Arhive pe categorii: Cărți

Sfântul Ioan Maximovici – Sfântul Ioan cel Desculţ

Vlădica purta haine făcute din cel mai ieftin material chinezesc şi papuci sau sandale moi, totdeauna fără şosete, indiferent de vreme. Adeseori mergea desculţ, uneori după ce îşi dăduse sandalele vreunui sărac. Chiar şi slujea desculţ, lucru pentru care era criticat cu asprime. Se ştia deja că Vlădica era nu numai un drept şi un ascet, ci era şi atât de aproape de Dumnezeu, încât fusese înzestrat cu darul înaintevederii şi rugăciunile lui săvârşeau vindecări.

[…]

Vlădica a devenit cunoscut pentru sfinţenia lui nu numai ortodocşilor, ci şi neortodocşilor. Într-una dintre bisericile catolice din Paris, un preot a încercat să-i inspire pe tineri cu aceste cuvinte:
– Cereţi dovezi, spuneţi că în zilele noastre nu mai sunt nici minuni, nici sfinţi. De ce v-aş da dovezi teoretice, când astăzi umblă pe străzile Parisului un sfânt -Saint Jean Nus Pieds (Sfântul Ioan cel Desculţ) ?

[…]

Adesea venea îngheţat tot, tremurând de frig. Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri cum venea jos, întotdeauna desculţ, iar podeaua noastră nu avea linoleum, ci doar ciment gol, rece. Eu încercam să-i pun un covoraş pentru picioare, însă el reuşea de fiecare dată să se aşeze alături, şi niciodată pe acesta.

[…]

Ceea ce te impresiona la el mai înainte de toate era asceza sa incredibil de aspră. Era ca şi cum ar fi înviat un sfânt din pustie din primele secole. Nu se culca niciodată în pat; nici măcar nu avea aşa ceva. Uneori, dacă era grav bolnav, era îngrijit în altă parte. Dormea câte puţin, uneori câteva minute când era la rugăciune, câteva ore noaptea stând în capul oaselor, pe un scaun şi -ceea ce îi tulbura pe mulţi – câteva minute în cursul unei discuţii care nu îl interesa, nepierzându-i totuşi firul. Umbla desculţ, chiar şi pe pietrişul ascuţit al parcului de la Versailles. Mai apoi acest lucru i-a fost interzis de Mitropolit, după ce a avut o gravă infectare a sângelui din pricina unui ciob. Mânca numai o dată pe zi, spre miezul nopţii – cel puţin când avea cineva grijă de acest lucru; altminteri, nu mânca nici atunci.

[…]

Sfântul

Într-un spital din Paris era o bolnavă, Alexandra Lavrentievna Y., despre care i s-a vorbit episcopului. El a transmis mesajul că o să vină să o împărtăşească. Fiind într-un salon comun unde erau cam patruzecicincizeci de persoane, ea s-a simţit stânjenită faţă de franţuzoaice că o să fie vizitată de un episcop ortodox înveşmântat în haine ponosite, şi desculţ pe deasupra. După ce Vlădica a împărtăşit-o şi a plecat, franţuzoaica din patul alăturat i-a spus:
– Ce norocoasă sunteţi că aveţi un asemenea îndrumător spiritual.
Sora mea locuieşte în Versailles şi când i se îmbolnăvesc copiii îi scoate afară, pe strada pe unde trece de obicei episcopul, şi îl roagă să îi binecuvânteze. Şi întotdeauna după aceea copiii se fac imediat bine. Noi îl considerăm un sfânt.

[…]

Multe alte persoane l-au văzut pe Vlădica în vise neobişnuite, care au o semnificaţie sau un mesaj deosebit. Unii spun că li s-a dat ajutor supranatural. Modesta capelă, care va fi în curând împodobită cu icoane de Pimen Sofronov în amintirea lui Vlădica, este deja martorul atâtor lacrimi, mărturisiri, rugăminţi pornite din inimă…
Directoarea Căminului Sfântul Tihon din Zadonsk, de mult timp o slujitoare credincioasă a lui Vlădica, M. A. Şahmatova, a avut un vis vrednic de luat în seamă. O mulţime de oameni îl purtau pe Vlădica în coşciug la Biserica Sfântul Tihon; Vlădica a înviat, însă şi s-a aşezat în faţa uşilor împărăteşti, miruind oamenii şi cerându-i:

– Spune-le oamenilor: deşi am murit, sunt viu !

 

sursa: 100 de minuni ale Fericitului Ioan Maximovici – Pr. Serafim Rose, Pr. Gherman Podmoșenski, Editura Sophia

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Cărți, Sfinți și Sf. Părinți

Cînd o suferință își găsește rostul, ea începe să îți vorbească în felul unui educator…

… Sînt suferințe absurde. Acestea sunt foarte greu de suportat. N-au un înțeles, par să vină dincolo de orice necesitate.

Cînd o suferință își găsește rostul, ea începe să îți vorbească în felul unui educator.

Cel mai bun educator se folosește de exemple concrete. De aceea îmi spun: Cuvîntul lui Dumnezeu trebuie trăit – și mai puțin vorbit și disputat. La templu, Cristos a luat biciul. În loc să țină o predică, a lovit. Orice predică ar fi fost inutilă. Poate ca era mai important sa fie curățată casa Domnului de neguțători, nu să înțeleagă neguțătorii de ce nu e bine să-și facă în pridvorul templului negustoria. Gestul lui Cristos a fost mai presus de orice teorie. Există și această necesitate, câteodată – necesitatea acțiunii directe, neîntîrziate și fără multe cuvinte. Dacă stăm să ne gîndim bine, Cristos a făptuit mai mult decît a vorbit. Fără iubire nu poți să iei însă biciul. Nu ura l-a facut pe Cristos să intre în templu, ci mînia.

Regele Mihai I al României

Scrie un comentariu

Din categoria Cărți, Gândul zilei

Reculegerea e tăcere şi ascultare…

Reculegerea nu e totuna cu rugăciunea. Oamenii sunt înclinaţi mai mult să se roage, să ceară. E bine şi aşa. Dar e ca o convorbire telefonică în care spui o grămadă de  lucruri, şi spui, şi nu mai termini, şi nu-l laşi şi pe celălalt, de la capătul firului, să spună şi el ce are de spus.

Reculegerea e tăcere şi ascultare.

Când te reculegi, îl laşi pe Dumnezeu să-ţi vorbească.

La început vin gânduri nesemnificative, poate şi triviale, nimicuri. Trebuie să ai răbdare ca toate acestea, care dovedesc cât de frământat este cugetul omului, să se îndepărteze de tine. E nevoie de linişte – şi când se face linişte înăuntru, vin şi gândurile de la Dumnezeu, răspunsurile. Ce ceri tu lui Dumnezeu e una. Ce îţi dă el este cu totul altceva.

Regele Mihai I al Romaniei

Scrie un comentariu

Din categoria Cărți, Gândul zilei

Părintele Savatie Baștovoi: O carte despre Dumnezeu – „Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei ”

Părintele Savatie Baștovoi: Vreau să vă spun că tocmai am teminat de scris o carte care astăzi intră în tipar. E genul acela de carte care se scrie în timp real, așa cum s-a scris Antiparenting, doar că, de această dată, fără spectatori, ca să nu iasă cu scandal 🙂

Capitolele erau trimise la editură pe măsura scrierii și corectura venea din urmă pentru ca, atunci cînd eu voi pune ultimul punct, să o și putem trimite la tipar, astfel încît să o avem în preajma sărbătorilor. Este o carte de toată frumusețea în format mare Antiparenting, cartonată. Este cartea pe care o iubesc cel mai mult pentru că este o carte despre Dumnezeu. Dintotdeauna mi-am dorit să scriu o carte frumoasă despre Dumnezeu și acum simt că altfel nici nu se putea.

Fiți atenți pentru că surprizele sînt mai mari decît la Antiparenting

Un comentariu

Din categoria Cărți

,,Şi tu, dacă vrei să te înalţi, macină-te în lupta cu conflictele tale: ele conduc spre eternitate. E singurul drum care există. Şi pentru asta suferinţa te înalţă, atunci când o accepţi.”

din Citadela,
Antoine de Saint-Exupery

Scrie un comentariu

Din categoria Cărți

 Consecințe neplăcute ale deschiderii către ceilalți

Un motiv principal pentru care omul caută singurătatea

Am spus duminica trecută că tipul acesta de om care preferă izolarea, care preferă singurătatea, care se depărtează de oameni, care se mişcă departe de oameni, acţionează astfel şi pentru că vrea să-şi salveze personalitatea, vrea să-şi salveze adâncul ființei lui.

Şi greşeala lui este următoarea: pe când omul a fost zidit în aşa fel, şi a fost rezidit apoi de Dumnezeu, de Hristos, astfel încăt să-şi păstreze integră persoana lui şi totodată să fie în comuniune, întru Dumnezeu, desigur, cu ceilalți oameni, tipul de om care se mişcă departe de oameni nu izbuteşte acest lucru. El crede – sau este posibil să se întample şi aşa – că tocmai în ceasul când vine în comuniune cu ceilalţi oameni, îşi pierde persoana lui, personalitatea lui. Și cunosc câteva asemenea cazuri.

Oamenii închiși, izolaţi interior, mâhniți, nedreptăţiţi – oamenii care consideră că au fost nedreptățiți de către ceilalţi – oamenii care n-au găsit mângâiere, n-au găsit iubire nici măcar în familia lor, nici la tatăl, nici la mama lor, au crescut şi au cultivat o asemenea atitudine, adică pe cât au putut s-au izolat şi s-au retras în sine.

Şi când s-a aflat vreo persoană în viaţa lor – dacă e vorba de o tânără, când în viaţa ei s-a aflat un tânăr, dacă e vorba de un tânăr, când în viaţa lui s-a aflat vreo tânără – aşadar, când cineva s-a aflat în viaţa lor, şi prin felul acestuia de a fi, prin purtarea lui, prin cuvintele lui, indiferent dacă acestea au fost false, indiferent dacă acestea au fost prefăcute, a izbutit să descuie sufletul lor, să deschidă uşa zidului în care era închis sufletul lor, şi în continuare omul acesta s-a dovedit – în sens rău – cine este, atunci s-a întâmplat catastrofa.

O dată în viaţă sufletul acesta a hotărât să se deschidă, a hotărat să intre în comuniune cu o altă persoană, şi s-a ars rău de tot. Tocmai pentru că a fost înşelat şi amăgit, dar şi pentru că n-a ştiut cum poate cineva să-şi păstreze întreagă personalitatea şi totodată să intre în comuniune cu ceilalţi oameni. Aşadar aici este punctul sensibil, şi este foarte greu ca cineva să combine aceste două lucruri.

Șoc nervos

Revin de unde am început. Omul care se mişcă departe de ceilalţi oameni până la un punct are dreptate să se baricadeze, are dreptate să se retragă în sine. Însă, această izolare, această retragere în sine, această însingurare depăşeşte unele limite şi este, de-acum, o stare bolnăvicioasă. Nu este cazul monahului care lasă lumea şi toate ale ei, care poate rămâne şi cincizeci de ani complet singur.

Demersul monahului nu este mişcat de o dispoziţie bolnăvicioasă. De aceea, deşi este foarte singur, sufletul lui este deschis către orice om. Nu-i este greu să intre în comuniune cu ceilalți. Nici nu-i este teamă că personalitatea lui ar putea fi distrusă dacă ar intra în comuniune cu ceilalți. Nu se retrage din acest motiv. Tipul bolnăvicios, însă, se retrage tocmai din acest motiv.

Iar când acest tip este forţat de evoluţia lucrurilor să rămână, puțin, împreună cu ceilalţi, să aibă relați cu ceilalţi oameni, adică să iasă din carapacea lui, atunci păţeşte acest, aşa-zis, şoc nervos. Adică, se pierde, îşi pierde siguranţa. Unul se poate apuca de băutură şi poate ajunge alcoolic, altul poate ajunge să aibă tentative de sinucidere, altul poate să aibă manifestări nervoase. Ajunge în punctul acesta dacă este nevoit, în vreun fel, să iasă din carapacea lui. Nu suportă şi face şoc nervos. Şocul nervos poate părea că se datorează unor cauze concrete.

Permiteţi-mi să dau câteva exemple. Îndată ce femeia constată că bărbatul ei o minte în legătură cu anumite probleme, suferă un şoc nervos. Când cineva aşteaptă ceva de la superiorul lui şi nu se întămplă aşa, ajunge până în punctul de a face şoc nervos. Întâmplări mici, evenimente mici, pot să-l conducă pe omul care caută singurătatea la şoc nervos. Deşi, cauza care provoacă şocul nervos este profundă, uneori nici psihiatri nu-şi dau seama, cred că din întâmplarea neînsemnată care s-a petrecut, s-a produs şocul nervos.

Poate avea cineva în față un om care spune că nu se simte bine. De ce nu se simte bine? Deoarece cu cțteva zile în urmă i s-a întâmplat ceva. Relatarea întâmplării nu justifică producerea şocului nervos. În asemenea cazuri cauza trebuie căutată în profunzime, înlăuntrul persoanei. Omul care este izolat în turnul lui de fildeş, când este forțat de evoluţia lucrurilor să iasă afară, atunci îşi pierde capul.

Omul care este închis, când este nevoit să iasă din sine, sau este nevoit să lase lucrurile să intre înăuntrul său, se îngrozeşte, este cuprins de panică, simte că fortăreaţa care-i dădea siguranță este distrusă. Cel mai rău este faptul că se lasă cuprins de panică, crede că personalitatea lui este distrusă cu totul, că-şi pierde unicitatea în haosul celorlalți oameni şi că va pieri. Toți oamenii avem, mai mult sau mai puţin, impresia că suntem unici, adevăr valabil până la un punct. Personajul nostru ajunge până în punctul de a-i fi frică să nu înnebunească. Nu doar să nu-şi piardă minţile, ci nu cumva să se dezintegreze cu totul, nu cumva să se scindeze, nu cumva să i se topească personalitatea. Cred că este un sentiment foarte neplăcut.

***

Toate acestea se întâmplă tocmai pentru că, omul acesta, în adâncul lui – cine ştie când a fost începutul – nu a învăţat să intre în comuniune normală cu ceilalţi oameni şi să întâmpine corect evenimentele vieții. Un singur lucru a învătat: să fugă. Să fugă de oameni, să fugă de împrejurări, de evenimente, de toate cele pe care le-a simțit potenţiali duşmani, care vin să-i distrugă personalitatea.

Aşadar, aici este tot secretul. Omul care renaşte în Iisus Hristos – dar renaşte cu adevărat, renaşte din rădăcina lui din adâncimea ființei lui, renaşte însăşi persoana lui, şi nu doar face unele lucruri sau are unele obiceiuri religioase şi creştine – omul acesta îşi păstrează întreagă personalitatea lui, dar intră și lesne în contact cu ceilalți, de vreme ce iubirea adevărată funcţionează. Se luptă, suferă, osteneşte, dar în cele din urmă învinge. Aşadar, înfruntă cu uşurintă întâmplările pe care le întâlneşte în viaţă.

***

Omul a fast plăsmuit de Dumnezeu, astfel încăt să-şi păstreze integră persoana lui, şi totodată, să poată fi în comuniune deplină – întru Dumnezeu, desigur – cu ceilalți oameni.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a VI-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                             următor

Un comentariu

Din categoria Cărți, Duhovnicești

Tipul de om care se mişcă în negare

Cel care-şi omoară chiar și sentimentele

Tipul de om care ne preocupă este tipul care caută izolarea, care vrea să stea departe de ceilalți, să scape de ceilalți.

Este un tip care se mişcă în negare. Celelalte două tipuri, ar spune cineva, se mişcă şi în afirmare. Acesta din urmă, însă, se mişcă în negare. Nu vrea să fie atins, nu vrea să fie influențat, nu vrea să fie obligat. Tipul acesta, printre altele, are şi tendința de a-şi omori sentimentele, de a-şi înăbuşi sentimentele, de nu le lăsa să acţioneze, să iasă la suprafaţă.

În mod normal, fiecare sentiment al nostru ne face să ne deschidem, ne face să ne manifestăm, ne face să ieşim în evidenţă. Pentru tipul acesta, tocmai pentru că este închis – închis chiar şi faţă de sine – a intra în legătură cu ceilalți oameni, a intra în comuniune cu ceilalți oameni, a-şi lăsa puţin sentimentele să se manifeste, a accepta sentimentele celorlalți oameni, înseamnă teamă să nu se trădeze, teamă ca nu cumva să iasă din adâncul ființei lui si să sfărâme barajul care există între el şi ceilalţi, teamă ca nu cumva să se deschidă vreo ferestruică şi, astfel, fiinţa lui să fie trădată. N-ar vrea să i se întâmple aceasta în nici un caz.

Tipul acesta, tocmai datorită faptului că este închis, datorită îngrădirii lui, chiar şi atunci când înțelege că ceva nu merge bine cu el şi cere ajutor la o persoană care crede că-l poate ajuta, poate sta ceasuri întregi să discute cu persoana de la care a cerut ajutor, dar în adâncul lui să rămână baricadat, închis. Orice este în afara acestui zid discută ceasuri întregi, spune, repetă. Îşi ia, însă, toate măsurile de precauţie să nu se schimbe înlăuntru.

Este ca şi cum s-ar deschide o prăpastie în faţa lui, când se gândeşte, fie şi puțin, că poate înceta să fie cel care a fost până atunci, să se schimbe şi să devină altceva. Prăpastia din faţa lui îl determină să rămână închis, neschimbat, cu toate că poate obosi sau îi poate obosi pe ceilalți discutând şi căutând ajutor.

Desigur, acest lucru nu este întâmplător, a se închide cineva în sine şi a nu permite nimănui să pătrundă acolo. Fiecare om care vine în lumea aceasta, are conştiinţa fiinţei sale, are conştiinta sinelui său, a eului său. Fiecare om care vine în lumea aceasta este o persoană. Este dat de Dumnezeu ca fiecare să facă totul pentru a-şi păstra personalitatea sa, eul său, în sensul bun, libertatea sa.

Pe măsură ce omul creşte, în viață primeşte diferite lovituri. Când nu cunoaşte modul potrivit de a înfrunta greutățile, atunci este condus spre o stare bolnăvicioasă, spre închiderea în sine. Deşi, primul lucru pe care ar trebui să-l facă este să-şi salveze sinele, sinele său bun, sinele său real, în cele din urmă se creează o stare bolnăvicioasă, adică se închide în sinele său. Închiderea aceasta este o actiune constrângătoare.

Libertatea omului

Vedeți, Dumnezeu l-a creat pe om liber si l-a aşezat în rai. Ce înseamnă că l-a creat liber? Adică, l-a făcut neprihănit, curat, cu starea interioară firească si spontană îndreptată spre bine, spre Dumnezeu. Omul a avut şi posibilitatea de a spune nu lui Dumnezeu şi de a apuca pe cealaltă cale, lucru pe care l-a și făcut.

Dumnezeu a respectat libertatea omului. Nu numai atunci când l-a creat pe om liber a respectat-o, dar chiar si astăzi când omul este păcătos, căzut, îi respectă libertatea. Dar şi în perspectiva mântuirii Dumnezeu îl vrea pe om liber. Adică, omul să vrea în, mod liber, să se mântuiască, să vrea, în mod liber, să meargă la Dumnezeu, să vrea, în mod liber, să se supună lui Dumnezeu, să rămână liber și să trăiască ca om al lui Dumnezeu, liber.

Lucrul acesta este fundamental. Este, am spune, principiul fundamental şi pentru tipul acesta de om care se depărtează de ceilalți, se înstrăinează şi ajunge la o stare bolnavă. Tot de aici începe şi el. În fond acest lucru este bun, dar din diferite motive este condus la o stare bolnăvicioasă. Vom reveni asupra subiectului.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a V-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                  următor

Scrie un comentariu

Din categoria Cărți, Duhovnicești, Uncategorized

Închis într-un mod constrângător

Subiectul nostru este tipul de om care caută independenţa, izolarea, singurătatea.

Personal, cred că omul este ceea ce este din naştere, dar mai este şi ceea ce devine cât trăieşte. Pe de altă parte, nu este numai ceea ce devine, ci este şi ceea ce este din naştere.

Fiecare dintre noi are o predispozițe sau alta, are o slăbiciune sau alta, are o personalitate sau alta, are părinţii lui, dascălii lui, vecinătatea lui, mediul, evenimentele vieții lui, împrejurările vieții lui. Toate acestea ne fac să aparţinem unui anume tip.

Unii aparţin tipului de om care se ataşează de ceilalţi, care depinde de ceilalţi şi nu poate trăi decât în această dependenţă. Dacă pierd dependenţa, pierd totul.

Alții aparţin acelui tip de om care pe toţi îi consideră duşmani. Nu poate distinge la nici un om dispoziţia de bunătate, iubire, conlucrare. Toţi sunt duşmanii lui, toţi sunt periculoşi și faţă de toţi trebuie să ia poziţie de apărare.

Alţii aparţin celui de al treilea tip, care caută independenţa, care caută izolarea, singurătatea. Se poate, desigur, să greşesc clasificându-i aşa, dar mi se pare că este adevărat.

Marea problemă

Tipul acesta poate să fie om religios, să citească Evanghelia, să meargă la biserică, să participe la Tainele Bisericii, poate părea evlavios, uneori considerat chiar sfânt dar, de adâncul ființei lui să nu se fi apropiat, încă, harul lui Dumnezeu, în adâncul fiinţei lui să nu se fi ivit, încă, o rază a luminii lui Dumnezeu, fiindcă este foarte închis, este foarte îngrădit, pentru el este o catastrofă să se deschidă. Acesta, am putea spune, ştie un singur cuvânt: închis. Deschiderea îl sperie, chiar şi deschiderea în faţa lui Dumnezeu.

De aceea spunem, adeseori, în predici că problema este ca omul să se deschidă harului lui Dumnezeu, ca omul să se deschidă luminii lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă ca omul să se predea, înseamnă să primească un vizitator, să înceteze să fie îngrădit, să se deschidă.

Însă, tipul bolnăvicios nu poate face aceasta. Tipul bolnăvicios caută singurătatea, se refugiază în singurătate într-un mod constrângător. Aici este marea problemă. De aceea, poate fi cineva foarte religios, foarte evlavios, om al Evangheliei, om al Bisericii, însă, dacă face parte din acest tip bolnăvicios, vrând-nevrând, fie că-şi dă seama, fie că nu, într-un mod constrângător rămâne închis. Se creează în afara zidului care-l apără o sensibilitate excesivă, ca un mecanism de apărare, care se pune în funcţiune, de îndată ce apare ceva care să influenţeze acest suflet în adâncul lui, ceva care să-l îndatoreze, ceva care să-l preseze.

Câteva caracteristici ale omului care se izolează

Oamenii aceştia, după cum spun specialiştii, tocmai pentru că au într-un grad mare, această libertate interioară, pentru a nu o pierde, pentru a nu-şi pierde independenţa, pentru a nu-şi pierde singurătatea, ajung să fie deranjaţi chiar şi de lucruri cu totul exterioare. Adică cravata, cureaua, pantofii dacă-i strâng, se deranjează. Dacă se află într-un loc care este închis în faţa lor şi nu pot vedea, îi deranjează. Dacă se află într-un spaţiu închis, într-un tunel, într-o galerie, pe un drum subteran, nu pot suporta. Îi deranjează când trebuie să preia o îndatorire pe termen îndelungat, de pildă, când trebuie să facă un contract, când trebuie să se căsătorească, etc.

Mulţi oameni rămân necăsătoriți, nu ştim în ce măsură nu se căsătoresc pentru că Dumnezeu îi cheamă la un alt gen de viaţă. Rămân necăsătoriți întrucât le e teamă de căsnicie. Cred că pierd această libertate bolnăvicioasă. Le este teamă că vor pierde independenţa bolnăvicioasă. Le este teamă, tocmai, de faptul că altcineva poate pătrunde în adâncul fiinţei lor şi nu vor deloc acest lucru. Desigur, există alte nevoi, care, în cele din urmă, îl fac să se căsătorească. O femeie care caută ocrotire, care caută mângâiere, în cele din urmă se va căsători, însă având această slăbiciune. Cum este cu putința ca, după aceea, să existe comuniune între sufletele şi persoanele acestui cuplu? Se poate întâmpla, întocmai, şi cu bărbații.

Aceste tipuri bolnăvicioase, pot face unele lucruri, care par la prima vedere mici şi neînsemnate, în realitate sunt măsurile pe care le iau pentru a-și salva libertatea.

Dacă, de pildă, este cineva obligat să meargă la lucrul lui la ora opt, crede că este păgubit în interiorul lui dacă merge la opt. Se va duce la opt şi un minut, şi două minute, şi cinci minute. Adică, trebuie să simtă că-şi păstrează libertatea.

Este acel tip de om care poate oferi celorlalți, îi poate servi pe ceilalți, îi poate ajuta, dar în clipa în care ceilalţi îi vor cere concret ceva, n-o va face. Se simte dependent, se simte legat. Poate face un dar semenului său, unei cunoştinţe, dacă celălalt nu aşteaptă darul său. Dacă aşteaptă, însă, n-o să i-l facă niciodată.

Este acel tip de om care vrea să fie o exceptie. Nu trăieşte cum trăiesc ceilalţi. Vrea să facă ceva special, ceva deosebit. Simte ca piere îndată ce intră în viaţa obişnuită a celorlalţi oameni. Crede, aşadar, că îşi va pierde tocmai această libertate a lui, această independenţă a lui.

Este acel tip de om care caută îndeosebi supremaţia. Şi primul tip, cel care se conformează, care se ataşează, caută supremaţia, şi cel care este împotriva celorlalţi o caută, dar încă şi mai mult o caută acest din urmă tip. Este tipul care, mai mult decât toţi ceilalți, se delectează cu simţământul supremaţiei, pentru că este mereu singur, este mereu independent, este mereu închis în sine însuşi. Cum ar putea sta pe picioarele lui, cum s-ar putea sprijini, cum s-ar putea, oarecum, simți bine, dacă nu ar avea părerea că este un geniu, că are o valoare deosebită, că este cineva mare? Aceasta îl hrănește, îl satisface, îl odihnește, îl mulțumeşte. Însă, se amăgeşte amarnic, şi aceasta se vede atunci când evenimentele şi împrejurările vieții îl dezmint.

Știți, foarte bine, părerea pe care o avem fiecare despre noi înşine, ce credem despre noi că suntem. Vrând-nevrând, viaţa este o realitate şi ne obligă să venim cu picioarele pe pământ. În lucruri concrete, tipul de om de mai sus, vede limpede că nu este deloe vreun geniu, că nu are deloc vreo valoare, că nu se poate sprijini pe sine. În asemenea împrejurări, devenind de nerecunoscut, ca şi când n-ar mai fi cel care părea că este, aleargă la ceilalţi şi cere ocrotire, cere mangăiere, cere iubire. Își ia, desigur, măsurile de siguranţă ca nimeni să nu pătrundă în adâncul ființei sale, ca să rămână iarăşi singur. Aceasta este marea primejdie pentru el, nu cumva cineva să pătrundă în turnul lui de fildeș.

Deşi caută supremaţia, nu se luptă împreună cu ceilalți oameni şi nu se străduieşte împreună cu ei. Crede, însă, că întreaga lui ființa, în adânc, este o mare comoară şi aşteaptă ca ceilalţi să vadă această comoară, să recunoască această comoară, asteapta ca ceilalți sa-l descopere.

Este tipul acela de om, precum spune Karen Horney, care se închipuie pe sine un copac singuratic aflat în vârful dealului, iar ceilalți niste copaci aflaţi la poalele dealului, care nu se deosebesc unul de altul. Sunt toţi la fel, numai el, singurul copac care iese în evidență, care se afla sus, în vârful dealului.

Să ne lăsăm cu încredere în mainile lui Dumnezeu

Cum este posibil ca într-un astfel de suflet să vină harul lui Dumnezeu, când trăieşte într-un mod atât de bolnăvicios? Cum este posibll ca un astfel de suflet să fie vizitat de har, ca într-un astfel de suflet să vină lumina lui Hristos? Nu este cu putinţă! O viaţă întreagă religios, o viață întreagă nevoitor, este posibil ca adâncul ființei lui să fie neprelucrat şi bolnav, iar harul lui Dumnezeu să nu-l fi vizitat deloc!

Dacă omul începe, încet-încet, să conştientizeze starea lui şi se hotărăşte, se smereşte în faţa lui Dumnezeu, se străduieşte să se lase, cu încredere, în mâinile lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va găsi o cale să intre în subsolul lui întunecat, să intre în sufletul lui aspru, să-l preschimbe şi să-l facă adevărat creştin, om adevărat.

Abia atunci, îi va vedea şi pe ceilalţi oameni ca pe nişte oameni adevărați şi va avea un contact real şi o comuniune reală cu ei şi, fireşte, va apuca pe calea sa şi va spori, din har în har, până ce se va desăvârşi întru Iisus Hristos.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a IV-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Scrie un comentariu

Din categoria Cărți, Duhovnicești

Departe chiar şi de sinele lor

Ceva care se impune să facem

Ne vom referi şi astăzi la cel care se depărtează de ceilalți oameni.

Îndeosebi în epoca noastră, când viața – felul de viaţă, societatea, mentalitatea, duhul care există –  și civilizația sunt de aşa manieră încât îl scot pe om din sine însuşi şi-l fac să se reverse în afară, îl împrăştie, îl fărâmiţează, este nevoie, mai mult decât oricând, ca oamenii să se depărteze din când şi când de ceilalii, să rămână cu ei înşisi şi să dialogheze cu sinele lor.

Este adevărat că sunt mulți care fac aceasta. Nu numai oamenii care cred în Hristos şi se luptă să fie buni creştini, se străduiesc să se retragă în fața lui Dumnezeu şi să aibă un dialog cu ei înşişi, dar şi alții, mişcaţi de o dispoziție fllozofică, fac acest lucru pentru refacerea sinelul lor, pentru a se ajuta pe ei înşişi să ajungă la o deplinătate interioară. Şi asta nu e rău. Poate că se impune într-adevăr acest lucru, mai ales în vremea noastră.

Înstrăinaţi de ceilalţi

Cu toate acestea, există oameni care trăiesc permanent departe de ceilalți, chiar dacă trăiesc într-o familie care are şi alți membri, chiar dacă lucrează într-un loc de muncă – fabrică sau piaţă – şi au parteneri, funcţionari, colegi. Sunt între oameni, conlocuiesc cu ei, dar trăiesc departe de ei, înstrăinaţi de ei. Niciodată, probabil, n-au săpat adânc în lăuntrul propriu, ca să poarte un dialog adevărat cu sinele lor. Deşi sunt singuri, îi evită continuu pe ceilalți, sunt separați de ceilalți, nu se adâncesc în sinele lor şi nu poartă acest dialog.

Despărţiţi de ceilalți nu sunt doar cei care, în mod bolnăvicios, iubesc această îndepărtare, această înstrăinare. Despărţiţi de ceilalţi sunt şi cei despre care am vorbit. Adică cei care se ataşează de ceilalti, dar nu au comuniune adevărată cu ei, nu se află într-o relație adevărată cu ei, nu au iubire adevărată pentru ei; precum şi cei care adoptă o atitudine duşmănoasă se ceartă, se tulbură, intră în conflicte. Aceştia nu sunt înstrăinaţi, dar sunt separaţi de  ceilalți.

Tipul de oameni care stau departe de semenii lor, care se mişcă departe chiar şi de sinele lor, nu cunoaşte cine este sinele său. Deşi este continuu cu sinele propriu, deşi este închis în sine, baricadat în sine, deşi îşi ia toate măsurile de siguranță, pentru ca nu cumva ceilalți să-l atingă sufleteşte, ca nu cumva să intre în vreun contact psihic cu ceilalti, cu toate acestea nu ştie cine este, ce crede, ce speră, de ce se teme! Este înstrăinat de ceilalţi, dar este înstrăinat şi de sinele propriu.

Nevoia de suficienţă

Aşadar, acest tip construieşte în jurul lui un zid circular şi, până la un punct, îi lasă pe ceilalţi să se apropie. De aici încolo va face tot posibilul ca nimeni să nu poată pătrunde, câtuşi de puţin, în fiinţa lui. Evită orice comunicare.

Cea dintâi nevoie pe care o simte acest om, acest ins bolnăvicios, este să aibă oarecare suficienţă. De vreme ce este izolat, de vreme ce nu conlucrează, nu comunică cu ceilalţi, nu are relații reciproce cu ceilalţi, e firesc să facă totul pentru a se putea descurca singur. Prin urmare, face totul pentru a-şi fi suflcient sieşi.

Un asemenea individ uimeşte, uneori, prin inventivitatea lui. Oamenii obişnuiţi, cei care par a nu fi bolnavi, nu pot gândi, nu pot concepe lucruri pe care le gândeşte, le concepe, le descoperă cel care are nevoie de suficienţă. Ce înseamnă această suflcienţă? Înseamnă că omul acesta trebuie să poată trăi singur.

Toţi ceilalţi, mai mult sau mai puţin, au nevoie şi de semenii lor. Unui om normal nu-i este greu să ceară ajutorul celorlalţi. Unui om normal nu-i este greu să depindă puțin şi de ceilalți. Unui om normal nu-i este greu să ajute şi să fie ajutat, să îndatoreze şi să se îndatoreze.

Omul anormal, îndată ce vede că are nevoie de vreo persoană, că se îndatorează faţă de altă persoană, că este obligat să depindă de altă persoană, se adună în carapacea lui şi rămâne acolo singur.

Închis şi în faţa lui Dumnezeu

Acest tip de om are mereu nevoie de singurătate. Are atât de multă nevoie de singurătate, încât chiar în faţa lui Dumnezeu – rog să dăm o deosebită atenţie – îi este teamă să se deschidă. Adică, şi în faţa lui Dumnezeu vrea să rămână singur. Îl înspăimântă adevărul că Dumnezeu, de pildă, le vede pe toate, le ştie pe toate, că ochiului lui Dumnezeu, nimic nu scapă. Această realitate, acest adevăr îl sperie. Nu concepe că în ascunzătoarea lui, în singurătatea lui, în carapacea lui este posibil să privească ochiul lui Dumnezeu, este posibil ca Dumnezeu să le cunoască pe toate.

Vreţi să merg puţin mai departe? Nu numai că-l sperie că ochiul lui Dumnezeu le vede pe toate, că mintea lui Dumnezeu le ştie pe toate, dar, de vreme ce fiinţa lui este închisă, nici măcar nu vrea ca în această ascunzătoare, peste acest zid, să treacă altcineva în afară de sine.

Acest lucru este înfricoşător, este groaznic, dacă se adevereşte; şi se adevereşte. Se poate întâmpla aceasta multor oameni, oamenilor care sunt creştini, oamenilor care au legătură cu Dumnezeu, care au legătură cu Biserica, au legătură cu semenii lor, cu ceilalţi creştini, dar toate acestea până la un punct. Nu cumva vreun creştin sau vreun preot sau chiar Dumnezeu să înainteze mai mult.

Aşadar, tipul acesta de om nu se poate deschide către Dumnezeu. Este tipul de om care nu se poate încredinţa lui Dumnezeu. Este în definitiv creştinul care, toate bune şi frumoase, dar în adâncul său – simte, vede atunci când este atent – nu are încă comuniune cu Dumnezeu, nu are încă contact cu Dumnezeu. Lumina lui Dumnezeu nu a întrat în întunericul tainic care există în el, în carapacea bine încuiată. Este conştient de această realitate, dar se prea poate, chiar să nu fie.

Ne întrebăm: ,,De ce se întâmplă aşa?” De vreme ce se nevoieşte să fie creştin, de vreme ce crede până la un punct, de vreme ce împlineşte multe îndatoriri creştine şi vrea să aibă comuniune cu Dumnezeu, de ce în cele din urmă nu are? Si ne mirăm de ce este aşa. Sau, ne mirăm de ce nu-i iubeşte pe ceilalți creştini de ce nu-i iubeşte pe ceilalți oameni. Se poate ca relația acestuia să pară că este bună, că este continuă dar, în realitate, să nu aibă comuniune cu ceilalți oameni. Adică, nu-şi simte deschis sufletul în care va veni iubirea celorlalti creştini şi mai ales iubirea lui Dumnezeu.

O stare care cu greu pleacă

Starea aceasta este o stare bolnăvicioasă ştiti, este greu să plece. Putem spune despre asta, putem repeta, ne putem strădui să plece de la noi, dar ea nu pleacă. Dacă granitul s-ar topi la foc obişnuit, şi această stare ar putea pleca după strădaniii obişnuite. Granitul pentru a se topi, are nevoie de o temperatură înaltă. Această stare pentru a pleca, pentru ca zidul să se spargă, pentru ca sufletul să se deschidă, are nevoie, neapărat, de un grad înalt de credinţă.

Trebuie mai întâi, cred, ca cineva să înteleagă în felul acesta lucrurile, să le accepte şi să se hotărască să arunce în focul lui Dumnezeu acest granit, piatra care s-a aşezat în el şi care-l îndepărtează şi de Dumnezeu şi de oameni.

Tocmai aceasta nu vrea să facă acest tip de om. Dacă, îndată ce-şi dă seama cineva, spune: „Vreau nu vreau, trebuie să se întâmple”, dacă începe să se mişte, să vrea, mai devreme sau mai tărziu, focul lui Dumnezeu va topi această piatră, Dumnezeu va intra în sufletul lui, cerul se va deschide şi acel om va deveni creştin şi va încerca o viata nouă. Va cunoaşte dinlăuntrul său ce înseamnă creştinul şi cum trăieşte creştinul.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a III-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Scrie un comentariu

Din categoria Cărți, Duhovnicești

De ce se închide omul în sine în chip bolnăvicios

Important, în viaţa aceasta, este ca omul să poată, sădit întru Hristos împreună cu ceilalți oamenii, să se dezvolte ca personalitate distinctă şi să nu se confunde cu celelalte personalităţi. Vă aduceți aminte, spuneam că în teologia ortodoxă Dumnezeu este treimic. Biserica Ortodoxă a dat o mare luptă în chestiunea aceasta. Tatăl este Tatăl, Fiul este Fiul. Niciodată Tatăl nu este Fiul, niciodată Fiul nu este Tatăl. Sfântul Duh este Sfântul Duh; niciodată nu este nici Tatăl, nici Fiul. Dumnezeirea este una, însă Persoanele sunt distincte; niciodată nu se confundă.

Să revenim la om. Cu toții aparținem neamului omenesc, unui om; şi acel om este Hristos. Ca persoane, de vreme ce omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, suntem persoane distincte. Toate problemele de aici încep, chiar şi la copiii mici. Când un om, un copilaș, nu se dezvoltă ca persoană distinctă ori se va supune patologic celorlalți ori va lua o atitudine duşmănoasă faţă de ceilalți ori se va închide în sine.

O armă de apărare

Această închidere în sine nu este întâmplătoare. Este cu siguranţă o boală, dar totodată este şi o formă de apărare a omului. Am putea spune că este o strădanie a omului să nu-i fie furată, să nu-i fie distrusă personalitatea. De vreme ce nu ştim să trăim în această societate şi nici în familie, atitudinea mamei, atitudinea şi acțiunile părinţilor față de copii pot fi, deseori, distrugătoare pentru personalitatea copilului.

Personalitatea, care este dată de Dumnezeu şi este rădăcina şi structura fiecărui om, nu poate fi distrusă uşor. În strădania ei de a nu se lăsa distrusă, fiecare personalitate acționează altfel. Fireşte, modul în care acționează este patologic, este bolnăvicios, este în afara abordării corecte a lucrurilor; în orice caz personalitatea nu se predă uşor.

Atunci când cineva se supune în chip patologic, când se înrobeşte, când se supune slugarnic – precum copilul care, în cele din urmă, se supune mamei şi, prin actiunea aceasta, pare că personalitatea lui este distrusă, şi aşa este – foloseşte o armă de apărare pe care o posedă, pentru ca personalitatea lui să nu fie distrusă complet. Este ca şi cum ar spune: „Nu mă pot descurca. Mama şi ceilalţi se comportă cu mine ca şi cum nu mă pot descurca, decât dacă-mi plec capul, ca să salvez ce se mai poate”. Dacă-mi este îngăduit să spun, este asemenea prizonierului care se preface cuminte şi ascultător față de cei care l-au prins şi este dispus să lucreze cu bunăvoință tot ce i se dă, până ce va găsi prilejul potrivit pentru a evada.

Aşadar, în ceasul în care personalitatea nu se poate descurca altfel, se supune în chip servil. Face acest lucru folosind ultima armă de apărare pe care o are, ca să mai păstreze ceva din sine. Și când se comportă cu duşmănie fată de ceilalți oameni, foloseşte tot o armă de apărare. Se închide în sine şi foloseşte arma de apărare, pentru că nu există o altă scăpare pentru el. Faptul că nu vede corect lucrurile, este o altă problemă. Însă el aşa le vede şi aşa le judecă. Desigur, toate acestea se întămplă în subconştient şi instinctiv.

Îi vede pe ceilalţi oameni ca pe nişte ființe răpitoare, care nu numai că vor să-i ia hainele sau banii, ci vor să-i distrugă şi fiinţa. De aceea se închide, se baricadează. Poate să discute, se poate chiar supune, poate face diverse lucruri, însă, în cele din urmă, nu lasă pe nimeni să se apropie, nu se deschide cu adevărat către ceilalti oameni. Acest lucru este nimicitor, este distrugător pentru om. Ţineti minte, însă că motivul pentru care face cineva aceasta este tocmai pentru a-şi salva personalitatea. Numai că în loc să şi-o salveze, o pierde.

Cum se salvează personalitatea

Personalitatea omului se salvează, în cele din urmă, şi rezistă în fața actiunilor injuste ale semenilor şi ajunge ,,la starea bărbatului desăvarșit, la masura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4:13) prin iubire, despre care am vorbit. Iubirea este cea care ajută personalitatea să nu se confunde cu alte personalități. În creştintsm aşa stau lucrurile.

Mi-au venit, acum, în minte următoarele: după neoplatonism, după filosofia antică şi după Nirvana, oamenii se confundă cu Dumnezeu. După filozofia budistă fiecare om în relaţie cu Dumnezeu se aseamănă unei picături de apă care a sărit dintr-un râu. Răul curge iute şi, atunci când întâlneşte pietre, teren strâmb, sar stropi de apă, însă aceşti stropi cad iarăşi în râu şi astfel se fac una cu răul, după cum au fost la început. Aşa văd oamenii acestei religii relația dintre om şi Dumnezeu. Şi după ideile neoplatonice tot cam aşa stau lucrurile. Adică, în cele din urmă omul se întoarce la Dumnezeu şi se confundă, se face una cu El.

După Evanghelie, după învăţătura creştină ortodoxă, omul este şi rămâne pentru totdeauna persoană distinctă. Doar o ființă distinctă poate iubi şi primi iubire. Iubirea adevărată nu ne confundă niciodată cu celălalt; iubirea adevărată nici nu ne îndepărtează niciodată de celălalt. Iubirea adevărată păstrează, salvează personalitatea. Nu confundă pe om nici cu alte personalităţi şi nici cu Dumnezeu. Iubirea adevărată scoate personalitatea din sine şi o pune în comuniune adevărată cu alte personalități, nu se distruge, nu moare închisă în sine. Orice făptură când se închide în sine moare. Acesta este nihilismul, pe care-l învaţă şi astăzi filozofia existențialistă a nihilismului.

După nihiliști, omul ajunge un nimic, ajunge la moarte, fiindcă nu este deschis către Dumnezeu şi către ceilalți oameni prin iubirea care izvorăşte de la Hristos. Moare asfixiat în sine. Sau se poate confunda cu ceilalţi şi iarăşi moare, dispare. De aceea spun aceşti filozofi existențialişti ai nihilismului că iadul oamenilor sunt semenii lor. Spun că iadul meu sunt ceilalţi. Acest lucru este greşit. Ceilalți sunt raiul, după cum spunem noi, iubirea circulă între persoane, există comuniunea iubirii şi nimeni nu poate trăi singur.

Şi atunci când se supune, şi atunci când ia atitudine duşmănoasă faţă de ceilalţi, şi atunci când se închide în sine, de fapt, omul vrea să se salveze pe sine. Ca şi când ar spune: Chiar dacă mă îmbolnăvesc, chiar dacă nu sunt un om normal şi întreg, măcar fiinţa mea cea mai profundă să se salveze. Dar acestea sunt stări patologice.

Atunci, însă, când omul acesta, care are o asemenea stare bolnăvicioasă, înţelege starea mai adâncă a fiinţei sale şi că se mişcă în funcţie de această stare, se poate dărui cu adevărat lui Hristos şi poate renaşte cu adevărat întru Hristos. Atunci se va umple de iubire adevărată, va deveni o personalitate adevărată şi va avea o legătură adevărată şi reală cu ceilalţi oameni.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a II-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                    următor                                                                                                                                                                 

Scrie un comentariu

Din categoria Cărți, Duhovnicești, Uncategorized