A symbol of a nation – a small photo journal (Bricul Mircea)

 

Această prezentare necesită JavaScript.

A nation is an open hand in which burns the flame of the faith throughout history.

The scope of war is not to be killed for one’s nation. The scope of war is to kill the evil which attacks one’s nation.

That’s why a real nation survives only close to God. Otherwise it will be dissolved in internal fights for selfish interests.

In this photo is the training vessel Mircea, the elegant, humble and noble symbol of Romanian Navy in Vatopaidi’s bay – Mount Athos, 2013

sursa

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

o ceată de îngeri

albastru de... mai departe

știu o ceată de îngeri aparte,

cărora Dumnezeu le-a suflat aripile

cu sidefuri colorate:

unul e roșu,

al doilea e galben,

al treilea e albastru.

zboară câte trei – câte trei,

de când e ziua Sfântului Andrei!

g.mihăiță david

Vezi articol original

Publicat în Poezie | 2 comentarii

Utimul interviu a lui Ernest Bernea

Textul alăturat e transcris după un interviu dat de profesorul Ernest Bernea la data de 12 august 1990 și el se află înregistrat pe casetă. La puțin timp după asta, profesorul s-a îmbolnăvit, a trebuit să se interneze în diverse spitale, de unde n-a mai ieșit.

A murit la 14 XI 1990 și a fost înmormântat la Cernica.

Bine cunoscut în generația sa ca unul din sociologii și etnologii de frunte ai țării, această personalitate de vastă cultură era în aceeași măsură filozof și prozator și poet.

Opera lui ramificată în multe direcții de gândire, nu e nici pe departe cunoscută; nici de cei mai în vârstă chiar – și cu atât mai mult de cei tineri. Tomuri și tomuri de manuscrise refuzate sistematic de necruțătoarea cenzură comunistă au rămas în urma sa, încă nepublicate. Abia atunci când aceste lucrări vor ajunge la tipar, se va vedea că, în pofida detractorilor săi, esența gândirii profesorului Ernest Bernea nu s-a abătut de la creștinism, cu nici o iotă. Mai mult, nici în propria-i trăire n-a fost altfel.

Semnatarul acestei scurte note a avut privilegiul de a-l cunoaște în una din închisorile comuniste, la sinistrul Canal, în lagărul Peninsula. Zi de zi, unul lângă altul spărgeam împreună piatră. Un loc de iad, dar și un loc în care oamenii erau forțați să-și lepede aparențele și – vrând-nevrând – să-și dezvăluie bun sau rău, miezul gândirii și simțirii lor. Marele meu noroc (și există un noroc și în nenorocire) a fost că l-am cunoscut pe profesor. Lumina venea în sufletul meu seara, când alături unul de altul pe priciul neîncăpător, înainte de-a mă afunda în abrutizantul somn, ascultam glasul unui înger cu numele Ernest Bernea. Prin el ajungeau de la profesor la mine – învățăcelul, marile spirite ale lumii. Evocarea lor îmi dădea curajul și forța de-a nu dispera. Vorbea frumos, neînchipuit de frumos. Dar însăși ființa lui iradia bunătatea, cu neclintitul său îndemn – rostit de multe ori pe mutește, din priviri – de a nu ne prăbuși nicicând și nicicum în neomenia ce ne asalta de peste tot.

Acei ani au însemnat anii apropierii noastre, o prietenie – îndrăznesc să spun – care mai apoi, n-a încetat nici o clipă. Ne căutam reciproc , mai ales eu pe dânsul.

Și iată, că viața – ciudata viață – a făcut ca tocmai eu să fiu cel căruia profesorul să-i acorde ultimul interviu. Publicându-l într-o revistă pe care am proiectat-o împreună acolo, la Canal. Nu bănuiam atunci, când i-am luat interviul, că va fi ultimul.

Eram sigur că, mai înainte de a da textul la tipar, i-l voi putea supune atenției, cum și convenisem. El – exigent ca totdeauna – niciodată mulțumit cu ceea ce face. Dar … n-a fost să fie așa.

Iată, de ce acum, din interviu am suprimat întrebările mele (care se deduc totuși lesne din spusele profesorului), lăsându-l doar pe el să vorbească. Cititorul va înțelege de ce fac acest lucru. Am totuși, un mare regret: că nu l-am iscodit mai mult, fiind convins că mai avea multe și multe de spus, în argumentarea neobositului său … „îndemn la simplitate”.

Banu Rădulescu

… desigur, greu să-ți povestești viața într-un interviu. Pentru așa ceva ar trebui paginile unui roman. Se și spune asta, nu ? Că viața unui om e un roman. Ori mai multe romane. În cazul meu… știu și eu ?… un roman în mai multe volume. Poate, nu știu. Oricum, o să încerc să mă opresc asupra unor amintiri mai semnificative. Vreau să spun, cele din care să mă recunoască într-o oarecare măsură cititorul.

Sunt brăilean, născut în 1905. Tatăl meu era moldovean, din județul Galați, zis pe vremea aceea Covurlui, iar mama era venită din Ardeal. A coborât fiecare din părțile lui și s-au întâlnit la Brăila. S-au căsătorit și au avut copii. Dintre frații și surorile mele… majoritatea s-au dus. Interesant este însă, altceva: faptul că s-au întâlnit aici, la Brăila, două neamuri de oameni: mama ardeleancă și tata moldovean. Mama era o femeie exceptional de interesantă; deosebit de deșteaptă și pe deasupra și foarte frumoasă; avea numai patru clase primare. Ca și tata, de altfel. Oameni simpli, dar cu mare respect pentru cei instruiți, cei cu carte. Așa îmi explic eu, cum noi copiii am iubit cartea și am fost în școală – majoritatea – premianți. Tata a fost la început militar, reangajat cadru inferior; pe urmă a intrat să lucreze ca magazioner în port, la docurile Brăilei.

Brăila… Da, când spui Brăila, spui și Panait Istrati. L-am cunoscut și eu. Eram dintre copiii care i-am vizitat des casa care se afla undeva în afara orașului, unde se găsea și casa noastră. De fapt, eram vecini.
El a încercat de multe ori să plece din țară, dar nu reușea; îl prindea poliția și era adus înapoi acasă, de urechi. Avea 15-16 ani. Abia după aceea, a ajuns în sudul Franței și la Romain Rolland și acolo s-a lansat. Un om cu câteva clase primare, dar un om exceptional de dotat. După ce a avut șocul cu comunismul și a scris „Spovedania unui învins”, abia după aceea s-a apropiat mai mult de generația noastră, de Brăila și de starea lui socială. Socialismul lui … ? Un frumos vis. Când s-a trezit, a urmat „Spovedania”. O carte pe care generația mea o cunoștea aproape pe dinafară. Ar trebui retipărită, s-o cunoască și tinerii de azi.

Revenind la copilăria mea … Liceul l-am făcut la Brăila ca …copil de trupă. Pe vremea aceea, era obiceiul ca unele unități militare mari, cum erau regimentele, să ia în grija lor 1-2 copii săraci, dar cu înclinații pentru carte și să-i dea la liceu pe cheltuiala regimentului: eu eram unul dintre aceștia. Taxele pentru liceu erau mari, părinții mei nu aveau de unde să le plătească, așa că … tot timpul, cât am urmat liceul, am purtat un singur rând de haine – uniforma militară dată de regiment. O uniformă care, să spun drept, mă cam jena purtând-o între colegii mei îmbrăcați civil. Dar, n-aveam altă cale. Cu mine în regiment, tot „copil de trupă” era și un alt frate al meu; un copil extrem de dotat, mare matematician și foarte bun violinist; a avut însă un accident și a murit. Obligația unui copil de trupă era nu numai să învețe bine, căci altfel nu te mai ținea regimentul, dar să și facă unele servicii în cazarmă, unde noi mâncam și dormeam și ne făceam lecțiile. Pe mine m-au folosit ca furrier – muncă de birou la cancelaria regimentului.

În liceu învățam bine, dar n-am strălucit. Prieteniile pe care le-am legat în liceu s-au cam stins, din nefericire. […]

Sigur, ca în evoluția fiecărui om, în copilărie se creionează anumite aptitudini. În liceu, mă atrăgeau lecturile și desenul. Am și fost premiat de vreo două ori la literatură și desen. Chiar azi, mai păstrez în casă patru tablouri pe care le-am făcut când aveam vârsta de 16 ani; lumea care vine azi la mine în vizită crede că sunt tablourile fiului meu Horia și asta mă flatează: ce n-a realizat tatăl, a realizat fiul. Și așa ceva e o mare fericire.

Ca literat, ca să zic așa, în timpul liceului m-am evidențiat prin niște poezii pe care le-am publicat în „Lumea copiilor”. Am participat și la unele expoziții de desen, expoziții special făcute de profesorii mei.

După terminarea liceului, m-am înscris la două facultăți. Licența la Română și Franceză nu prea mi-a folosit. Mi-a folosit în schimb, cea de filozofie. Important însă, în facultate, a fost contactul cu doi eminenți dascăli care m-au cucerit : Nicolae Iorga și Nae Ionescu.

Greu de spus care îmi plăcea mai mult. Amândoi te fermecau. Fiecare reprezenta cu totul altceva.

Iorga era un titan, un entuziast; era atât de măreț, un tip de Renaștere, nici măcar nu poți ști din ce epocă a venit, un om extraordinar. Cursurile și le ținea de obicei în amfiteatrul Hașdeu. Venea lume foarte multă să-l asculte, veneau studenți și de la alte facultăți și chiar oameni în vârstă, de diverse profesii. Amfiteatrul era mereu arhiplin. Avea el ce avea cu fetele care se fardau și vai de ele dacă ocupau primele bănci: le apostrofa sever. Dar când începea să vorbească … uitai că mai exiști. Titanul care spunea de toate, vorbea și despre tigri și despre Maica Domnului. Și despre politică. O personalitate unică, copleșitoare. Spuneam și atunci și spun cu și mai mare tărie acum, că orice poziție critică față de el, e o prostie.

Uciderea bestială a lui? Una din cele mai mari crime împotriva acestui neam. Trei asasini, trei nebuni dintre care unul s-a și sinucis, după crimă. Niște descreierați. Când am aflat că Iorga a fost ucis, am suferit un șoc. Și nu numai eu, ci și mulți prieteni din generația mea, ca profesorii Ionică, Amzer și alții, toți; nu mai aveam parcă, nici un sens, nici un rost, după ce un om ca Iorga a dispărut cum a dispărut.

Atunci – pot mărturisi cu mâna pe inimă – s-au stins și simpatiile mele pentru așa-numita „dreaptă politică”. În tinerețea mea, crezusem altfel. Uciderea lui Iorga m-a cutremurat. Nimic pe lume n-am urât mai mult ca violența.

Eu sunt un bun creștin și creștinismul e o religie a blândeții, a respectului față de aproapele tău. Chiar dacă ți-e opozant în opinii. Îl înfrunți cu argumente, nu cu gloanțe. Dar, din păcate, Dumnezeu știe dacă omenirea se va vindeca vreodată de violență. Teribilă boală!

În sfârșit … revenind la celălalt profesor care mi-a marcat anii tinereții, la Nae Ionescu. El venea cu un alt ton și cu o altă problematică deosebită. Și la el amfiteatrul era plin până la refuz. El, la catedră, era indulgent cu fetele fardate, colorându-și observațiile cu un fin umor. Dar nu despre asta e vorba, ci de gândirea lui, filozofia lui – vreau să spun – era ceva cu totul nou, fascinant. Știu, se neagă de către unii calitatea lui de filozof, zicându-se că a fost doar un impecabil logician. Treaba asta se zicea și pe atunci, când trăia. Eu cred însă, că acei care-l neagă ca filozof, ca gânditor – mai bine zis – nu i-au citit cu atenție opera. Sigur, nu e locul aici să dezvolt argumente. E treaba exegeților să o facă. Oricum, istoria filozofiei românești nu-l poate ignora pe Nae Ionescu. Ce pot mărturisi eu – ca unul care i-a frecventat cursurile – este că el câștigase tineretul, câștigase studenții (pentru filozofie), dar îi pierduse pe profesori care în majoritate nu erau de acord cu ce „făcea” Nae Ionescu. În mod special, conflictul era deschis cu P. P. Negulescu.

Nici dispariția din viață a lui Nae Ionescu – se pare că n-a fost un lucru firesc. Avea exact 50 de ani când a murit, în plină forță creatoare. Într-o dimineață, a fost găsit mort în casa lui, fără a prezenta aparent nici o leziune: o poveste suspectă, s-a discutat mult asupra ei chiar atunci, în 1940 – anul morții lui. În povestea asta au fost implicate mai multe personae: se pare, chiar regele Carol al II-lea și … Marta Bibescu, personaje cu care , în adevăr, Nae Ionescu era în mod fățiș în conflict. Eu am auzit despre aceasta, chiar atunci – o comenta tot Bucureștiul – și mai târziu, în închisoare. La Văcărești, în spitalul central al tuturor penitenciarelor din țară, unde eram pe punctul să mor, versiunea asta mi-a fost repovestită de un vecin de pat – deținut politic și el – fost colonel, fost aghiotant al regelui Carol al II-lea, care venea cu unele precizări. De fapt însă, nu putem afirma nimic cert. Adevărul stă în mâna lui Dumnezeu și de multe ori, noi oamenii nu avem acces la acest adevăr. Venim cu adevărurile noastre care în fața divinității pot însemna falsuri.

Revenind acum la persoana mea … După terminarea facultății la București, am primit o bursă la Paris pentru Sociologie și Istoria Religiilor. Era o bursă acordată de statul român care – pe vremea aceea – obișnuia să trimită pe tinerii merituoși la studii și perfecționări în străinătate. La Paris, am studiat cu Marcel Mauss, un erudit recunoscut în lume. Acolo am obținut diploma la „Hautes Etudes”.

Un an mai târziu, la Freiburg, am urmat cursurile lui Martin Heidegger – un alt om extraordinar pe care am avut norocul să-l cunosc. În viață, zic eu, întâlnești rar oameni deosebiți de care îți dorești să te apropii. Unul dintre ei, pentru mine a fost Heidegger. Orientarea generației mele a fost – mai degrabă – către cultura franceză; ma puțin către cea engleză sau germană. Apropierea de Heidegger, m-a făcut să îndrăgesc și cultura germană. Cu el am făcut filozofie pură care pentru el se reducea – în mare măsură – la poziția anticilor. Asta, de fapt, m-a și atras, faptul că el ținea cursuri de filozofie greacă. Acele cursuri mi-au prins bine pentru toată viața. De atunci știu eu despre Heraclit sau Parmenide; de atunci știu eu despre Platon și Aristotel.

Heidegger era un tip încântător, foarte puțin protocolar, prietenos, un om mărunt de statură, foarte energic; vorbea frumos, într-un limbaj sacadat; avea o mare slăbiciune: schiurile. Venea cu schiurile și la facultate. Freiburgul e asemănător cu Brașovul nostru: munții sunt la nas. Heidegger venea de la schiat la cursuri și pleca de la cursuri, la schiat. Se și zicea că așa a scris o parte din marea sa lucrare „Sein und Zeit”: pe schiuri. Se știe că la bătrânețe, s-a retras în munți și acolo a rămas. Iubea teribil munții.

De la Freiburg, m-am întors în țară și am fost luat de Dimitrie Gusti la Institutul de Cercetări Sociale, unde între 1933 și 1935, am fost numit secretar al secției de monografii sociologice. În 1935, am fost numit conferențiar la catedra de antropogeografie, unde profesor era Simion Mehedinți – o altă mare personalitate a acelei epoci, necunoscută, sau prea puțin cunoscută tinerilor de azi. Acolo am avut privilegiul să țin primul curs de etnologie din țara noastră, la Universitatea București. Nu multe universități din lume aveau asemenea catedre. Am stat conferențiar până în 1940.

Desigur, din cele ce spun eu acum, s-ar părea că n-am avut parte decât de studii, retras într-un turn de fildeș, străin de toate câte frământau societatea din jur. N-a fost așa. Perioada de care vorbesc a fost o perioadă teribil de frământată, politicește vorbind. Și cine se putea sustrage politicii ? Și cine s-ar putea sustrage vreodată ? Nu mă refer la politica militantă, bineînțeles : de la așa ceva se poate sustrage oricine. Ci la gândirea politică, la o opțiune oarecare. Și, ca individ al cetății, e imposibil să nu optezi. O faci bine? O faci rău? Abia când vezi ce-a decurs din opțiunea ta, te lămurești. În perioada de care vorbesc acum, nu neg, simpatiile mele mergeau spre dreapta: dar nu spre dreapta unui naționalism deșănțat, extremist și violent, ci spre cea moderată, creștină – în fond.

Mulți răuvoitori mi-au lipit pe frunte fel de fel de etichete, pentru că – între altele – aș fi fost prieten cu Codreanu. Prieten n-am fost – pot declara – dar în preajma lui m-am aflat o vreme. Ei, și? M-am aflat în prejma multora, dintre care mulți evrei cu care în adevăr am legat și prietenie. Pot cita multe nume, dar asta ar semăna cu o disculpare și n-am de ce s-o fac. Suficient – cred – să spun că nici Securitatea, cât era ea de abilă de a face din orice nevinovat, vinovat, n-a găsit nici un fapt reprobabil în trecutul meu, ca să mi-l atribuie. M-a ținut ani și ani în închisoare, dar sub eticheta de „administrative”, fără un anume cap de acuzare. Când încercam să aflu care e culpa, mi se răspundea invariabil că am făcut mult rău generației mele și tinerilor cu îndemnul meu spre creștinism. Ce rău vedeau comuniștii în asta, e ușor de înțeles. Dar, recunosc, asta era poziția mea. O poziție complet diferită de cea fascistă, o orientare către dragostea creștină.

Poziția asta i-a deranjat pe comuniști, dar mai înaintea lor l-a deranjat pe Carol al II-lea care mi-a și oferit ca loc de meditație un lagăr: pension – dacă mă gândesc bine – față de temnițele comuniste; acolo eram aproape liberi, făcea fiecare ce dorea. Acolo m-am specializat eu în sculptura în os și în lemn de tei. Conducerea lagărului ne aducea materialul solicitat, ca să putem lucra. Acolo am reușit să-mi și scriu unele cărți, tipărite mai apoi; cum am reușit să fac și 18 icoane în lemn, pe care le-am făcut apoi, cadou. Din toate, azi mai am una singură.

Cum se știe, imediat după asasinarea lui Armand Călinescu, Carol al II-lea a trecut la o masivă represiune, lichidând mare parte din legionarii aflați în lagăre. Or, eu – la ora aceea – eram liber. Mai mult, continuam să predau la catedra lui Mehedinți, în calitate de conferențiar, cursuri de sociologie comparată și de etnologie.

Iată, pentru cine dorește încă o dovadă a cât de periculos „fascist” am fost, ca să-și permită Carol al II-lea să mă cruțe.

A plecat Carol al II-lea și au venit la putere legionarii. La ora aceea, eram deja în Ministerul informațiilor și drept răsplată pentru „fascismul” meu, acolo am și rămas. Munca de funcționar plicticoasă îmi permitea însă, să-mi văd de studiile mele.

A trecut și domnia legionară, sfârșită lamentabil cu scurta, dar sângeroasa rebeliune care a pus la stâlpul infamiei legionarismul.

Se știe: imediat după asta, Antonescu a făcut o severă purificare a instituțiilor – picior de legionar n-a mai rămas nicăieri.

Eu am fost promovat, în Ministerul de Externe, director de studii – post în care am funcționat neîntrerupt până când, în locul lui Tătărăscu, la Externe a venit Ana Pauker. Ea m-a dat afară; nu numai pe mine, ci o întreagă cohortă de vechi funcționari – specialiști în treburile externe și drept international.

A urmat plecarea regelui Mihai, după care … țara s-a prăbușit în hău.

Nemaiținută în frâu de nimeni, ciuma roșie a invadat țara. Cu anul 1948, a început crima organizată a comuniștilor.

Atunci am fost și eu arestat; și n-o să mai ies din pușcăriile comuniste, până în 1962. Culpa? Niciodată una limpede. Bâiguieli. Cel dintâi procuror care și-a formulat o acuzație – dacă acuzație se poate numi – a fost că … în studiile mele m-am ocupat de țărani și sate și nu de muncitorimea de la orașe. Și că … prea mult creștinism în cărțile mele. De câte ori eram chemat la grefa închisorii, ca să fiu anunțat că mi s-a mai prelungit detenția, tot lucruri de soiul ăsta mi se spuneau. Dar, ce ? Era nevoie să-ți motiveze vreodată Securitatea ceva? Ea hotăra și tu – sclavul, te supuneai!

Închisorile? Am colindat multe. Toate înfricoșătoare, dar munca de la Canal mi s-a părut, infernul. Dacă nu aveam câțiva oameni buni lângă mine care să mă ajute, acolo rămâneam. O șansă totuși, Canalul fiindcă, după ani de zile de absență, mi-a oferit ocazia să-mi văd la un vorbitor soția, o femeie minunată care a îndurat cu stoicism toate mizeriile. Luptându-se de una singură cu întreținerea casei și creșterea copiilor care – fiind mici și trei la număr, un băiat și două fete – își cereau și ei drepturile. Asta m-a chinuit cel mai mult în închisoare: gândul că familia mi-e lăsată la voia întâmplării și eu sunt în neputință de a face ceva pentru ea.

La un moment dat, asemenea gând mi-a devenit obsesie. Țin minte: eram la Aiud și din celulă în celulă s-a răspândit vestea că a murit George Brătianu. Vorbeau toți că s-a sinucis. N-aș putea spune că e așa sau nu. Conducerea închisorii a lansat versiunea sinuciderii și a făcut-o cu atâta insistență, încât s-ar putea ca ea să fi mascat o crimă. Ce nu putea înscena Securitatea ? Oricum, după moartea lui George Brătianu, nimeni n-a mai avut voie să rămână singur în celulă, când ceilalți erau scoși afară, la acea zisă plimbare de 20 de minute pe zi. Lângă cel ce nu voia sau nu putea să mai iasă afară, trebuia neapărat să mai rămână un deținut: „ca să nu se sinucidă cel solitar”. Starea mea sufletească era foarte proastă; și starea fizică. Nu mă puteam ridica de pe prici. Când ceilalți ieșeau la plimbare, lângă mine rămânea mereu un supraveghetor. Hotărâsem totuși, să-mi pun capăt vieții și într-o zi, mi-am păcălit supraveghetorul: mi-am pregătit din timp leșie din cenușă. În momentul însă, în care am dus cana la gură, mi-a apărut imaginea uneia dintre fetițele mele și i-am auzit clar glasul: „Tu n-ai dreptul să faci treaba asta!”. Atunci, am scăpat cana jos. Și azi mă cutremur la amintirea acelui moment, un moment de răscruce.

În 1962, mi-au dat drumul din închisoare. Trecuseră 14 ani, pur și simplu irosiți. M-am dus acasă și prima veste a fost moartea lui Mehedinți. Am regretat teribil dispariția lui: murise cât timp eu am fost închis. El n-a fost închis, dar marginalizat da, am aflat că a îndurat și el multe mizerii, nu i s-a mai permis să scrie nimic.

Îmi căutam de lucru, dar oamenii se fereau de mine, pentru că veneam de unde veneam. M-am retras atunci, la Tohanu, lângă Brașov. Am scris acolo niște eseuri filozofice despre opera lui Dante și o carte, „Tânărul Mistral”. Am încercat să le public, dar a fost imposibil. Nici azi nu sunt tipărite.

Prin 1964 – 1965, în anii aceia de o oarecare deschidere, am intrat – prin recomandările lui Miron Nicolescu care a pătimit și el ulterior și ale lui Perpessicius – la Institutul de folclor. Am stat acolo până în 1972, când „domnii” din conducerea Institutului m-au pensionat forțat. Eram încă apt să lucrez, dar m-au trimis acasă. La povestea asta a contribuit din plin directorul, care nu mă vedea bine deloc. Mai trist însă, a fost faptul că în tot acest timp n-am putut să public mai nimic. Și nici mai apoi. Îmi stau acasă dulapurile pline de manuscrise dactilografiate, gata să plece la tipar, dar … Dumnezeu știe câte din ele le voi vedea apărute, sau dacă voi mai vedea vreunul măcar. Multe din lucrări mi-au dispărut, confiscate de Securitate – cum s-a întâmplat în 1984.

În 1984 a venit la mine Securitatea și m-a poftit într-o „audiență”. N-am știut ce intenții au. Am fost dus jos, la Ministerul de Interne. A început ancheta. Voiau să scoată de la mine ceva ce nu exista. Anchetatorul, un maior, s-a recomandat Nicolau. Insista mereu să spun ce-am pus la cale. Prostii… Ce putea pune la cale un om bolnav, obosit de viață ? Aveam 80 de ani. Văzând că nu poate scoate de la mine nimic din ce-o fi fost în capul lui, a chemat un bătăuș. La Securitate, „bătăușul” e o meserie, se află pe schemă, e salariat. Pot să spun că în toți 14 ani de închisoare, n-am fost bătut niciodată ca atunci. Numai în cap am fost lovit. Bruta era anchetatorul, el îi tot ordona să mai dea. Până și specialistul bătăuș, probabil un boxer, a fost mai de treabă decât anchetatorul. Ăla, în momentul în care a încheiat ploaia de lovituri, m-a mângâiat pe cap și a zis „bună ziua” și a plecat. În sinea mea, cred că ăla nu voia să facă ce a făcut cu un bătrân ca mine. A fost groaznic. Niciodată n-am fost maltratat ca atunci. Bătăile s-au repetat, au durat vreo două-trei săptămâni. Când am ieșit, eram foarte epuizat. Mi-au reținut șapte dosare de lucrări care nu conțineau nicio problemă politică și mi-au spus că o să ne mai revedem. Slavă Domnului, nu ne-am mai revăzut. Dar tare aș vrea să-mi recapăt lucrările confiscate atunci.

În sfârșit, a dat bunul Dumnezeu să vină decembrie `89. Trebuia să vină, nu se mai putea! Mulțumesc cerului că mi-a dat să văd și clipa asta.

Ce va mai fi de aici înainte? Redresarea neamului, evident. Dar va fi greu, foarte greu și va dura. Căci comunismul ne-a lăsat răni adânci: de ordin economic, dar eu aș spune că mai ales moral. Acum, la noi, moralitatea e muribundă, în comă. Trebuie neapărat instituită, dar asta nu se poate face bătând din palme, ci cu trudă, în timp, prin educație. Aici, sunt mai multe probleme de atacat. Aș începe cu problema filozofică: un tânăr trebuie să fie mai bine documentat în ceea ce privește ideile fundamentale care guvernează o societate. Iar oamenii noștri de azi, nu sunt pregătiți pentru treaba asta. Situația noastră, din punct de vedere al educației, lasă mult de dorit. Au existat la noi niște baze educaționale bine așezate, în sensul că, până la venirea comunismului, oamenii știau să judece cu propriul creier, nu cu cel al partidului.

Poporul român avea o conștiință de sine, știa să-și gândescă problemele sale specifice și să le armonizeze cu problemele lumii. Conștiința asta se formase într-un proces îndelungat, cu roade evidente între cele două războaie mondiale, dar început de fapt, cu mult mai înainte.

A trebuit să vină însă, blestemul ăsta – comunismul – ca să se strice totul. Oamenii n-au mai avut o conștiință politică, vreau să spun socială. A dispărut gustul de-a te lupta pentru valorile permanente și a apărut gustul valorilor perisabile, conjuncturale. Fiecare se luptă să iasă la suprafață, indiferent la gândul că în urma lui lasă cadavre.

Da, sigur, așa ceva a lăsat urme adânci. Cred că va mai dura mult, până când societatea românească se va putea reordona. Cât? Nu știu. Ani și ani. Cum se va putea face acest lucru? Cărți, conferințe, ziare, radio, TV … mijloacele sunt multiple. Important e ca totul să se petreacă în lumina Adevărului. Societatea noastră e încă bolnavă de minciună. Cu asta cred că trebuie început, cu vindecarea de minciună. Dar nici dintr-o boală fizică nu te vindeci dintr-odată. Cu atât mai mult nu poți vindeca o boală spirituală bătând din palme. Cere timp, mult timp … Oricum, eu am mare încredere în forța de regenerare spirituală a poporului român. Și cred că, dacă nu chiar repede, neamul nostru va avea parte iarăși de lumină. Nu se poate să fie altfel, imposibil! Fiindcă există în fondul acestui popor niște valori nepieritoare. Ca ele să iasă însă, la suprafață, trebuie timp, mult timp…

Sursa: Revista Memoria nr. 2, pp. 26-33

via: www.randuiala.ro

Publicat în Uncategorized | Etichetat , | Lasă un comentariu

Gândul zilei

fragm. din  „Dăruind vei Dobândi” – Nicolae Steinhardt

Publicat în Gândul zilei | Etichetat | Lasă un comentariu

Discursul fostului presedinte Traian Basescu, ieri, la Chisinau…

https://anomismia.wordpress.com/2016/11/27/discursul-fostului-presedinte-traian-basescu-ieri-la-chisinau/

Publicat în Gândul zilei | Etichetat | 1 comentariu

Să ne întoarcem la Dumnezeu, unde n-am fost niciodată. Cu Dumnezeu toate sunt paradoxuri

Publicat în Copii, Duhovnicești | Etichetat , | Lasă un comentariu

Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta

Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta,
ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi
pe pamant!

Aceasta inseamna ca, inainte de a-L cunoaste tu pe Domnul Dumnezeu, L-au cunoscut parintii tai. Doar aceasta ti-ar fi de ajuns ca sa li te inchini si sa le dai lor lauda si cinstire. Pleaca-te si adu lauda si cinstire fiecarui om care a cunoscut inaintea ta binele cel mai inalt din aceasta lume.

Un tanar bogat din India calatorea cu slujitorii sai spre muntii Hindustanului. In munte, a intalnit un batran care-si pastea caprele. Sarmanul batran s-a dat la o parte din drumul tanarului si s-a inchinat celui bogat. Tanarul insa a coborat de pe elefantul sau si s-a plecat pana la pamant inaintea batranului. S-a minunat batranul de una ca aceasta; s-au minunat si slujitorii tanarului. Atunci el i-a spus batranului:

– Ma plec inaintea ochilor tai, caci acestia inaintea mea au vazut aceasta lume care este a Preainaltului Dumnezeu; ma plec inaintea gurii tale, caci ea a rostit mai inainte de mine sfantul Lui nume; si ma plec inaintea inimii tale, caci ea inaintea mea a putut sa tresara de bucurie, recunoscand ca Parintele tuturor oamenilor de pe pamant este imparatul si Domnul cerurilor.

Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, caci calea ta de la nastere si pana acum este udata cu lacrimile mamei si cu sudoarea tatalui.

Ei te-au dorit chiar si atunci cand toti ceilalti s-au scarbit de tine ca de un neputincios si ca de un necurat. Ei te vor iubi si atunci cand toti ceilalti te vor uri. Chiar si atunci cand toti vor arunca cu pietre asupra ta, mama ta se va arunca asupra ta ca sa te acopere si sa te apere. Tatal tau te iubeste, desi stie toate greselile tale. Iar ceilalti te urasc chiar daca iti cunosc toate calitatile.

Tatal tau si mama ta te iubesc plini de cutremurare, caci ei stiu ca tu esti darul lui Dumnezeu, care le-a fost incredintat lor spre paza si ingrijire. Nimeni nu este in stare precum parintii tai sa vada taina lui Dumnezeu din launtrul tau. Dragostea lor pentru tine isi are radacina sfanta in vesnicie. Prin iubirea lor fata de tine, parintii tai inteleg iubirea lui Dumnezeu fata de propriii Sai fii. Asa cum pintenii il silesc pe cal sa alerge cat mai iute, tot astfel si supunerea ta fata de parintii tai ii sileste pe ei sa-ti arate o mai mare ingaduinta.

Un copil rau i-a infipt tatalui sau cutitul in piept, iar tatal, dandu-si sufletul, i-a spus fiului:

– Spala repede cutitul de sange, ca sa nu puna mana pe tine si sa te condamne!

In stepa ruseasca, un tanar desfranat a legat-o pe maica sa inaintea cortului in timp ce el, in cort, bea si se desfata cu femei si cu alti oameni desfranati. In clipa in care au venit talharii si au vazut-o pe mama lui legata, i-au fagaduit ei ca o vor razbuna indata. Mama legata a strigat insa cu toata puterea catre fiul sau, ca el sa stie ca se afla in primejdie. Si astfel, fiul a fost salvat, iar talharii, in locul fiului, au taiat-o pe mama.

La Teheran, in capitala Persiei, traia un batran tata alaturi de doua fete ale sale care erau desfranate. Fetele nu ascultau de tatal lor si-si bateau joc de sfaturile lui. Prin viata lor murdara, ele intinau cinstea si vrednicia tatalui lor. El se dosadea insa pe sine, avand mustrari de constiinta. Intr-o seara, cand fetele credeau ca tatal doarme, s-au inteles intre ele sa-i prepare otrava si sa-i dea lui sa bea din ea dimineata la ceai. Tatal a auzit totul si intreaga noapte a plans cu amar si s-a rugat lui Dumnezeu. Dimineata, fetele i-au adus ceaiul si i i-au lasat sa-l bea. Atunci le-a spus lor tatal:

– Stiu scopul vostru si ma voi duce departe de voi, dupa cum va este dorinta. Insa nu voi duce cu mine pacatul vostru, ci pacatul meu, ca sa va mantuiesc sufletele.

Spunand aceasta, tatal a varsat ceasca cu otrava si s-a aruncat pe fereastra, murind.

Fiule, nu te mandri cu stiinta ta inaintea tatalui tau neinvatat. Caci dragostea lui e mai mult decat stiinta ta. Ia aminte, caci daca n-ar fi fost el, n-ai fi existat nici tu si nici stiinta ta.

Fiica, nu te mandri cu frumusetea ta inaintea mamei tale garbove, caci inima ei este mai frumoasa decat fata ta. Ia aminte ca atat tu, cat si frumusetea ta, ati iesit din pantecele ei cel slabanogit. Invata, fiica, sa-l cinstesti pe tatal tau, caci doar astfel te vei deprinde sa-i cinstesti pe toti ceilalti parinti de pe pamant. Zi si noapte osteneste-te, fiule, sa o cinstesti pe maica ta, caci doar astfel te vei deprinde sa le cinstesti pe toate celelalte mame de pe pamant.

Cu adevarat, fiii mei, nu faceti mare lucru daca-i cinstiti doar pe tatal si pe maica voastra, dar dispretuiti pe parintii celorlalti. Cinstirea fata de parintii vostri trebuie sa fie pentru voi doar o scoala pentru cinstirea tuturor oamenilor si a tuturor maicilor care nasc in chinuri, a parintilor care cu sudoarea lor si cu durere ii iubesc pe fiii lor. Amintiti-va de aceasta si sa traiti astfel ca si pe voi Dumnezeu sa va binecuvanteze pe pamant.

Cu adevarat, fiilor, nu faceti mare lucru daca cinstiti doar pe tatal vostru si pe maica voastra, dar nu si lucrul lor, si timpul lor, si pe apropiatii lor. Luati aminte, cinstind pe parintii vostri, sa cinstiti si lucrul lor si vremea lor si pe apropiatii lor. Doar astfel veti ucide in voi acel prost obicei de a dispretui trecutul. Sa fiti incredintati, fiilor, ca zilele care v-au fost daruite voua nu sunt mai de pret decat cele daruite de Dumnezeu acelora care au trait inaintea voastra. Daca va mandriti cu vremurile voastre dispretuind pe cele trecute, sa nu uitati ca va creste iarba de o palma peste vremea voastra, peste mormintele voastre, peste trupurile voastre si peste faptele voastre, si ca altii vor batjocori aceasta vreme ca pe una demult apusa.

Luati aminte ca orice vreme este plina de mame si de tati, de lacrimi, de suferinte, de jertfe, de dragoste, de credinta si de nadejde in Dumnezeu. Pentru aceasta, toata vremea este vrednica de cinstire. Iar cel intelept se pleaca cu cinstire inaintea tuturor vremurilor prezente si trecute, ca si inaintea celor viitoare. Caci cel intelept stie ceea ce nebunul nu stie – si anume ca vremea lui este precum un minut intr-un ceas. Luati aminte, fiilor, la acest ceas; ascultati si veti cunoaste cum un minut vine dupa un alt minut si spuneti-mi: care minut e mai mare si mai important decat celalalt?

Plecati-va genunchii, fiilor, si rugati-va lui Dumnezeu impreuna cu mine: „Doamne, Parinte al cerurilor, slava Tie ca ne-ai poruncit noua sa cinstim pe tatal nostru si pe mama noastra pe pamant! Ajuta-ne noua, Intrutotbunule, ca prin aceasta cinstire sa invatam sa cinstim pe toti barbatii si femeile de pe pamant, scumpi fii ai Tai. Ajuta-ne noua, Intrutotinteleptuie, ca prin aceasta sa ne deprindem sa nu dispretuim, ci sa cinstim si sa pretuim vremurile si generatiile care au fost inaintea noastra si care au vazut inaintea noastra slava Ta, care au rostit sfantul Tau nume si au plecat de aici catre tronul Tau cel preainalt. Amin.”

Sfantul Nicolae Velimirovici

Extras din cartea „Piramida Raiului”, Ed. Sophia

Publicat în Copii, Duhovnicești, Sfinți și Sf. Părinți | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Postul, o noua terapie (documentar)

Publicat în Documentar | Etichetat , , | 1 comentariu

Sindromul „Cel-Mai”

albastru de... mai departe

Sindromul ”Cel-Mai”

image-3-s-b-copy

Nu spuneți unui copil ”ești cel mai bun”, ”cel mai frumos”, ”cel mai talentat” – e destul să-i spuneți: ”ești bun”, ”ești frumos”, ”ești talentat”.

Sînt mai multe motive pentru care ”cel mai” este un adaos nefericit: 1) mai întîi, pentru că este o minciună, nici Dumneavoastră, nici eu, nici nimeni altcineva nu știe unde se află acum cel mai bun, cel mai frumos și cel mai talentat copil, căci fiecare sîntem buni, frumoși și talentați în măsura în care lumea are nevoie de asta; 2) apoi, pentru că drăcușorul ”Cel-Mai” va crea în mintea copilului o permanentă stare de comparație și competiție cu restul copiilor și chiar a adulților, copilul nu va mai fi capabil să aprecieze just calitățile altor copii, căci orice calitate și îndemînare văzută la altul va fi din start sub nivelul său, copilul va fi pornit să-i desființeze pe toți cei buni…

Vezi articol original 177 de cuvinte mai mult

Publicat în desene de Gabriela Mihăița David, Duhovnicești | Etichetat | 2 comentarii

…ai nevoie să-L aduci pe Domnul în viața ta cea reală, concretă, de fiecare clipă!

Apoi, și e foarte important, ai nevoie să-L aduci pe Domnul în viața ta cea reală, concretă, de fiecare clipă! Pentru asta, când te gândești la Domnul să nu „faci abstracție” nici de ceea ce faci, nici de ce simți în acel moment. Să nu fugi din realitatea pe care o trăiești, chiar dacă nu este sau nu pare bună din perspectiva dorului tău de Dumnezeu! Să-L chemi pe Domnul în tine, în cel ce ești în acea clipă! Altfel, între tine și El se va așeza bariera gândurilor tale referitoare la cum „ar trebui să fii ca să vină Domnul”!
Vezi tu, Om drag, în tine e un dor mare care se lovește de neputința ta de a manifesta în relațiile tale ceea ce trăiești în adâncul și în dorul tău! Așa suntem toți oamenii înainte de a îndrăzni să lucrăm cu harul lui Dumnezeu porunca pocăinței.
Când conștientizezi că nu poți trăi așa cum tânjește dorul tău de Domnul, ce simți?
Dacă te vei culpabiliza, vei căuta „explicații”, scuze, sau soluții „în afara ta” și vei deznădăjdui! Ca să nu cazi în deznădejde e nevoie doar să accepți că nu poți! Când vei conștientiza profund că nu poți să faci ceea ce dorești mai bun și mai înalt în adâncul tău, vei simți o mare durere. Să nu fugi de ea, să o trăiești, pentru că ea, această durere, este începutul pocăinței. Atunci vei striga la Domnul că nu poți și că El poate și să te ajute! Să vină la tine și să facă El ce nu poți tu, după cum a făgăduit!
Așadar, să fii cât mai atent la cele pe care le faci și le trăiești când te silești să asculți de poruncile Domnului și să accepți durerea de a nu putea să le faci după cum ți-ai dori și să ceri, atunci, în acel moment dureros, ajutor de la Domnul „ținând mintea în iad”, adică fiind mereu conștient de durerea pe care o simți din cauza acestei neputințe! Acestă durere e ceea ce numesc Părinții „străpungerea inimii” și calea bucuriei în Domnul!

Maica Siluana

Publicat în Duhovnicești, Maica Siluana | Etichetat , , , , , , , , | Lasă un comentariu