Consecințe neplăcute ale deschiderii către ceilalți

Un motiv principal pentru care omul caută singurătatea

Am spus duminica trecută că tipul acesta de om care preferă izolarea, care preferă singurătatea, care se depărtează de oameni, care se mişcă departe de oameni, acţionează astfel şi pentru că vrea să-şi salveze personalitatea, vrea să-şi salveze adâncul ființei lui.

Şi greşeala lui este următoarea: pe când omul a fost zidit în aşa fel, şi a fost rezidit apoi de Dumnezeu, de Hristos, astfel încăt să-şi păstreze integră persoana lui şi totodată să fie în comuniune, întru Dumnezeu, desigur, cu ceilalți oameni, tipul de om care se mişcă departe de oameni nu izbuteşte acest lucru. El crede – sau este posibil să se întample şi aşa – că tocmai în ceasul când vine în comuniune cu ceilalţi oameni, îşi pierde persoana lui, personalitatea lui. Și cunosc câteva asemenea cazuri.

Oamenii închiși, izolaţi interior, mâhniți, nedreptăţiţi – oamenii care consideră că au fost nedreptățiți de către ceilalţi – oamenii care n-au găsit mângâiere, n-au găsit iubire nici măcar în familia lor, nici la tatăl, nici la mama lor, au crescut şi au cultivat o asemenea atitudine, adică pe cât au putut s-au izolat şi s-au retras în sine.

Şi când s-a aflat vreo persoană în viaţa lor – dacă e vorba de o tânără, când în viaţa ei s-a aflat un tânăr, dacă e vorba de un tânăr, când în viaţa lui s-a aflat vreo tânără – aşadar, când cineva s-a aflat în viaţa lor, şi prin felul acestuia de a fi, prin purtarea lui, prin cuvintele lui, indiferent dacă acestea au fost false, indiferent dacă acestea au fost prefăcute, a izbutit să descuie sufletul lor, să deschidă uşa zidului în care era închis sufletul lor, şi în continuare omul acesta s-a dovedit – în sens rău – cine este, atunci s-a întâmplat catastrofa.

O dată în viaţă sufletul acesta a hotărât să se deschidă, a hotărat să intre în comuniune cu o altă persoană, şi s-a ars rău de tot. Tocmai pentru că a fost înşelat şi amăgit, dar şi pentru că n-a ştiut cum poate cineva să-şi păstreze întreagă personalitatea şi totodată să intre în comuniune cu ceilalţi oameni. Aşadar aici este punctul sensibil, şi este foarte greu ca cineva să combine aceste două lucruri.

Șoc nervos

Revin de unde am început. Omul care se mişcă departe de ceilalţi oameni până la un punct are dreptate să se baricadeze, are dreptate să se retragă în sine. Însă, această izolare, această retragere în sine, această însingurare depăşeşte unele limite şi este, de-acum, o stare bolnăvicioasă. Nu este cazul monahului care lasă lumea şi toate ale ei, care poate rămâne şi cincizeci de ani complet singur.

Demersul monahului nu este mişcat de o dispoziţie bolnăvicioasă. De aceea, deşi este foarte singur, sufletul lui este deschis către orice om. Nu-i este greu să intre în comuniune cu ceilalți. Nici nu-i este teamă că personalitatea lui ar putea fi distrusă dacă ar intra în comuniune cu ceilalți. Nu se retrage din acest motiv. Tipul bolnăvicios, însă, se retrage tocmai din acest motiv.

Iar când acest tip este forţat de evoluţia lucrurilor să rămână, puțin, împreună cu ceilalţi, să aibă relați cu ceilalţi oameni, adică să iasă din carapacea lui, atunci păţeşte acest, aşa-zis, şoc nervos. Adică, se pierde, îşi pierde siguranţa. Unul se poate apuca de băutură şi poate ajunge alcoolic, altul poate ajunge să aibă tentative de sinucidere, altul poate să aibă manifestări nervoase. Ajunge în punctul acesta dacă este nevoit, în vreun fel, să iasă din carapacea lui. Nu suportă şi face şoc nervos. Şocul nervos poate părea că se datorează unor cauze concrete.

Permiteţi-mi să dau câteva exemple. Îndată ce femeia constată că bărbatul ei o minte în legătură cu anumite probleme, suferă un şoc nervos. Când cineva aşteaptă ceva de la superiorul lui şi nu se întămplă aşa, ajunge până în punctul de a face şoc nervos. Întâmplări mici, evenimente mici, pot să-l conducă pe omul care caută singurătatea la şoc nervos. Deşi, cauza care provoacă şocul nervos este profundă, uneori nici psihiatri nu-şi dau seama, cred că din întâmplarea neînsemnată care s-a petrecut, s-a produs şocul nervos.

Poate avea cineva în față un om care spune că nu se simte bine. De ce nu se simte bine? Deoarece cu cțteva zile în urmă i s-a întâmplat ceva. Relatarea întâmplării nu justifică producerea şocului nervos. În asemenea cazuri cauza trebuie căutată în profunzime, înlăuntrul persoanei. Omul care este izolat în turnul lui de fildeş, când este forțat de evoluţia lucrurilor să iasă afară, atunci îşi pierde capul.

Omul care este închis, când este nevoit să iasă din sine, sau este nevoit să lase lucrurile să intre înăuntrul său, se îngrozeşte, este cuprins de panică, simte că fortăreaţa care-i dădea siguranță este distrusă. Cel mai rău este faptul că se lasă cuprins de panică, crede că personalitatea lui este distrusă cu totul, că-şi pierde unicitatea în haosul celorlalți oameni şi că va pieri. Toți oamenii avem, mai mult sau mai puţin, impresia că suntem unici, adevăr valabil până la un punct. Personajul nostru ajunge până în punctul de a-i fi frică să nu înnebunească. Nu doar să nu-şi piardă minţile, ci nu cumva să se dezintegreze cu totul, nu cumva să se scindeze, nu cumva să i se topească personalitatea. Cred că este un sentiment foarte neplăcut.

***

Toate acestea se întâmplă tocmai pentru că, omul acesta, în adâncul lui – cine ştie când a fost începutul – nu a învăţat să intre în comuniune normală cu ceilalţi oameni şi să întâmpine corect evenimentele vieții. Un singur lucru a învătat: să fugă. Să fugă de oameni, să fugă de împrejurări, de evenimente, de toate cele pe care le-a simțit potenţiali duşmani, care vin să-i distrugă personalitatea.

Aşadar, aici este tot secretul. Omul care renaşte în Iisus Hristos – dar renaşte cu adevărat, renaşte din rădăcina lui din adâncimea ființei lui, renaşte însăşi persoana lui, şi nu doar face unele lucruri sau are unele obiceiuri religioase şi creştine – omul acesta îşi păstrează întreagă personalitatea lui, dar intră și lesne în contact cu ceilalți, de vreme ce iubirea adevărată funcţionează. Se luptă, suferă, osteneşte, dar în cele din urmă învinge. Aşadar, înfruntă cu uşurintă întâmplările pe care le întâlneşte în viaţă.

***

Omul a fast plăsmuit de Dumnezeu, astfel încăt să-şi păstreze integră persoana lui, şi totodată, să poată fi în comuniune deplină – întru Dumnezeu, desigur – cu ceilalți oameni.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a VI-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior   

Anunțuri

Tipul de om care se mişcă în negare

Cel care-şi omoară chiar și sentimentele

Tipul de om care ne preocupă este tipul care caută izolarea, care vrea să stea departe de ceilalți, să scape de ceilalți.

Este un tip care se mişcă în negare. Celelalte două tipuri, ar spune cineva, se mişcă şi în afirmare. Acesta din urmă, însă, se mişcă în negare. Nu vrea să fie atins, nu vrea să fie influențat, nu vrea să fie obligat. Tipul acesta, printre altele, are şi tendința de a-şi omori sentimentele, de a-şi înăbuşi sentimentele, de nu le lăsa să acţioneze, să iasă la suprafaţă.

În mod normal, fiecare sentiment al nostru ne face să ne deschidem, ne face să ne manifestăm, ne face să ieşim în evidenţă. Pentru tipul acesta, tocmai pentru că este închis – închis chiar şi faţă de sine – a intra în legătură cu ceilalți oameni, a intra în comuniune cu ceilalți oameni, a-şi lăsa puţin sentimentele să se manifeste, a accepta sentimentele celorlalți oameni, înseamnă teamă să nu se trădeze, teamă ca nu cumva să iasă din adâncul ființei lui si să sfărâme barajul care există între el şi ceilalţi, teamă ca nu cumva să se deschidă vreo ferestruică şi, astfel, fiinţa lui să fie trădată. N-ar vrea să i se întâmple aceasta în nici un caz.

Tipul acesta, tocmai datorită faptului că este închis, datorită îngrădirii lui, chiar şi atunci când înțelege că ceva nu merge bine cu el şi cere ajutor la o persoană care crede că-l poate ajuta, poate sta ceasuri întregi să discute cu persoana de la care a cerut ajutor, dar în adâncul lui să rămână baricadat, închis. Orice este în afara acestui zid discută ceasuri întregi, spune, repetă. Îşi ia, însă, toate măsurile de precauţie să nu se schimbe înlăuntru.

Este ca şi cum s-ar deschide o prăpastie în faţa lui, când se gândeşte, fie şi puțin, că poate înceta să fie cel care a fost până atunci, să se schimbe şi să devină altceva. Prăpastia din faţa lui îl determină să rămână închis, neschimbat, cu toate că poate obosi sau îi poate obosi pe ceilalți discutând şi căutând ajutor.

Desigur, acest lucru nu este întâmplător, a se închide cineva în sine şi a nu permite nimănui să pătrundă acolo. Fiecare om care vine în lumea aceasta, are conştiinţa fiinţei sale, are conştiinta sinelui său, a eului său. Fiecare om care vine în lumea aceasta este o persoană. Este dat de Dumnezeu ca fiecare să facă totul pentru a-şi păstra personalitatea sa, eul său, în sensul bun, libertatea sa.

Pe măsură ce omul creşte, în viață primeşte diferite lovituri. Când nu cunoaşte modul potrivit de a înfrunta greutățile, atunci este condus spre o stare bolnăvicioasă, spre închiderea în sine. Deşi, primul lucru pe care ar trebui să-l facă este să-şi salveze sinele, sinele său bun, sinele său real, în cele din urmă se creează o stare bolnăvicioasă, adică se închide în sinele său. Închiderea aceasta este o actiune constrângătoare.

Libertatea omului

Vedeți, Dumnezeu l-a creat pe om liber si l-a aşezat în rai. Ce înseamnă că l-a creat liber? Adică, l-a făcut neprihănit, curat, cu starea interioară firească si spontană îndreptată spre bine, spre Dumnezeu. Omul a avut şi posibilitatea de a spune nu lui Dumnezeu şi de a apuca pe cealaltă cale, lucru pe care l-a și făcut.

Dumnezeu a respectat libertatea omului. Nu numai atunci când l-a creat pe om liber a respectat-o, dar chiar si astăzi când omul este păcătos, căzut, îi respectă libertatea. Dar şi în perspectiva mântuirii Dumnezeu îl vrea pe om liber. Adică, omul să vrea în, mod liber, să se mântuiască, să vrea, în mod liber, să meargă la Dumnezeu, să vrea, în mod liber, să se supună lui Dumnezeu, să rămână liber și să trăiască ca om al lui Dumnezeu, liber.

Lucrul acesta este fundamental. Este, am spune, principiul fundamental şi pentru tipul acesta de om care se depărtează de ceilalți, se înstrăinează şi ajunge la o stare bolnavă. Tot de aici începe şi el. În fond acest lucru este bun, dar din diferite motive este condus la o stare bolnăvicioasă. Vom reveni asupra subiectului.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a V-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior    

Închis într-un mod constrângător

Subiectul nostru este tipul de om care caută independenţa, izolarea, singurătatea.

Personal, cred că omul este ceea ce este din naştere, dar mai este şi ceea ce devine cât trăieşte. Pe de altă parte, nu este numai ceea ce devine, ci este şi ceea ce este din naştere.

Fiecare dintre noi are o predispozițe sau alta, are o slăbiciune sau alta, are o personalitate sau alta, are părinţii lui, dascălii lui, vecinătatea lui, mediul, evenimentele vieții lui, împrejurările vieții lui. Toate acestea ne fac să aparţinem unui anume tip.

Unii aparţin tipului de om care se ataşează de ceilalţi, care depinde de ceilalţi şi nu poate trăi decât în această dependenţă. Dacă pierd dependenţa, pierd totul.

Alții aparţin acelui tip de om care pe toţi îi consideră duşmani. Nu poate distinge la nici un om dispoziţia de bunătate, iubire, conlucrare. Toţi sunt duşmanii lui, toţi sunt periculoşi și faţă de toţi trebuie să ia poziţie de apărare.

Alţii aparţin celui de al treilea tip, care caută independenţa, care caută izolarea, singurătatea. Se poate, desigur, să greşesc clasificându-i aşa, dar mi se pare că este adevărat.

Marea problemă

Tipul acesta poate să fie om religios, să citească Evanghelia, să meargă la biserică, să participe la Tainele Bisericii, poate părea evlavios, uneori considerat chiar sfânt dar, de adâncul ființei lui să nu se fi apropiat, încă, harul lui Dumnezeu, în adâncul fiinţei lui să nu se fi ivit, încă, o rază a luminii lui Dumnezeu, fiindcă este foarte închis, este foarte îngrădit, pentru el este o catastrofă să se deschidă. Acesta, am putea spune, ştie un singur cuvânt: închis. Deschiderea îl sperie, chiar şi deschiderea în faţa lui Dumnezeu.

De aceea spunem, adeseori, în predici că problema este ca omul să se deschidă harului lui Dumnezeu, ca omul să se deschidă luminii lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă ca omul să se predea, înseamnă să primească un vizitator, să înceteze să fie îngrădit, să se deschidă.

Însă, tipul bolnăvicios nu poate face aceasta. Tipul bolnăvicios caută singurătatea, se refugiază în singurătate într-un mod constrângător. Aici este marea problemă. De aceea, poate fi cineva foarte religios, foarte evlavios, om al Evangheliei, om al Bisericii, însă, dacă face parte din acest tip bolnăvicios, vrând-nevrând, fie că-şi dă seama, fie că nu, într-un mod constrângător rămâne închis. Se creează în afara zidului care-l apără o sensibilitate excesivă, ca un mecanism de apărare, care se pune în funcţiune, de îndată ce apare ceva care să influenţeze acest suflet în adâncul lui, ceva care să-l îndatoreze, ceva care să-l preseze.

Câteva caracteristici ale omului care se izolează

Oamenii aceştia, după cum spun specialiştii, tocmai pentru că au într-un grad mare, această libertate interioară, pentru a nu o pierde, pentru a nu-şi pierde independenţa, pentru a nu-şi pierde singurătatea, ajung să fie deranjaţi chiar şi de lucruri cu totul exterioare. Adică cravata, cureaua, pantofii dacă-i strâng, se deranjează. Dacă se află într-un loc care este închis în faţa lor şi nu pot vedea, îi deranjează. Dacă se află într-un spaţiu închis, într-un tunel, într-o galerie, pe un drum subteran, nu pot suporta. Îi deranjează când trebuie să preia o îndatorire pe termen îndelungat, de pildă, când trebuie să facă un contract, când trebuie să se căsătorească, etc.

Mulţi oameni rămân necăsătoriți, nu ştim în ce măsură nu se căsătoresc pentru că Dumnezeu îi cheamă la un alt gen de viaţă. Rămân necăsătoriți întrucât le e teamă de căsnicie. Cred că pierd această libertate bolnăvicioasă. Le este teamă că vor pierde independenţa bolnăvicioasă. Le este teamă, tocmai, de faptul că altcineva poate pătrunde în adâncul fiinţei lor şi nu vor deloc acest lucru. Desigur, există alte nevoi, care, în cele din urmă, îl fac să se căsătorească. O femeie care caută ocrotire, care caută mângâiere, în cele din urmă se va căsători, însă având această slăbiciune. Cum este cu putința ca, după aceea, să existe comuniune între sufletele şi persoanele acestui cuplu? Se poate întâmpla, întocmai, şi cu bărbații.

Aceste tipuri bolnăvicioase, pot face unele lucruri, care par la prima vedere mici şi neînsemnate, în realitate sunt măsurile pe care le iau pentru a-și salva libertatea.

Dacă, de pildă, este cineva obligat să meargă la lucrul lui la ora opt, crede că este păgubit în interiorul lui dacă merge la opt. Se va duce la opt şi un minut, şi două minute, şi cinci minute. Adică, trebuie să simtă că-şi păstrează libertatea.

Este acel tip de om care poate oferi celorlalți, îi poate servi pe ceilalți, îi poate ajuta, dar în clipa în care ceilalţi îi vor cere concret ceva, n-o va face. Se simte dependent, se simte legat. Poate face un dar semenului său, unei cunoştinţe, dacă celălalt nu aşteaptă darul său. Dacă aşteaptă, însă, n-o să i-l facă niciodată.

Este acel tip de om care vrea să fie o exceptie. Nu trăieşte cum trăiesc ceilalţi. Vrea să facă ceva special, ceva deosebit. Simte ca piere îndată ce intră în viaţa obişnuită a celorlalţi oameni. Crede, aşadar, că îşi va pierde tocmai această libertate a lui, această independenţă a lui.

Este acel tip de om care caută îndeosebi supremaţia. Şi primul tip, cel care se conformează, care se ataşează, caută supremaţia, şi cel care este împotriva celorlalţi o caută, dar încă şi mai mult o caută acest din urmă tip. Este tipul care, mai mult decât toţi ceilalți, se delectează cu simţământul supremaţiei, pentru că este mereu singur, este mereu independent, este mereu închis în sine însuşi. Cum ar putea sta pe picioarele lui, cum s-ar putea sprijini, cum s-ar putea, oarecum, simți bine, dacă nu ar avea părerea că este un geniu, că are o valoare deosebită, că este cineva mare? Aceasta îl hrănește, îl satisface, îl odihnește, îl mulțumeşte. Însă, se amăgeşte amarnic, şi aceasta se vede atunci când evenimentele şi împrejurările vieții îl dezmint.

Știți, foarte bine, părerea pe care o avem fiecare despre noi înşine, ce credem despre noi că suntem. Vrând-nevrând, viaţa este o realitate şi ne obligă să venim cu picioarele pe pământ. În lucruri concrete, tipul de om de mai sus, vede limpede că nu este deloe vreun geniu, că nu are deloc vreo valoare, că nu se poate sprijini pe sine. În asemenea împrejurări, devenind de nerecunoscut, ca şi când n-ar mai fi cel care părea că este, aleargă la ceilalţi şi cere ocrotire, cere mangăiere, cere iubire. Își ia, desigur, măsurile de siguranţă ca nimeni să nu pătrundă în adâncul ființei sale, ca să rămână iarăşi singur. Aceasta este marea primejdie pentru el, nu cumva cineva să pătrundă în turnul lui de fildeș.

Deşi caută supremaţia, nu se luptă împreună cu ceilalți oameni şi nu se străduieşte împreună cu ei. Crede, însă, că întreaga lui ființa, în adânc, este o mare comoară şi aşteaptă ca ceilalţi să vadă această comoară, să recunoască această comoară, asteapta ca ceilalți sa-l descopere.

Este tipul acela de om, precum spune Karen Horney, care se închipuie pe sine un copac singuratic aflat în vârful dealului, iar ceilalți niste copaci aflaţi la poalele dealului, care nu se deosebesc unul de altul. Sunt toţi la fel, numai el, singurul copac care iese în evidență, care se afla sus, în vârful dealului.

Să ne lăsăm cu încredere în mainile lui Dumnezeu

Cum este posibil ca într-un astfel de suflet să vină harul lui Dumnezeu, când trăieşte într-un mod atât de bolnăvicios? Cum este posibll ca un astfel de suflet să fie vizitat de har, ca într-un astfel de suflet să vină lumina lui Hristos? Nu este cu putinţă! O viaţă întreagă religios, o viață întreagă nevoitor, este posibil ca adâncul ființei lui să fie neprelucrat şi bolnav, iar harul lui Dumnezeu să nu-l fi vizitat deloc!

Dacă omul începe, încet-încet, să conştientizeze starea lui şi se hotărăşte, se smereşte în faţa lui Dumnezeu, se străduieşte să se lase, cu încredere, în mâinile lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va găsi o cale să intre în subsolul lui întunecat, să intre în sufletul lui aspru, să-l preschimbe şi să-l facă adevărat creştin, om adevărat.

Abia atunci, îi va vedea şi pe ceilalţi oameni ca pe nişte oameni adevărați şi va avea un contact real şi o comuniune reală cu ei şi, fireşte, va apuca pe calea sa şi va spori, din har în har, până ce se va desăvârşi întru Iisus Hristos.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a IV-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Departe chiar şi de sinele lor

Ceva care se impune să facem

Ne vom referi şi astăzi la cel care se depărtează de ceilalți oameni.

Îndeosebi în epoca noastră, când viața – felul de viaţă, societatea, mentalitatea, duhul care există –  și civilizația sunt de aşa manieră încât îl scot pe om din sine însuşi şi-l fac să se reverse în afară, îl împrăştie, îl fărâmiţează, este nevoie, mai mult decât oricând, ca oamenii să se depărteze din când şi când de ceilalii, să rămână cu ei înşisi şi să dialogheze cu sinele lor.

Este adevărat că sunt mulți care fac aceasta. Nu numai oamenii care cred în Hristos şi se luptă să fie buni creştini, se străduiesc să se retragă în fața lui Dumnezeu şi să aibă un dialog cu ei înşişi, dar şi alții, mişcaţi de o dispoziție fllozofică, fac acest lucru pentru refacerea sinelul lor, pentru a se ajuta pe ei înşişi să ajungă la o deplinătate interioară. Şi asta nu e rău. Poate că se impune într-adevăr acest lucru, mai ales în vremea noastră.

Înstrăinaţi de ceilalţi

Cu toate acestea, există oameni care trăiesc permanent departe de ceilalți, chiar dacă trăiesc într-o familie care are şi alți membri, chiar dacă lucrează într-un loc de muncă – fabrică sau piaţă – şi au parteneri, funcţionari, colegi. Sunt între oameni, conlocuiesc cu ei, dar trăiesc departe de ei, înstrăinaţi de ei. Niciodată, probabil, n-au săpat adânc în lăuntrul propriu, ca să poarte un dialog adevărat cu sinele lor. Deşi sunt singuri, îi evită continuu pe ceilalți, sunt separați de ceilalți, nu se adâncesc în sinele lor şi nu poartă acest dialog.

Despărţiţi de ceilalți nu sunt doar cei care, în mod bolnăvicios, iubesc această îndepărtare, această înstrăinare. Despărţiţi de ceilalţi sunt şi cei despre care am vorbit. Adică cei care se ataşează de ceilalti, dar nu au comuniune adevărată cu ei, nu se află într-o relație adevărată cu ei, nu au iubire adevărată pentru ei; precum şi cei care adoptă o atitudine duşmănoasă se ceartă, se tulbură, intră în conflicte. Aceştia nu sunt înstrăinaţi, dar sunt separaţi de  ceilalți.

Tipul de oameni care stau departe de semenii lor, care se mişcă departe chiar şi de sinele lor, nu cunoaşte cine este sinele său. Deşi este continuu cu sinele propriu, deşi este închis în sine, baricadat în sine, deşi îşi ia toate măsurile de siguranță, pentru ca nu cumva ceilalți să-l atingă sufleteşte, ca nu cumva să intre în vreun contact psihic cu ceilalti, cu toate acestea nu ştie cine este, ce crede, ce speră, de ce se teme! Este înstrăinat de ceilalţi, dar este înstrăinat şi de sinele propriu.

Nevoia de suficienţă

Aşadar, acest tip construieşte în jurul lui un zid circular şi, până la un punct, îi lasă pe ceilalţi să se apropie. De aici încolo va face tot posibilul ca nimeni să nu poată pătrunde, câtuşi de puţin, în fiinţa lui. Evită orice comunicare.

Cea dintâi nevoie pe care o simte acest om, acest ins bolnăvicios, este să aibă oarecare suficienţă. De vreme ce este izolat, de vreme ce nu conlucrează, nu comunică cu ceilalţi, nu are relații reciproce cu ceilalţi, e firesc să facă totul pentru a se putea descurca singur. Prin urmare, face totul pentru a-şi fi suflcient sieşi.

Un asemenea individ uimeşte, uneori, prin inventivitatea lui. Oamenii obişnuiţi, cei care par a nu fi bolnavi, nu pot gândi, nu pot concepe lucruri pe care le gândeşte, le concepe, le descoperă cel care are nevoie de suficienţă. Ce înseamnă această suflcienţă? Înseamnă că omul acesta trebuie să poată trăi singur.

Toţi ceilalţi, mai mult sau mai puţin, au nevoie şi de semenii lor. Unui om normal nu-i este greu să ceară ajutorul celorlalţi. Unui om normal nu-i este greu să depindă puțin şi de ceilalți. Unui om normal nu-i este greu să ajute şi să fie ajutat, să îndatoreze şi să se îndatoreze.

Omul anormal, îndată ce vede că are nevoie de vreo persoană, că se îndatorează faţă de altă persoană, că este obligat să depindă de altă persoană, se adună în carapacea lui şi rămâne acolo singur.

Închis şi în faţa lui Dumnezeu

Acest tip de om are mereu nevoie de singurătate. Are atât de multă nevoie de singurătate, încât chiar în faţa lui Dumnezeu – rog să dăm o deosebită atenţie – îi este teamă să se deschidă. Adică, şi în faţa lui Dumnezeu vrea să rămână singur. Îl înspăimântă adevărul că Dumnezeu, de pildă, le vede pe toate, le ştie pe toate, că ochiului lui Dumnezeu, nimic nu scapă. Această realitate, acest adevăr îl sperie. Nu concepe că în ascunzătoarea lui, în singurătatea lui, în carapacea lui este posibil să privească ochiul lui Dumnezeu, este posibil ca Dumnezeu să le cunoască pe toate.

Vreţi să merg puţin mai departe? Nu numai că-l sperie că ochiul lui Dumnezeu le vede pe toate, că mintea lui Dumnezeu le ştie pe toate, dar, de vreme ce fiinţa lui este închisă, nici măcar nu vrea ca în această ascunzătoare, peste acest zid, să treacă altcineva în afară de sine.

Acest lucru este înfricoşător, este groaznic, dacă se adevereşte; şi se adevereşte. Se poate întâmpla aceasta multor oameni, oamenilor care sunt creştini, oamenilor care au legătură cu Dumnezeu, care au legătură cu Biserica, au legătură cu semenii lor, cu ceilalţi creştini, dar toate acestea până la un punct. Nu cumva vreun creştin sau vreun preot sau chiar Dumnezeu să înainteze mai mult.

Aşadar, tipul acesta de om nu se poate deschide către Dumnezeu. Este tipul de om care nu se poate încredinţa lui Dumnezeu. Este în definitiv creştinul care, toate bune şi frumoase, dar în adâncul său – simte, vede atunci când este atent – nu are încă comuniune cu Dumnezeu, nu are încă contact cu Dumnezeu. Lumina lui Dumnezeu nu a întrat în întunericul tainic care există în el, în carapacea bine încuiată. Este conştient de această realitate, dar se prea poate, chiar să nu fie.

Ne întrebăm: ,,De ce se întâmplă aşa?” De vreme ce se nevoieşte să fie creştin, de vreme ce crede până la un punct, de vreme ce împlineşte multe îndatoriri creştine şi vrea să aibă comuniune cu Dumnezeu, de ce în cele din urmă nu are? Si ne mirăm de ce este aşa. Sau, ne mirăm de ce nu-i iubeşte pe ceilalți creştini de ce nu-i iubeşte pe ceilalți oameni. Se poate ca relația acestuia să pară că este bună, că este continuă dar, în realitate, să nu aibă comuniune cu ceilalți oameni. Adică, nu-şi simte deschis sufletul în care va veni iubirea celorlalti creştini şi mai ales iubirea lui Dumnezeu.

O stare care cu greu pleacă

Starea aceasta este o stare bolnăvicioasă ştiti, este greu să plece. Putem spune despre asta, putem repeta, ne putem strădui să plece de la noi, dar ea nu pleacă. Dacă granitul s-ar topi la foc obişnuit, şi această stare ar putea pleca după strădaniii obişnuite. Granitul pentru a se topi, are nevoie de o temperatură înaltă. Această stare pentru a pleca, pentru ca zidul să se spargă, pentru ca sufletul să se deschidă, are nevoie, neapărat, de un grad înalt de credinţă.

Trebuie mai întâi, cred, ca cineva să înteleagă în felul acesta lucrurile, să le accepte şi să se hotărască să arunce în focul lui Dumnezeu acest granit, piatra care s-a aşezat în el şi care-l îndepărtează şi de Dumnezeu şi de oameni.

Tocmai aceasta nu vrea să facă acest tip de om. Dacă, îndată ce-şi dă seama cineva, spune: „Vreau nu vreau, trebuie să se întâmple”, dacă începe să se mişte, să vrea, mai devreme sau mai tărziu, focul lui Dumnezeu va topi această piatră, Dumnezeu va intra în sufletul lui, cerul se va deschide şi acel om va deveni creştin şi va încerca o viata nouă. Va cunoaşte dinlăuntrul său ce înseamnă creştinul şi cum trăieşte creştinul.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a III-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

De ce se închide omul în sine în chip bolnăvicios

Important, în viaţa aceasta, este ca omul să poată, sădit întru Hristos împreună cu ceilalți oamenii, să se dezvolte ca personalitate distinctă şi să nu se confunde cu celelalte personalităţi. Vă aduceți aminte, spuneam că în teologia ortodoxă Dumnezeu este treimic. Biserica Ortodoxă a dat o mare luptă în chestiunea aceasta. Tatăl este Tatăl, Fiul este Fiul. Niciodată Tatăl nu este Fiul, niciodată Fiul nu este Tatăl. Sfântul Duh este Sfântul Duh; niciodată nu este nici Tatăl, nici Fiul. Dumnezeirea este una, însă Persoanele sunt distincte; niciodată nu se confundă.

Să revenim la om. Cu toții aparținem neamului omenesc, unui om; şi acel om este Hristos. Ca persoane, de vreme ce omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, suntem persoane distincte. Toate problemele de aici încep, chiar şi la copiii mici. Când un om, un copilaș, nu se dezvoltă ca persoană distinctă ori se va supune patologic celorlalți ori va lua o atitudine duşmănoasă faţă de ceilalți ori se va închide în sine.

O armă de apărare

Această închidere în sine nu este întâmplătoare. Este cu siguranţă o boală, dar totodată este şi o formă de apărare a omului. Am putea spune că este o strădanie a omului să nu-i fie furată, să nu-i fie distrusă personalitatea. De vreme ce nu ştim să trăim în această societate şi nici în familie, atitudinea mamei, atitudinea şi acțiunile părinţilor față de copii pot fi, deseori, distrugătoare pentru personalitatea copilului.

Personalitatea, care este dată de Dumnezeu şi este rădăcina şi structura fiecărui om, nu poate fi distrusă uşor. În strădania ei de a nu se lăsa distrusă, fiecare personalitate acționează altfel. Fireşte, modul în care acționează este patologic, este bolnăvicios, este în afara abordării corecte a lucrurilor; în orice caz personalitatea nu se predă uşor.

Atunci când cineva se supune în chip patologic, când se înrobeşte, când se supune slugarnic – precum copilul care, în cele din urmă, se supune mamei şi, prin actiunea aceasta, pare că personalitatea lui este distrusă, şi aşa este – foloseşte o armă de apărare pe care o posedă, pentru ca personalitatea lui să nu fie distrusă complet. Este ca şi cum ar spune: „Nu mă pot descurca. Mama şi ceilalţi se comportă cu mine ca şi cum nu mă pot descurca, decât dacă-mi plec capul, ca să salvez ce se mai poate”. Dacă-mi este îngăduit să spun, este asemenea prizonierului care se preface cuminte şi ascultător față de cei care l-au prins şi este dispus să lucreze cu bunăvoință tot ce i se dă, până ce va găsi prilejul potrivit pentru a evada.

Aşadar, în ceasul în care personalitatea nu se poate descurca altfel, se supune în chip servil. Face acest lucru folosind ultima armă de apărare pe care o are, ca să mai păstreze ceva din sine. Și când se comportă cu duşmănie fată de ceilalți oameni, foloseşte tot o armă de apărare. Se închide în sine şi foloseşte arma de apărare, pentru că nu există o altă scăpare pentru el. Faptul că nu vede corect lucrurile, este o altă problemă. Însă el aşa le vede şi aşa le judecă. Desigur, toate acestea se întămplă în subconştient şi instinctiv.

Îi vede pe ceilalţi oameni ca pe nişte ființe răpitoare, care nu numai că vor să-i ia hainele sau banii, ci vor să-i distrugă şi fiinţa. De aceea se închide, se baricadează. Poate să discute, se poate chiar supune, poate face diverse lucruri, însă, în cele din urmă, nu lasă pe nimeni să se apropie, nu se deschide cu adevărat către ceilalti oameni. Acest lucru este nimicitor, este distrugător pentru om. Ţineti minte, însă că motivul pentru care face cineva aceasta este tocmai pentru a-şi salva personalitatea. Numai că în loc să şi-o salveze, o pierde.

Cum se salvează personalitatea

Personalitatea omului se salvează, în cele din urmă, şi rezistă în fața actiunilor injuste ale semenilor şi ajunge ,,la starea bărbatului desăvarșit, la masura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4:13) prin iubire, despre care am vorbit. Iubirea este cea care ajută personalitatea să nu se confunde cu alte personalități. În creştintsm aşa stau lucrurile.

Mi-au venit, acum, în minte următoarele: după neoplatonism, după filosofia antică şi după Nirvana, oamenii se confundă cu Dumnezeu. După filozofia budistă fiecare om în relaţie cu Dumnezeu se aseamănă unei picături de apă care a sărit dintr-un râu. Răul curge iute şi, atunci când întâlneşte pietre, teren strâmb, sar stropi de apă, însă aceşti stropi cad iarăşi în râu şi astfel se fac una cu răul, după cum au fost la început. Aşa văd oamenii acestei religii relația dintre om şi Dumnezeu. Şi după ideile neoplatonice tot cam aşa stau lucrurile. Adică, în cele din urmă omul se întoarce la Dumnezeu şi se confundă, se face una cu El.

După Evanghelie, după învăţătura creştină ortodoxă, omul este şi rămâne pentru totdeauna persoană distinctă. Doar o ființă distinctă poate iubi şi primi iubire. Iubirea adevărată nu ne confundă niciodată cu celălalt; iubirea adevărată nici nu ne îndepărtează niciodată de celălalt. Iubirea adevărată păstrează, salvează personalitatea. Nu confundă pe om nici cu alte personalităţi şi nici cu Dumnezeu. Iubirea adevărată scoate personalitatea din sine şi o pune în comuniune adevărată cu alte personalități, nu se distruge, nu moare închisă în sine. Orice făptură când se închide în sine moare. Acesta este nihilismul, pe care-l învaţă şi astăzi filozofia existențialistă a nihilismului.

După nihiliști, omul ajunge un nimic, ajunge la moarte, fiindcă nu este deschis către Dumnezeu şi către ceilalți oameni prin iubirea care izvorăşte de la Hristos. Moare asfixiat în sine. Sau se poate confunda cu ceilalţi şi iarăşi moare, dispare. De aceea spun aceşti filozofi existențialişti ai nihilismului că iadul oamenilor sunt semenii lor. Spun că iadul meu sunt ceilalţi. Acest lucru este greşit. Ceilalți sunt raiul, după cum spunem noi, iubirea circulă între persoane, există comuniunea iubirii şi nimeni nu poate trăi singur.

Şi atunci când se supune, şi atunci când ia atitudine duşmănoasă faţă de ceilalţi, şi atunci când se închide în sine, de fapt, omul vrea să se salveze pe sine. Ca şi când ar spune: Chiar dacă mă îmbolnăvesc, chiar dacă nu sunt un om normal şi întreg, măcar fiinţa mea cea mai profundă să se salveze. Dar acestea sunt stări patologice.

Atunci, însă, când omul acesta, care are o asemenea stare bolnăvicioasă, înţelege starea mai adâncă a fiinţei sale şi că se mişcă în funcţie de această stare, se poate dărui cu adevărat lui Hristos şi poate renaşte cu adevărat întru Hristos. Atunci se va umple de iubire adevărată, va deveni o personalitate adevărată şi va avea o legătură adevărată şi reală cu ceilalţi oameni.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a II-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                    următor                                                                                                                                                                 

Izolarea sănătoasă şi izolarea bolnăvicioasă

Baza echilibrului omului

Cu ajutorul lui Dumnezeu încercăm să aprofundăm, să ne afundăm în sufletul omului şi să înaintăm, cât putem mali adânc, înlăuntrul lui, din punct de vedere psihologic şi duhovnicesc, să descoperim lucruri pe care nu le cunoaştem, dar care ne răvăşesc şi sub aspect psihologic şi duhovnicesc.

Vă amintiți, am spus că baza echilibrului omului şi prin urmare baza structurii lui psihologice, dar şi a vieții şi sporirii lui duhovniceşti este iubirea, iubirea întru Dumnezeu, sau întru Iisus Hristos.

Omul, din prima clipă a plăsmuirii sale, a zidirii sale, este astfel făcut încăt să nu poată exista singur, ci împreună cu ceilalti. De la începutul zidirii lui omul există împreună cu ceilalți.

După cum în Adam este fiecare om, şi rădăcina tuturor oamenilor este Adam, tot aşa nu putem exista singuri, pentru că numai toți împreună suntem omul (Adam) pe care l-a creat Dumnezeu.

Acelaşi lucru se întâmplă şi la a doua creație, când omul a fost plăsmuit din nou prin Domnul nostru Iisus Hristos. În noul Adam, în Hristos se regăseşte fiecare om, în Hristos suntem cu toții împreună. În Hristos devenim oameni, în Hristos devenim creştini, în Hristos ne unim toți oamenii cu Dumnezeu, în Hristos avem o legătură corectă şi o comunicare corectă cu ceilalți oameni.

De aceea temelia şi baza echilibrului psihologic, şi a stării duhovniceşti bune, şi a sporirii omului este iubirea întru Hristos, este această justă comuniune şi contact cu ceilalți oameni.

Cele trei mişcări patologice, consecință a căderii din iubire

În punctul acesta omul vede că nu merge deloc bine, că ceva se întâmplă înlăuntrul său şi că nici relațiile lui cu ceilalți oameni nu sunt juste, nu sunt cele care ar trebui să fie.

Adică, dacă omul, de vreme ce nu poate exista singur, nu poate prin iubire să ia, în lumea în care trăieşte, poziția justă față de ceilalți, va şchiopăta negreşit în sine, dar şi în relația cu ceilalți.

Dacă cineva nu ia atitudinea corectă în familia lui față membrii familiei, sau la locul de muncă față de oamenii cu care intră în contact şi cu care conlucrează se va vătăma, va fi răvășit, fără echilibru interior, fără bucurie şi linişte interioară, va fi un om fără personalitate.

Este de aşteptat ca cel căruia-i lipseşte temelia iubirii să ia o atitudine duşmănoasă față de ceilalti oameni şi să se afle într-o luptă continuă, într-un rătzboi continuu, într-o dispută continuă cu ceilalți oameni şi prin urmare într-o nelinişte şi tulburare continuă.

Sau, este de aşteptat ca, cel căruia-i lipseşte iubirea care este temelia echilibrului psihologic şi duhovnicesc al omului, să se închidă în sine. Despre acest al treilea aspect n-am vorbit până acum.

Am spus la început că, dacă tot am vizionat imagini din Sfântul Munte, să-mi îngăduiti să încep cu această temă. Cred că toate cele pe care le spun acum au legătură cu Sfântul Munte şi, în general, cu viața pustnicească, ascetică, monahală.

Despre un om care părăseşte lumea şi merge să se închidă într-o peşteră, părăseşte lumea şi merge să se închidă într-o colibă, părăseşte lumea şi merge să se închidă între stâncile din Sfântul Munte sau în altă pustie, se crede că este egoist, că se desparte de ceilalți oameni, că se închide în sine şi se gândeşte doar la sine. Această părere este greşită.

Astăzi, foarte mulți oameni, dintre cei cu care comunicăm şi avem legătură, între care putem fi chiar noi, gândim că ascetul, pustnicul, pleacă în pustie cu gând egoist, să se izoleze. Îngăduiți-mi să spun nu poate, ci să spun cu siguranță că foarte multi oameni din societatea contemporană sunt izolați.

Foarte mulți oameni din societatea contemporană sunt închiși în ei însuși. Foarte mulți oameni din societatea contemporană, din lumea contemporană, care trăiesc în oraşe mari sau mici, și se distrează tot timpul împreună, se duc şi vin tot timpul împreună, tot timpul stau de vorbă, se tem continuu ca nu cumva să se afte singuri în vreo pustietate și să facă stfel rău societăţii. Foarte mulți din aceştia sunt de fapt singuri, sunt închişi în ei înșiși, deşi par a fi continuu lângă ceilalți, și lipsiți de iubirea adevărată. Iubirea deschide poarta spre celălalt, spre semenul nostru într-o dăruire reciprocă. Astfel, omul scapă de zădărnicia existenței lui, poate trăi, se poate menține în echilibru, se află într-o relaţie adevărată cu Dumnezeu şi cu ceilalți oameni şi poate spori duhovniceşte.

Aşadar, foarte mulți oameni sunt lipsiţi de iubire. De vreme ce sunt lipsiti de iubire, se ataşează de ceilalţi. Alţii, lipsiţi de iubire, sunt duşmănoşi faţă de semenii lor. Iar alții, deşi lipsiţi de iubire adevărată, nici nu sunt duşmănoşi faţă de semeni, nici nu se ataşează prea mult de ceilalți, ci se retrag în ei înşişi, se închid în ei înşişi, se izolează de ceilalți şi se autodistrug.

Aceasta este sub aspect psihologic şi duhovnicesc, o stare bolnăvicioasă. Este o boală şi, din câte ştiu eu şi din câte pot înţelege, foarte mulți oameni din zilele noastre, și bărbați si femei, suferă de această boală, sunt contaminati cu această boală.

Izolarea monahului

Pustnicul nu este bolnav. Cel care se retrage printre stânci, se retrage în peşteri, într-o chilie, într-o mănăstire, nu face aceasta pentru că vrea să se închidă în sine însuşi şi astfel să se zădărnicească. Nu o face mişcat de dispoziția bolnăvicioasă de care suferă omul contemporan în oraşele mari. Acesta o face pentru că a constatat, cel puţin pentru sine, că ducându-se acolo, va deschide acea fereastră despre care am vorbit, va deschide acea uşă, cu harul şi ajutorul lui Dumnezeu, şi către Dumnezeu şi către ceilalți oameni.

Avem astfel de exemple concrete de pustnici, asceți, care s-au retras acolo şi au deschis atât de larg inimile lor, încât nu doar că încap în ei toţi oamenii, ci îi au în ei pe toti oamenii şi simt precum apostolul Pavel, care spunea despre sine, scriindu-le filipenilor, că-i are în inima sa.

Îngăduiți-mi, să mă refer la cazul unui monah, despre care am mai vorbit. În Sfântul Munte, mai concret în cel mai anevoios loc din Sfântul Munte, numit Karoulia, unde se urcă şi se coboară pe frânghii şi se trăieşte, mai mult, cu smochine sălbatice decât cu pâine şi altă hrană, un ascet, care a plecat de la mănăstirea în care era închinoviat și a mers în acest loc sălbatic, ajunsese într-un asemenea punct încăt se ruga cu lacrimi, multe ceasuri din zi şi multe din noapte, ca Dumnezeu să ducă lumea întreagă în rai și pe el să-l lase afară (Parafrază la Romani 9: 3, ,,Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru frații mei”).

Poate că noi nu putem întelegem ce înseamnă aceasta. Dar, dacă ne gandim că un om care, nu numai că a părăsit lumea, dar şi mănăstirea, ca să meargă în pustie să-şi mântuiască sufletul său, în cele din urmă l-a jertfit şi pe acesta, şi dacă ne gândim că acest om este în toate minţile – fiindcă şi un om care nu este în toate minţile ar fi putut face asta – dacă ne gândim că omul acesta cugetă raţional, că omul acesta ştie ce caută, ştie ce vrea, dacă gândim în felul acesta, întelegem, atunci, la ce nivel de sfinţenie, la ce nivel de deschidere către iubirea lui Dumnezeu, de deschidere către ceilalți oameni a ajuns acest ascet. Pentru noi, cei care trăim în lume, ar trebui să se întâmple  o minune nemaiîntâlnită, nu ca să ajungem la un asemenea nivel, ci ca să avem o fărâmă din trăirea lui.

Asadar, una este izolarea aceasta, inchiderea aceasta, plecarea cuiva de lângă ceilalți, care este boală şi este caracterizată astăzi de către psihologi – de ce nu si din latura duhovnicească? – ca boală a omului contemporan; aşadar, una este aceasta, şi alta este ceea ce fac asceţii, pustnicii, sau chiar ceea ce face cineva care este în lume şi se străduieşte să trăiască precum pustnicii şi asceţii.

Prin urmare, dacă nu avem iubire adevărată, dacă nu ne atașăm de ceilalți oameni sau nu suntem duşmănoşi faţă de ceilalți oameni, e nevoie să ne cercetăm mai în adăncime, nu cumva suntem foarte izolați, foarte închişi în noi înșine, nu cumva în adânc suferim de, ceea ce Părinţii numesc, iubire de sine. Adică nu cumva suferim de ceea ce ne face să ne gândim doar la noi înşine, în chip egoist, nu cumva avem iubire bolnăvicioasă, demonică aş zice, iubire de sine.

Cauza pentru care mulţi oameni nu au sporire duhovnicească

Sunt foarte mulţi oameni, din câte ştiu eu, care cred în Dumnezeu, care merg la biserică, se împărtăşesc, se spovedesc şi care, deşi aud şi citesc Evanghelia, deşi citesc textele patristice şi vieţile Sfinţilor, deşi vor să sporească în viaţa duhovnicească, vor să încerce şi ei ceva, în cele din urmă nu izbutesc nimic.

Lucrurile dovedesc că, în ciuda dorinţei lor, în ciuda eforturilor lor, în ciuda faptului că citesc mult, voiesc mult şi lucrează nu ajung acolo unde doresc să ajungă, acolo unde trebuie să ajungă, acolo unde sunt chemaţi să ajungă.

Fireşte, rezultatul, finalul acestei situaţii este deznădejdea, este izolarea, este dezamăgirea, este o convingere subconştientă că nu se întâmplă nimic. Este convingerea că nimănui nu i s-a întâmplat nimic din cele câte se spun. Știţi, astăzi acest sentiment îşi găseşte loc, larg, în sufletele creştinilor. Se poate ca teoretic, logic, să credem, dar înlăuntrul nostru, în adâncul inimii noastre nu avem convingerea, nu avem încredinţarea că acela s-a sfinţit cu adevărat, că a trăit viață sfântă, că acel mare păcătos a devenit un mare sfânt sau că acea mare păcătoasă a devenit o mare sfântă. Nu avem această încredinţare înlăuntrul nostru astăzi.

Aşadar, își face loc îndoiala şi ajungem să credem, în adâncul nostru, în subconștientul nostru, că numai în cărţi sunt scrise acestea, dar că nu se întămplă întocmai. Sau, ajungem în punctul – foarte adesea – ca cineva să se excludă pe sine. Adică, despre toţi ceilalți crede că Dumnezeu a făcut minuni cu ei, dar despre sine este convins că nu i se pot întâmpla minuni.

Crede, se străduieşte, se nevoieşte, citeşte, se împărtăşeşte, se spovedeşte, dar nu vede nici o sporire, ajunge să creadă că: „se întâmplă doar oamenilor care au trăit în alte vremuri, sau altor oameni care trăiesc astăzi, dar pentru mine nu există sporire, pentru mine nu există şperanţa de a mi se întămpla o asemenea minune”, deşi Hristos a venit să mântuiască toți oamenii, prin urmare și pe el.

Dacă omul are în adâncul lui, în subconştient această retinere, această îndoială, este închisă, complet, uşa sufletului său prin care va trece harul lui Dumnezeu, care-l va elibera, îl va învia şi-l va face om duhovnicesc.

Unui astfel de om, care nu-şi bate joc de sine, care se nevoieşte cu adevărat şi cu adevărat ceva face, dar nu ajunge acolo unde este chemat să ajungă şi unde trebuie să ajungă, cred că aşa trebuie să i se întâmple. Adică, nu are în el iubire adevărată şi se mişcă greşit către ceilalți. Ori se ataşează de cineva, ori ia o poziţie duşmănoasă faţă de ceilalți oameni, ori este închis faţă de ceilalţi, este izolat de ceilalți şi înlăuntrul lui se cuibăreşte iubirea de sine, dăruirea pentru sine și nu deschiderea faţă de ceilalți.

Oricine poate fi victima acestei realități care există în el, fără ca măcar să bănuiască. Acesta este motivul pentru care, chiar în ceasul acesta, în care ascultăm cu toţii, cele auzite nu ajung până la uşa acestei stări bolnăvicioase, nu dau la o parte vălul care acoperă această realitate, cât să descopere ochilor noştri starea bolnăvicioasă în care ne aflăm şi, astfel, să hotărâm să cerem vindecare şi, în cele din urrnă, să ne vindecăm, să ne eliberăm de boală. Să nu fie în zadar dorinţa, iubirea, strădania, nevoinţa, lectura şi orice ascultăm si vedem, ci să rodească în fiinţa noastră.

Cultivarea ipocrită a sufletului

Sigur, aţi citit sau aţi auzit că în vechime Părinţii, Sfântul Antonie cel Mare, Stântul Pavel cel simplu, Sfântul Pahomie şi alţi părinţi ai pustlului, îi puneau la încercare pe ucenicii lor.

Cel ce merge în pustie ori va înnebuni, dacă nu adoptă atitudinea corectă, ori va deveni, negreşit, om sfânt. Acolo nu există condiţii care să-l facă să se ataşeze sau să adopte o atitudine duşmănoasă faţă de ceilalţi. Şi nici condiţii care să-l facă să se închidă în sine nu există. Acolo, sufletul lui este o carte deschisă în faţa lui Dumnezeu şi în faţa părintelui său.

Astăzi, însă, duhul societăţii în general, al societăţii creştine contemporane, favorizerază – pentru cei care cred că sunt creştini buni, nu mai vorbim de restul lumii – această atitudine fățarnică, această stare prefăcută, această cultivare ipocrită a sufletului. Şi astfel, deşi cineva se ataşează bolnăvicios – așa cum am spus mai înainte – de părintele său duhovnic, nu numai că nu vede că în profunzime acest lucru este nu un simplu păcat ci chiar o boală, ci îl consideră o virtute.

Sfântul Antonie, Sfântul Pavel, Sfântul Pahomie, Sfântul Vasile şi alți Părinti neptici ar fi simţit imediat că aceasta nu este virtute, ei păcat şi stare bolnăvicioasă şi ar fi luat măsurlle necesare. Astăzi însă, lucrurile sunt atât de confuze, încât ceea ce în profunzme este boală şi prin urmare păcat, de vreme ce-l înstrăinează pe om de iubire, de iubirea adevărată a lui Dumnezeu şi-l face iubitor de sine, este considerat virtute.

După cum, un om izolat, un om închis, un om care se întoarce spre sine, este posibil să fie considerat ascet, isihast, mistic, foarte duhovnicesc, desi, în profunzime, nu numai că păcătuieşte, dar starea lui este bolnăvicioasă, uneori mai uşoară, alteori mai gravă.

Cazuri și situații problematice

Este nevoie deci, îndeosebi astăzi, creştinii să fie cu luare-aminte la acest, al treilea, indiciu. În momentul în care evită să se ataşeze de ceilalţi oameni sau evită să intre în conflict cu ceilalți oameni, nu cumva, chiar în momentul acela, împing sufletul lor in izolare, în moartea care se află ascunsă în el.

Se întămplă următorul lucru ciudat: acelaşi om care se închide în sine tinde la fel de mult să se alipească de ceilalți. De regulă, omul care se închide în sine – ca, de altfel şi cel care se alipeşte de ceilalți – este un om care nu poate trăi singur. Este un om care depinde de ceilalți, în ciuda închiderii în sine: este dependent de ceilalți, deşi se izolează, deşi poate că nu face tovărăşie cu ceilalţi, deşi evită să discute cu ceilalți.

Unui om care îi evită pe ceilalți atât de mult, s-ar crede că singurul lucru care-i mai rămâne de făcut este să plece la mănăstire, din moment ce nu poate trăi cu ceilalți. Ciudăţenia este că totuşi nu are curajul să plece la mănăstire. De ce? Deoarece la mănăstire cele două nu merg împreună. Adică a vrea să fii singur dar şi să depinzi de cineva, să te alipeşti bolnăvicios de cineva.

Desigur, dacă aşa stau lucrurile, n-avem ce face. Omul nu se îndreaptă din condei. Răul cel mare este când omul nu-şi dă seama de starea în care se află şi când consideră boala lui virtute şi-i face şi pe ceilalţi s-o considere virtute.

Este nevoie, aşadar, ca cineva să ştie că: ,,Eu sunt o fiinţă neputincioasă si nu mă pot descurca singur. Vreau neapărat pe cineva de care să mă sprijin. Însă, deşi vreau aceasta, de cealaltă parte nu mă pot hotărî să conlucrez cu celălalt în totalitate şi deschis. Vreau să mă gândesc şi la mine, vreau să fiu şi puțin singur cu mine”. Atunci când va recunoaşte va spune: ,,eu sunt un omuleț slab”, se va ruga la Dumnezeu, va merge să găsească şi un om potrivit care-l poate ajuta, şi va face tot ceea ce este nevoie ca să se elibereze de starea aceasta, să înainteze spre adevăr, să înainteze spre o stare sănătoasă. Când nu-şi dă seama de aceasta, lucrurile rămân neplăcute şi pentru el şi pentru cei din jurul lui.

Toate nenorocirile care se întâmplă, toate tragediile care se întâmplă, toate greutăție care apar în familiile creştine, în grupurile creştine, între oameni în general se întâmplă tocmai pentru că oamenii în profunzime sunt și bolnavi, nici nu-şi dau seama de aceasta, nu cunosc aceasta, și fiecare vrea şi se străduieşte să proiecteze starea sa bolnăvicioasă asupra celorlalţi, vrea și se străduieşte ca ceilalți să aprobe starea lui bolnăvicioasă şi părerea lui greşită.

Fireşte, și ceilalţi au starea lor, mai puțin bună şi, astfel, se creează conflicte, se creează certuri, războaie, lupte, există neînțelegeri şi, în cele din urmă, creştinii nu reuşesc să conlucreze, nu reuşesc să conviețuiască. Fiecare are religia lui, fiecare are „dumnezeul” lui, fiecare Îl adoră, după cum crede el, pe Dumnezeu, dar nu se simt în adânc frați – fiindcă lipsește iubirea despre care am vorbit – nu sunt cu adevărat frați, nu sunt cu adevărat un singur om. Un om care provine din întâiul Adam şi din cel de-al doliea Adam, Iisus Hristos.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia I, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                   următor                                                   

Oameni care-i consideră pe ceilalţi oameni duşmani ai lor

Să avem atitudinea corectă faţă de semenii nostri

Am spus că omul, de vreme ce a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, nu este singur, nu este individ. După cum nici Dumnezeu Tatăl nu este singur. Unde este Tatăl, acolo este şi Fiul, acolo este şi Sfțntul Duh. Dumnezeirea este una, dar în ce priveşte persoanele Dumnezeu nu este unul, ci trei persoane. Numai astfel se realizează circulația iubirii.

În afară de alte lucruri care înseamnă ,,după chipul lui Dumnezeu”, am spus în întâlnirile noastre trecute că înseamnă şi faptul că omul nu a fost creat ca persoană singura, izolată. Într-adevar, omul este unul, omenirea este una, dar persoanele sunt multe. De aceea omul îşi găseşte scopul adevărat al vieții, temelia adevărată a viețuirii şi poate pune început bun şi adevărat, tocmai atunci când se vede pe sine împreună cu ceilalți oameni.

Astăzi ne mănâncă individualismul. El a venit din Occident şi este înfricoşător. Acest duh individualist pătrunde, din ce în ce mai mult, pe teritoriul ţării noastre şi, deşi trăim în oraşe mari, în societăţi mari, ne simţim foarte singuri. Astăzi duhul acesta este atât de putemic, încât şi în familie omul se simte singur. Nu simte, din adâncul fiinţei sale că este împreună cu ceilalți. Nu simte aceasta.

Aşadar, întrucăt omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, adică nu este singur ci împreună cu ceilalți, toate problemele lui provin din această rădăcină. Adică, dacă cineva nu are atitudinea corectă faţă de semeni, sigur nu va avea o evoluție bună, normală și, într-o zi, se va închide, se va bloca în sine şi va intra în conflict cu ceilalți oameni. Este nevoie, aşadar, ca omul să aibă atitudinea corectă faţă de ceilalți.

Dacă omul nu adoptă atitudinea corectă faţă de ceilalți, se va mişca faţă de aceştia în trei feluri. Avem, aşadar trei feluri de mişcări ale omului în raport cu semenii săi. Una dintre acestea este aceea în care, omul, fiind lipsit de adevărata iubire faţă de semenii săi, adoptă faţă de ei o atitudine slugarnică.

Agăţaţi de ceilalţi

Mişcarea către semeni arată că omul simte în adâncul lui că nu poate sta singur pe picioare. Simte că nu poate trăi singur. Adică, nu are sentimentul autarhiei, ca să poată ca om liber să-l iubească pe semenul său, să aibă comuniune cu el şi să se simtă împreună ca unul. Două persoane dar un singur om. Nu are simţămăntul autarhiei şi de aceea, într-un mod slugarnic, se agaţă de ceilalţi, iar această atitudine nu-i permite să evolueze normal.

O mamă şi un tată este posibil să-şi crească copiii într-un asemenea duh, încât copiii să nu poată trăi şi să nu poată sta pe picioarele lor fără să se agaţe, permanent, de părinţi. Sau, se poate întâmpla invers: părinții să nu poată trăi şi să nu poată sta pe picioarele lor, fără slugărnicia pe care o arată copiilor lor.

Există părinţi care, dacă văd cum într-o zi, dintr-un motiv sau altul, că copiii lor se detaşează de ei, îşi pierd capul, se îmbolnăvesc şi sunt cuprinşi de psihopatie. După cum, există copii pentru care a sosit vremea să se căsătorească, a sosit vremea să-şi întemeieze familie şi nu îndrăznesc să o facă, şovăie. Nu au încredere în ei înşişi, nu au încredere în semenul lor şi, cel mai important este că, nu au curaj să se îndepărteze de mamă ori de tată ori de mediul familial.

Omul, din anii copilăriei şi până creşte mare, dar şi mai târziu, când este deja matur, dacă ia faţă de ceilalți oameni o atitudine de supunere, o atitudine slugarnică, o atitudine care arată că nu poate trăi fără aceştia, se află într-o stare bolnăvicioasă. Negreşit, atitudinea aceasta creează trăiri dureroase, răni, creează o anomalie interioară, creează un blocaj, o confuzie, şi este cu neputinţă, după umila mea părere, ca un astfel de om să aibă o evoluţie normală, o viaţă normală şi relaţii normale, chiar cu cei de care se agaţă şi cărora se supune în chip slugarnic.

Prin iubire ne poziţionăm corect faţă de ceilalți

Toate problemele sunt determinate de aceste trei mişcări pe care omul le manifestă fată de semenii lui. Ele sunt descrise de Karen Horney. Şi cred că, teologic şi spiritual, această poziţie a ei poate fi susținută. Fie că cineva se mişcă spre oameni, fie împotriva oamenilor, fie departe de oameni. În oricare dintre cele trei atitudini s-ar afla cineva, se află într-o stare patologică și nu se bucură de o evolutie normală. Se poate întâmpla ca cineva să aibă câte puțin din toate, şi atunci este şi mai rău. Se va afla în conflict permanent mişcarea spre oameni cu miscarea împotriva oamenilor. Ca și cum cineva, ar fi tras de unii într-o parte şi de alții în partea opusă, până cand ajung să-l sfâşie.

Ceea ce-l protejează pe om să nu ia o atitudine sau alta față de semeni este iubirea. Cel care a învătat să iubească cu adevărat va scăpa negreşit din aceste trei curse. Domnul, când se pregătea să-i părăsească pe ucenicii Săi, le-a spus: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteti ucenicii Mei, dacă veti avea dragoste unii față de alții (Ioan 13:35).  Caracteristica principală a acestei familii a lui Hristos era iubirea, adevărata iubire. Fiţi atenți la aceasta.

Despre iubire vorbesc toti oamenii. Astăzi, cand întelegem că ne fuge pământul de sub picioare şi ne îndreptăm spre haos, și cei mari şi cei mici vorbesc despre această iubire, vorbesc despre această unitate. Este un strigăt care arată exact unde a ajuns omenirea părăsind iubirea cea adevărată. Doar prin cuvinte nu realizăm nimic. Trebuie ca omul să găsească adevărata iubire.

Adevărata iubire o dă numai Dumnezeu, Care a venit în lume din iubire şi a trecut prin toate etapele, cu răbdare şi dragoste şi, în cele din urmă, a fost răstignit pentru oameni din iubire şi a înviat. A adunat un grup de oameni, cărora le-a predat iubirea şi ne cheamă pe toţi, lângă acest grup, ca să devenim o familie.

Cand există iubire adevărată, atunci există relații adevărate între oameni şi omul scapă de cele trei capcane. Am vorbit despre mişcarea oamenilor într-un mod slugarnic. Permiteți-mi să vă reamintesc că nu numai faţă de ceilalți oameni nu trebuie să existe ataşare slugarnică, patologică, bolnăvicioasă, dar nici față de Dumnezeu. Nici Dumnezeu nu ne vrea aşa. Dumnezeu ne vrea oameni liberi şi, ca ființe libere, să ne dăruim, în totalitate, Lui iubindu-L, după cum El, fiinţă liberă, ni S-a dăruit nouă din iubire.

Oamenii care se mişcă împotriva celorlalţi

Cea de-a doua mişcare este mişcarea împotriva oamenilor. Nu sunt putini oamenii care sunt stăpăniti de această stare. Nu sunt puțini oamenii care suferă de această boală. Aceştia îi consideră duşmani pe toti ceilalți. Nu au nici o dispoziție să intre într-un dialog adevărat cu ei. Nu au nici o dispoziție să intre într-o legătură de dragoste cu ceilalți oameni. Nu au nici o dispoziție să conlucreze cu ceilalți oameni ca de la egal la egal; oameni şi unii, oameni şi ceilalți. Toată starea lor, toată strădania lor este să domine. Altfel nu pot trăi, nu pot rezista în societate.

Adică, într-o casă un tată nu poate concepe să nu domine. Nu poate suporta ca şi soția lui să aibă un cuvânt de spus, să dialogheze cu ea şi chiar, din când în când, să accepte părerea ei: „Da, ai dreptate, e corect ceea ce spui, aşa trebuie să facem”.

Aşadar, oamenii aceştia nu pot suporta această stare şi trăiesc cu dispoziția şi cu starea de a domina, de a stăpâni, de a se face voia lor. Au în continuu, spune psihologia, un complex de superioritate. De aceea nu le este greu să se poarte sadic, nu le e greu vadă pe celălalt suferind. Nu le pasă, este de ajuns să li se satisfacă această stare. Punctul lor slab este acesta. Dacă starea lor nu este satisfăcută, sunt cei mai slabi oameni, sunt cei mai neliniştiți oameni. Când starea aceasta le este satisfăcută se îmblănzesc, se vindecă. Adică, sunt la fel ca toxicomanii care îndată ce-şi iau doza îşi revin pentru puțin, doar pentru a se arunca cu şi mai multă patimă spre acest rău şi pentru a dobândi o şi mai mare tulburare decât înainte de a lua drogul.

A fi împotriva oamenilor are, deci, acest înțeles: a nu se putea împăca cu oamenii, a nu putea vorbi prieteneşte, a nu putea vorbi cu dragoste, nu putea dialoga, asculta, a nu se putea supune, ceda dacă este nevoie, a nu putea cădea de acord într-o anumită chestiune şi a conlucra. A se manifesta în chip dominator, stăpânitor, sadic.

După cum vă dați seama, ceea ce vine să ne spună psihologia, teologic şi spiritual poate fi înțeles foarte bine. Cunoaştem foarte bine şi din Evanghelie şi de la Părinții Bisericii, cât de mult se vorbeşte despre această stare bolnăvicioasă pe care este posibil să o aibă un om. Aceasta se poate numi egoism. Fireşte, începutul oricărui păcat este egoismul, este mândria, dar îndeosebi, în starea aceasta sadică, bază şi temelie şi început este egoismul, despre care atât de multe au spus Apostolii şi apoi Părinții. Ei recomandă omului să se supună la orice, numai să poată scăpa de starea egoistă, de mândrie, de iubirea de sine pe care o are, pentru a putea, astfel, să-și afle bucuria. În cele din urmă acesta este scopul.

Cu cât omul se leapădă de sine, cu cât se jertfeşte, se dezbracă de omul cel vechi, cu atât trăieşte omul cel nou din el, cu atât este om adevărat, cu atât îşi găseşte pacea, bucuria, fericirea.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 3 : Mișcarea împotriva oameni, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Iubirea ca manifestare bolnăvicioasă

Vorbim despre omul acela care, într-un fel, chiar şi atunci când pare un bun creştin, este contaminat de acea boală care-l face să caute aprobarea celorlalți, aprecierea lor, liniştea lui depinzând de ceilalți , de poziția pe care o iau ceilalți față de el.

Merită astăzi să spunem căteva cuvinte despre iubirea la acest om.

Ce caută, de fapt, cel care nutreşte iubire bolnăvicioasă pentru oameni

Aceşti oameni bolnavi – şi permiteți-mi să spun încă  o dată, nu puțini oameni sunt loviți de această boală – au multă iubire pentru semenii lor. Desigur, nu numai ei consideră că se ocupă cu lucruri cuvioase, sfinte, foarte importante. ci şi cei din jurul lor. Când îi văd şi-i urmăresc, îi admiră. În fapt, iubirea aceasta, care devine pentru ei o obsesie, este infectă, bolnăvicioasă. Iubirea în sine rămâne peste veacuri. Insă, iubirea pe care o au şi o manifestă aceşti oameni este o trăire bolnăvicioasă, o manifestare bolnăvicioasă, o activitate bolnăvicioasă. Sunt oameni care caută mângâiere de la ceilalți, care caută aprobare de la ceilalți, sunt oameni care depind mult de bunăvoința celorlalți, de atitudinea bună a celorlalti, sunt oameni care caută această iubire a celorlalți, pentru că altfel nu pot sta pe picioarele lor, nu pot nici măcar trăi. De aceea, în final, ajung într-un punct în care vorbesc doar despre iubire, caută doar iubirea, proslăvesc doar iubirea, cu riscul de a crede atât ei cât şi ceilalți că si-au găsit drumul lor. Indiferent dacă ei, cei care caută şi vorbesc doar despre iublre, nu sunt fericiți, nu sunt bucuroşi, nu au pace şi trăiesc un stres continuu, trăiesc un gol continuu care niciodată nu se umple, trăiesc într-o căutare continuă, care niciodată nu se împlinește.

Aşadar, starea aceasta este o stare bolnăvicioasă. Unei persoane nevrotice, cum o numesc psihologii, îi convine foarte mult acest lucru; adică, să vorbească într-un asemenea mod despre iubire, să caute într-un asemenea mod iubirea şi să ridice în slăvi această iubire. Îi convine foarte mult, serveşte stărilor conflictuale şi bolnăvicioase pe care le are în el. Pe un astfel de individ iubirea îl serveşte pentru că va plăcea celorlalți – lucru pe care îl caută foarte mult, îl năzuieşte foarte mult – şi pentru că, totodată, simte că se impune în fața lor.

Dacă aveți curaj, faceți o cercetare a sinelui propriu sau a persoanelor apropiate. Veți vedea că mulți dintre cei care urcă şi coboară scări, dintre cei care intră şi ies din case, dintre cei care aleargă cu iubirea pe buze şi care sunt gata să se topească de această iubire, multi dintre aceştia ard şi se topesc de iubire cu scopul îndepărtat, pe de o parte, de a plăcea celorlalti şi a-și asigura în felul acesta bunăvoința şi sprijinul lor, iar, pe de altă parte, de a se mândri că reuşesc să se impună în fața celorlalți. Un astfel de om, atunci când ajută pe un altul aflat în nevoi, când ajută un infirm, simte că acela este neputincios, iar el superior.

Se serveşte, aşadar, foarte mult de iubire, întrucât reuşeşte să placă, lucru pe care-l caută cu insistentă, de care are nevoie si prin care reuşeşte să se impună. Simte mare nevoie să se impună, caută aceasta foarte mult, şi nu poate rezista să fie mai jos decât ceilalţi.

Desigur, cineva se supune, depinde, se umileşte propriu-zis în fața celorlalti, dar face aceasta ca să nu piardă iubirea, ca să nu piardă mângâierea. Pe de altă parte însă, trebuie să găsească şi oameni între care să se simtă superior, să-i stăpânească, să se impună în fața lor şi cărora să le poată spune „faceți asta, faceti aceea”, ca să-i umilească şi să audă din partea lor mulțumiri.

Prin felul în care-şi manifestă iubirea simte nevoia să fie pe locul doi. Niciodată un asemenea om nu poate fi pe locul întâi, nu poate fi conducător, căpetenie. Nu-şi poate asuma întreaga răspundere pentru anumite fapte, pentru anumite manifestări, pentru anumite acțiuni. Simte nevoia să fie pe locul doi și un altul să preia responsabilităţile sale.

Pe de o parte, vrea să fie pe locul doi, însă, pe de altă parte, vrea să fie şi pe locul întâi. Prin iubirea despre care am vorbit izbuteşte acest lucru, aşa încăt ceilalti, pe care-i serveşte, de care se îngrijeşte, de la care caută iubire, cărora le dăruieşte iubire, sunt considerati mai presus de el, şi el se plasează pe locul al doilea. Simte, totodată, – și în felul acesta este mândru de sine – că este şi mai presus. Este cel care a înțeles viaa, este cel care şi-a aflat calea, este cel care a cuprins totul şi a găsit totul în iubire şi care le izbuteşte pe toate.

Iubire şi duşmănie o combinație ciudată

Sunt oameni care, deşi caută pretutindeni iubirea, caută mângâierea, caută bunăvoința, au în ei dispoziții agresive, duşmănoase, au în ei impulsul de a-l distruge pe celălalt. Aceste dispoziţii agresive, duşmănoase le înăbuşă, le ascund înlăuntrul lor şi nici măcar ei nu vor să ştie că există. Dacă iese la suprafață atitudinea duşmănoasă, pierd mângâierea celorlalți, pierd iubirea şi aprobarea pe care le aşteaptă de la ceilalți. De aceea, ascund înlăuntrul lor aceste stări.

Prin urmare, aceste dispoziţii şi stări agresive există înăbuşite înlăuntru şi vor să iasă afară. Işi cer şi ele drepturile. Prin faptul că vorbesc despre iubire, că ridică în slăvi iubirea, că au ca ideal iubirea, desigur, iubirea bolnăvicioasă, împacă, oarecum, și dispoziţiile agresive pe care le au. Dacă nu pe față, sigur în ascuns, ei îi condamnă pe toți, îi osândesc pe toţi şi cred că toti oamenii acționează greşit, că nu şi-au găsit drumul lor. Cred că cel mai înalt ideal este iubirea, că totul este iubire şi, sprijiniți pe aceasta – pe care chiar aşa o cred – cu multă lejeritate, cu multă uşurinţă, fără să-şi dea seama, ii condamnă pe ceilalți şi-i osăndesc pentru faptul că nu au găsit ceea ce au găsit ei, nu au înteles ceea ce au înteles ei, nu au lucrat la idealul înalt la care au lucrat ei.

Reuşesc, așadar, ca şi stările agresive să le satisfacă în felul acesta. Le hrănesc vorbind despre iubire, aşează ca ideal iubirea, iubire care este ca o fantomă. Când dorm şi când sunt treji îi preocupă iubirea. Suferă, aşadar, de o psihoză a iubirii, a iubirii bolnăvicioase nu a celei sănătoase.

Însă, aceasta nu este terapie, asta este aranjare. Consecințele generate de aceste conflicte interioare, de aceste înăbuşiri, care creează această stare bolnavă, continuă să existe. Aşadar, continuă să existe aceste consecințe, aceste rezultate şi, în cele din urmă, omul nu găseşte liniştea pe care o caută, cu toate că are în fața lui ca o fantomă „iubirea”, cu toate că, crede, este singurul om care a găsit adevărul, singurul om care lucrează corect. Pe de altă parte, vrând-nevrând, fie că-şi dă seama fie că nu, trăieşte această dramă, trăieşte acest gol, trăieşte această stare urâtă pe care o creează conflictele interioare.

Foarte multe persoane sunt cuprinse de setea de iubire, caută această iubire bolnăvicioasă, această iubire falsă in relațiile trecătoare pe care le făuresc. Alții, desigur manifestă, caută şi cultivă această iubire în alte direcții. Câte sărmane suflete caută tovărăşie, astăzi într-un fel, mâine în altul! Întrucăt, consideră ideală această iubire bolnăvi-cioasă caută să umple, în acest mod, golul din suflet, să găsească pacea, să găsească liniştea.

Este, însă, imposibil. Este absolut imposibil.

Nu cumva sunt şi eu victima stărilor bolnăvicioase?

Ceea ce este foarte grav la aceşti oameni, nu este faptul că se află în această stare, ci că nu-şi dau seama de ea. Este aproape imposibil să-și dea seama. Se întamplă doar dacă cineva începe cu un „nu cumva”,  -Nu cumva greşesc? Nu cumva n-am înteles bine? Nu cumva nu acționez corect?” – şi găseşte şi pe cineva care să-l ajute. Altfel, este aproape imposibil să bănuiască că iubirea pe care o caută, că iubirea pe care au ridicat-o în slăvi, pe care au transformat-o în fantomă şi ideal, nu este iubire autentică, nu este iubire adevărată, ci o stare bolnăvicioasă ai cărei victime sunt şi ei. Nu pot întelege şi, prin urmare, nu se pot strădui să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă.

De asemenea, în beția iubirii făurite în mintea lor şi în lumea lor sentimentală, nu pot bănui că înlăuntrul lor se cuibăreşte şi multă ură, şi multă duşmănie, şi multă agresivitate, şi multă sălbăticie şi răutate. Nu pot bănui aceasta. Să nu îndrăznească cineva să le spună aşa ceva; e ca şi cum ar lovi şarpele peste coadă. Ştiți că, dacă cineva loveşte şarpele peste coadă, şarpele îl va ucide. Aşadar, atunci când cineva îndrăzneşte să scoată la iveală şi aceste lucruri care există în adâncul sufletului lor, e ca şi cum ar lovi şarpele peste coadă. Vor răstălmăci, se vor înfuria, fireşte, fară să-şi dea seama, vor reacționa în consecință, ca să-l facă pe acela să tacă, ca să-l facă să-şi schimbe părerea. Astfel, răul rămane cuibărit înlăuntru.

De aceea, cel care vrea, cu adevărat, ca înlăuntrul lui să se făurească viaţa autentică, să devină om adevărat, om al lui Dumnezeu, trebuie să înceapă, cred, de aici: ,,Nu cumva nu le văd bine? Nu cumva nu gândesc bine? Nu cumva mă abat? Nu cumva nu acţionez corect? Nu cumva sunt victima stărilor bolnave, a trăirilor bolnăvicioase înăbuşite şi toate acestea mă poartă de colo-colo, stăpânesc lăuntrul meu şi, în cele din urmă, în loc să devin om autentic, în loc să devin fiu al lui Dumnezeu, devin victima tuturor acestora, devin victima nimicirii, victima haosului?”. De aici să înceapă cineva şi, cred, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va elibera negreşit.

În societatea de astăzi, printre creştini, avem convingerea că răul este mai putemic decât binele. Teoretic, desigur, putem crede că Dumnezeu este mai puternic decât diavolul, că virtutea, harul lui Dumnezeu, sunt mai puternice decăt răutatea, păcatul. Teoretic putem crede, însă practic nu. Răul a pătruns în însăşi fiinţa noastră, şi ne întrebăm: „Oare, există şi puterile binelui?”

Este nevoie, aşadar, mai ales în vremea aceasta, când străbatem Postul Mare şi înaintăm spre Săptămâna Mare şi spre Înviere, este nevoie să credem, că Dumnezeu este puternic, căci ,,Unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5:20). Adică, astăzi, când lucrurile sunt atât de urâte, şi în afara noastră și în jurul nostru dar şi înlăuntrul nostru, Dumnezeu va dărui har cu prisosință, Dumnezeu are puterea de a elibera fiecare om şi de a-l face aşa cum îl vrea El.

din cartea Te cunoști pe tine însuți?Cap. 2 : Mișcarea către oameni, Omilia IV,   Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Supunerea care nu eliberează

Ceva ce nu se poate numi creştinism

Facem, după cum ştiţi, o încercare de a pătrunde mai adânc în om şi de a putea, astfel, să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, prin urmare, să luăm o poziţie mai adevărată faţă de Dumnezeu, încât Dumnezeu să poată, dacă noi avem poziţia potrivită, să ne dăruiască harul Său, să ne binecuvânteze.

Scurta omilie de data trecută am dedicat-o mişcării bolnăvicioase către ceilalţi oameni, care apare la unele persoane, fie că acestea îşi dau seama, fie că nu. Am spus că prima însuşire a oamenilor care au fost loviţi de această boală este faptul că, se conformează la ceea ce spun ceilalţi, la ceea ce cer ceilalţi, la ceea ce caută ceilalţi.

Și, mai concret, am spus că, aceşti oameni fac totul, pierzandu-şi chiar demnitatea lor pentru a-şi putea asigura iubirea celorlalți, pentru a-și putea asigura aprecierea celorlalți, pentru a avea laudele şi aprobarea celorlalţi. Am spus multe pe această temă.

Adică, mulţi creştini, atunci când aleargă încolo şi-ncoace, este evident că sunt conştienţi că fac o faptă bună, că sunt dintre cei mai buni creştini. Desigur, această strădanie, în sine, poate fi bună, însă întrebarea este: de ce fac ceea ce fac!?

Aşadar, dacă, fiecare examinează, cercetează, va vedea că de cele mai multe ori oamenii fac multe asemenea lucruri, numai şi numai pentru a-şi putea asigura iubirea, aprecierea şi aprobarea celorlalţi sau a unei persoane de care s-au ataşat. Acesta, desigur, este imposibil să fie numit creştinism, oricât ar părea că are manifestări creştine.

Supunere sănătoasă şi cea bolnavă

O altă însuşire a acestor oameni este supunerea.

Desigur supunerea, ascultarea în Biserică, este virtute. Și după cum ştiţi, monahii au obligaţia de a face ascultare sau mai bine-zis, la tunderea în monahism, împreună cu alte două făgăduinţe, fărgăduiesc că vor face ascultare, că vor fi supuşi egumenului, părintelui duhovnicesc. Prin ascultare îşi vor tăia voia proprie. Prin această supunere se vor putea izbăvi, cu harul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, de omul cel vechi, de patimi, de voile lor şi vor înainta spre renaştere.

Iată, însă, că există şi supunere bolnavă, supunere care nu-l eliberează pe om. Există şi supunere care nu-l ajută pe om să se elibereze de patimile sale, de iubirea de sine, de voia lui, nu-l ajută să se elibereze de omul cel vechi şi să ajungă la renaşterea adevărată, reală.

Această supunere este o boală. Îl face pe omul lovit de ea să nu vadă ce este el şi ce sunt ceilalţi. Îl face să-i supraaprecieze pe ceilalţi şi să vadă la ceilalţi virtuţi false, binefaceri false.

Desigur, iarăşi, trebuie să spunem că nu este rău ca cineva să-i vadă pe ceilaiţi superiori iar pe sine inferior. Este chiar bine, atunci când se află într-o stare sănătoasă, într-o raportare sănătoasă la ceilalți. Este rău însă, atunci când această stare este bolnăvicioasă. Omul nu îndrăzneşte să vadă cu ochii deschişi, limpede, cine este cel căruia i se supune, cine este cel de care se ataşează, cine este cel de care s-a legat. Nu îndrăzneşte să vadă cu ochii limpezi, căci dacă ar vedea cu ochii limpezi şi, prin urmare, dacă ar pune oarecum la îndoială supunerea lui, ataşarea lui, nu va rezista, se va prăbuşi, nu va putea sta pe picioarele lui, nu va putea rămâne în viaţă.

Este un om care, numai dacă se va prinde de ceva, numai dacă se va sprijini de cineva, numai dacă va vedea undeva, fie şi virtuţi false şi harisme mincinoase, doar atunci va putea sta pe picioarele lui, va putea trăi, se va putea simţi oarecum liniştit, oarecum uşurat, nestăpanit de haos interior, de tulburare şi nelinişte interioară, care-l conduc la distrugere.

Cel mai rău este că, el însuşi, consideră aceasta virtute. Dar şi cel sau cei de care se ataşează, cărora se supune ca un rob, de care depinde într-un mod umilitor, consideră aceasta virtute.

După cum vă daţi seama, dacă acestea sunt adevărate – şi pentru mine sunt pe deplin adevărate – avem atunci o denaturare teribilă a vieţii creştine, o denaturare şi o falsificare teribilă a trăirilor creştine. Are loc o deprimare a acestui om, care are o asemenea nădejde, care vrea să ajungă ceva, care în cele din urmă vrea să se folosească.

Aşadar, tipul acesta de om, în loc să se folosească, în loc să se ajute, se distruge. Dar şi cel care acceptă supunerea bolnăvicioasă sau o cultivă, îşi face rău sieşi şi celui supus.

Dependența slugarnică faţă de ceilalţi

O altă stare este dependenta. Oamenii care au această boală, nu pot trăi fără să fie dependenţi de alţii. Aprecierea pe care o au faţă de sinele lor depinde de încuviinţarea sau de dezaprobarea pe care ceilalţi o arată faţă de ei. Aprecierea pe care o au pentru sinele lor depinde de părerea pe care o au ceilalţi despre ei.

Câţi oameni, de altminteri buni creştini, suferă propriu-zis şi nu pot dormi seara sau nu se pot linişti în ziua următoare şi nu-şi pot face treburile şi rugăciunile – adică pur şi simplu se pierd şi sunt stăpâniţi de haos – câţi oameni păţesc aşa ceva, fiindcă x sau y sau z de care depind, fie şi inconştient, nu le-a vorbit bine, nu le-a arătat iubirea și aprobarea pe care o așteptau, nu le-a spus vorbele bune, laudele pe care le aşteptau.

Mai concret. Dacă aşteptăm pe cineva să ne viziteze şi ne dorim mult această vizită, dar persoana nu ne vizitează, poate că nu spunem nimic nimănui, poate că vom ascunde ceea ce am simţit pentru că n-a venit, în adânc, însă, toată părerea bună pe care am avut-o despre noi va cădea în cel mai de jos punct, va dispărea.

Atunci, când acela ne-a zâmbit, atunci când ne-a spus vorbe prin care înţelegeam că eram în graţiile lui, atunci când s-a purtat cu noi în asemenea fel încât dădea de înţeles că este prietenul nostru, că ne apreciază, că ţine seama de părerile noastre, ne-am simţit bine, uşuraţi, am simţit că suntem şi noi cineva în societate. Însă, îndată ce acela şi-a întors faţa, îndată ce acela cu vreun cuvânt, prin atitudinea lui sau prin refuzul lui de a ne vizita – pe care cine ştie din ce motiv n-a făcut-o – a arătat că nu ne mai apreciază, înlăuntrul nostru s-au zădărnicit toate.

Oamenii aceștia, adică persoanele bolnave care păţesc aşa ceva, nu se mai pot după aceea calma, nu-și pot afla liniștea, nu-și pot afla odihna. Și sunt gata, sunt dispuși să facă ce are nevoie celălalt, ceea ce cred ei că-l va multumi pe celălalt, că-l va face iarăşi să-i aprecieze, să-i aprobe, ceea ce cred ei ca va ajuta pentru a-şi asigura iubirea lui. Sunt gata să se comporte și slugarnic, să-şi piardă demnitatea, să devină batjocura tuturor.

Din câte înţeleg eu, – poate că greşesc – există astăzi creştini, credincioşi, mai mulţi decât credem noi, care trăiesc într-o asemenea dezordine interioară, într-un asemenea haos lăuntric. Este absolut imposibil ca un astfel de creştin să înainteze în viaţa duhovnicească.

Un asemenea suflet care, îşi dă seama sau nu, vrea ori nu vrea, depinde în acest fel de ceilalţi, se ataşează în acest fel de ceilalţi, care năzuieşte spre iubirea celorlalţi ca spre Dumnezeu, nu poate fi vizitat de harul lui Dumnezeu, nu poate primi binecuvântarea lui Dumnezeu, la el nu poate veni Hristos. Într-un asemenea suflet nu este cu putinţă, după cuvintele apostolului Pavel: „Nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în, mine”(Galateni 2:20), să trăiască Hristos. Acest suflet s-a pierdut pe sine, acest suflet s-a abătut de la sine, acest suflet s-a prins de altceva. Sufletul a fost stăpânit de o persoană, a fost stăpânit de tot ceea ce se poate numi idol.

Frustrările care ies la suprafaţă şi izbucnirile ciudate

Însă răul merge mai departe. Un om care se mişcă în asemenea mod către ceilalţi, se alipeşte, se leagă, depinde de ei, îi priveşte în ochi să vadă dacă vor râde sau nu, dacă-l vor aproba sau nu, dacă-l vor aprecia sau nu, un astfel de om nu suferă doar din acest motiv. Suferă şi de alte stări.

Adică, poate avea în sine şi stări de duşmănie faţă de ceilalţi. Desigur, cu cât simte mai mult că este rob al celorlalţi şi că este exploatat, cu atât mai mult creşte starea de duşmănie faţă de ei. Dar, întrucăt, dacă şi-ar manifesta duşmănia, dacă şi-ar manifesta tendinţele de agresiune ar pierde îndată iubirea celorlalti, aprobarea celorlalţi, ar pierde exact ceea ce aştepta de la ei, ca să-şi asigure liniştea şi pacea. Pentru că-i este teamă să nu piardă iubirea, graţia celorlalţi, înăbuşă acest protest care vine, uneori, dinlăuntrul său, şi despre care mulţi ar spune, să răbufnească, odată, în sfârşit!

Înăbuşă, aşadar, instinctul de a protesta, de a reacţiona sau chiar de a fi agresiv. Nu spunem că acestea ar fi bune, dar spunem ce se întâmplă în sufletul acestui om. Aşadar le înăbuşă pe acestea – după cum spune psihologia, le depozitează – şi nu vrea nici măcar el să le recunoască, cu atât mai puţin ceilalți.

Aceste stări există înlăuntrul lor. De vreme ce se depozitează, există în suflet. La un moment dat vor izbucni pentru a ataca pe cine pot.

De aceea, vedem la oamenii care se ataşează, care sunt foarte ordonaţi, foarte ascultatori, foarte buni, dacă li se spune că facă ceva, fac foarte uşor, dacă sunt trimişi undeva, se vor duce, dacă sunt puşi la treabă, vor asuda muncind ziua întreagă; vedem, aşadar, că poate veni ceasul când această realitate ascunsă a reacţiilor, a protestelor, a atacurilor cedează şi aceştia izbucnesc. De aceea, nu de puţine ori, îi vedem pe aceşti oameni, care par atât de buni, că reacţionează într-un mod surprinzător. Uneori şi copiilor li se întâmplă acest lucru.

Mulţi copii sunt ataşaţi slugarnic de părinţii lor. Personalitatea lor este foarte palidă şi nu se descurcă singuri, de aceea se prind, se sprijină de mama lor, de tatăl lor. Par copii foarte cuminţi, par copii foarte ascultători, par cei mai buni copii, în realitate, însă, sunt bolnavi. Un asemenea copil devine de nerecunoscut şi se spune despre el: „Acesta care era atat de…, cum a devenit atât de…, cum de se comportă în felul acesta…?”

La fel se întâmplă şi cu adulţii. Poate veni o clipă când vor protesta, se vor manifesta, vor reacţiona şi vor ataca într-un mod care va mira pe toată lumea. Deşi, această agresivitate, acest protest, această reacţie uneori se manifestă, aş spune, negativ, este acel reproş, acea amărăciune, acea dezamăgire, acea deznădejde, care se observă la aceşti oameni.

Răul dublu

Dacă acestea se adeveresc şi dacă acestea, mai mult sau mai puţin, există în inimile creştinilor contemporani, atunci, vai nouă dacă nu le conştientizăm, dacă nu le înţelegem; vai nouă dacă nu cunoaştem ce se întamplă, cu exactitate, în fiecare dintre noi. Și, vai nouă dacă nu putem – fie singuri, fie ajutaţi de altcineva – să scăpăm de această stare, să nu rămânem în ea. Nu numai că nu vom înainta în viaţa duhovnicească. Câți vor astăzi să înainteze în viaţa duhovnicească şi nu înaintează! Răul nu este doar acesta. Răul este şi mai mare. Creştinismul pe care-l manifestăm şi pe care-l prezentăm lumii contemporane, este un creştinism fals.

Omul contemporan, care vrea să se mântuiască, când vine ceasul să caute mântuirea, atunci când vine în contact cu noi, creştinii contemporani, care nu deţinem un creştinism autentic, ci purtăm în noi o stare falsă şi bolnăvicioasă, trăiri creştine neautentice, confuze, simte că ceva nu merge bine şi nu poate spera că, devenind creştin, încercând să se apropie de Dumnezeu se va mântui, va găsi ceva mai bun. Nu numai că nu va găsi ceva mai bun, ci se va încurca şi mai mult şi se va depărta. Sau, dacă se va găsi cineva care să ne urmeze, va împrumuta modelul nostru şi, prin urmare, va deveni şi el ca noi, un creştin fals, neautentic.

Deseori, am spus-o şi aici şi în alte părţi, mi se pare că, în zilele noastre, creştinismul s-a denaturat. Desigur, astăzi s-a denaturat întreaga noastră viaţă. Oriunde am merge, viaţa este denaturată, este falsă în toate manifestările ei, în toate înfăţişările ei. Dar, s-a denaturat şi creştinismul. Creştinismul în sine este autentic, însă noi, prin felul în care-l trăim, prin felul în care-l manifestăm şi-l prezentăm îl denaturăm, îl falsificam, îl facem mincinos. Prin urmare, răul este dublu. Ne facem rău şi nouă şi celorlalţi deopotrivă.

Dumnezeu, desigur, se va mânia. Nu ştim ce ne va face când vom pleca din această lume, dar cât suntem aici şi trăim aşa, nu vom putea înainta duhovniceşte, adică nu se vor întâmpla minuni în noi. Celorlalţi le facem mare rău, pentru că nu suntem mărturisitori autentici ai creştinismului. Nu suntem mărturisitori adevăraţi ai Evangheliei, ai revelaţiei lui Dumnezeu în lume şi, prin urmare, nu putem ajuta lumea deşi, avem această obligaţie.

Cei care au existat înaintea noastră, acum nu mai există; iar cei care vor veni după noi, nici aceştia nu există. Noi existăm astăzi. Întreaga omenire care se află pe pământ, în noi îşi află nădejdea, indiferent dacă înţelege aceasta, dacă o simte. De la Hristos, de la creştinism şi de la cei care lucrează creştinismul aşteaptă. Dacă noi nu mărturisim creştinismul adevărat vai nouă, vai şi celorlalţi!

Spunem toate acestea, aici, doar-doar Dumnezeu va începe să mişte ceva în noi! Nu este nici greu, nici imposibil ca Dumnezeu să înceapă să facă minuni cu noi! Este suficient să ne hotărâm a crede cu adevărat.

* * *
Creştinismul s-a denaturat mult astăzi. Creştinismul, în sine, este autentic, însă noi, prin felul în care-l trăim, prin, modul în care-l manifestăm şi-l prezentăm, îl denaturăm, il facem fals, mincinos.

din cartea Te cunoști pe tine însuți?Cap. 2 : Mișcarea către oameni, Omilia III,   Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                 următor

A te conforma bolnăvicios

În şirul acesta de omilii ne străduim să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, din punct de vedere psihologic şi duhovnicesc.

Am spus că omul care vine in lumea aceasta nu vine singur. Nu vine singur, nu numai în sensul că există şi alţii în jurul lui, dar şi în sensul că in viaţa lui are legături şi cu ceilalţi oameni. Nu există singur, ci există împreună cu ceilalţi şi, prin urmare, are mare importanţă ce atitudine va lua cineva faţă de ceilalţi. Obligatoriu va lua o atitudine faţă de ceilalţi. Fie că-i evită pe ceilalți, fie că se izolează, fie că le declară război, acestea toate sunt atitudini pe care le ia faţă de ceilalţi.

Aşadar, dacă atitudinea pe care o va lua faţă de ceilalţi nu va fi cea justă, ci va fi greşită, de aici încolo vor începe toate necazurile lui.

Am spus că, pentru ca cineva să ia o atitudine corectă faţă de ceilalţi oameni, fireşte, trebuie să ia o atitudine corectă şi faţă de Dumnezeu. Vă aduceţi aminte, am spus că, atunci când omul nu are iubire adevărată, de vreme ce, vrând-nevrând, va lua o atitudine faţă de ceilalţi oameni, atitudine care fără iubire nu va fi cea corectă, această mişcare incorectă faţă de ceilalţi oameni se manifestă în trei feluri. Pot exista şi altele, dar toţi sunt încadraţi în aceste trei feluri.

Unul se manifestă într-un fel, altul în alt fel, iar cel de-al treilea în cu totul alt fel. Sau se poate ca la unul să se manifeste două din cele trei iar la celălalt toate trei, împreună. Spuneam ca omul, neavând iubire adevărată, fie se atașeaza de ceilalți oameni, fie ia o atitudine duşmănoasă față de ei, fie îi nesocoteşte pe ceilalți oameni și se izolează. Vom încerca să cercetăm mai bine aceste trei mişcări.

Căutarea constrângătoare a celuilalt

Vorbim despre mişcarea către ceilalţi oameni.

Atunci când omul face totul pentru a se conforma celorlalţi, când omul se ataşează de ceilalţi, ce se întămplă. Omul care-i iubeşte cu adevărat pe ceilalti poate părea că are şi un ataşament faţă de ei. Această atitudine este curată, autentică, adevărată. Insă, când un om nu are iubire adevărată, când în adânc, şi psihic şi spiritual, este bolnav, atunci căutarea celuilalt are caracter bolnăvicios, iar ataşarea de celălalt şi conformarea faţă de el naşte o stare, din ce în ce mai rea, în omul care se ataşează, şi nici duhovniceşte nu-l lasă să trăiască, nici psihic nu-i permite echilibru şi libertate interioară, precum şi personalitate liberă, fără complicaţii şi îngrădiri.

Primul lucru care caracterizează acest gen de om este căutarea iubirii celuilalt, căutarea aprobării celuilalt, căutarea tovărăşiei celuilalt. Simte aceasta ca pe o nevoie. Și după cum spune psihologia, această nevoie este o stare constrângătoare.

Să fiu mai clar. Toţi oamenii caută iubirea celorlalţi, mai mult sau mai puţin, toţi caută aprobarea celorlalţi şi toţi caută tovărăşia celorlalți. Dar cel care simte în mod patologic şi bolnăvicios această nevoie şi are înlăuntrul lui această căutare, această tendinţă, atunci când vede că nu este iubit, când vede că nu capătă aprobare, când nu găseşte tovărăşia pe care o caută, este cuprins îndată de panică, este cuprins îndată de o stare psihică şi duhovnicească rea. Această stare rea nu-l lasă să se liniştească, nu-l lasă să se simtă liber ca om, nu-l lasă să stea bine pe picioarele sale şi să simtă un oarecare echilibru psihologic şi sporire duhovnicească.

Vă rog să nu vă îndoiţi deloc a crede, că cei care sunt în situaţia aceasta, cei care sunt cuprinşi de aceste stări psihice constrângătoare sunt mult mai mulţi decât ne închipuim noi. Personal, din câte cunosc, din câte înţeleg, din câte observ şi urmăresc, aş spune că un mare număr de creştini contemporani sunt mai mult sau mai puţin contaminaţi de această profundă stare patologică, motiv pentru care nu sporesc duhovniceşte, nu pot spori duhovniceşte. Astfel, permiteţi-mi să spun, viaţa lor creştină pare falsă. Uneori pricep şi ei aceasta, alteori nu pricep, uneori hotărăsc să o recunoască şi să o accepte, alteori nu. Însă, ceilalţi îşi dau seama că viaţa lor este o falsă, o mincinoasă, o prefăcută – nu pe faţă, ci prefăcută în subconştient – viaţă creştină.

De aici încolo înţelegem cât de mult se alterează prezenţa creştină în zilele noastre, cât de mult se schimbă mărturia pe care, ca şi creştini, suntem chemaţi să o dăm în lume. Atunci când mărturia noastră, prezenţa noastră, când viaţa noastră creştină, şi psihică şi duhovnicească, este falsă, nu este autentică, putem înţelege – iar când nu înţelegem este încă şi mai rău – cât rău facem şi lumii în general, şi societăţii în care trăim, dar şi trupului Bisericii şi nouă înşine.

O consecinţă a conformării bolnăvicioase faţă de ceilalţi

Aşadar, oamenii aceştia care au o stare de conformism şi simt nevoia conformării – este un termen psihologic – caută să se prindă de ceva.

Adică, se poate ca un asemenea om, se poate ca – de ce să ne fie ruşine s-o spunem? – un asemenea creştin să se ataşeze de cineva, întrucât acela i-a dat ceea ce caută, adică i-a satisfăcut nevoia de iubire, nevoia de aprobare, nevoia de tovărăşie. Omul acesta a căutat, nu ca persoană liberă, nu ca un om care este mişcat de o iubire autentică şi de o dispoziţie autentică să vină în legătură cu ceilalți, ci de o stare bolnăvicioasă, de o dispoziţie bolnăvicioasă. Aşadar, un asemenea creştin se prinde de celălalt sau de ceilalţi care satisfac, într-o oarecare măsură, dispoziţia lui bolnăvicioasă. Se ancorează, se legă într-un fel de ei şi, de acum încolo, nu mai vede altceva şi nu se mai poate distinge pe sine de celălalt sau de ceilalţi oameni. Vede la celălalt doar acele virtuţi, doar acele calități, care satisfac, întocmai, starea lui bolnăvicioasă. Acum inţelegem ce se întâmplă.

De aceea, uneori, vedem un astfel de om urmându-l orbeşte pe un altul şi poate ne mirăm: „Ce găseşte la omul acela de-l urmează şi se supune lui şi se conformează faţă de el atât de orbeşte, atât de convingător? Cum de nu vede la cel pe care-l urmează, de care depinde, de care se leagă, defectele mari şi bătătoare la ochi?”. Nu le vede!

Omul acesta, care are o asemenea stare interioară forţată, este capabil să orbească şi să nu vadă nici în sine ceva bun cu care este înzestrat şi-i lipseşte celuilalt, şi nici în celălalt ceva rău cu care este înzestrat şi-l face o călăuză falsă, o călăuză neautentică. Și totuşi, îl face călăuză a sa, este omul pe care se sprijină, de care depinde, de care s-a legat şi cu care se conformează în cele mai mici amănunte.

Repet, aceasta se întâmplă întrucât omul acesta nu poate sta singur pe picioarele lui, nu se poate simţi liber, nu poate, ca personalitate distinctă, să se mişte cu iubire adevărată, să-i vadă pe ceilalţi cu iubire, să vină în relaţie adevărată cu ceilalti oameni.

Căutarea bolnăvicioasă a iubirii

Acest om, într-un mod forţat şi bolnăvicios caută să placă, caută iubirea, caută aprobarea celorlalți, caută sprijinul, caută ocrotirea. Și le caută de o asemenea manieră, încât dacă acestea lipsesc, nu numai că se simte tulburat, nu numai că nu se poate linişti, nu se poate calma, ci se simte rătăcit, simte că se afundă în haos.

Poate că, uneori, încearcă să se dezancoreze, însă, în ceasul când vrea să facă aceasta, pământul îi fuge de sub picioare şi se afundă în gol, este gata să se piardă. Și, ca să nu se distrugă, se predă cu şi mai multă furie acestei stări şi relaţii bolnave, neautentice, anormale.

Îngăduiți-mi să spun că, singurul lucru de care este preocupat un asemenea om este să nu înceteze a fi pe plac, a fi iubit, să nu piardă această protecţie, această încuviinţare a celorlalți. Este singurul lucru care îl preocupa. De aici încolo, este gata să facă cele mai grele lucruri, este gata să facă cele mai anevoioase lucruri, este gata să facă lucruri despre care un altul s-ar mira cum de le poate face. Desigur, toate acestea se întamplă pentru a se menţine starea bolnăvicioasă, starea nesănătoasă atât sufleteşte, cât şi duhovniceşte, prin urmare, pentru a se menţine o stare neplăcută lui Dumnezeu.

Aici trebuie să menţionăm încă un lucru: cu cât un astfel de om simte în adâncul lui, în subconştient, că are nevoie de iubire, de această iubire bolnăvicioasă, are nevoie de aprobarea celorlalţi, cu atât se gândeşte la cei asemenea lui şi aleargă să le vină în ajutor, însă într-un mod bolnăvicios. Mă iertaţi, dar aşa este. Să nu răstălmăciţi dacă vă spun că unul ca acesta este binevoitor ziua întreagă, uneori chiar şi noaptea, aleargă de la un om la altul, când este nevoie. Dar, nu din iubire adevărată. Să nu vi se pară ciudat. Dovada este că, deşi, aceste lucrări sunt lucrări care răspândesc mireasmă de sfinţenie, sunt lucrările unui sfânt, acest om, care este dispus toată ziua şi toată noaptea să facă o astfel de lucrare, nu răspândeşte mireasmă de sfinţenie, îi lipseşte un lucru important. Aşadar, acesta este disponibil la orice oră din zi şi din noapte, numai pentru a nu pierde laudele vreunei persoane. Laude care, nu sunt spuse neapărat în cuvinte, ci este suficient ca cealaltă persoană să arate pe deplin că este satisfăcută, să arate că este mulţumită, să arate că-l aprobă, că-l iubeşte, că-l protejează.

Este posibil ca aceşti oameni să ajungă în punctul de a părea celorlalţi că acţionează dezinteresat, că acţionează cu altruism, că acţionează în spiritul jertfei pentru binele semenilor lor. Însă, în străfunduri, nu fac altceva decât să slujească stării pe care o au, de a nu pierde iubirea pe care o aşteaptă de undeva. Au găsit-o, au prins-o şi, de aici încolo, sunt gata să se sacrifice, numai să nu piardă această trăire bolnavă, această satisfacţie bolnăvicioasă.

De ce este adevărat ceea ce spunem?

Eu m-am referit la acestea ca exemple. Un om care suferă de o asemenea stare constrângătoare poate avea manifestări multe şi variate.

Cred că toate acestea sunt adevărate. Cred, nu numai pentru că ne ajută psihologia să le înţelegem, dar şi pentru că eu constat această realitate, ca duhovnic. Vezi un om plin de sudoare, dar nu poţi observa o picătură de har in sufletul lui, nu poţi observa, câtuşi de puţin, prezenţa lui Dumnezeu în el. Este plin de sudoare, aleargă încolo şi-ncoace, dar se vede că tot efortul pe care-l fac, toată strădania, sunt pentru a menţine acea stare bolnăvicioasă, adică pentru a nu pierde iubirea pe care o caută, tovărăşia după care aleargă.

Cred, aşadar, că aşa stau lucrurile, nu numai pentru că aşa le prezintă psihologia contemporană, nu numai pentru că personal, din puţina experienţă pe care o am, am constatat că aşa stau lucrurile, dar şi pentru că o asemenea concluzie o trage cineva foarte uşor de la Părinţii Bisericii, de la cei mai aspri dintre ei, numiţi Părinţi neptici. Vedem uneori, pe lângă altele – dăm doar un exemplu – bătrâni, părinţi, asceţi experimentaţi, iluminaţi psihologic – ar zice psihologia – pe deplin echilibraţi, îi vedem, aşadar, pe aceşti mari asceţi cum uneori nu dau, absolut deloc, importanţă unor asemenea manifestări ale fiilor lor duhovniceşti. La prima vedere am crede că se poartă sever, că această atitudine a lor nu este prea umană. Și totuşi, în profunzime, atitudinea şi comportarea lor nu este deloc aspră. Încearcă să-i protejeze pe fiii lor duhovniceşti de stări bolnăvicioase, de stări patologice, de toate acele stări care nu sunt duhovniceşti, care nu au nici o legătură cu trăirea creştină autentică, cu adevăratul creştinism.

Să nu şovăim!

Aşadar, dacă cele spuse sunt adevăruri, pe de o parte înţelegem de ce nu sporim, iar de cealaltă parte înţelegem câte eforturi se risipesc în zadar. Că, eforturile merg în zadar, n-ar fi nimic; dar nu există perspectivă, nu există speranţă de a găsi drumul bun atunci când cineva continuă, în felul acesta, şi nu se poate desprinde, nu se poate elibera. Se va abate şi, în cele din urmă, nu va face nimic în ciuda nevoinţelor sale, în ciuda strădaniilor sale.

Aşadar, dacă ceea ce spunem este adevărat – şi repet, eu cred că este adevărat şi am spus şi din ce motive – atunci trebuie să nu şovăim, să nu ne fie greu, să nu ne fie lene să aruncăm o privire înlăuntrul nostru, pentru a vedea dacă nu cumva ceva în adâncul nostru nu merge bine. Adică, în cele din urmă, nu cumva fiecare dintre noi, prin tot ce face şi prin tot ce nu face, „se caută pe sine”, cum spun Părinţii? Și-l vom găsi, dar „spre propria pierzare”. Atunci când cineva caută această iubire bolnăvicioasă de la ceilalţi, caută, de fapt, să-i fie satisfăcută iubirea de sine, după cum spun Părintii. Mă întreb, adică, dacă nu cumva, prin orice facem, nu ne căutăm pe noi înşine şi ne şi găsim, însă spre propria pierzare şi spre răul celorlalţi?!

Însă, dacă facem această cercetare, dacă facem această afundare înlăuntrul nostru și prindem ceva, înţelegem, recunoaştem şi în continuare facem ceea ce trebuie, luăm imediat atitudine, este posibil ca Dumnezeu să ne izbăvească de toate şi chiar să ne călăuzească pe drumul adevărat, să ne călăuzească la dragostea adevărată, la mântuire.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 2 : Mișcarea către oameni, Omilia II,   Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor