să mă lipsesc de fiul meu. Că cine va mânca acestea, pe care mi le-ai dat? Ce câştig îmi este mie să am hrană, spre săturare, după ce am fost lipsită de slava unuia-născut fiului meu? Pier tânguindu-mă şi suspin pentru el. O, de nu te-aş mai fi văzut pe tine, nici n-aş mai fi auzit vorbirea ta”.

Şi se vedea văduva, grăind acestea cu tânguire şi lăcrimând la picioarele lui Ilie. Iar Ilie, râvnitorul spre bine, după ce a auzit-o, s-a sârguit spre rugăciune, mâhnindu-se cu sufletul; şi stând, ruga pe Dumnezeu zicând:

„Dezleagă, Stăpâne, legăturile morţii de la fiul văduvei; şi-l înviază pe el”.

Iar Preamilostivul Dumnezeu a zis, prin cuvânt, către dânsul:

„Dezleagă şi tu cerul, pe care cu limba ta l-ai legat; şi atunci, prin cuvânt, voi dezlega şi Eu legăturile morţii, pe care cu înţelepciune pentru tine, le-am adus asupra-i. Caută şi vezi Ilie, câtă mulţime de bătrâni şi de tineri, de prunci şi de maici au pierit, caută şi vezi lacrimile lumii întregi, cum cad, plângând şi cerând ploaie. Tu, văzând o singură femeie lăcrimând, pentru fiul ei, ţi se pare că eşti milostiv, dar toată lumea tânguindu-se lăcrimează, că toată piere, şi văzând-o, tu o treci cu vederea. Ştiu că râvnind pentru Mine ai adus asupra ei certare. Ştiu Ilie, că nu este altul asemenea ţie”.

Atunci a zis Ilie către Stăpânul său:

„Dă viaţă copilului şi dezleagă cerul, numai izbăveşte-mă de lacrimile văduvei, ca să nu mă mai întristeze, plângând”.

Şi înviind copilul şi luându-l pe el, Ilie l-a dat mamei sale. Iar văduva, luându-şi pe fiul ei, a zis, cu bucurie mare, către Ilie:

„Acum te-am cunoscut că eşti, cu adevărat, omul lui Dumnezeu şi grai adevărat este în gura ta!”.

Atunci a zis Dumnezeu către Ilie:

„Mergi şi spune lui Ahab că voi da şi Eu ploaie pe pământ”.

Şi venind către Ahab, Ilie a zis către el:

„Domnul va da ploaie pe pământul Său”.

Şi, adunând tot poporul lui Israel, au fost înjunghiaţi preoţii cei ce jertfeau lui Baal. Şi întorcându-i pe toţi să creadă în Dumnezeul cel viu, Ilie s-a înălţat în car de foc spre cer, întru cutremur mare, lăsându-şi cojocul asupra lui Elisei.

Iar Dumnezeului nostru să-I fie, de la noi, slavă şi cinste în vecii vecilor! Amin.

 

Cuvânt la Sf. Ilie Proorocul

Sf Efrem Sirul: Cuvinte și Învățături, Ed. Bunavestire, 1996

Anunțuri

Rugăciunea

– Gheronda, ce înseamnă pentru Sfinția Voastră rugaciunea?

– Trimit semnal, cer ajutor. Cer continuu ajutor de la Hristos, de la Maica Domnului, de la Sfinți, pentru mine și pentru ceilalți. Daca nu voi cere, nu-mi vor da.

din “Despre rugăciune”,  vol. 6 din colecția  “Cuviosul Paisie Aghioritul. Cuvinte duhovniceşti”,  ed. Evanghelismos

azi… o nouă carte la Editura „Evanghelismos”

albastru de... mai departe

Sfântul Paisie Aghioritul

„De mic copil, Sfântul Paisie a avut drept țintă Cerul.  Spre această țintă s-a îndreptat toată viața cu o minunata acrivie.  Singura sa preocupare a fost ascultarea de poruncile lui Dumnezeu și de sfânta Sa voie și astfel a devenit „organ dumnezeiesc, organ cuvântător, organ al Duhului, bine întocmit și bine răsunător” (Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, Cuvântul 12, 1).  S-a supus la nevoințe care depășeau măsurile omenești, a vărsat sudoare și lacrimi, a făcut „experiențe duhovnicești pe sine, ca un bun botanist”, „s-a amărât el însuși prin încercările pe care le-a făcut”, și și-a lăsat „rețetele sale duhovnicești”, prin care oricine își poate afla sănătatea duhovnicească.  Garanțiile duhovnicești pe care ni le-a lăsat sunt: pocăința și spovedania, dragostea și smerenia, rugăciunea și răbdarea, gândurile bune și duhul de jertfă.”

Traducere Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2017.

Desenele de început și de sfârșit de…

Vezi articol original 12 cuvinte mai mult

Gândul de Duminică

În romanul lui Dickens, Pickwick Papers există un fragment care este o foarte bună descriere a vieţii mele şi probabil şi a vieţii tale. Pickwick se duce la club. Opreşte o birjă şi pe drum pune o mulţime de întrebări. Printre altele, el întreabă:

– Spune-mi, cum este posibil ca un cal atât de prăpădit să poată trage aşa o trăsură de mare şi de grea?

Birjarul îi răspunde:

– Nu este o chestiune de cal, Sir, ci una de roţi.

La care dl Pickwick întreabă iarăşi:

– Ce vrei să spui?

Atunci birjarul îi explică:

– Ştiţi, trăsura are nişte roţi excelente, care sunt atât de bine unse, încât este suficient ca mârţoaga să tragă puţin, cât să se mişte roţile, pentru ca apoi, bietul animal să trebuiască să gonească pentru a-şi salva viaţa.

Noi nu suntem calul care trage, ci mârţoaga care fuge de trăsura care ameninţă să vină peste el şi să-l strivească. Neştiind încă în ce fel să acţionăm cât timp suntem lipsiţi de o determinare exterioară, descoperim că nu ştim ce să facem cu noi înşine şi atunci devenim tot mai plictisiţi. De aceea, mai întâi de toate trebuie să înveţi să stai împreună cu tine însuţi şi să înfrunţi plictiseala.

din „Școala rugăciunii”, Mitropolitul Antonie de Suroj

Mântuieşte şi miluieşte tot sufletul omenesc, cel necăjit şi întristat, tu, cea care cu toată dragostea îi porţi de grijă, măcar că nu s-a învăţat să cânte Fiului tău: Aliluia.

Bucură-te, Izbăvitoare, care pe noi, cei necăjiţi, din chinuri, din nevoi şi din moarte ne mântuieşti.

din Acatistul Maicii Domnului „Izbăvitoarea”

Cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este „prezenţa”

Henri de Toulouse-Lautrec

[…] Noi trebuie înţelegem dragostea nu are nevoie de purtători de cuvânt, înţelegem cea mai scumpă declaraţie de dragoste este prezenţa şi un cuvânt poate transmită ceva numai în măsură în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi în acel cuvânt. Hristos ne-a arătat ne iubeşte nu pentru ne-a vorbit frumos şi, îndrăznesc spun, nici măcar pentru a murit pentru noi, ci mai ales pentru ne-a încredinţat El însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului. S-ar fi putut întâmpla ca Cel ce a murit pentru noi cu peste 2000 de ani în urmă Şi schimbe relaţia faţă de omenire acum sau mâine, după cum mulţi îndrăgostiţi care au făcut gesturi de jertfă s-au schimbat în timp.

De aceea, nimic nu ne încredinţează mai mult de dragostea lui Hristos decât făgăduinţa Lui de a fi cu noi până la sfârşitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luată o demonstraţie de iubire, deşi a fost şi asta, căci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstraţii. Sfinţii L-ar fi iubit pe Hristos chiar dacă El ar fi ales o altă cale de răscumpărare a omului decât moartea Sa pe cruce. Însă nimeni n-ar fi suferit despărţirea de Hristos şi dacă Hristos s-ar fi despărţit de noi după învierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci şi însăşi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi însemnat nimic. Iată de ce cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la sfârşitul veacurilor. Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, îl primeşte în sine pe Hristos.

Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le îndeplinim.

Evanghelia mai este numită şi adunare de „cuvinte ale vieţii veşnice„, aşa cum a fost descoperită de către înger sutasului pomenit în Faptele Apostolilor. Altfel spus, atât cuvintele, cât şi faptele noastre, au o valoare numai în măsura în care pot rămâne veşnice, veşnicie pe care o primesc din împărtăşirea cu Cel singur veşnic, Dumnezeu.

Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţa, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezenţa atotcuprinzătoare, prezenţa până la identificare. Este o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim pentru a lasă loc Aceluia ne cuprindă şi ne umple de prezenţa Sa

fragm. din Ortodoxia pentru postmodernişti, Părintele Savatie Baştovoi

NICHIFOR CRAINIC: Amintiri din Seminarul Central Bucureşti 1904-1912. O noua scriere din seria reconstituiri, datorata arhivistului Florin Dutu

Textul si imaginea copertii cartii sunt reproduse de pe site-ul editorului, teologul Florin Dutu (cu multumiri). Cartea “Amintiri din Seminarul Central Bucureşti 1904-1912” a academicianului Nichifor Crainic, este a 8-a reconstituire in premiera din seria de scrieri ramase de la marele teolog roman si aduse la lumina de Florin Dutu… Cartea a aparut in primele zile ale lui februarie 2017.

16602006_823587327782047_4525079865427543906_o

Din cuprins:

Centenarul școlii mele
An de cumpănă grea
În drum spre noroc
Funia trece prin ac
Salt în confuzie
Reculegere și studiu
Ca să mă întrețin
În om zac porniri obscure
Lumina Farului
Între național și social
Vis de adolescent
Victima poeziei
Povestea unui nume
Cum scapi de tuberculoză

Editura Floare Albă de Colț
București, 2017

***

Extras din carte

„Seminarul Central… Școala aceasta a fost miracolul vieții mele. Eram copil când i-am văzut întâia oară vasta clădire roșie așezată pe dealul Filaretului, ca o cetate dominând Capitala, ca un avant-post al lumii rurale în năzuința de a cuceri orașul prin puterea spiritului. Tata mă adusese să văd târgul Moșilor și cum, la întoarcere spre sat, urcam pe bulevardul Maria, el înălță codia biciului spre palatul imens ce strălucea în apusul soarelui de Mai:
– Aici vreau să te dau eu la învățătură. Suntem săraci lipiți pământului, dar nu face nimic. Cine știe carte dă concurs și capătă bursă de stat.
M-am uitat după codia biciului și mi s-a făcut părul măciucă. Seminarul Central mi se părea de mii de ori mai mare decât sărmana noastră căsuță de la Bulbucata. Gândul că aș putea eu vreodată să intru în palatul acesta, mă amețea. Și-mi plăcea să cred mai degrabă că bietul tata a fost păcălit de vreun coțcar de la oraș.
Și totuși așa era să fie. În 1904, când am fost adus să-mi încerc norocul, eram unul dintre cei șapte sute cincizeci de copii concurenți adunați din Muntenia, Oltenia și Macedonia să luăm cu asalt cele 45 de locuri ale clasei întâia, dintre care numai 17 burse. Oricine își poate închipui din aceste cifre prestigiul și puterea de atracție a școlii acesteia în suflarea țărănească. Nu cred să fie alta mai populară în toată România.
Din respect pentru ea m-am încălțat întâia oară cu ghete încă de la bariera Rahovei. Numărul concurenților însă, băiețași aproape toți mai bine îmbrăcați decât mine, îmi tăia curajul. Genialul meu învățător d. Constantin Spâneșteanu, care venise să mă ocrotească până aici cu nesfârșita lui dragoste, mi-a spus atunci o vorbă, care mi s-a înfipt până la rădăcina sufletului: „N-ai nici o grijă, tu reușești sigur!” Nu-mi puteam da seama de ce eram în stare și de ceea ce nu eram, dar în cuvântul dascălului meu aveam o încrederea oarbă. La examene – nu-mi amintesc mimica nici unui profesor din comisie; ochii mi-erau țintă la dascălul meu, care mă asista. Simplele lui înclinări din cap îmi spuneau pe tăcute biruințele. Când s-au dat rezultatele generale, am avut sentimentul că nu eu am reușit, ci domnul Spâneșteanu!! Dar n-am uitat nici azi impresia de jale pe care ți-o făceau sutele de copii rămași pe dinafară. Îi revăd în amintire plângând în hohote spre poarta școlii, lângă părinții amărâți peste măsură. Ei luau, sărăcuții, din nou drumul țării, să se piardă pentru totdeauna în anonimatul rural, de unde năzuiseră să se ridice. Știam mai bine ca oricine viața cruntă la care se reîntorceau și de-aș fi avut o putere, pe toți i-aș fi oprit bursieri la Seminarul Central!
Întâia deprimare după biruință am trăit-o tot acolo. Ca să intru în viața cea nouă, îmi trebuia uniformă, cărți și o mulțime de alte lucruri. Cu lista lor în mână, m-am așezat lângă tata, răzimați de zidul cald încă de seara de toamnă. Vântul asvârlea peste noi frunze uscate din castanii bulevardului. Tata tăcea și ofta: n-avea niciun ban. Groaznică e biruința când n-ai cu ce s-o înduri! Târziu de tot: „Mi-e milă de tine – zise el – mai bine nu reușeai!” A, ce cald simțeam în spate zidul școlii și ce înghețată era mizeria din față! A doua zi tata s-a dus și-a vândut un cal din doi câți avea și singurul porc din bătătură. Dar suma tot nu se împlinea.
De unde aveam să bănuim noi atunci inima de aur a directorului Seminarului Central, părintele C. Nazarie, cu îngăduiala-i magnifică față de restriștea noastră, când a aflat-o! Și cum n-am uitat-o, n-am uitat de asemenea gestul domnului Teodor Popescu, pe-atunci pedagog al școlii, care a făcut să fiu scutit de taxele obligatorii!
Oameni buni cum am întâlnit în Seminarul Central, opt ani cât am învățat acolo, n-aveam să mai cunosc în viață. Îi revăd pe toți, directori, profesori și pedagogi…”

„Vizitam expozițiile, îndeosebi pe cele de ansamblu ale Tinerimii Artistice. Dar am avut norocul să vedem, eu și colegul meu de bancă, ultima ieșire în public a lui Nicolae Grigorescu. Sălile dinspre strada Franklin ale Ateneului Român erau împoAdobite cu pânze de dimensiuni reduse, mai mult ciobănași și care cu boi, preferințele amatorilor de-atunci. La ora două după-amiaza, nu eram în expoziție decât noi, doi elevi, și un bătrânel mărunt de stat, cu părul scurt și cărunt, cu pașii tot așa de scurți, dar sprinteni. Trecea vioi de la tablou la tablou, rânduia etichetele cu titluri sau cu prețuri, cu gesturi de gospodar grijuliu. N-avea lavalieră, nici plete cum purtau cei de la Tinerimea Artistică. L-am recunoscut îndată după autoportretele reproduse în almanahurile Minervei. Bătrânelul cu ochi mici și vii era titanul artei românești, Nicolae Grigorescu. Ne-am făcut și mai pitici decât eram și-am început să pășim în vârful degetelor. El a continuat să-și îndrepte etichetele ca și cum nimeni n-ar fi intrat în sală. Ne-am uitat multă vreme mai mult la dânsul decât la tablouri, pe furiș ca să nu-l supărăm. Dacă Eminescu ar fi apărut în locul lui, l-am fi privit cu aceeași emoție religioasă. Era omul prin paleta căruia s-a exprimat țara românească cu fetele ei fragede ca floarea mărului, cu ciobanii tineri care, din vârful plaiului, își aruncă nostalgiile în nemărginirea albastră, cu carele ce se întorc domol de la muncă învăluite în praf, cu turmele de oi, cu plăvanii monumentali, cu vițelușii ale căror boturi umede și ochi catifelați nu se mai întâlnesc în nicio galerie de artă din Europa, cu mestecenii sensibili ca un suflet care ascultă doina, cu caii călărașilor din posturile de veghe, cu soldații în iureș la Smârdan, care au făcut gloria patriei. În opera lui s-a esențializat România, popor, faună, floră și strădanie de afirmare. Nicolae Grigorescu e un Rubens românesc fără brutalitate carnală, dar cu viziune de mare poet. În anul acela 1907, vara, a închis ochii la Câmpina, purtat la groapă în car cu boi, așa cum a dorit. Tot atunci și tot acolo a murit „magul” Bogdan Petriceicu Hașdeu, marele învățat, răpit în enigma spiritismului de pierderea copilei sale Iulia…”

Academicianul NICHIFOR CRAINIC (1889-1972)

sursa: https://anomismia.wordpress.com/2017/02/18/nichifor-crainic-amintiri-din-seminarul-central-bucuresti-1904-1912-o-noua-scriere-din-seria-reconstituiri-datorata-arhivistului-florin-dutu/

Gândul de Duminică

E bine să ştim, deducând din parabola fiului risipitor, că dacă noi facem un pas către El, El face o sută înspre noi. E oricând gata să ne ierte, să ne cadă pe grumaz, să dea uitării rătăcirile, neroziile şi înstrăinările noastre, să Se bucure de întoarcerea păcătosului cu o bucurie nu mai puţin simplă, sinceră, naivă decât a păstorului care-şi află oaia pierdută ori a femeii care-şi găseşte drahma răzleţită în casă.

photo_2017-02-12_12-41-13bAceasta ne dă curaj şi nădejde! deoarece constatăm că Domnul nostru nu-i un socotitor nemilos, un contabil straşnic, un spirit dur şi mărunt, un aprig ţinător de minte al răului.

Întocmai ca tatăl din parabola risipitorului, e la orice oră din noapte şi zi dispus să ne primească, să ierte, să uite şi prin urmare să se bucure şi să se veselească. Amănuntul e osebit de important: nu numai că iartă, dar fapta aceasta bună pe care o săvârşeşte fără a sta mult pe gânduri îi este prilej de bucurie şi Lui. Tatăl, adică Domnul, se bucură nu numai pentru că a fost găsit cel pierdut şi a înviat cel mort şi nu doar pentru beneficiarul actului său de clemenţă. Se bucură şi de bucuria pricinuită, se veseleşte odată cu omul căit, ba poate şi mai mult decât acesta şi găseşte că-i nimerit să serbeze fără de zgârcenie şi de falsă pudoare blagoslovitul eveniment. După orice convertire Iisus stă la masa cu metanoizatul (cu Zaheu, cu Levi – Matei), se bucură o dată cu gârbova lecuită, cinează cu soacra lui Petru, cea scăpată de friguri, nu şovăie să junghie viţelul îngrăşat şi să se veselească, jucând şi cântând la înapoierea acasă a celui după care inima părintească jinduia.

Nu ni se cere altceva decât să ne întoarcem la El: fără teamă, fără îndoială, cu nădejde şi încredere; cina e gata, uşile-s deschise, viţelul e mult şi e gras, totu-i frumos orânduit. Să avem numai haină de nuntă, altfel spus: căinţă şi credinţă. Atâta doar să avem! Cu o singură vorbă – aidoma buretelui care curăţă tabla neagră ori gumei care şterge scrisul de pe hârtie – Hristos desfiinţează întregul nostru trecut, oricât ar fi de întunecat şi de murdar.

Din cel din urmă păcătos, El poate face un supraom, adică, de fapt, un om. Căci ne spune cu dreptate eseista Svetlana Paleologu: „supra-umanul nu este decât măsura justă, în esenţă, a adevăratului uman”. Hristos aceasta chiar face: dezvăluie supra-eul – overselff -ul zic anglo-saxonii – din noi, cu alte cuvinte omul mascat, obturat de consecinţele căderii strămoşeşti şi de toate păcatele, sluţeniile şi josniciile proprii. N-avem nevoie, cum credea Nietzsche, să ne răzvrătim împotriva creştinismului, să-L părăsim pe Hristos ca să avem acces la starea de supraom. Cu totul, dimpotrivă, numai Hristos este Acel care ne-o conferă. El ne înnobilează, ne căftăneşte, ne ridică la vechea noastră stare aristocratică, aşa cum şi eroul lui Cervantes – El nuestro Senor Don Quijote, El Cristo Espahol – îi concepe pe ţăranii şi târgoveţii din cârciumă ca pe adevăraţi seniori adunaţi în sala cea mare a castelului lor.

Aceasta-i „magia” lui Hristos – restauratorul: reaşezarea omului în starea lui paradisiacă de altădată, de cea mai nobilă dintre fiinţe. Parabola fiului risipitor nu-i decât punerea în formă de povestire – cum ar spune Paul Ricoeur şi alţi critici contemporani – a minunii ce se numeşte restabilirea omului în fericita lui condiţie adamică, în haina lui dintâi. Mai fericită de data aceasta, adaugă Dostoievski, dat fiind că risipitorul îşi va aduce aminte de greşeala sa, din hăul din care a ieşit şi va cunoaşte o beatitudine superioară celei a raiului iniţial.

fragm. din  „Dăruind vei dobândi – Mărinimia Domnului”,  părintele Nicolae Steinhardt

dacă aţi şti cât e de mare dulceaţa şi lărgimea şi tăria când ajungi la capătul tuturor poves­tirilor … acolo unde limba tace şi unde totul se spune dintr-o suflare!

Unge-mi inima cu untdelemnul milei Tale, Preamilostivul meu Domn.

Fie ca niciodată mânia împotriva celor puternici şi nici dispreţul fată de cei slabi să nu-mi cuprindă ini­ma! Căci totul e mai firav decât roua dimineţii.

Fie ca niciodată să nu se cuibărească în inima mea ura fată de cei ce complotează răul împotriva mea, spre a lua aminte la sfârşitul lor şi să rămân în pace.

Milostivirea deschide calea spre inima tuturor creaturilor şi aduce bucurie. Nemilostivirea aduce ceată la prova şi crează izolare.

Ai milă de robul Tău cel vrednic de milă, Preabună Marie şi descoperă-mi taina milei Tale.

Omul Absolut* este copilul milei Tatălui şi lumina Duhului.

Toată creaţia este doar o poveste despre El. Sorii cei puternici din ceruri şi cele mai mărunte picături de apă din lac poartă într-însele o părticică din istoria, povestea despre El. Toţi ziditorii cerului şi ai pămân­tului, de la preaputernicii serafimi până la stăpânii şi cele mai mărunte particule de praf, grăiesc exact aceeaşi poveste despre El, Care este preesenta lor şi izvorul cel mai dinainte de viată dătător.

Ce sunt toate cele de pe pământ, şi soarele şi luna decât creaţia Lui? Cu adevărat, în acest chip toată creaţia văzută şi nevăzută este Omul Absolut* în po­vestiri.

Esenţa este simplă, dar nu există sfârşit sau număr la povestirile despre esenţă.

Fraţii mei, cum oare pot eu să vă vorbesc despre esenţă, când voi nu înţelegeţi nici măcar povestirile?

Ah, dacă măcar aţi şti cât e de mare dulceaţa şi lărgimea şi tăria când ajungi la capătul tuturor poves­tirilor, acolo unde încep istorisirile şi acolo unde ele se sfârşesc. Acolo unde limba tace şi unde totul se spune dintr-o suflare!

Cât de plictisitoare devin atunci toate îndelungile şi obositoarele povestiri ale creaturilor! Cu adevărat ele sunt tot atât de plictisitoare ca pentru cel obişnuit să vadă fulgerul şi căruia îi spui povestiri despre fulger. Primeşte-mă în Tine, o, Unule Născut Fiule, aşa încât să pot fi unul cu Tine aşa precum am fost înainte de creaţie şi de Cădere*.

Fie ca lunga şi plictisitoarea mea poveste despre Tine să se sfârşească cu vederea Ta, fie şi de o clipă.
Fie ca să moară înşelarea mea în privinţa Ta, care m-ar putea face să cred că sunt ceva fără de Tine, că sunt altceva înafara Ta.

Urechile-mi sunt pline de poveşti. Ochii mei nu mai caută să vadă nimic înafara de Tine, esenţa mea, Cel plin de povestiri.

Din volumul „Rugaciuni pe malul lacului” (XII-a), Sf. Nicolae Velimirovici

În tăcere…

Deprindeţi-vă să stăpâniţi timpul: veţi deveni capabili, orice aţi face, oricare ar fi tensiunea, pe furtună, în plină tragedie sau pur şi simplu în confuzia vieţii moderne, să vă menţineţi în pace, nemişcaţi în prezent, în faţa lui Dumnezeu în tăcere sau în dialog. Dacă-i vorbiţi lui Dumnezeu aduceţi-i tot ce vă înconjoară, întreaga furtună. Dacă păstraţi tăcerea vă puteţi odihni în linişte. „Ochiul” ciclonului sau vijeliei, lăsând uraganul să bată în jurul vostru, în timp ce voi vă găsiţi chiar acolo unde se găseşte Dumnezeu, în singurul loc de stabilitate absolută. Dar acest punct de stabilitate absolută nu este un punct unde nu se petrece nimic; e punctul de convergenţă al tuturor tensiunilor în conflict, focarul unde ele se neutralizează, reţinute în mâna puternică a lui Dumnezeu.

Tăcerea autentică e ceva extrem de intens, ea posedă o densitate reală, e cu adevărat vie. Un pasaj din viaţa Părinţilor deşertului, rugând pe unul din ei să spună un cuvânt de zidire, cu prilejul vizitei unui episcop, a refuzat spunând: „Dacă tăcerea mea nu-i vorbeşte, cuvintele mele îi vor fi inutile”. O astfel de tăcere ar trebui să încercăm să cunoaştem, spre ea ar trebui să tindem. Cum putem ajunge?

[…] Acum 20 de ani, puţin timp după hirotonisirea mea, am fost trimis înaintea Crăciunului într-un azil de bătrâne. Una din pensionare – care avea să moară mai târziu în vârstă de 102 ani – a venit la mine după terminarea primei Liturghii pe care o oficiam acolo.

Ea mi-a spus:

– Părinte, doresc să-mi daţi câteva îndrumări cu privire la rugăciune.

Răspunzându-i să se adreseze altor persoane, ea mi-a spus:

– De ani de zile întreb, relativ la aceasta, oameni care au reputaţia că se pricep şi niciodată n-am putut scoate de la ei un răspuns raţional! Aşa că m-am gândit că, întrucât dv. probabil nu ştiţi nimic în această problemă, s-ar putea să-mi daţi răspunsul cel bun.

Era o intrare în subiect care mă încuraja! Aşadar am întrebat-o:

– Care este problema dv.?
– De 14 ani, recit aproape continuu Rugăciunea lui Iisus şi niciodată n-am simţit prezenţa lui Dumnezeu.

Aşa cum am putut i-am exprimat gândul meu:
– Dacă vorbiţi tot timpul, nu-I lăsaţi lui Dumnezeu răgaz să spună un singur cuvânt!
– Ce trebuie să fac?

– Intraţi în camera dv. După micul dejun, puneţi-o în ordine, aşezaţi-vă fotoliul într-o poziţie strategică astfel ca să întoarceţi spatele tuturor ungherelor întunecate, unde bătrânele îşi îndeasă tot ce vor să ascundă; aprindeţi candela în faţa icoanei şi, pentru început luaţi la cunoştinţă de camera dv. Mulţumiţi-vă să staţi, privind în jurul dv. şi încercaţi să vedeţi unde trăiţi: sunt sigur că, dacă n-aţi încetat să vă rugaţi de 14 ani, de mult timp n-aţi privit camera. Luaţi-vă apoi andrelele şi, timp de un sfert de oră, tricotaţi în prezenţa lui Dumnezeu, dar vă interzic să pronunţaţi măcar un cuvânt în rugăciune. Mulţumiţi-vă să tricotaţi şi încercaţi să vă bucuraţi de pacea camerei dv.

Sfatul acesta nu i s-a părut deosebit de duhovnicesc dar i s-a conformat. După câtva timp a venit din nou să mă vadă:

– Ştiţi, merge!
– Ce merge ? Ce se întâmplă ? am întrebat-o curios să cunosc rezultatul sfaturilor mele.
– Am urmat întocmai sfaturile dv. În fiecare zi, după ce m-am sculat, mi-am făcut toaleta, am luat micul dejun, apoi am venit în cameră, m-am asigurat că nimic nu era care să mă neliniştească, apoi m-am instalat în fotoliu, spunându-mi: „Ce minune! Dispun de un sfert de oră în care pot să nu fac nimic, fără să mă mustre conştiinţa!” Am străbătut camera cu privirea şi întâia oară, după ani de zile, mi-am spus: „Doamne, am cu adevărat o cameră frumoasă: una din ferestre dă în grădină; încăperea e de proporţii plăcute, spaţioasă şi am putut să-mi aranjez în ea tot mobilierul strâns de ani de zile”. Mă simţeam complet liniştită, deoarece camera mea era atât de calmă. Se auzea tic-tacul unei pendule dar ea nu tulbura liniştea, dimpotrivă, liniştea era intensificată prin aceasta; după o clipă mi-am adus aminte că trebuia să tricotez înaintea lui Dumnezeu, aşa că mi-am luat andrelele. O conştiinţă din ce în ce mai vie a tăcerii mă pătrundea; auzeam zăngănitul andrelelor când loveau braţul fotoliului, tic-tacul liniştit al pendulei, nimic nu mă preocupa, nu aveam nevoie să mă concentrez; deodată, mi-am dat seama că această tăcere nu era doar o lipsă a zgomotului, ci era substanţă. Nu era absenţa, ci prezenţa a ceva. Era o tăcere densă, plină, care mă cuprindea. Tăcerea din jurul meu, încetul cu încetul, venea în întâmpinarea tăcerii mele interioare.

Ea a terminat cu o observaţie foarte frumoasă pe care aveam s-o întâlnesc mai târziu la Bernanos. Ea a spus: „Deodată am avut conştiinţa că tăcerea aceasta era o prezenţă. În inima acestei tăceri era Cel ce este liniştea, pacea, armonia”.

Ea a mai trăit încă vreo zece ani şi spunea că îi era posibil întotdeauna să găsească tăcerea, când însă era liniştită şi paşnică. Aceasta nu înseamnă că ea încetase să se roage, ci că putea păstra câtva timp această tăcere contemplativă. Când spiritul ei începea să se agite, ea se ruga cu voce tare până când îşi recăpăta pacea; atunci ea se regăsea curând cufundată în tăcere.

Am putea face adesea aceeaşi experienţă dacă, în loc să voim cu orice preţ să facem ceva, ne-am mulţumi să spunem: „Mă găsesc în faţa lui Dumnezeu: ce fericire! Să nu ne mai mişcăm!” Cunoaşteţi desigur, din viaţa preotului din Ars, episodul privind pe bătrânul ţăran care petrecea ore întregi la biserică nemişcat şi fără să facă ceva. La întrebarea preotului: „Ce faci tu, tot acest timp?” el răspunse: „Eu îl privesc şi El mă priveşte!”

Nu putem ajunge la o asemenea rugăciune, decât dacă am putut realiza o anumită calitate a tăcerii. trebuie să începem prin tăcerea buzelor, tăcerea sensibilităţii, tăcerea spiritului, tăcerea corpului. Dar ar fi o greşeală să credem că putem începe cu sfârşitul: tăcerea inimii şi a spiritului.

E necesar să începem prin a pune tăcere buzelor noastre, trupului nostru, deprinzându-ne să rămânem calmi, să ne destindem, să nu cădem în visare sau în delăsare; este necesar să fim – potrivit formulei unuia din sfinţii ruşi – asemenea unei corzi de vioară, acordată astfel încât să dea nota justă, o coardă nici prea întinsă, gata să se rupă, nici prea destinsă şi incapabilă să vibreze. Pornind de aici, este necesar să ne deprindem a asculta tăcerea, a ne menţine într-o pace absolută: atunci vom descoperi poate, şi mai des decât credem, cât de adevărate sunt cuvintele cu care se încheie Apocalipsa:

”Stau la uşă şi bat”.

fragment din ”Şcoala rugăciunii”,  Mitropolitul Antonie de Suroj

17 ianuarie – sărbătoarea Sf Antonie cel Mare

sursa

Sfântul avva Antonie, pe când şedea în pustie, a căzut în mare melancolie (akedia) şi în mare întunecare a gândului (logismos). Şi i-a spus lui Dumnezeu:

“Doamne, vreau să mă mântuiesc, şi nu mă slăbesc gândurile. Ce să fac în suferinţa mea? cum mă voi mântui?”

Şi ridicându-se puţin către cele din afară a văzut Antonie pe altul ca el, aşezat la lucru, ridicându-se de la lucru să se roage, şi aşezându-se apoi la împletit funie, şi iar ridicându-se la rugăciune.

Or acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi lămurirea lui Antonie.

Şi l-a auzit pe înger spunând: “Aşa să faci şi te vei mântui.” Iar el, auzind acestea, se bucură şi prinse curaj, şi făcând aşa, se mântui.

*

Acest avva Antonie, meditând la adâncimea judecăţilor lui Dumnezeu, a întrebat: “Doamne, cum de mor unii tineri, şi alţii la adânci bătrâneţi? De ce sunt săraci unii, iar alţii se îmbogăţesc? De ce nedrepţii se îmbogăţesc, iar drepţii sunt săraci?”

Şi iată că o voce i-a zis: “Antonie, ai grijă de tine. Căci acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu, şi ţie nu ţi se cade să le ştii.”

*

L-a întrebat cineva pe avva Antonie: “Ce să fac ca să-i plac lui Dumnezeu?”

Iar bătrânul i-a răspuns: “Păzeşte ceea ce-ţi spun: oriunde ai merge, să-l ai pe Dumnezeu înaintea ochilor pururea; orice ai face, să ai mărturia (martyria, confirmare, validare) Sfintelor Scripturi; oriunde te-ai statornici, nu pleca devreme de-acolo. Urmează-le pe acestea trei şi te vei mântui.”

*

I-a spus avva Antonie avvei Pimen: “Lucrarea cea mare a omului e să-şi arunce păcatul înaintea lui Dumnezeu, şi să se aştepte la ispită până la ultima suflare.”

*

A spus tot el: “Nimeni neispitit nu va putea merge în Împărăţia Cerurilor. Că de aceea se spune: înlătură ispitele şi nimeni nu mai e mântuit.”

*

L-a întrebat avva Pamvo pe avva Antonie: “Ce să fac?” Iar bătrânul îi spuse: “Nu te încrede în dreptatea ta, nu te frământa pentru cele trecute; stăpâneşte-ţi limba şi pântecele.”

*

A spus avva Antonie: “Am văzut toate mrejele vrăjmaşului întinse pe pământ,” şi am suspinat zicând: “Cine o să treacă printre ele?” Şi am auzit o voce care zicea: “Smerenia”.

din Patericul egiptean