IPS Hierotheos Vlachos – Despre post

Anunțuri

dar cand vine bucuria…

Icoana Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiți”

Bucuria este esentiala, deoarece este rodul prezentei lui Dumnezeu.
Nu poti sa nu te bucuri, stiind ca Dumnezeu exista.

Izvorul principal al tuturor este „sufletul meu se bucura in Domnul…”

Frica de păcat nu ne mântuieşte de el.
Bucuria în Domnul mântuieşte.

Bucuria este temelia libertatii in care suntem chemati sa ramanem.

 În veşnicie, în împărăţia lui Dumnezeu, doar cuvintele „Sfânt, Sfânt, Sfânt” vor mai fi necesare, doar cuvinte de laudă şi de mulţumire, doar rugăciunea şi lumina desăvârşirii şi a bucuriei. 

Ce este rugăciunea? Este aducerea aminte de Dumnezeu, simţirea prezenţei Sale şi bucuria pe care ne-o dă această prezenţă, întotdeauna, oriunde, în toate.

…o oră minunată petrecută în biserica goală, înainte de Liturghie. Acelaşi sentiment dintotdeauna al timpului umplut de eternitate, de o bucurie deplină şi sfântă. Am sentimentul că avem nevoie de biserică, tocmai pentru ca această experienţă a realităţii să existe. Acolo unde biserica nu mai este un simbol, o taină, ea devine o caricatură oribilă a ei însăşi.

…Nu se comunică prin discuţii şi polemici. Cu cât comunicarea este mai profundă şi mai însufleţită cu atât este mai puţin condiţionată de cuvinte. Mai mult, ne temem de cuvinte, fiindcă ele pot risipi comuniunea, pot îndepărta bucuriaCreştinismul este continuarea acestei comunicări, realitatea, bucuria şi eficacitatea ei. „E bine să fim aici.”

Prezenţa în biserică ar trebui să fie precum o eliberare. Dar în tonalitatea bisericii contemporane, viata bisericii nu eliberează, ci îl încorsetează, îl înrobeşte şi îl slăbeşte pe om. Acesta începe să fie interesat de vechile şi noile calendare, de ceea ce fac episcopii şi simulează o bunătate mieroasă. Mare parte din aşa-numita literatură spirituală este de calitate îndoielnică, în loc să-l înveţe pe om să privească lumea prin viziunea Bisericii, în loc să transforme viziunea omului despre sine şi viaţă, acesta se simte obligat – pentru a fi „spiritual” – să se îmbrace într-o haină de evlavie impersonală şi murdară, în loc să ştie cel puţin că există bucurie, lumină, sens, veşnicie, omul devine iritat, intolerant, rău şi acumulează o îngustime a spiritului. Nici măcar nu se căieşte de toate acestea pentru că toate provin din această „îmbisericire”, pe când sensul religiei constă în luminarea vieţii, în raportarea ei la Dumnezeu şi transformarea ei în comuniune cu Dumnezeu.

Unde, cum si cand s-a denaturat aceasta tonalitate a crestinismului – sau, mai degraba, unde, cum si de ce au ajuns crestinii imuni la bucurie?

(fragmente din Biografia unui destin misionar, Jurnalul Parintelui Alexander Schmemann)

Cum putem ţine Postul? (4)

din cartea : “Postul cel Mare” de Parintele Alexander Schmemann

POSTUL ÎN VIAŢA NOASTRĂ

CAPITOLUL V

4. „Stilul de viaţă”al Postului

Urmând slujbele liturgice, postind şi chiar rugându-ne periodic, nu epuizăm nevoinţele Postului. Sau, mai degrabă, pentru ca acestea să devină lucrătoare şi pline de sens ele trebuie împletite cu întreaga noastră existenţă. Cu alte cuvinte, au nevoie de un „stil de viaţă” care să nu fie în contradicţie cu ele, care să nu ducă la o vieţuire „scindată”. In trecut, în ţările ortodoxe, acest sprijin era dat de societatea însăşi: acesta reprezenta acel complex de datini, schimbări exterioare, legiuiri, ceremonii publice şi particulare pe care îl acoperă cuvântul rusesc „byt”şi care este parţial redat în cuvântul englezesc „culture”. De-a lungul Postului, întreaga societate primea un anumit ritm de viaţă, anumite rânduieli, care continuau să-i ţină treji pe membrii acelei societăţi în perioada Postului. De exemplu, în Rusia, nu se putea uita de Post chiar şi numai pentru că la vremea acestuia clopetele bisericii băteau, teatrele erau închise, iar în vremurile mai vechi tribunalele îşi suspendau activitatea. Prin ele însele, aceste lucruri exterioare erau în mod evident incapabile să forţeze omul spre pocăinţă sau către o viaţă religioasă mai activă. Dar creau o anumită atmosferă — un fel de climat de post — în care ostenelile individuale erau încurajate. Fiind slabi, avem nevoie de aduceri aminte exterioare, de simboluri şi de semne. Bineînţeles că există mereu pericolul ca aceste simboluri exterioare să poată deveni scopuri în sine şi, în loc de a fi simple aduceri aminte, să devină, în opinia populară, adevăratul sens al Postului. Acest pericol a fost deja menţionat mai înainte, când am vorbit despre obiceiuri şi ceremonii exterioare, care înlocuiesc adevăratele străduinţe personale. Totuşi, înţelese în mod adecvat, aceste datini reprezintă acea „curea” ce leagă nevoinţele duhovniceşti cu viaţa în totalitatea sa.

Noi nu trăim într-o societate ortodoxă şi — prin urmare — nu putem crea un „climat” de post la nivel social. Cu post sau fără post, lumea dimprejurul nostru, a cărei parte integrantă suntem, se schimbă. Prin urmare, aceasta cere din partea noastră un nou efort de reconsiderare a relaţiei religioase necesare între „cei din afară” şi „cei dinăuntru”. Drama religioasă a secularizării este aceea care ne împinge către o adevărată „schizofrenie” religioasă, divizând viaţa noastră în două părţi — cea religioasă şi cea seculară — care sunt din ce în ce mai puţin relaţionate. Astfel, este necesar un efort duhovnicesc pentru a transpune în practică moştenirile şi datinile tradiţionale care reprezintă tocmai mijloacele nevoinţei noastre. într-o manieră experimentală şi inevitabil schematică, această nevoinţă poate fi apreciată în termenii vieţuirii acasă şi afară din casă.

In viziunea ortodoxă asupra lumii, căminul şi familia constituie prima şi cea mai importantă zonă a vieţii creştine, de aplicare a principiilor creştine în existenţa de zi cu zi. Nu şcoala, nici chiar Biserica, ci căminul, adevăratul stil şi spirit al vieţii de familie, este acela care modelează viziunea noastră fundamentală asupra lumii, care modelează în noi o orientare esenţială de care, multă vreme, poate că nici nu suntem conştienţi dar care va deveni în cele din urmă un element hotărâtor. Stareţul Zosima al lui Dostoievski — în Fraţii Karamazov — spune: „Un om care îşi poate aminti lucrurile bune din copilărie este mântuit pentru toată viaţa sa”. Este foarte semnificativ faptul că face această remarcă după ce a rechemat-o pe mama sa pentru a-l duce la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, la frumuseţea slujbei, la cântarea nepereche a Postului Paştelui: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta…” Minunatul efort al educaţiei religioase, ce se face astăzi în şcolile bisericeşti va avea o semnificaţie minoră dacă nu va fi înrădăcinat în viaţa căminului, în viaţa familiei. Deci, ce se poate şi ce ar trebui să se facă acasă în timpul Postului? întrucât este imposibil să acoperim aici toate aspectele vieţii familiale, mă voi concentra asupra unuia dintre acestea.

Oricine va fi de acord, fără îndoială, că întregul stil al vieţii familiale a fost radical schimbat de radio şi televiziune. Aceste mijloace de „comunicare în masă” influenţează astăzi întreaga noastră viaţă. Nu este nevoie „să ieşim” pentru a „fi afară”. Lumea întreagă este permanent aici, la îndemâna mea. Şi, puţin câte puţin, experienţa elementară a vieţuirii într-o lume interioară, a frumuseţii acestei „interioritaţi” pur şi simplu dispare din cultura noastră modernă; dacă nu este televiziune este muzică. Muzica a încetat să mai fie ceva pe care să o asculţi; ea devine rapid un fel de „fundal sonor” pentru conversaţie, lectură, scris etc. De fapt, această nevoie de muzică permanentă descoperă incapacitatea omului modern de a se bucura de linişte, de a o înţelege nu ca pe ceva negativ, ca pe o simplă absenţă, ci tocmai ca pe o prezenţă şi ca pe o condiţie pentru orice prezenţă reală. Dacă creştinul trecutului a trăit în mare măsură într-o lume liniştită, care-i oferea largi posibilităţi pentru meditaţie şi viaţă interioară, creştinul de astăzi trebuie să facă un efort deosebit pentru a regăsi acea esenţială dimensiune a liniştii care ne poate pune în legătură cu realităţile cele mai înalte. Astfel, problema radioului şi a televiziunii de-a lungul Postului nu este una marginală, ci în multe aspecte este o problemă de viaţă sau de moarte duhovnicească. Trebuie să realizăm faptul că nu este posibil să împărţim, pur şi simplu, viaţa noastră între „tristeţea strălucitoare” a Postului şi „ultimul show”. Aceste două experienţe sunt incompatibile şi, în cele din urmă, una o va distruge pe cealaltă. Totuşi, este foarte probabil ca, fără să facă un efort deosebit, „ultimul show”să aibă o mai mare şansă împotriva „tristeţii strălucitoare” decât invers. Deci, un prim „obicei” ce se sugerează este acela al reducerii drastice a folosirii televiziunii şi radioului în timpul Postului. Nu îndrăznim să nădăjduim nici pentru un post „deplin”, ci numai pentru unul „ascetic” care, după cum ştim, înseamnă, întâi de toate, o schimbare a alimentaţiei şi o reducere a acesteia. De exemplu, nu este nimic greşit în a continua să urmăreşti ştirile sau în a selecta programe serioase, interesante şi de îmbogăţire intelectuală sau duhovnicească. Ce trebuie oprit în timpul Postului este consumul programelor T.V. — transformarea omului într-o „legumă” în fotoliu, lipit de ecran şi acceptând pasiv orice vine dinspre acesta.

Când eram copil (aceasta se întâmpla înaintea apariţiei televiziunii) mama obişnuia să încuie pianul în timpul primei, celei de a patra şi celei de a şaptea săptămâni din Post. îmi amintesc de aceasta mai intens decât de slujbele lungi ale Postului şi chiar şi astăzi un radio în funcţiune în timpul Postului mă şochează aproape ca o blasfemie. Această amintire personală este numai o ilustrare a impactului pe care unele decizii exterioare le pot avea în sufletul unui copil. Nu este vorba aici de un simplu obicei sau de o rânduială izolată, ci de experienţa Postului ca vreme aparte, ca ceva care este permanent prezent şi care nu trebuie pierdut, mutilat sau distrus. Dar totuşi, aici, ca şi în cazul postirii, nu este suficientă doar o simplă abţinere sau abstinenţă; aceasta trebuie să-şi aibă omologul său pozitiv.

Liniştea creată prin absenţa zgomotelor acestei lumi, oferite nouă prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, va fi plinită cu conţinut pozitiv. Dacă rugăciunea ne hrăneşte sufletul, intelectul nostru are şi el nevoie de hrana sa, întrucât intelectul omului este exact ce se distruge astăzi prin „bombardarea” necontenită a televiziunii, a radioului, a ziarelor şi a revistelor ilustrate etc. Sugerăm atunci pe lângă efortul duhovnicesc şi unul intelectual. Câte opere, câte roade minunate ale gândirii, imaginaţiei şi creativităţii omeneşti le neglijăm neîncetat în viaţa noastră pentru că, pur şi simplu, este mult mai uşor ca, întorcându-ne acasă, de la lucru, într-o stare de oboseală fizică şi mentală să deschidem televizorul sau să ne afundăm în vidul perfect al unui magazin ilustrat? Se presupune oare că trebuie să ne „planificăm”Postul? Iar aceasta înseamnă că trebuie să ne facem dinainte o listă rezonabilă a cărţilor pe care să le citim de-a lungul Postului? Nu este necesar ca toate să fie cărţi religioase; nu toţi oamenii sunt chemaţi să fie teologi. Totuşi, există atât de multă „teologie” implicită în anumite opere literare şi orice rod al adevăratei creativităţi omeneşti care îmbogăţeşte intelectul nostru este binecuvântat de Biserică, iar acesta, folosit corespunzător, capătă o valoare spirituală.

In capitolul anterior am menţionat că Duminicile a patra şi a cincea ale Postului sunt închinate pomenirii a doi mari învăţători ai spiritualităţii creştine: Sfântul Ioan Scărarul şi Sfânta Mana Egipteanca. Să înţelegem aceasta ca un îndrumar general că ceea ce Biserica doreşte să facem în timpul Postului este să căutăm îmbogăţirea duhovnicească şi intelectuală a lumii noastre interioare, să citim şi să medităm la acele lucruri ce ne vor ajuta să redescoperim acea lume interioară şi bucuria ei. Despre acea bucurie, despre adevărata vocaţie a omului, despre cel ce se plineşte înăuntru şi nu în afară, „lumea modernă” nu ne oferă nimic; fără această înţelegere a Postului ca şi călătorie în adâncul umanităţii noastre, Postul îşi pierde sensul.

In al doilea rând, care ar putea fi semnificaţia postului în orele lungi pe care le petrecem în afara căminului, făcând naveta, stând la birou, îngrijindu-ne de obligaţiile noastre profesionale, întâlnindu-ne cu colegii şi prietenii noştri? Deşi nu se poate da aici o„reţetă” corectă, ca de altfel în nici un alt domeniu, sunt posibile, totuşi, câteva consideraţii foarte generale. în primul rând, Pastele este vremea potrivită pentru a cântări caracterul incredibil de superficial al relaţiilor noastre cu oamenii, cu lucrurile şi munca. Lozincile „zâmbeşte” şi „ia-o uşor” sunt, într-adevăr, marile „porunci” care sunt respectate cu bucurie şi care înseamnă: nu te implica, nu te problematiza, nu adânci relaţiile tale cu ceilalţi; respectă regulile jocului, care combină o atitudine prietenoasă cu totala indiferenţă; judecă totul prin prisma câştigurilor, profiturilor şi progresului material; fii, cu alte cuvinte, parte a lumii ce foloseşte permanent expresii măreţe precum: „libertate”, „responsabilitate”, „grijă” etc, dar care, de facto, urmăreşte principiul materialist că omul este ceea ce mănâncă! Postul este vremea căutării înţelesului: înţelesul vieţii mele profesionale în lumina vocaţiei, înţelesul relaţiei mele cu ceilalţi, înţelesul prieteniei, înţelesul responsabilităţii mele. Nu există slujbă, vocaţie, care să nu poată fi „transformată” — fie numai în parte — nu în termenii unei mai mari eficiente sau ai unei mai bune organizări, ci în termenii valorilor umane. Este nevoie aici de acelaşi efort al „interiorizării” tuturor relaţiilor noastre, pentru că suntem fiinţe libere, care au devenit prizoniere ale sistemului ce, progresiv, a dezumanizat lumea. Iar dacă există un sens pentru credinţa noastră acela trebuie să fie înrudit cu viaţa, în toată complexitatea ei. Mii de oameni cred că schimbările necesare vin numai din afară, din revoluţii şi modificări ale condiţiilor externe. Noi, creştinii, trebuie să
dovedim că, în realitate, totul vine din interior — din credinţă şi din viaţa conformă cu aceasta. Biserica, atunci când a pătruns în lumea greco-romană, nu a denunţat sclavia, nu a chemat la revoltă. Credinţa sa, noua sa viziune asupra omului şi a vieţii au făcut, încetul cu încetul, ca sclavia să devină imposibilă. Un „sfânt” — şi sfânt înseamnă aici pur şi simplu un om care-şi ia credinţa în serios tot timpul — va face mai mult pentru schimbarea lumii decât o mie de programe tipărite. Sfântul este singurul şi adevăratul revoluţionar în această lume.

In cele din urmă, şi aceasta este ultima noastră remarcă generală, Postul este vremea de a controla cuvintele noastre. Lumea noastră este incredibil de verbală, iar noi suntem permanent inundaţi de cuvinte care şi-au pierdut sensul şi, deci, puterea. Creştinismul descoperă sacralitatea cuvântului — un adevărat dar dumnezeiesc pentru om. Din această cauză, cuvintele noastre sunt înzestrate cu puteri uriaşe, fie pozitive, fie negative. Din această cauză, vom fi judecaţi şi după cuvintele noastre: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei, XII, 36—37).

Paza vorbirii înseamnă să redescoperi seriozitatea şi sacralitatea sa, să înţelegi că uneori o glumă „inocentă” pe care o rosteşti fără măcar să te gândeşti la ea poate avea urmări dezastruoase — poate fi „paiul” ce împinge un om către deznădejde şi distrugere totală. Dar cuvântul poate fi, de asemenea, o mărturie. O conversaţie întâmplătoare peste birou, cu un coleg, poate să facă mai multe pentru comunicarea unei concepţii de viaţă, unei atitudini către aproapele sau despre muncă decât predica formală. Ea poate semăna sămânţa unei întrebări, a posibilităţii unei abordări diferite a vieţii, a dorinţei de a cunoaşte mai mult. Nu ştim cum, de fapt, influenţăm permanent pe aproapele prin cuvintele noastre, prin adevărata „tonalitate” a personalităţii noastre. Şi, în cele din urmă, oamenii sunt convertiţi la Dumnezeu nu pentru că cineva a putut să le dea explicaţii strălucite, ci pentru că au văzut în el că lumina, bucuria, profunzimea, seriozitatea şi iubirea sunt singurele care dezvăluie prezenţa şi puterea lui Dumnezeu în lume.

Şi astfel, dacă Postul este, aşa cum am spus la început, redescoperirea de către om a credinţei sale, este şi regăsirea vieţii sale, a sensului ei divin, a profunzimii ei sfinte. Prin oprirea de la mâncare, redescoperim dulceaţa ei şi învăţăm din nou cum să o primim de la Dumnezeu cu bucurie şi mulţumire. Prin „reducerea” muzicii şi a distracţiilor, conversaţiilor şi a relaţiilor sociale superficiale redescoperim valoarea fundamentală a relaţiilor umane, a muncii şi artei omeneşti. Şi redescoperim toate acestea pentru că, foarte simplu, îl redescoperim pe Dumnezeu însuşi — pentru că ne reîntoarcem la El iar prin El la toate acelea pe care ni Le-a dăruit în nesfârşita Lui dragoste şi milostovire.

Şi astfel în noaptea de Paşte cântăm:

„Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele de dedesupt. Deci să sărbătorească toată făptura învierea lui Hristos, întru care s-a întărit…”

Nu ne ruşina pe noi din nădăjduirea noastră, Iubitorule de oameni!

                 <- pagina anterioara              

Cum putem ţine Postul? (3)

din cartea : “Postul cel Mare” de Parintele Alexander Schmemann

POSTUL ÎN VIAŢA NOASTRĂ

CAPITOLUL V

3. „… numai cu post şi cu rugăciune”

Nu există post fără postire. Se pare, totuşi, că mulţi oameni, astăzi, fie nu iau în serios postirea, iar dacă o fac, înţeleg greşit scopurile sale duhovniceşti. Pentru unii, postirea constă într-o „renunţare” simbolică la ceva; pentru alţii, ea este o respectare scrupuloasă a prescripţiilor alimentare. Dar în ambele cazuri, arareori postirea se referă la întreaga nevoinţă a postului. Aici, ca oriunde, aşadar, trebuie mai întâi să încercăm să înţelegem învăţătura Bisericii referitoare la postire şi apoi să ne întrebăm: Cum putem aplica această învăţătură în viaţa noastră?

Postirea sau abstinenţa de la mâncare nu este exclusiv o practică creştină. Ea a existat şi încă există în alte religii şi chiar în afara vreunei religii, ca, de exemplu, în anumite terapii specifice. Astăzi, oamenii postesc pentru tot felul de motive, incluzându-le uneori şi pe cele politice. Este important, deci, să discernem conţinutul creştin unic al postirii. Mai întâi ni se dezvăluie în interdependenţa dintre două evenimente pe care le găsim în Biblie: unul se află la începutul Vechiului Testament, iar celălalt la începutul Noului Testament. Primul eveniment este „întreruperea postului” de către Adam în Rai. El a mâncat din fructul oprit. Aşa ni se dezvăluie păcatul originar al omului. Hristos, Noul Adam — şi acesta este cel de-al doilea eveniment —, începe cu postirea. Adam a fost ispitit şi a cedat ispitei; Hristos a fost ispitit, dar El a biruit acea ispită. Consecinţa căderii lui Adam este izgonirea din Rai şi moartea. Roadele biruinţei lui Hristos sunt călcarea morţii şi reîntoarcerea noastră în Rai. Lipsa de spaţiu ne împiedică să oferim o explicaţie detaliată a sensului acestui paralelism. Este limpede, totuşi, că din această perspectivă postirea ni se descoperă ca ceva hotărâtor prin importanţa sa. Ea nu este o simplă „obligaţie”, un obicei; ea este legată de taina intimă a vieţii şi morţii, a mântuirii şi a osândirii.

In învăţătura ortodoxă, păcatul nu este numai încălcarea unei rânduieli ce duce la osândă; este întotdeauna o mutilare a vieţii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Din această cauză, istoria păcatului originar ne este prezentată ca un act al mâncării. Pentru că hrana reprezintă mijlocul de păstrare a vieţii; ea este aceea care ne ţine pe noi vii. Dar aici stă toată problema: ce înseamnă să fii viu şi ce este „viaţa”? Azi, pentru noi, această noţiune are în primul rând un sens biologic: viaţa este tocmai aceea care depinde total de hrană şi, mai general, de lumea fizică. Dar pentru Sfânta Scriptură şi pentru Tradiţia creştină această viaţă ce subzistă „numai cu pâine” este identificată cu moartea, pentru că este o viaţă muritoare, pentru că moartea este un principiu pururea lucrător în ea. Dumnezeu, ni se spune, „nu a făcut moartea”. El este Dătătorul de viaţă. Cum a devenit atunci viaţa muritoare? De ce este moartea şi numai moartea singura condiţie absolută a tot ceea ce există? Biserica răspunde: pentru că omul a respins viaţa, aşa cum i-a fost oferită şi dăruită lui de către Dumnezeu, şi a preferat o viaţă care să nu depindă numai de Dumnezeu singur, ci „numai de pâine”. Nu numai că nu L-a ascultat pe Dumnezeu, lucru pentru care a fost osândit; el a schimbat relaţia intimă dintre el şi lume. Putem fi siguri de faptul că lumea i-a fost dată de către Dumnezeu ca „hrană” — ca mijloc al vieţii; în afară de aceasta, viaţa era socotită ca mijloc de comuniune harică cu Dumnezeu; ea şi-a avut nu numai plinirea, dar şi întregul său conţinut în El. „întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”. Lumea şi hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu, şi numai dacă sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naşte viaţă. Hrana în sine, nu are viaţă. Numai Dumnezeu are Viaţă şi este Viaţa. în însăşi hrana Dumnezeu — şi nu caloriile — era principiul vieţii. Astfel, a mânca, a fi viu, a-L cunoaşte pe Dumnezeu, a te afla în comuniune harică cu El era unul şi acelaşi lucru. Tragedia de nepătruns a lui Adam este că el a mâncat de dragul său. Mai mult decât atât, el a mâncat „separat” de Dumnezeu, pentru a fi independent faţă de El, şi dacă el a făcut aceasta, a făcut-o pentru că a crezut că hrana are viaţă în sine şi că el, prin împărtăşirea din acea hrană, poate deveni ca şi Dumnezeu, adică să aibă viaţă în sine. Mai simplu spus: el a crezut în hrană, în timp ce singurul obiect al încrederii, al credinţei, al dependenţei este Dumnezeu şi numai Dumnezeu. Lumea, hrana au devenit Dumnezeii lui, izvoarele şi principiile vieţii sale. El a devenit sclavul lor. Adam — în ebraică — înseamnă „om”. El este numele meu, numele nostru obştesc. Omul este încă Adam, încă sclavul „hranei”. El poate susţine că el crede în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este viaţa lui, hrana lui, conţinutul atotcuprinzător al existenţei sale. El poate pretinde că îşi primeşte viaţa de la Dumnezeu, dar el nu trăieşte în Dumnezeu sau pentru Dumnezeu. Ştiinţa sa, experienţa sa, conştiinţa sa, toate sunt construite pe acelaşi principiu: „numai cu pâine”. Noi mâncăm pentru a fi vii dar nu suntem vii în Dumnezeu. Acesta este păcatul tuturor păcatelor. Acesta este verdictul morţii pronunţat în viaţa noastră.

Hristos este Noul Adam. El vine să repare stricăciunea adusă în viaţă de Adam, să aducă omul la adevărata viaţă şi, astfel, El începe tot prin postire. „Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi la urmă a flămânzit” (Matei, IV, 2). Foamea este acea stare în care realizăm dependenţa noastră de altceva — când avem nevoie urgentă şi esenţială de hrană —, arătând astfel că noi nu avem viaţă în noi înşine. Este acea limită la capătul căreia fie mor de foame fie, după ce mi-am satisfăcut trupul, am din nou impresia că sunt viu. Cu alte cuvinte, este timpul când ne lovim de întrebarea fundamentală: De ce anume depinde viaţa mea? Şi pentru că această întrebare nu este una academică, ci este simţită cu întregul meu trup, este de asemenea timpul ispitei.

Satana a venit la Adam în Rai; el a venit la Hristos în pustie. El s-a apropiat de doi oameni înfometaţi şi le-a spus: mâncaţi, căci foamea voastră este dovada că depindeţi în totalitate de mâncare, că viaţa voastră stă în mâncare. Iar Adam a crezut şi a mâncat; dar Hristos a respins aceată ispită şi a zis: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci şi cu Dumnezeu”. El a refuzat să accepte acea minciună cosmică pe care Satana a impus-o lumii, făcând din acea minciună un adevăr de la sine înţeles fără a mai fi dezbătut, un fundament pentru întreaga noastră viziune asupra lumii, asupra ştiinţei, a medicinei şi, probabil, chiar a religiei. Făcând aceasta, Hristos a refăcut acea relaţie dintre hrană, viaţă şi Dumnezeu, pe care Adam a rupt-o şi pe care încă o mai rupem în fiecare zi.

Ce este atunci postirea pentru noi, creştinii? Este intrarea şi participarea noastră la acea experienţă a lui Hristos însuşi prin care El ne eliberează de sub totala dependenţă faţă de hrană, materie şi lume. Sub nici un aspect eliberarea noastră nu este una completă. Trăind încă în această lume căzută, în lumea Vechiului Adam, fiind parte a ei, încă depindem de hrană. Dar tocmai cum moartea noastră — prin care încă trebuie să trecem — a devenit prin Moartea lui Hristos o punte către viaţă, hrana pe care o mâncăm şi viaţa pe care o susţine poate fi viaţa în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. O parte din hrana noastră a devenit deja „hrană a nemuririi” — Trupul şi Sângele lui Hristos însuşi. Dar chiar şi pâinea cea de toate zilele pe care o primim de la Dumnezeu poate fi în această viaţă şi în această lume cea care ne întăreşte pe noi şi comuniunea noastră harică cu Dumnezeu, mai degrabă decât cea care ne desparte de Dumnezeu. Numai postirea poate realiza această transformare, dăruindu-ne dovada existenţială că dependenţa noastră de hrană şi materie nu este totală, nu este absolută, că unite cu rugăciunea, cu harul şi cu preamărirea, pot deveni ele însele duhovniceşti.

Toate acestea spun că postirea, fiind înţeleasă adânc, este singura metodă prin care omul redescoperă adevărata sa natură spirituală. Nu este o provocare teoretică ci cu adevărat practică către marele înşelător care a izbutit să ne convingă că depindem numai de pâine şi care a clădit întreaga cunoaştere, ştiinţă şi existenţă umană pe această minciună. Postirea este o denunţare a acestei minciuni şi, de asemenea, dovadă că este o minciună. Este extrem de semnificativ faptul că Hristos postea când L-a întâlnit pe Satana şi ceea ce a spus mai târziu, şi anume că Satana nu poate fi biruit „decât cu post şi cu rugăciune”. Postirea este lupta adevărată împotriva diavolului, pentru că este provocarea către acea lege atotcuprinzătoare care-l face pe el „Stăpânitorul lumii acesteia”. Căci cineva, dacă este înfometat şi apoi descoperă că poate fi cu adevărat independent de acea foame, nu în sensul de a fi biruit de ea ci, dimpotrivă, să o poată transforma într-un izvor de putere şi biruinţă duhovnicească, atunci nimic nu rămâne din acea mare minciună în care am trăit de la Adam
încoace.

Cât de departe suntem atunci de obişnuita înţelegere a postirii; ca o simplă schimbare a dietei alimentare, ca ceea ce este permis şi a ceea ce este oprit, de toată această ipocrizie superficială! în cele din urmă a posti înseamnă numai un lucru: a fi înfometat, a merge până la limita acelei condiţii umane care depinde în întregime de hrană şi, fiind înfometat, să descoperi că aceasta nu reprezintă întregul adevăr referitor la om, că foamea însăşi este întâi de toate o stare spirituală şi că este în ultima sa realitate foamea după Dumnezeu. în Biserica primară, postirea a însemnat întotdeauna abstinenţa totală, o stare de foame, împingând trupul la extremă. Totuşi, descoperim aici, de asemenea, că postirea ca efort fizic este total lipsită de sens fără omologul său duhovnicesc: „… cu post şi rugăciune”. Aceasta înseamnă că fără efortul duhovnicesc corespondent, fără a ne hrăni cu Realitatea Divină, fără a descoperi dependenţa noastră totală de Dumnezeu — şi nu numai de Dumnezeu, postirea fizică poate fi chiar şi sinucidere. Dacă Hristos însuşi a fost ispitit în timp ce postea, noi nu avem nici o singură şansă de a evita această ispitire. Postirea fizică, esenţială, aşa cum este, nu este numai lipsită de sens, este chiar periculoasă dacă este ruptă de nevoinţa duhovnicească — de rugăciune şi contemplaţie a lui Dumnezeu. Postirea este o artă deplin stăpânită de sfinţi; ar fi îndrăzneţ şi periculos pentru noi dacă am experimenta această artă fără discernământ şi fără precauţie. întregul cult al postului este o rememorare continuă a greutăţilor, obstacolelor şi ispitelor ce-i aşteaptă pe aceia ce cred că ei pot depinde de puterea voinţei lor şi nu de Dumnezeu.

Din această cauză, mai întâi de toate, avem nevoie de o pregătire duhovnicească pentru efortul postirii. Aceasta se realizează prin cererea noastră de ajutor către Dumnezeu şi, de asemenea, făcând din postul nostru unul Teocentric. Ar trebui să postim pentru Dumnezeu. Trebuie să redescoperim trupul nostru ca templu al prezenţei Lui. Trebuie să refacem un respect religios pentru trup, pentru hrană, pentru adevăratul ritm al vieţii. Toate acestea trebuie săvârşite înainte ca postul propriu-zis să înceapă, astfel încât atunci când începem să postim ar trebui să fim înarmaţi cu arme duhovniceşti, cu o concepţie, cu un duh al luptei şi al biruinţei.

Apoi urmează postul în sine. Conform celor spuse mai devreme, postul ar trebui practicat pe două niveluri: mai întâi ca post ascetic, iar mai apoi ca post deplin. Postul ascetic constă într-o drastică reducere a hranei, astfel încât starea permanentă de foame poate fi trăită ca ceva ce aminteşte de Dumnezeu şi ca un efort constant de a-L contempla, pe El. Oricine l-a experimentat — oricât de puţin — ştie că acest post ascetic, mai degrabă decât să ne slăbească, ne face uşori, înnobilaţi, cumpătaţi, plini de bucurie, curaţi. Acela primeşte hrana ca pe un adevărat dar al lui Dumnezeu. El este permanent aplecat către acea lume interioară care devine într-un mod inexplicabil un fel de hrană în adevăratul sens al cuvântului. Cantitatea exactă de hrană care va fi primită în acest post ascetic, ritmul şi calitatea ei, nu trebuie discutate aici; acestea depind de capacităţile noastre individuale şi de conjuncturile exterioare ale vieţii noastre. Dar principiul este clar: este o stare de foame pe jumătate a cărei natură „negativă” este modulată permanent într-o putere pozitivă prin rugăciune, aducere aminte, trezire şi contemplaţie. Ca şi în cazul postului deplin, acesta este necesar să fie limitat ca durată şi împletit cu Sfânta Euharistie. în starea actuală a vieţii noastre, cea mai bună concretizare a sa (a postului ascetic — n.tr.) o putem realiza în ziua dinaintea prăznuirii de seară a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite. Dacă postim în acea zi începând dis-de-dimineaţă sau de la prânz, important este aici să trăim acea zi ca pe o zi a aşteptării, a nădejdii şi a foamei după Dumnezeu însuşi. Este meditaţia duhovnicească asupra celor ce vor să vie, asupra darului ce va să fie primit şi pentru care renunţăm la toate celelalte daruri.

După ce toate acestea sunt spuse, trebuie totuşi să amintim că oricât de limitată ar fi postirea noastră, dacă este o postire adevărată, va conduce către ispită, slăbiciune, îndoială şi tulburare. Altfel spus, va fi o adevărată luptă şi probabil că vom cădea de multe ori. Dar adevărata descoperire a vieţii creştine ca luptă şi nevoinţă reprezintă trăsătura esenţială a postiri. O credinţă care nu a biruit îndoielile şi ispita este rar o credinţă adevărată. Din păcate, în viaţa creştină nu este posibil nici un progres fără amara experienţă a căderilor. Prea mulţi încep postirea cu entuziasm şi renunţă după prima cădere. Aş putea spune că adevăratul test începe o dată cu prima cădere. Dacă după ce am căzut şi ne-am supus poftelor şi patimilor noastre reluăm totul de la capăt şi nu renunţăm indiferent de câte ori cădem; mai devreme sau mai târziu, postirea noastră va purta roadele sale duhovniceşti. între sfinţenie şi cinismul care ne trezeşte din orice iluzie se află marea şi dumnezeiasca virtute a răbdării — răbdarea, mai întâi de toate, cu noi înşine. Nu există un drum mai scurt către sfinţenie; pentru fiecare pas trebuie să facem un sacrificiu total. Aşadar, este mai bine şi mai sigur să începem de la un minimum — doar cu puţin peste posibilităţile noastre fireşti — şi să creştem efortul nostru puţin câte puţin, apoi să încercăm să sărim foarte sus la început şi să ne rupem câteva oase când revenim pe pământ. Pe scurt: de la un post simbolic şi nominal — postul ca obligaţie şi obicei — trebuie să ne reîntoarcem la adevăratul post. Să fii limitat şi smerit, dar consecvent şi serios. Să cântărim onest capacitatea noastră duhovnicească şi fizică şi să acţionăm ca atare — amintindu-ne, totuşi, că nu există post fără stârnirea acestei capacităţi, fără a introduce în viaţa noastră o dovadă dumnezeiască cum că cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.

           <- pagina anterioara                continuarea – >

 

Cum putem ţine Postul? (2)

din cartea : “Postul cel Mare” de Parintele Alexander Schmemann

POSTUL ÎN VIAŢA NOASTRĂ

CAPITOLUL V

2. Participarea la slujbele Postului

Nimeni, după cum am spus deja, nu poate frecventa tot ciclul slujbelor Postului. Oricine poate participa însă la o parte din acestea. Pur şi simplu nu există nici o scuză pentru a nu face din Post, înainte de toate, perioada destinată unei frecventări şi participări crecânde la slujbele Bisericii. Din nou, aici, condiţiile personale, posibilităţile şi imposibilităţile individuale pot varia şi pot sfârşi în diferite decizii, însă trebuie să existe o hotărâre, trebuie să existe un efort şi trebuie să existe „o stăruinţă”. Din punct de vedere liturgic, am putea sugera următorul „minimum” destinat nu unui sens duhovniceşte autodistructiv — acela de a împlini o obligaţie —, ci spre acela al perceperii esenţialului din duhul liturgic al Postului.

In primul rând, trebuie făcut un efort special la nivel parohial pentru cuvenita prăznuire a Vecerniei Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai (a Iertării). Este într-adevăr o tragedie că în atât de multe biserici această slujbă fie nu este săvârşită deloc, fie nu i se acordă suficientă grijă şi atenţie. Această slujbă trebuie să devină una din cele mai de seamă „probleme parohiale” ale anului şi, ca atare, să fie bine pregătită. Pregătirea trebuie să constea din instruirea corului, din explicarea slujbei cu ajutorul predicilor sau a buletinelor parohiale, această pregătire urmând a fi plănuită pentru vremea când poate participa la ea un număr cât mai mare de enoriaşi; pe scurt: prin transformarea acesteia într-un eveniment duhovnicesc. Pentru că, din nou, nimic nu descoperă mai bine sensul Postului decât această slujbă, ca tensiune a pocăinţei, a împăcării, ca şi cum ne-am îmbarca cu toţii într-o călătorie comună.

Următoarea „prioritate” trebuie acordată primei săptămâni din Post. Trebuie făcut un efort deosebit pentru a participa măcar o dată sau de două ori la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. După cum am văzut, funcţia liturgică a acestor prime zile este aceea de a ne introduce în „starea” duhovnicească a Postului, pe care am descris-o ca „tristeţe strălucitoare”.

Apoi, de-a lungul întregului Post, este imperativ să participăm măcar o seară la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, cu experienţa duhovnicească pe care o implică — aceea a postirii totale, aceea a transformării măcar a unei zile într-o adevărată aşteptare a Judecăţii şi a bucuriei. In această privinţă nu se mai acceptă scuze referitoare la condiţii de viaţă, lipsă de timp etc, pentru că, dacă facem numai ceea ce se „potriveşte” uşor cu condiţiile noastre de viaţă, adevărata noţiune a nevoinţei postului devine total lipsită de sens. Nu numai în secolul douăzeci, ci, de fapt, de la Adam şi Eva „această lume” a fost dintotdeauna un obstacol pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Nu este, deci, nimic nou sau special referitor la „modul nostru modern de viaţă”. în cele din urmă, depinde întru totul dacă luăm sau nu luăm în serios religia noastră; iar dacă petrecem opt sau zece seri în plus pe an la Biserică, aceasta reprezintă cu adevărat un efort minimal. Privaţi de această seară, totuşi, ne lipsim noi înşine nu numai de frumuseţea şi profunzimea slujbelor Postului, nu numai de o inspiraţie sau de un ajutor duhovnicesc necesar, ci de ceea ce, după cum vom vedea în cele ce urmează, dă sens postirii noastre şi o face lucrătoare.

                   <- pagina anterioara                continuarea – >

 

Cum putem ţine Postul? (1)

din cartea : “Postul cel Mare” de Parintele Alexander Schmemann

POSTUL ÎN VIAŢA NOASTRĂ

CAPITOLUL V

1. „Luându-l în serios…”

Până acum am vorbit despre învăţătura Bisericii referitoare la Postul Mare aşa cum ne-a fost transmisă mai întâi de toate prin slujbele Postului. Acum trebuie să ne punem următoarele întrebări: Cum putem aplica această învăţătură în viaţa noastră? Care ar putea fi nu numai impactul simbolic dar şi cel real al Postului în existenţa noastră? Această existenţă (e necesar să amintim) este foarte diferită de a acelora care au trăit în vremea când aceste slujbe, imnuri, canoane şi rânduieli au fost compuse şi statornicite. Se trăia atunci în comunităţi relativ mici, îndeosebi rurale, într-o lume din punct de vedere structural ortodoxă; ritmul intim al vieţii acestora era modelat de Biserică. Totuşi, acum trăim într-o uriaşă societate urbană şi tehnologică care este pluralistă din punct de vedere al credinţelor sale religioase, secularizată în viziunea sa asupra lumii şi în care noi, ortodocşii, constituim o minoritate nesemnificativă. Postul nu mai este „vizibil” aşa cum era, să spunem, în Rusia sau Grecia. Intrebarea noastră este astfel una foarte actuală: cum putem — dincolo de a introduce una sau două schimbări „simbolice” în viaţa noastră zilnică — ţine Postul?

Este limpede, de exemplu, că pentru marea majoritate a credincioşilor nici nu poate fi vorba de frecventarea zilnică a slujbelor Postului. Ei continuă să meargă la biserică Duminica dar, după cum deja ştim, în Duminicile Postului Mare Sfânta Liturghie, cel puţin sub aspectele sale exterioare, nu reflectă Postul şi astfel cu greu putem „simţi” felul slujbelor Postului, principalul mijloc prin care duhul Postului ne este transmis. Şi de când Postul nu mai este reflectat sub nici o formă în cultura căreia îi aparţinem, nu ne mai întrebăm astăzi de ce înţelegerea noastră despre Post este predominant una negativă — ca despre o perioadă în care anumite lucruri precum carnea şi grăsimile, dansul şi distracţiile sunt interzise. întrebarea „populară”: La ce renunţi pentru Post? este un rezumat potrivit pentru acea uzuală abordare negativistă. In termeni „pozitivi”, Postul este văzut ca vremea în care trebuie să împlinim „obligaţia” anuală a Spovedaniei şi Impărtăşaniei („…şi aceasta nu mai târziu de Duminica Stâlpărilor…”, după cum am citit într-un buletin parohial). Fiind îndeplinită această obligaţie, restul Postului pare să-şi piardă toate semnificaţiile sale pozitive.

Astfel, este evident că aici s-a dezvoltat o discrepanţă destul de adâncă între duhul sau „teoria” Postului, pe de o parte, pe care am încercat să o conturăm bazându-ne pe slujbele Postului iar, pe de altă parte, înţelegerea sa comună şi populară, care este foarte adesea împărtăşită şi susţinută nu numai de laicat ci şi de către clerul însuşi. Căci este întotdeauna mai uşor să reduci ceva duhovnicesc la ceva formal decât să cauţi duhovnicescul în spatele formalului. Putem spune fără exagerare că, deşi Postul este încă „ţinut”, a pierdut mult din impactul său asupra existenţei noastre, a încetat să mai fie baia pocăinţei şi a înnoirii aşa cum este socotit în învăţătura liturgică şi duhovnicească a Bisericii.

Dar atunci, putem noi oare să-l redescoperim, să-l transformăm din nou într-o putere duhovnicească în realitatea zilnică a existenţei noastre? Răspunsul la această întrebare depinde în principal, şi aş spune aproape exclusiv, de faptul dacă dorim sau nu dorim să luăm în serios Postul. Oricât de noi sau diferite sunt condiţiile în care trăim astăzi, oricât de reale sunt dificultăţile şi obstacolele ridicate de lumea noastră modernă, nici unul din acestea nu reprezintă un obstacol absolut, nici unul din acestea nu face Postul „imposibil”. Originile pierderii treptate a influenţei Postului asupra vieţii noastre sunt adânc înrădăcinate în noi. Reducerea conştientă sau inconştientă a religiei la un nominalism şi simbolism superficial este modul de a ocoli sau „desluşi” seriozitatea necesităţilor religiei în viaţa noastră, necesitatea religiei pentru împlinirea obligaţiilor şi a efortului.

Această reducere, trebuie să adăugăm, este într-un fel specifică Ortodoxiei. Creştinii apuseni, catolici sau protestanţi, când se confruntă cu ceea ce ei consideră drept „imposibil”, mai degrabă schimbă religia însăşi, o „adaptează” unei noi condiţii şi astfel o fac „practicabilă”. Foarte recent, de exemplu, am văzut cum Biserica Romano-Catolică, mai întâi reduce postul la un minimum minimorum şi apoi practic îl elimină cu totul. Denunţăm cu indignare îndreptăţită o astfel de „adaptare”, ca pe o trădare a tradiţiei creştine şi ca pe o minimalizare a credinţei creştine. Şi într-adevăr, este spre îndreptăţirea şi slava Ortodoxiei faptul că ea nu se „adaptează” şi nu se compormite cu standardele scăzute care nu fac creştinismul „uşor”. Este spre slava Ortodoxiei şi cu siguranţă nu spre slava noastră, a ortodocşilor. Nu de azi, sau de ieri, ci cu mult timp în urmă am găsit o cale de a reconcilia exigenţele de desăvârşire ale Bisericii cu slăbiciunile umane, şi aceasta nu numai fără „a ne pierde reputaţia” ci cu pricini în plus pentru automulţumire şi conştiinţă curată. Metoda constă în împlinirea simbolică a acestor exigenţe, iar individualismul simbolic penetrează astăzi întreaga noastră viaţă religioasă. Astfel, de exemplu, nici măcar nu ne gândim la revizuirea cultului nostru şi a rânduielilor monastice — Doamne fereşte! —, vom continua să numim pur şi simplu „Privegherea de toată noaptea” o slujbă de o oră şi vom explica cu mândrie că aceasta este aceeaşi slujbă ca aceea pe care călugării din Lavra Sfântului Sava o săvârşeau în secolul al nouălea. Referindu-ne la Post, în locul întrebărilor fundamentale — „Ce este postirea?” sau „Ce este postul”? — ne mulţumim cu simbolismul Postului.
In publicaţiile şi buletinele bisericeşti apar reţete pentru „mâncăruri delicioase de post” şi o parohie ar putea chiar să strângă ceva bani în plus cu scopul de a populariza „gustoasele mese de post”. Atât de multe sunt explicate simbolic în bisericile noastre, ca obiceiuri şi tradiţii interesante, pline de culoare şi amuzante, ca ceva ce nu ne leagă prea mult de Dumnezeu şi de noua viaţă în El ci de trecutul şi obiceiurile strămoşilor noştri, încât devine foarte dificil să vezi în spatele acestui folclor religios imensa importanţă a religiei. Aş vrea să subliniez că, în sine, aceste nenumărate obiceiuri nu conţin nimic rău. Când acestea au apărut, simbolizau mijloacele şi expresiile unei societăţi ce lua în serios religia; acestea nu erau simboluri, ci viaţa însăşi. Ce s-a întâmplat, totuşi, a fost faptul că aşa cum viaţa s-a schimbat în ansamblul său şi a devenit din ce în ce mai puţin modelată de religie, tot aşa câteva obiceiuri au supravieţuit ca simboluri ale unui mod de viaţă care nu mai există. Şi ce a supravieţuit a fost ceea ce, pe de o parte, este cel mai plin de culoare, iar pe de altă parte, cel mai puţin dificil. Aici, pericolul duhovnicesc este acela că încetul cu încetul unii încep să înţeleagă religia însăşi ca pe un sistem de simboluri şi obiceiuri mai degrabă, decât să le înţeleagă pe cele din urmă ca pe o ispitire către înnoire şi nevoinţă duhovnicească. Mai multă trudă cheltuită pentru pregătirea mâncărurilor de post sau a coşuleţelor de Paşte, decât pentru postire şi participare la realitatea spirituală a Paştelui. Aceasta înseamnă că atâta timp cât obiceiurile şi tradiţiile nu sunt legate din nou de viziunea general-religioasă asupra lumii care, de fapt, le-a creat, atâta timp cât simbolurile nu sunt luate în serios, Biserica va rămâne ruptă de viaţă şi nu are putere asupra acesteia. în loc de a simboliza „bogata noastră moştenire”, ar trebui să purcedem la aducera acesteia în viaţa noastră reală.

Apoi, să luăm Postul în serios înseamnă să-l considerăm mai întâi de toate la cel mai adânc nivel posibil ca o întrebare duhovnicească ce are nevoie de un răspuns, de o hotărâre, de un plan, de un efort continuu. Din această cauză, după cum ştim, săptămânile destinate pregătirii pentru Post erau stabilite de Biserică. Aceasta este vremea răspunsului, a hotărârii şi a planului. Iar aici cel mai bun şi mai uşor drum este acela de a urma călăuzirea Bisericii — prin meditaţia asupra celor cinci teme evanghelice oferite nouă în cele cinci Duminici ale perioadei de dinaintea Postului: aceea a dorinţei (Zaheu), a smereniei (Vameşul şi Fariseul), a întoarcerii din exil (Fiul
risipitor), a judecăţii (Infricoşata Judecată) şi a iertării (Izgonirea lui Adam din Rai). Aceste pericope nu sunt făcute numai pentru a le asculta în biserică; ideea este că ele trebuie să fie „luate acasă”, pentru a medita asupra lor în lumina vieţii mele, a situaţiei mele familiale, a obligaţiilor mele profesionale, a preocupărilor mele pentru lucrurile materiale, a relaţiei mele cu semenii lângă care trăiesc.

Dacă la această meditaţie se adaugă rugăciunea acestei perioade de dinainte de Post „Uşile pocăinţei deschide-mi mie Dătătorule de viaţă…” şi Psalmul 137 — „La râul Babilonului…” — începem să înţelegem ce „înseamnă” să simţi împreună cu Biserica cum o perioadă liturgică colorează existenţa zilnică. Este de asemenea timpul potrivit pentru a citi o carte religioasă. Scopul acestei citiri nu este numai acela de a ne îmbogăţi cunoştinţele despre religie; ci, în primul rând, de a ne curaţi mintea de toate cele de care e plină de obicei. Este pur şi simplu incredibil cât de aglomerată este mintea noastră cu tot felul de griji şi interese, frământări şi sentimente, şi cât de puţin controlăm această aglomerare. Prin citirea unei cărţi religioase, prin concentrarea atenţiei asupra a ceva total diferit de cuprinsul obişnuit al gândirii noastre, se crează prin sine o altă atmosferă mentală şi duhovnicească. Acestea nu sunt „reţete” — aici pot exista şi alte moduri de pregătire pentru Post. Important este ca în această perioadă de pregătire de dinaintea Postului să-l privim ca şi cum am fi departe, ca pe ceva ce se apropie de noi sau probabil ca pe ceva trimis nouă de Iisus Domnul, ca pe o şansă pentru schimbare, pentru înnoire şi adâncire; iar dacă luăm această şansă viitoare în serios, astfel, în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Iertării), atunci când plecăm de acasă la Vecernie să fim pregătiţi pentru a ne impropia — fie şi numai parţial — cuvintele Prochimenului cel Mare care va deschide Postul Mare:

„Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta; când mă necăjesc degrab mă auzi…”

                 <- pagina anterioara            continuarea – >

A şasea şi cea din urmă săptămână a Postului – „Săptămâna Stâlpărilor”

din cartea : “Postul cel Mare” de Parintele Alexander Schmemann

CĂLĂTORIA POSTULUI

CAPITOLUL IV

 5. Pe drumul către Betania şi Ierusalim

A şasea şi cea din urmă săptămână a Postului este numită „Săptămâna Stâlpărilor”. în timpul celor şase zile care premerg Sâmbetei lui Lazăr şi Duminicii Stâlpărilor (Floriilor — n.tr.), slujbele Bisericii ne îndeamnă să fim urmăritorii lui Hristos, după cum întâi El însuşi ne vesteşte moartea prietenului Său iar apoi începe călătoria Sa către Betania şi Ierusalim. Tema şi tonul săptămânii sunt date Duminică seara, la Vecernie:

„Incepând cu dragoste a şasea săptămână a cinstitului post, să aducem credincioşilor cântare înaintea prăznuirii stâlpilor Domnului Celui ce vine în slavă cu puterea dumnezeirii în Ierusalim, ca să omoare moartea.”

Centrul atenţiei este Lazăr:  boala sa, moartea sa, mâhnirea rudeniilor sale şi răspunsul lui Hristos la toate acestea. Astfel, Lunea auzim:

„Astăzi, umblând Hristos pe lângă Iordan, I S-a arătat boala lui Lazăr…”

Marţea:

„Ieri şi astăzi a fost boala lui Lazăr…”

Miercurea:

„Astăzi Lazăr murind se îngroapă şi-l jelesc surorile…”

Joi:

„Două zile are astăzi Lazăr cel mort. :

In cele din urmă, Vinerea:

„în ziua de mâine Domnul vine să ridice pe fratele cel mort (al Martei şi al Măriei).”

Intreaga săptămână este astfel petrecută în contemplaţia duhovnicească asupra viitoarei întâlniri dintre Hristos şi moarte — întâi în persoana prietenului Său, apoi în însăşi moartea lui Hristos. Este apropierea acelui „ceas al lui Hristos” despre care El a vorbit adesea şi spre care a fost orientată întreaga sa slujire pământească. Atunci trebuie să ne întrebăm: Care este locul şi înţelesul acestei contemplaţii în slujbele Postului? Care este legătura acesteia cu nevoinţele noastre din timpul Postului?

Aceste întrebări presupun o alta, cu care trebuie, pe scurt, să ne ocupăm acum. La pomenirea diferitelor evenimente din viaţa lui Hristos foarte des, dacă nu cumva întotdeauna, Biserica transpune trecutul în prezent. Astfel, în ziua Naşterii Domnului cântăm: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte…”; în Vinerea Patimilor: „Astăzi stă înaintea lui Pilat…”; în Duminica Floriilor (Stâlpărilor): „Astăzi vine la Ierusalim…”  întrebarea este: care este înţelesul acestei transpuneri, semnificaţia acestui astăzi liturgic?

O covârşitoare majoritate a credincioşilor înţeleg, probabil, că este vorba de o metaforă retorică, o poetică „figură de stil în vorbire”. Modul nostru modern de abordare a cultului este fie raţional fie sentimental. Abordarea raţională constă în reducerea prăznuirii liturgice la idei. Este înrădăcinată în această teologie „occidentalizată” care s-a dezvoltat în Răsăritul ortodox după sfârşitul perioadei patristice şi pentru care cultul este în cel mai fericit caz o zonă palpabilă pentru definiţii şi afirmaţii pur intelectuale. Ceea ce în cult nu poate fi redus la un adevăr intelectual este etichetat drept „poezie” — adică ceva ce nu trebuie luat foarte în serios. Şi chiar dacă este evident că evenimentul prăznuit de către Biserică aparţine trecutului, liturgicului astăzi nu i se dă nici un înţeles serios. Cât despre abordarea sentimentală, ea este rezultatul unei pietăţi individualiste şi egocentriste, care este din mai multe puncte de vedere corespondentul teologiei intelectuale. Pentru acest fel de pietate, cultul reprezintă înainte de orice altceva un cadru util pentru rugăciunea particulară, un fundal inspirator, al cărui scop este de a ne „încălzi” inima şi de a o întoarce către Dumnezeu. Conţinutul şi înţelesul slujbelor, al textelor, al rânduielilor şi actelor liturgice este aici de o importanţă secundară; sunt de folos şi suficiente atâta vreme cât mă îndeamnă să mă rog. Şi astfel liturgicul astăzi este dizolvat aici, ca de altfel şi toate celelalte texte liturgice, într-un soi de „rugăciune” nediferenţiată din punct de vedere al devoţiunii şi al inspiraţiei.

Datorită lungii polarizări în mentalitatea Bisericii noastre dintre aceste două moduri de abordare, este foarte dificil astăzi să arătăm că adevăratul cult al Bisericii nu poate fi redus nici la „idei”, nici la „rugăciune”. Nu putem prăznui idei! Cât despre rugăciunea particulară, nu stă scris în Evanghelie că atunci când vrem să ne rugăm să închidem uşa cămării noastre şi să intrăm acolo într-o comuniune harică personală cu Dumnezeu (Matei, VI, 6)? Adevărata prăznuire implică atât un eveniment cât şi reacţia socială sau obştească la acesta. O prăznuire este posibilă numai când oamenii se adună laolaltă şi, depăşind separarea şi izolarea lor obişnuită unul faţă de altul, reacţionează împreună cu un trup, întocmai ca o persoană în faţa unui eveniment (de exemplu: venirea primăverii, o căsătorie, o înmormântare, o biruinţă etc). Iar miracolul natural al întregii prăznuiri este exact acela că depăşeşte, chiar dacă numai pentru o vreme, nivelul ideilor şi pe acela al individualismului. Unul se pierde cu adevărat în prăznuire, iar altul îi găseşte pe ceilalţi într-un fel unic. Dar care este atunci astăzi înţelesul liturgicului prin care Biserica îşi începe toate prăznuirile sale? Cu ce înţeles întâmplări ale trecutului sunt prăznuite astăzi?

Se poate spune fără exagerare că întreaga viaţă a Bisericii este o continuă comemorare şi aducere aminte. La sfârşitul fiecărei slujbe ne referim la sfinţii „a căror pomenire o săvârşim”, dar înainte de toate pomenirile, Biserica este aducerea aminte de Hristos. Dintr-un punct de vedere cât se poate de firesc memoria este o facultate ambiguă. Astfel, să ne aducem aminte de cineva pe care îl iubim şi pe care l-am pierdut; aceasta semnifică două lucruri. Pe de o parte, memoria este mai mult decât simpla cunoaştere a trecutului. Când îmi amintesc de răposatul meu tată, îl văd; el este prezent în memoria mea nu ca un rezumat a tot ceea ce ştiu despre el, ci aşa cum l-am cunoscut în întreaga sa realitate vie. Totuşi, pe de o altă parte, tocmai această prezenţă mă determină să simt acut faptul că el nu mai este aici, că niciodată în această lume şi în această viaţă nu-i voi mai atinge mâna pe care atât de viu o păstrez în amintire. Memoria este astfel cea mai minunată, dar în acelaşi timp şi cea mai dramatică facultate umană, pentru că nimic nu descoperă mai bine natura căzută a vieţii noastre, imposibilitatea omului de a păstra, de a poseda cu adevărat ceva în această lume. Memoria ne descoperă faptul că „timpul şi moartea stăpânesc pe pământ”. Dar, tocmai din pricina acestei funcţii umane unice a memoriei, creştinismul este axat pe ea, pentru că ea constă mai întâi în amintirea unui Om, a unui Eveniment, a unei Nopţi, în adâncul şi întunericul despre care ni s-a spus: „… faceţi aceasta spre pomenirea Mea”. Şi, iată, minunea se împlineşte! Il pomenim şi El este aici — nu ca o icoană nostalgică a trecutului, nu ca un trist „niciodată mai mult”, ci cu o aşa puternică prezenţă încât Biserica poate repeta la nesfârşit ceea ce apostolii au rostit după întâlnirea pe drumul spre Emaus:„Oare nu ardea în noi inima noastră? (Luca, XXIV, 32.)

Memoria naturală este întâi de toate o „prezenţă a absenţei”, astfel încât, în măsura în care cel pe care ni-l amintim este prezent, cu atât este mai acută durerea absenţei sale. Dar în Hristos, memoria a devenit din nou puterea de a umple timpul întrerupt de păcat şi moarte, de ură şi uitare. Această memorie, ca putere peste timp, şi frângerea lui reprezintă tocmai ceea ce se află în centrul prăznuirii liturgice, a liturgicului astăzi. Să fim siguri, Fecioara nu naşte astăzi, ca „stare de fapt” nimeni nu stă în faţa lui Pilat, iar ca fapte, aceste evenimente aparţin trecutului. Dar astăzi nu putem aminti aceste fapte, iar Biserica este mai întâi de toate darul şi puterea acelei amintiri care transformă faptele trecutului în evenimente veşnic pline de înţeles.

Prăznuirea liturgică este astfel o re-intrare a Bisericii în eveniment, iar aceasta nu înseamnă pur şi simplu „ideea” acestuia, ci este bucuria sau tristeţea lui, realitatea vie şi concretă a sa. Una este să ştim că prin strigarea „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit!” Hristos cel răstignit îşi manifestă „chenoza” şi smerenia Sa. Cu totul altceva este să prăznuim acest eveniment în fiecare an, în acea Vinere unică, când, fără să-l „raţionalizăm”, ştim cu toată convingerea că aceste cuvinte, fiind oferite o dată, rămân etern reale, astfel încât nici o biruinţă, nici o slavă, nici o „sinteză” nu pot să le şteargă vreodată. Una este să explicăm faptul că învierea lui Lazăr era spre „încredinţarea învierii cea de obşte” (troparul zilei), cu totul altceva este să prăznuim această întâlnire de lentă apropiere
dintre viaţă şi moarte, să devenim parte a acesteia, să vedem cu ochii noştri şi să simţim cu întreaga noastră fiinţă cele ce implică cuvintele Sfântului Apostol Ioan: „… a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine… şi a lăcrimat” (Ioan, XI, 31 —35). Pentru noi şi cu noi toţi acestea se săvârşesc astăzi. Noi nu am fost acolo, în Betania, la mormânt cu surorile lui Lazăr. Despre aceasta cunoaştem numai din Sfânta Evanghelie. Prăznuirea acestui astăzi al Bisericii este vremea când un fapt istoric devine eveniment pentru noi, pentru mine, o putere în viaţa mea, o aducere aminte, o bucurie. Teologia nu poate pătrunde dincolo de „idee”. Iar din punctul de vedere al ideii, avem nevoie de aceste cinci lungi zile, când este aşa de simplu doar să mărturisim, „să încredinţăm învierea cea de obşte”? Dar toată problema este că în sine şi prin sine fraza nu încredinţează nimic. Adevărata încredinţare vine din prăznuire şi exact din aceste cinci zile în care mărturisim începutul acestei lupte decisive dintre viaţă şi moarte şi începem, nu aşa de mult, să înţelegem cât să-L mărturisim pe Hristos, Cel ce va călca cu moartea pe moarte.

Invierea lui Lazăr, minunata prăznuire a acelei Sâmbete unice, se află spre sfârşitul Postului Mare. în Vinerea de dinainte cântăm: „Săvârşind patruzeci de zile cele de suflet folositoare…”, iar în termeni liturgici, Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Stâlpărilor (a Floriilor) sunt „începutul Crucii”. Dar ultima săptămână a Postului Mare, care este o continuă înainte-prăznuire a acestor zile, este revelarea ultimă a înţelesului Postului. La începutul acestei lucrări am spus că Postul este pregătirea pentru Paşte; totuşi, în realitate, în practică uzuală care a devenit între timp tradiţională, această pregătire rămâne abstractă şi individuală; Postul şi Pastele sunt alăturate, însă fără o înţelegere reală a legăturii şi interdependenţei lor. Chiar şi atunci când Postul nu este înţeles ca perioada de săvârşire a Spovedaniei şi a Impărtăşaniei anuale, este de obicei înţeles ca un efort individual şi astfel rămâne egocentric. Altfel spus, ceea ce în mod practic este absent din experienţa Postului este că acel efort fizic şi duhovnicesc ţinteşte participarea noastră la acel astăzi al Invierii lui Hristos, şi nu o moralitate abstractă, nu un progres moral, nu o mai mare pază a patimilor, nici măcar o îmbunătăţire personală, ci împărtăşirea de acel astăzi fundamental al lui Hristos.

Spiritualitatea creştină care nu aspiră la aceasta este în pericol de a deveni pseudo-creştină, pentru, că în ultimă instanţă, aceasta este motivată prin „sine” şi nu prin Hristos. Pericolul ce există aici este că o dată ce cămara sufletului este curăţită şi eliberată de diavolul care locuia într-însa ea rămâne goală, iar diavolul se reîntoarce” şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuieşte acolo; şi se fac cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi.” (Luca, XI, 26). în această lume orice — chiar şi „spiritualitatea” — poate fi demonic. Aşadar este foarte important să redescoperim înţelesul şi ritmul Postului ca adevărata pregătire pentru marele astăzi al Paştelui. Am văzut până acum că Postul are două părţi. înaintea Duminicii Sfintei Cruci, Biserica ne îndeamnă să ne concentrăm asupra noastră, să luptăm împotriva cărnii şi a plăcerilor, a răului şi a tuturor celorlalte păcate. Dar chiar şi atunci când împlinim acestea, suntem permanent îndemnaţi să privim înainte, să măsurăm şi să motivăm efortul nostru prin „ceva mai bun” pregătit pentru noi. Apoi, din Duminica Sfintei Cruci, taina suferinţei lui Hristos, a Crucii şi a Morţii Sale, sunt acelea ce devin centrul slujbelor Postului. Devin „urcuşul spre Ierusalim”.

In cele din urmă, de-a lungul acestei ultime săptămâni de pregătire începe prăznuirea tainei. Nevoinţa postului ne-a făcut capabili să dăm la o parte tot ceea ce de obicei şi statornic ascunde obiectul central al credinţei, al nădejdii şi al bucuriei noastre. Timpul însuşi, ca să zicem aşa, se apropie de un sfârşit. El este măsurat acum nu prin preocupările şi grijile noastre uzuale, ci de ceea ce are loc în drumul spre Betania, şi mai departe, la Ierusalim. Iar, o dată în plus, toate acestea nu sunt retorice. Pentru oricine care a gustat din viaţa liturgică adevărată — fie aceasta numai o dată şi fie chiar imperfect — este aproape de la sine înţeles că din momentul în care auzim: „Bucură-te Betanie, casă a lui Lazăr!…” iar apoi: „… mâine Hristos vine…” lumea exterioară devine uşor ireală, iar unii aproape că suferă când intră într-un contact zilnic şi necesar cu aceasta (cu lumea exterioară — n.tr.) „Realitatea” este aceea care se desfăşoară în Biserică, în acea prăznuire care, zi după zi, ne face să realizăm ce înseamnă să aştepţi şi de ce creştinismul este, mai presus de orice, aşteptare şi pregătire. Astfel, atunci când acea seară de Vineri se apropie şi cântăm „săvârşind cele patruzeci de zile cele de suflet folositoare…” nu am împlinit doar o „obligaţie” creştinească anuală, suntem pregătiţi să ne impropriem cuvintele pe care le vom cânta ziua următoare:

„Prin Lazar te pradă Hristos pe tine, moarte, dar unde-ţi este biruinţa, iadule?”

                                  <- pagina anterioara        continuarea – >

Injumătăţirea Postului: Sfânta Cruce

din cartea : “Postul cel Mare” de Parintele Alexander Schmemann

CĂLĂTORIA POSTULUI

CAPITOLUL IV

4. Injumătăţirea Postului: Sfânta Cruce

A treia Duminică a Postului este numită „închinarea Sfintei Cruci”. La Privegherea acestei zile, după Doxologia cea Mare, Sfânta Cruce este adusă într-o procesiune solemnă în mijlocul Bisericii şi rămâne acolo pentru întreaga săptămână — cu un ritual special de închinare de-a lungul fiecărei slujbe. Este de remarcat faptul că tema Sfintei Cruci, care domină imnologia acestei Duminici, nu este dezvoltată în termeni de suferinţă ci în termeni de biruinţă şi de bucurie. Mai mult decât atât, cântările-temă (irmoase) ale Canonului Duminicii sunt luate din slujba pascală — „Ziua Invierii” — iar Canonul este o parafrază a Canonului Paştelui.

Inţelesul tuturor acestora este clar. Suntem la înjumătăţirea Postului. Pe de o parte străduinţele psihice şi duhovniceşti, dacă sunt sincere şi consecvente, încep să se facă simţite; povara lor devine mai obositoare, osteneala noastră mai vizibilă. Avem nevoie de sprijin şi încurajare. Pe de altă parte, suportând această osteneală, urcând muntele până la acest punct, începem să vedem sfârşitul călătoriei noastre, iar razele Paştelui cresc în strălucire. Postul este propria noastră răstignire, trăirea noastră, aşa cum este ea, limitată, a poruncii lui Hristos pe care o auzim în pericopa evanghelică a acestei Duminici:

Dacă vreun om vrea să-Mi urmeze Mie, acela să se lepede, de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie (Matei, VIII, 34).

Dar nu putem să ne luăm crucea şi să-L urmăm pe Hristos dacă nu avem Crucea Sa, pe care a luat-o asupra-Şi pentru mântuirea noastră. Crucea Lui este aceea care ne mântuieşte, nu a noastră! Crucea Lui este aceea care dă nu numai sens ci şi putere celorlalţi. Aceasta o găsim explicată în Sinaxarul Duminicii Sfintei Cruci:

„Pentru că în timpul postului celui de patruzeci de zile ne răstignim şi noi oarecum, morţi fiind faţă de patimi, cu simţurile adormite şi potolite din pricina amărăciunii postului, ni se pune înainte cinstita şi de viaţă făcătoarea Cruce ca să ne îmbărbăteze, să ne sprijine, să ne aducă aminte de patima Domnului nostru Iisus Hristos şi să ne mângâie. Dacă Dumnezeu a fost răstignit pentru noi, oare nu trebuie ca şi noi să lucrăm mai mult pentru El? Nevoinţele noastre ni se uşurează când ni se aduce aminte şi de nădejdea slavei ce ni s-a dat prin Cruce. Căci după cum Mântuitorul nostru, urcându-se pe Cruce, a fost slăvit prin felul necinstit prin care s-au purtat oamenii cu El şi prin amărăciunile ce l-au pricinuit, tot aşa trebuie să facem şi noi ca să fim slăviţi împreună cu El, cu toate că îndurăm cu greu nevoinţele postului.”

Se mai explică prăznuirea de azi şi în alt chip. După cum cei care călătoresc pe o cale aspră şi lungă, zdrobiţi de oboseală, dacă întâlnesc pe cale un copac umbros se odihnesc puţin, aşezându-se sub el, şi oarecum refăcuţi termină şi restul drumului, tot aşa şi acum, în timpul postului, a fost sădită de Sfinţii Părinţi la mijlocul acestei căi obositoare Crucea cea aducătoare de viaţă, spre a ne odihni, a răsufla şi a ne face pe noi cei osteniţi sprinteni şi uşori pentru restul ostenelii.

Sau altă explicaţie. După cum la venirea unui împărat sunt purtate înainte steagurile lui şi sceptrul, iar în urmă vine şi el, plin de veselie şi de bucurie pentru biruinţa avută, iar împreună cu el se bucură şi supuşii, tot aşa şi Domnul nostru Iisus Hristos, vrând să arate biruinţa asupra morţii şi că are să vină cu slavă în ziua Invierii, a trimis înainte sceptrul Lui, semnul Lui cel împărătesc, crucea cea de Viaţă făcătoare, care ne umple de multă bucurie, ne dă foarte mare uşurare şi ne pregăteşte să fim gata să primim pe Impărat şi să scoatem strigăte de bucurie întru întâmpinarea Biruitorului.

A fost aşezată Sfânta Cruce în săptămâna de la mijloc a postului celui de patruzeci de zile pentru următoarea pricină: Sfântul Post de patruzeci de zile se aseamănă cu izvorul cel din Mera, din pricina asprimii, amărăciunii şi lipsei de trai bun ce ne face postul. După cum dumnezeiescul Moise când a băgat lemnul în mijlocul izvorului l-a îndulcit, tot aşa şi Dumnezeu, Care ne trece prin Marea Roşie cea spirituală şi ne scoate de la nevăzutul Faraon, prin lemnul cel de viaţă făcător al cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, îndulceşte amărăciunea postului celui de patruzeci de zile şi ne mângâie pe noi care trăim ca în pustie până ce ne va duce, prin Invierea Lui, la Ierusalimul cel spiritual.

Sau altă explicaţie. Deoarece crucea se numeşte şi este pomul vieţii, iar acel pom a fost sădit în mijlocul raiului, în Eden, în chip potrivit şi dumnezeieştii Părinţi l-au sădit pe acesta în mijlocul postului celui de patruzeci de zile ca să ne amintească şi de lăcomia lui Adam, dar în acelaşi timp să ne arate prin pomul acesta şi înlăturarea osândei lui. în adevăr dacă mâncăm din el nu mai murim, ci trăim.

Prin puterea Crucii, Hristoase Dumnezeule, păzeşte-ne de ispitele celui viclean, învredniceşte-ne să ne închinăm dumnezeieştilor tale Patimi şi Invierii celei purtătoare de viaţă, ducând la capăt cu uşurinţă calea acestui post de patruzeci de zile şi ne miluieşte pe noi
ca un singur bun şi de oameni iubitor. Amin.”

Astfel, întăriţi şi liniştiţi, începem partea a doua a Postului, încă o săptămână şi, în cea de a patra Duminică, auzim vestirea:

„…Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia” (Marcu, IX, 31).

Accentul se mută acum de la noi, de la pocăinţa şi ostenelile noastre, către faptele ce s-au făcut „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”.

„Doamne, Dumnezeule, Cel ce ne-ai dat să pregustăm astăzi prin învierea lui Lăzar Sfânta Săptămână cea înainte-strălucitoare, ajută-ne să săvârşim călătoria postului.
Ajungând la cea de-a doua vreme a postirii să punem început vieţii dumnezeieşti, ca atingând săvârşirea ostenelilor noastre să primim bucuria cea nepieritoare.”

La Utrenia din Joia celei de a cincea săptămâni auzim încă o dată Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, de data aceasta în totalitatea sa. Dacă la începutul Postului acest Canon a fost ca o uşă ce ne-a condus către pocăinţă, acum, la sfârşitul Postului, el pare ca un „rezumat” al pocăinţei şi ca o împlinire a acesteia. Dacă la început îl ascultam doar, acum, cuvintele sale, pline de înţeles, au devenit cuvintele noastre, plângerea, nădejdea şi pocăinţa noastră şi, de asemenea, o „evaluare” a nevoinţelor noastre postiitoare: cât de multe din acestea au devenit cu adevărat ale noastre? Cât de departe am ajuns pe calea acestei pocăinţe? Pentru că toate cele ce ne privesc se apropie de sfârşit, de acum înainte îi urmăm pe ucenici, care „erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, şi Iisus mergea înaintea lor”. Iar lisus le-a spus:

Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte, şi-L vor da pe mâna păgânilor, şi-L vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui, şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Marcu, X, 32—45).

Aceasta este Evanghelia celei de a cincea Duminici.

Tonul slujbelor Postului se schimbă. Dacă de-a lungul primei părţi a Postului ostenelile noastre ţinteau la propria noastră curăţire, acum suntem făcuţi să înţelegem că această curăţire nu reprezenta o finalitate în sine, ci ea trebuie să ne conducă la contemplarea, înţelegerea şi improprierea tainei Crucii şi Invierii. Sensul nevoinţelor noastre ni se descoperă acum ca o participare la această taină cu care eram atât de obişnuiţi, încât o acceptam de la sine şi pe care acum o uităm pur şi simplu. Şi în timp ce-L urmăm, urcând la Ierusalim împreună cu ucenicii, suntem „uimiţi şi temători”.

<- pagina anterioara                      continuarea – >

Sâmbetele si Duminicile Postului Mare

din cartea : “Postul cel Mare” de Parintele Alexander Schmemann

CĂLĂTORIA POSTULUI

CAPITOLUL IV

2. Sâmbetele Postului Mare

Sfinţii Părinţi compară adesea Postul cu călătoria de patruzeci de ani a poporului ales în pustiu. Ştim din Biblie că pentru a salva poporul Său de la deznădejde şi pentru a le descoperi, de asemenea, planul Său (de mântuire a lumii — n.tr.) Dumnezeu a săvârşit multe minuni de-a lungul acestei călătorii; prin analogie, acelaşi model de explicaţie este dat de Sfinţii Părinţi şi celor patruzeci de zile ale Postului.

Deşi finalitatea sa este Pastele, ţara făgăduită a împărăţiei lui Dumnezeu, Postul Paştelui are la sfârşitul fiecăreia din săptămânile sale un „popas” special — o anticipare a acelei finalităţi. Sunt două zile „euharistice” — Sâmbăta şi Duminica — care în călătoria duhovnicească a Postului au o semnificaţie deosebită.

Să începem cu Sâmbăta. Statutul său liturgic special în tradiţia noastră şi deosebirea sa faţă de tipicul de slujbă al Postului Mare au nevoie de câteva explicaţii. Din punctul de vedere al rânduielilor, pe care le-am explicat mai devreme, Sâmbăta nu este o zi de post ci una de sărbătoare, pentru că Dumnezeu însuşi a instituit-o ca sărbătoare: „Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială” (Facerea, II, 3). Nimeni nu poate dezlega sau aboli ceea ce Dumnezeu a statornicit. Este adevărat că mulţi creştini consideră că instituirea divină a Sabatului a fost pur şi simplu transferată Duminica, care a devenit astfel ziua creştină de odihnă sau Sabatul. Nimic din Sfânta Scriptură sau din Sfânta Tradiţie nu poate sprijini această credinţă. Pe de altă parte, „numărarea” Duminicii pentru Sfinţii Părinţi şi întreaga Tradiţie timpurie ca prima sau a opta zi acentuează diferenţierea sa şi printr-o anumită opoziţie cu Sâmbăta, care rămâne pentru totdeauna cea de a şaptea zi, ziua binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu. Este ziua în care Creaţia este recunoscută drept „bună foarte” şi astfel este şi înţelesul său în Vechiul Testament, un înţeles păstrat de Hristos însuşi şi de Biserică. Aceasta înseamnă că în ciuda păcatului şi a căderii lumea rămâne creaţia bună a lui Dumnezeu; ea păstrează acea bunătate esenţială întru care Creatorul S-a bucurat: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte…” (Facerea, 1,31). A păstra Sabatul în înţelesul său de la început înseamnă, deci, că viaţa poate fi plină de sens, fericită, ziditoare; poate fi aşa acea viaţă pe care Dumnezeu o face să fie aşa. Iar Sabatul, ziua odihnei, în care ne bucurăm de roadele muncii noastre, rămâne de-a pururi binecuvântarea pe care Dumnezeu a dăruit-o lumii şi vieţii acesteia. Această continuitate a înţelegerii creştine a Sabatului cu aceea a Vechiului Testament nu numai că nu exclude, ba chiar include o discontinuitate. Iar aceasta, întrucât în Hristos nimic nu rămâne la fel pentru că totul este plinit, se transcende şi capătă un nou sens. Dacă Sabatul, în realitatea sa spirituală fundamentală, este prezenţa duhovnicescului „bună foarte” (Facerea, I, 31) în structura intimă a acestei lumi, „această lume se descoperă prin Hristos într-o lumină nouă şi este, de asemenea, zidită ca ceva nou de El.
Hristos dăruieşte omului Impărăţia lui Dumnezeu, care „nu este din lumea aceasta”. Iar acolo este „odihna”desăvârşită, care pentru un creştin „înnoieşte toate lucrurile”. Bunătatea lumii şi a tuturor lucrurilor din ea nu se referă acum la împlinirea lor ultimă în Dumnezeu, la Impărăţia „ce va să vin㔺i care se va manifesta în toată măreţia sa numai după ce „această lume” a ajuns la sfârşit. Pe deasupra, această lume, respingându-L pe Hristos, s-a descoperit pe sine a fi puterea „Stăpânitorului lumii acesteia” şi a „zăcea sub puterea celui rău” (I Ioan, V, 19); iar calea mântuirii nu este prin dezvoltare, îmbunătăţire sau „progres”, ci prin Cruce, Moarte şi Inviere. „Ceea ce semeni tu nu capătă viaţă dacă nu moare” (I Corinteni, XV, 36). Astfel, un creştin trăieşte o „viaţă dublă” — nu în sensul suprapunerii activităţilor sale „lumeşti” cu cele „religioase”, ci în sensul de a transforma viaţa sa, în totalitatea ei, într-o „pregustare” şi pregătire pentru Impărăţia lui Dumnezeu, transformând fiecare acţiune a sa într-un semn, o mărturisire şi aşteptare a celor ce „vor să vie”. Astfel este înţelesul aparentei contradicţii a Evangheliei: Impărăţia lui Dumnezeu este „în mijlocul nostru şi Impărăţia lui Dumnezeu este aceea care „va să vie”. în afară de cazul când cineva descoperă Impărăţia lui Dumnezeu „în mijlocul” vieţii, unii nu pot vedea în ea obiectul acelei iubiri, aşteptări şi doriri către care ne cheamă Evanghelia. Unii încă mai pot crede în pedeapsa sau răsplata de după moarte, pe când unii nu pot niciodată înţelege bucuria şi intensitatea rugăciunii creştine: „Vie „Impărăţia Ta!”— „Vino Iisuse Doamne!” Hristos a venit ca noi să-L putem aştepta pe El. A înscris viaţa în timp, astfel încât viaţa şi timpul pot deveni puntea, trecerea către Impărăţia lui Dumnezeu.

Sabatul, ziua Creaţiei, ziua „lumii acesteia”, devine — în Hristos — ziua aşteptării, ziua dinainte de Ziua Domnului. Transformarea Sabatului s-a petrecut în Sfânta şi Marea Sâmbătă în care Hristos, „plinindu-Şi toată lucrarea Sa”, S-a odihnit în mormânt. în ziua următoare, „prima după Sabat”, Viaţa a răsărit afară din mormântul de viaţă dătător, femeilor mironosiţe li s-a spus: „Bucuraţi-vă!”, apostolii „încă necrezând de teamă şi de bucurie”, iar prima zi a Noii Creaţii a început. De această nouă zi, Biserica se împărtăşeşte şi, prin ea, intră în Duminică. Ea îşi află vieţuirea şi petrecerea în timpul „Lumii acesteia”, timp care în adâncimea sa mistică a devenit Sabat, căci, spune Sfântul Apostol Pavel: „voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru
slavă” (Coloseni, III, 3-4).

Toate acestea explică locul unic al Sâmbetei — ziua a şaptea — în tradiţia liturgică: caracterul său dublu, ca zi de sărbătoare şi ca zi a morţii. Este o sărbătoare deoarece lumea aceasta şi timpul ei ne spun că Hristos a învins moartea şi a instaurat Impărăţia Sa, deoarece întruparea, Moartea şi Invierea Sa reprezintă plinirea Creaţiei întru care Dumnezeu S-a bucurat la începuturi. Este o zi a morţii deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit iar mântuirea, plinirea şi transfigurarea ei sunt dincolo de mormânt, în „veacul ce va să vină”. Toate Sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la două Sâmbete importante: aceea a învierii lui Lazăr, care a avut loc în lumea aceasta şi care este vestirea şi încredinţarea Invierii cea de obşte şi aceea din Sfânta şi Marea Sâmbătă a Paştelui, când moartea însăşi a fost schimbată şi a devenit „puntea” către viaţa nouă a noii Creaţii.

De-a lungul Postului, acest înţeles al Sâmbetelor capătă o intensitate deosebită întrucât scopul Postului este tocmai acela de a regăsi sensul creştin al timpului ca pregătire şi pelerinaj şi de a redescoperi starea de „străin” şi „călător”pe care o are creştinul în această lume (I Petru, II, 11). Aceste Sâmbete se referă la ostenelile Postului în legătură cu plinirea viitoare şi astfel dau Postului ritmul său deosebit. Pe de o parte Sâmbăta, în Post, este o zi „euharistică” marcată prin săvârşirea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur iar Euharistia înseamnă totdeauna sărbătoare. Totuşi, caracterul specific al acestei sărbători este acela că se referă el însuşi la Post ca la o călătorie, răbdare şi osteneală, devenind astfel o „escală” al cărei scop este să ne facă să medităm asupra scopului ultim al acestei călătorii. Aceasta este în mod deosebit vădită în succesiunea citirii Apostolului din Sâmbetele Postului, când pericopele sunt alese din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, în care tipologia istoriei mântuirii, peregrinării, făgăduinţa (unui Răscumpărător — n.tr.) şi credinţa în cele ce vor veni ocupă un loc central.

In prima Sâmbătă, auzim prologul măreţ al Epistolei (Evrei, 1,1 —12), care este o mărturisire solemnă a Creaţiei, Răscumpărării (din păcatul strămoşesc — n.tr.) şi Impărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu:

„După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci. în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile… Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi”.

Trăim în aceste „ultime zile” — zilele ultimelor nevoinţe. Trăim încă ziua de „astăzi”, dar sfârşitul se apropie. Auzim în cea de-a doua Sâmbătă (Evrei, III, 12—16):

„Luaţi seama, fraţilor, să nu fie cumva, în vreunul din voi, o inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de la Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii, în fiecare zi, până ce putem să zicem: astăzi… Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre în El”…

Lupta este dificilă. Suferinţa şi ispitele sunt preţul pe care îl plătim pentru o mai bună şi statornică avuţie. Din acest motiv Apostolul celei de a treia Sâmbete (Evrei, X, 32—38) ne îndeamnă:

„Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa. Căci este mai puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină va veni şi nu va întârzia;”

Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt armele acestei lupte, după cum ne mărturiseşte Apostolul celei de a patra Sâmbete (Evrei, VI, 9-12).

„Căci Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrul vostru şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru numele Lui, voi care aţi slujit şi slujiţi sfinţilor. Dorim dar ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit. Ca să nu fiţi greoi, ci urmăritori ai celor ce prin credinţă şi îndelungă răbdare moştenesc făgăduinţele” (Evrei, VI, 10—12).

Timpul se scurge încet, aşteptările devin mai stăruitoare, încredinţarea mai bucuroasă. Acesta este tonul Apostolului pentru cea de a cincea Sâmbătă (Evrei, IX, 24—28).

„Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat se va arăta celor ce cu stăruinţă îl aşteaptă spre mântuire.”

Acesta este ultimul Apostol dinainte de Sâmbăta lui Lazăr, când de la timpul aşteptării începem „trecerea” către timpul plinirii. Pericopele evanghelice pentru Sâmbetele Postului sunt alese din Evanghelia Sfântului Apostol Marcu şi se constituie, de asemenea, într-o succesiune.

Cheia înţelegerii sale este dată în prima Sâmbătă: Hristos nesocoteşte tabuurile ipocrite ale Sabatului evreiesc, proclamând:

„… Sâmbăta a fost făcută pentru om iar nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei.”

O eră nouă se apropie, restaurarea omului a început. In cea de a doua Sâmbătă, auzim leprosul spunându-i lui Hristos:

„… De voieşti poţi să mă curăţeşti… şi S-a atins de el şi i-a zis: Voiesc, curăţeşte-te.”

In cea de-a treia Sâmbătă îl vedem pe Hristos spărgând toate tabuurile şi:
„… mâncând cu vameşiii şi cu păcătoşii.”

In cea de a patra Sâmbătă la acel „bine foarte” din capitolul unu al Genezei Evanghelia răspunde cu exclamaţia plină de bucurie:

„… Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească.”

In cele din urmă în cea de a cincea Sâmbătă, toate acestea îşi găsesc aprogeul în mărturisirea hotărâtoare a lui Petru:

„…Tu eşti Hristos.”

Este acceptarea tainei lui Hristos de către om, a tainei Noii Creaţii.

Sâmbetele Postului, după cum am spus-o mai înainte, au şi o temă sau dimensiune secundară: aceea a morţii. Cu excepţia primei Sâmbete, care este prin tradiţie închinată Sfântului Teodor Tiron, şi celei de a cincea — aceea a Acatistului Bunei Vestiri — cele trei Sâmbete ce rămân sunt zile de pomenire obştească a tuturor celor care „întru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice” au adormit întru Domnul. Această pomenire, după cum am spus-o deja, pregăteşte şi anunţă Sâmbăta din Săptămâna Patimilor.
Această pomenire reprezintă nu numai un act de iubire, o faptă bună; ea este, de asemenea, o redescoperire esenţială a „lumii acesteia” ca muribundă şi moartă. în această lume suntem condamnaţi la moarte, aşa cum este într-adevăr şi lumea însăşi. Dar în Hristos moartea a fost distrusă dinăuntru, şi-a pierdut după cum spune Sfântul Apostol Pavel „boldul”, a devenit ea însăşi o intrare într-o viaţă mai îmbelşugată. Pentru oricare dintre noi, această intrare a început în „moartea” noastră prin Botez, care face să fie moarte acelea din noi care sunt vii („căci voi aţi murit” — Coloseni, III, 3) şi vii acelea din noi care sunt moarte: întrucât „moartea nu mai există”. O deviaţie generalizată a pietăţii populare de la înţelesul adevărat al credinţei creştine a făcut din nou ca moartea să fie neagră. Aceasta este simbolizată în multe locuri de folosirea veşmintelor negre la înmormântări şi requiem-uri. Oricum, ar trebui să ştim că, pentru un creştin, culoarea morţii este albul. Rugăciunea pentru morţi nu înseamnă doliu şi nicăieri nu este aceasta mai bine vădită decât în relaţia dintre pomenirea obştească a morţilor în Sâmbetele în general şi în Sâmbetele Postului Mare în special. Din cauza păcatului şi a trădării, ziua luminoasă a Creaţiei a devenit ziua morţii; căci Creaţia „…a fost supusă deşertăciunii” (Romani, VIII, 20), a devenit ea însăşi moarte. Dar moartea lui Hristos a restaurat cea de a şaptea zi, transformând-o într-o zi a re-creării, a biruinţei şi
a distrugerii celor ce au făcut din lumea aceasta un triumf al morţii. Iar ultimul scop al Postului este de a restaura în noi „nerăbdarea descoperirii fiilor lui Dumnezeu”, care reprezintă miezul credinţei, dragostei şi nădejdii creştine. Prin această nădejde „am fost mântuiţi. Căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbare” (Romani, VIII, 24—25). Strălucirea Sâmbetei lui Lazăr şi pacea luminoasă a Sfintei şi Marii Sâmbete sunt acelea care constituie înţelesul morţii creştine şi al rugăciunilor noastre pentru cei morţi.

3. Duminicile Postului Mare

Fiecare Duminică din Post are două teme, două înţelesuri.     Pe de o parte, fiecare aparţine unei succesiuni în care ritmul şi „dialectele” duhovniceşti ale Postului sunt descoperite. Pe de altă parte, în cursul dezvoltării istorice a Bisericii aproape fiecare Duminică a Postului Mare a căpătat o a doua temă. Astfel, în prima Duminică, Biserica prăznuieşte „Biruinţa Ortodoxiei” — pomenirea victoriei asupra iconoclasmului şi restabilirea cultului icoanelor în Constantinopol la anul 843. Legătura acestei prăznuiri cu Postul Mare este una pur istorică: prima „biruinţă a Ortodoxiei” a avut loc în această Duminică. Acelaşi este adevărul despre prăznuirea, în cea de a doua Duminică din Postul Mare, a Sfântului Grigore Palama. Osândirea detractorilor săi şi apărarea învăţăturilor sale de către Biserică în secolul al XlV-lea a fost aclamată ca a doua biruinţă a Ortodoxiei şi, din acest motiv, prăznuirea sa anuală a fost rânduită pentru cea de a doua Duminică a Postului Mare. Importante şi pline de înţeles — după cum sunt în sine —, aceste pomeniri sunt independente de Postul Paştelui într-atât încât putem să le plasăm în afara domeniului acestei lucrări. Mult mai „integrate” în Postul Paştelui sunt pomenirile Sfântului Ioan Scărarul în cea de a patra Duminică şi ale Sfintei Măria Egipteanca în cea de a cincea Duminică. In amândouă, Biserica vede mesagerii ascetismului creştin — Sfântul Ioan exprimând rânduielile ascetismului în scrierile sale iar Sfânta Măria în viaţa sa. Pomenirea lor în timpul celei de-a doua jumătăţi a Postului este în mod evident destinată să încurajeze şi să inspire străduinţele credincioşilor în ostenelile lor duhovniceşti din timpul Postului. De vreme ce ascetismul trebuie să fie practicat şi nu numai comemorat, şi de vreme ce pomenirea acestor doi sfinţi ţinteşte ostenelile noastre personale din timpul Postului, ne vom ocupa cu expunerea înţelesului său în ultimul capitol.

Ca şi cea dintâi temă a Duminicilor Postului Mare, această cea de-a doua este descoperită, întâi de toate, în pericopele biblice. Pentru a înţelege succesiunea lor trebuie, o dată în plus, să ne amintim legătura originară dintre Post şi Botez, înţelesul Postului ca pregătire pentru Botez. De aceea, aceste pericope constituie o parte integrantă a catehezei creştine timpurii; ele explică şi sintetizează pregătirea catehumenului pentru taina pascală a Botezului. Botezul este intrarea în viaţa nouă inaugurată de Hristos. Pentru catehumen această viaţă nouă este numai vestită şi făgăduită, iar el o acceptă prin credinţă. El este asemenea oamenilor Vechiului Testament, care au trăit prin credinţa lor într-o făgăduinţă a cărei împlinire nu au văzut-o.

Aceasta este tema primei Duminici. După ce a menţionat oamenii drepţi ai Vechiului Testament, Epistola (Evrei, XI, 24— 26,32—40; XII, 2) concluzionează:

„Şi toţi aceştia mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa. Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun….”

Dar ce este aceasta? Răspunsul este dat în pericopa evanghelică a primei Duminici (Ioan, 1,43—51).

„… Mai mari decât acestea veţi vedea. Şi ia zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.”

Aceasta se tălmăceşte: voi catehumeni, voi care credeţi în Hristos, voi, care doriţi să fiţi botezaţi, care vă pregătiţi voi înşivă pentru Paşte — veţi vedea începutul veacului celui nou, împlinirea tuturor celor făgăduite, arătarea Impărăţiei lui Dumnezeu. Dar o veţi vedea numai dacă aveţi credinţă şi dacă vă pocăiţi, dacă schimbaţi pornirea cea rea a minţii, dacă purtaţi dorul (după cele duhovniceşti — n.tr.), dacă vă osteniţi pentru aceasta.

Despre acestea ni se aminteşte în Apostolul celei de a doua Duminici (Evrei, 1,10 — 11,3).

„Pentru aceea se cuvine ca noi să luăm aminte cu atât mai mult la cele auzite, ca nu cumva să ne pierdem. … Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire…”

In pericopa evanghelică a celei de a doua Duminici (Marcu, II, 1 —12) icoana acestei osteneli şi dorinţe este slăbănogul care a fost adus la Hristos prin acoperiş:

„Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”

In cea de a treia Duminică — Duminica Sfintei Cruci — tema Sfintei Cruci îşi face apariţia, iar nouă ni se spune (Marcu, VIII,34-IX,1):

„Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?”

Incepând cu această Duminică pericopele din Epistola către Evrei încep să ne descopere sensul jertfei lui Hristos, prin care suntem primiţi „în adâncul catapetesmei”, adică înăuntrul Sfintei Sfinţilor a Impărăţiei lui Dumnezeu (conform celei de a treia Duminici, Evrei, IV, 14—V, 6; a patra Duminică, Evrei, VI, 13—20; Duminica a cincea, Evrei, IX, 11 — 14), în timp ce pericopele din Evanghelia Sfântului Apostol Marcu vestesc Pătimirea cea de bună voie a lui Hristos:

„…Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide…” (Marcu, IX, 17—31)— Duminica a patra şi învierea Sa:

„… iar după ce-l vor ucide, a treia zi va învia” (Marcu, X, 32—45) — Duminica a cincea

Catehizarea, pregătirea pentru marea taină, îşi schiţează sfârşitul; ceasul hotărâtor al intrării omului în Moartea şi Invierea lui Hristos se apropie.

Astăzi, Postul Paştelui nu mai are rolul de pregătire a catehumenului pentru Botez, dar, chiar botezaţi şi încredinţaţi fiind, nu suntem, totuşi, într-un anumit sens „catehumeni”? Sau, mai degrabă, nu ne întoarcem în această stare în fiecare an? Oare nu ne îndepărtăm mereu şi mereu de la marea taină la care am fost făcuţi părtaşi. Oare nu avem nevoie în viaţa noastră — care este o depărtare permanentă de Hristos şi Impărăţia Sa — de această călătorie anuală, înapoi, către rădăcinile adânci ale credinţei noastre creştine?

<- pagina anterioara           continuarea – >

Marele Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul

din cartea : “Postul cel Mare” de Parintele Alexander Schmemann

CĂLĂTORIA POSTULUI

CAPITOLUL IV

1.  Canonul cel Mare

Este important faptul că ne întoarcem acum la ideea şi experienţa Postului ca o călătorie duhovnicească al cărei scop este să ne treacă dintr-o stare spirituală în alta. Aşa cum am spus-o deja, marea majoritate a creştinilor de astăzi neglijează acest scop al Postului şi îl privesc doar ca pe o perioadă în timpul căreia „trebuie” să-şi împlinească obligaţia religioasă — împărtăşania „o dată pe an” — şi să se supună unor restricţii alimentare ce urmează a fi înlocuite curând cu dezlegarea de după Paşte. Iar când nu numai laicatul dar şi mulţi preoţi, în acelaşi timp, au acceptat această idee simplistă şi formală despre Post, adevăratul duh al Postului aproape că a dispărut din viaţă. Reconsiderarea liturgică şi duhovnicească a Postului este una din cele mai urgente cerinţe, care nu poate fi realizată decât dacă se întemeiază pe o înţelegere reală a ritmului şi structurii liturgice a Postului.

La începutul Postului, ca un „debut” al acestuia, ca un „acordaj” înainte de „armonia” deplină, găsim Marele Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul. Impărţit în patru părţi, este citit la Vecernia cea Mare, în serile primelor patru zile ale Postului. Canonul poate fi descris cel mai bine ca o plângere de pocăinţă care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde. Cu o măiestrie unică, Sfântul Andrei împleteşte marile teme biblice — Adam şi Eva, Raiul şi căderea în păcat, Noe şi Potopul, David, Pământul făgăduinţei şi, în cele din urmă, Hristos şi Biserica — cu mărturisirea păcatului şi cu pocăinţa. Evenimentele istoriei sfinte sunt dezăvluite ca evenimente ale vieţii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut ca fapte îndreptate spre mine şi mântuirea mea, tragedia păcatului şi a trădării ca drama mea personală. Viaţa mea îmi este prezentată ca o parte a luptei măreţe şi atotcuprinzătoare dintre Dumnezeu şi puterile întunericului care s-au răzvrătit împotriva Lui.

Canonul începe în această notă foarte personală:

„De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, tânguirii acestei de acum?”

Unul după altul păcatele mele sunt dezvăluite în legătura lor profundă cu drama continuă a relaţiei omului cu Dumnezeu; istoria căderii omului în păcat este istoria mea:

„Râvnind neascultării lui Adam, celui întâi zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu, şi de împărăţia cea veacuitoare, şi de desfătare, pentru păcatele mele.”

Am pierdut toate darurile dumnezeieşti;

„întinatu-mi-am haina trupului meu, şi mi-am spurcat podoaba cea după chipul şi după asemănarea Ta, Mântuitorule, întunecatu-mi-am frumuseţea sufletului cu dulceţile poftelor, şi cu totul, toată mintea, ţărână mi-am făcut.”

Astfel, patru seri, cele două cântări ale Canonului îmi amintesc iară şi iară istoria duhovnicească a lumii, care este şi istoria mea. Mă ispiteşte cu întâmplările şi faptele hotărâtoare ale trecutului a căror semnificaţie şi putere sunt oricum veşnice, pentru că fiecare suflet omenesc — unic şi de neînlocuit — se mişcă, ca să spunem aşa, către aceeaşi dramă, se află faţă în faţă cu aceleaşi dileme fundamentale, descoperă aceeaşi ultimă realitate. Exemplele scripturistice sunt mai mult decât simple „parabole” — aşa cum mulţi oameni cred — şi „care găsesc deci acest Canon prea „istovitor”, prea încărcat cu nume şi întâmplări nesemnificative! De ce să vorbim, se întreabă ei, de Cain şi Abel, de David şi Solomon, când ar putea fi cu mult mai simplu să spun: „Am păcătuit”? Ceea ce ei nu înţeleg, totuşi, este că simplul cuvânt păcat în tradiţia biblică şi creştină are o încărcătură pe care omul „modern” este, pur şi simplu, incapabil să o cuprindă şi care face ca mărturisirea păcatelor sale să fie ceva foarte diferit de adevărata pocăinţă creştină. Mediul cultural în care trăim şi care modelează concepţia noastră asupra lumii, exclude în fapt noţiunea de păcat. Căci dacă păcatul este întâi de toate căderea omului de la o foarte mare înălţime spirituală, respingerea de către om a „chemării sale înalte”, ce pot însemna toate acestea înăuntrul unei culturi care ignoră şi neagă această „mare înălţime” şi această „chemare” şi care defineşte omul nu ca pe cel „de deasupra” ci ca pe cel de „dedesubt” — o cultură care chiar şi atunci când nu îl neagă făţiş pe Dumnezeu este, în realitate, materialistă până în cele mai adânci structuri ale sale, care se gândeşte la viaţa omului numai în termenii bunurilor materiale şi ignoră vocaţia sa transcedentală? Aici, păcatul este gândit întâi de toate ca o „slăbiciune” firească, datorată de obicei unei
„neadaptări” care are la rândul ei rădăcini sociale şi care, prin urmare, poate fi eliminată printr-o mai bună organizare socială şi economică. Din acest motiv, chiar şi atunci când îşi mărturiseşte păcatele, omul „modera” nu mai face pocăinţă; fiind sigur de justeţea felului în care înţelege religia, el ori înşiruie formal încălcări formale ale unor reguli formale ori împărtăşeşte „problemele” sale cu duhovnicul — aşteptând de la religie un tratament terapeutic care îl va face din nou fericit şi „în rânduială”. în nici un caz nu putem vorbi aici despre pocăinţă ca despre cutremurarea omului, care, văzând în sine „imaginea” slavei celei de negrăit”, realizează că a pângărit-o, a trădat-o şi a alungat-o din viaţa sa. Pocăinţa, ca părere de rău, vine din adâncimea cea mai profundă a conştiinţei omeneşti; ca dorinţă de reîntoarcere, ca încredinţare în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, nu este îndeajuns să spui „Am păcătuit”. Această mărturisire capătă sens şi devine lucrătoare numai dacă păcatul este înţeles şi trăit în toată adâncimea şi tristeţea sa.

Rolul şi scopul Canonului cel Mare este să ne descopere păcatul şi, astfel, să ne conducă spre pocăinţă; să descopere păcatul nu prin definiţii şi înşiruiri ci printr-o adâncă meditaţie asupra măreţei istorii biblice, care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinţei şi a iertării. Această meditaţie ne duce într-o cultură duhovnicească diferită, ne provoacă cu o viziune total diferită asupra omului, asupra vieţii sale, asupra ţelurilor şi motivaţiilor sale. Ea reface în noi spaţiul spiritual fundamental în cadrul căruia pocăinţa devine din nou posibilă. Când auzim de exemplu:

„Nu m-am asemănat, Iisuse, dreptăţii lui Abel. Daruri primite nu ţi-am adus Ţie nici odinioară, nici fapte dumnezeieşti, nici jertfă curată, nici viaţă fără prihană”,

înţelegem că istoria primei jertfe (cea a lui Cain şi Abel — n.tr.), atât de lapidar amintită în Biblie, ne descoperă ceva esenţial despre propria noastră viaţă, despre însăşi fiinţa umană, înţelegem că înainte de toate păcatul este respingerea vieţii ca ofrandă sau jertfă adusă lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, păcatul este respingerea orientării divine a vieţii, deci, acel păcat este, la originile sale, deviaţia iubirii noastre de la ţelul său final. Aceasta este descoperirea care face posibilă mărturisirea a ceva ce este atât de profund îndepărtat de experienţa „modernă” a vieţii şi care acum devine atât de adevărat din punct de vedere „existenţial”:

„Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pus întru mine trup şi oase, şi suflare de viaţă! Ci, o,Făcătorul meu, Mântuitorule şi Judecătorule, primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc.”

Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoaşterea Sfintei Scripturi şi priceperea de a ne împărtăşi din meditaţiile asupra înţelesurilor Canonului pentru noi. Dacă astăzi atât de mulţi oameni îl consideră plicticos şi fără sens, aceasta e din cauza credinţei lor, care nu se mai hrăneşte din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Părinţii Bisericii, era izvorul credinţei. Trebuie să învăţăm din nou cum să intrăm într-o lume ca aceea descoperită de Biblie şi cum să trăim în ea; şi nu există o cale mai bună către această lume decât Liturghia Bisericii, care nu reprezintă numai transmiterea unor învăţături biblice ci tocmai descoperirea felului biblic de viaţă.

Călătoria Postului începe astfel cu o reîntoarcere la „punctul de plecare” — lumea Creaţiei, Căderii şi Răscumpărării, o lume în care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu şi reflectă slava Sa, în care toate întâmplările sunt îndreptate spre Dumnezeu, în care omul găseşte adevărata dimensiune a vieţii sale şi, având temelia în aceasta, face pocăinţă.

<- pagina anterioara               continuarea – >