Dreapta gândire despre Dumnezeu ar fi, aşadar, următoarea: blândul Dumnezeu, Care în tot ce face caută moduri în care să ajute fiinţele raţionale, îndreaptă şi judecata spre folosul celor ce trebuie să primească acest lucru atât de greu. Căci a gândi că în Dumnezeu există ură sau ranchiună chiar si faţă de făpturile demonice e un lucru odios şi blasfemator, ca şi acela de a atribui slăvitei Lui Firi oricare din slăbiciunile sau patimile noastre pretinzând că ar fi vorba de răsplătirea răului. Din contră, El lucrează cu noi cum ştie că ne este de folos, atât în cele care ne pricinuiesc suferinţă, cât şi in cele care ne pricinuiesc uşurare, atât în cele care ne produc bucurie, cât şi în ce ne produce intristare, atât în cele neinsemnate, cât şi în cele slăvite; toate acestea tind numai spre binele veşnic, fie că primim osândă, fie că primim slavă; nu în scop de răsplătire [răzbunare] — să nu fie! —, ci privind la folosul care trebuie să iasă din toate acestea.
Aşa cum atunci când a hotărât pentru Adam moartea a făcut-o sub aparenţa unei osânde pentru păcat, şi aşa cum pedepsind păcatul a arătat că acesta exista, tot aşa lăsând să pară că Adam a primit-o [moartea] ca pedeapsă pentru greşeala sa — deşi nu acesta era scopul Lui —, El Şi-a ascuns adevărata taină şi, sub infaţişarea unui lucru infricoşător, şi-a pecetluit gândul Său din totdeauna cu privire la moarte şi scopul inţelepciunii Sale: chiar dacă la inceput e dureroasă, ruşinoasă şi aspră, moartea e trecerea noastră spre lumea minunată şi slăvită; fără ea n-ar fi existat mod de trecere de aici dincolo. Dar pentru că exista păcatul, Creatorul nu ne-a spus că această moarte va fi pentru noi pricina unor bunătăţi şi a unei vieţi mai slăvite, ci ne-a arătat-o ca pe un lucru care aduce nenorocirea şi destrămarea noastră. Tot aşa, atunci când i-a izgonit pe Adam şi pe Eva din rai, a facut-o sub infăţişarea exterioară a mâniei prefăcându-Se că spune: „Fiindcă aţi călcat porunca, veţi fi scoşi afară din rai”, ca şi cum acesta din urmă ar fi fost luat de la ei fiindcă de acum erau nevrednici să locuiască în el. Dar în toate acestea stătea planul dumnezeiesc care făcea şi conducea totul spre scopul dintru inceput al Creatorului. Nu neascultarea a introdus moartea in casa lui Adam şi nu călcarea poruncii l-a scos din rai, căci este evident că Dumnezeu nu i-a creat pe Adam şi Eva ca să rămână în rai, care e doar o părticică a pământului, ci pentru ca să le supună tot pământul. De aceea nu spunem că i-a izgonit de aici pentru că încălcaseră porunca, intrucât şi dacă n-ar fi călcat-o, n-ar fi fost lăsaţi pentru totdeauna aici.
Vezi deci cum Dumnezeu, Care în purtarea Sa de grijă ne conduce spre ceea ce vrea pentru noi, se foloseşte de cele ce ni se intâmplă în afară pentru a săvârşi prin toate mijloacele ceea ce avea în gând spre folosul nostru. Fiindcă ştia dinainte inclinaţia noastră spre tot felul de rele, El a făcut în chip iscusit din urmările lor vătămătoare un mijloc de intrare in bunătăţile [viitoare] şi de îndreptare a stării noastre stricate. Dar El singur ştie aceste lucruri. Dar după ce am fost povăţuiti în ele şi prin ajutorul pe care l-am primit atunci când ele s-au realizat încetul cu încetul, cunoaştem şi simţim că lucrurile nu puteau fi altfel decât aşa cum au fost prevăzute de el. Aşa sunt toate lucrurile care vin de la El, chiar dacă pot părea altfel: la Dumnezeu ele n-au nimic de-a face cu răsplătirea [răzbunarea], fiindcă El Se uită mereu la folosul celor cu care Se poartă astfel. Şi unul din aceste lucruri e şi gheena.
Socotesc că slăvitul Creator va da cândva o dezlegare dificilei chestiuni a chinurilor [gheenei] făcând un gest de imensă şi nespusă milă, din care se va face mai bine cunoscută bogăţia iubirii, puterea întelepciunii, ca revărsare statornică a valurilor bunătăţii Lui. Milostivul Creator n-a adus la existenţă fiinţele raţionale ca să le ţină deoparte pentru nişte chinuri fără sfârşit şi fără milă, din pricina unor fapte despre care ştia foarte bine că vor fi săvârşite încă din clipa în care le-a creat. Şi totuşi le-a creat. Cu atât mai mult cu cât plănuirea răului şi răzbunarea lui sunt patimi proprii făpturilor create, iar nu Creatorului; e ceea ce se intâmplă creaturilor când nu mai inţeleg, nici nu-şi dau seama ce li se întâmplă în ceea ce fac sau gândesc: când li se întâmplă un lucru neaşteptat, sunt imboldiţi de aprinderea mâniei să se răzbune. Dar acest lucru nu este propriu Creatorului Care ştia, încă dinainte de a fi desenat unul singur din tablourile creaţiei, tot ceea ce avea să preceadă şi să urmeze, faptele şi intenţiile fiinţelor raţionale.
Nimeni din cei care-şi închipuie că sunt zeloşii adevărului să nu-şi închipuie că introducem o inovaţie personală, nişte lucruri nicicând învăţate de Părinţii ortodocşi din vechime, ca cum am emite o opinie în dezacord cu adevărul. Oricine vrea poate să ia în mână scrierile fericitului Tâlcuitor [Teodor al Mopsuestiei], bărbat plin din belşug de darurile harului, caruia i s-au încredinţat tainele ascunse ale Scripturilor spre a povăţui pe calea adevărului toată plinătatea Bisericii; care mult decât toţi [Părinţii] ne-a luminat cu inţelepciune pe noi, răsăritenii, care n-avem o inteligenţă pe măsura strălucirii scrierilor sale insuflate de Duhul lui Dumnezeu. Căci noi nu respingem cuvintele lui — să nu fie! —, ci mai degrabă îl primim ca pe unul din apostoli, iar pe oricine se împotriveşte cuvintelor sale, se indoieşte de interpretările sale sau şovăie în faţa afirmaţiilor sale, îl socotim străin de plinătatea Bisericii si rătăcit de la adevăr. Prin urmare, deşi am putea dovedi aceasta prin multe pasaje dintr-un mare număr din volumele sale, află că el lămureşte cel mai bine acest lucru la sfârşitul primului volum pe care l-a alcătuit „Impotriva celor ce pretind că păcatul a fost semănat in fire” [104] . Iată ce spune după alte afirmaţii luminoase:
Din fericitul Teodor [al Mopsuestiei] Tâlcuitorul:
„In lumea viitoare cei care au ales aici binele vor primi mângâierea celor bune împreună cu laude, iar cei răi care s-au întors toată viaţa lor spre fapte rele, o dată ce gândirea lor va fi îndreptată prin pedepse şi frica de ele, vor putea alege binele, căci vor invăţat cât de mult au păcătuit stăruind în rău şi nefăcând binele. In acest fel vor putea primi şi cunoaşte o învăţătură mai bună decât cea a fricii de Dumnezeu, se vor deprinde să se ţină de ea de bunăvoie si aşa se vor învrednici de mângâierea generozităţii lui Dumnezeu. Căci [Hristos] n-ar fi spus: «Până ce nu vei da cel din urmă bănut» [Mt 5, 26], dacă n-ar fi fost cu putinţă pentru noi să ne izbăvim de păcate plătind pentru ele prin pedepse. Nici n-ar fi spus că o slugă «va bătută mult» iar alta «va fi bătută puţin» [Lc 12, 47-48], dacă pedepsele date după măsura păcatelor noastre nu vor avea un sfârşit.”
Acestea şi altele asemănătoare fericitul Teodor le-a predat în cărţile sale în chip limpede şi neascuns, cu cuvinte spuse pe faţă şi simple, neintunecate, spre folosul înţelegerii şi învăţătura celor ce iubesc adevărul, arătând ce se cuvine să gândim despre Dumnezeu, Creatorul a toate, despre povăţuirea pe care ne-o dă şi despre judecata viitoare.
Dat fiind însă că, potrivit cuvântului Domnului [Mt 18, 16], adevărată e mărturia a doi oameni, mai cu seamă când e vorba de oameni minunaţi şi luminaţi de Dumnezeu, să intărim cuvântul nostru cu un alt martor la fel de vrednic de crezare ca primul, din al cărui izvor a băut insuşi Teodor cel limpede grăitorul; înalta minte şi marele dascăl al Bisericii, Diodor.
Din sfântul Diodor, episcopul Tarsului:
Fericitul Diodor, minunatul între invăţători şi dascălul lui Teodor, confirmă cu această opinie pe care o infăţişează cu autoritate în cartea a V-a a lucrării sale ,,Despre Providenţă”, unde scrie: „Există o răsplată hărăzită ostenelilor, şi care e vrednică de dreptatea Creatorului, dar loviturile pe care le vor primi cei răi nu vor fi veşnice. Şi pentru ei viaţa viitoare în nemurire nu va fi fără folos. Dacă vor fi loviţi pentru scurtă vreme, după cum şi merită, pe măsura ticăloşiei şi a răului pe care l-au săvârşit, o dată ce vor fi primit o răsplătire pe măsura faptelor lor şi vor fi suferit puţină vreme, desfătarea lor în nemurire va fi pentru totdeauna.” Şi revenind cu mai multă exactitate asupra celor spuse, adaugă: „Aşa cum timpul nemuririi e de lung faţă de cel al luptelor, care e cel al lumii de aici, aşa şi pedepsele sunt mult mai mici faţă de numărul şi mărimea păcatelor. Invierea din morţi nu e numai a celor buni, ci şi a celor răi. Căci bunătatea lui Dumnezeu trebuie avută la mare cinste: ea pedepseşte cruţând.”
Acestea sunt cuvintele şi gândirea fericitului Diodor. Iar mai încolo în cartea a VI-a spune următoarele: „Căci în imensul Său har Dumnezeu ascunde prin răsplătiri măsura ostenelilor şi micşorează pedeapsa celor pedepsiţi, scurtând lungimea lor. Şi nu lasă timpul osândei să fie pe măsura timpului greşelilor, căci Dumnezeu îi pedepseşte mult mai puţin decât ar merita ei, aşa cum pentru cei buni lungeşte peste măsură timpul mângâierii, pentru că răsplătirea nu va avea sfârşit. Căci, aşa cum spuneam, nu trebuie să credem că Dumnezeu va tolera pentru totdeauna relele care sunt consecinţa greşelilor şi care-i ţin şi îi lovesc pe cei care greşesc.”
După care repetând adaugă: „Osânda judecăţii la chinuri nu seamănă deloc cu mângâierea Impărăţiei pe care o vor dobândi apoi”. Cu cuvinte asemănătoare pe aceeaşi temă şi care exprimă aceeaşi opinie aduce în discuţie şi cazul demonilor şi al marii lor inclinări spre rău, dar spune că „nici măcar o atât de mare răutate nu poate întrece măsura bunătăţii lui Dumnezeu”.
Aceste minunate intelegeri şi opinii, care duc la iubire şi uimire în fata Creatorului, le au deci stâlpii Bisericii. Ele vorbesc despre economia şi judecata viitoare a lui Dumnezeu, despre măretia milei lui Dumnezeu, a cărei bunătate intrece si covârşeşte răutatea creaturilor. Ele alungă din gândul nostru conceptiile copilăreşti despre Dumnezeu ale celor ce introduc răul şi patimile în Firea Lui şi spun că El Se schimbă după împrejurări momente. Ele ne invată in acelaşi timp despre pedepsele şi osândele de aici şi de dincolo, arătându-ne cu ce gânduri milostive şi în ce scop a ingăduit ca ele să vină peste noi şi ce lucruri bune vor ieşi din ele: nu ca să ne piardă, nici ca să le îndurăm în veac, ci ca un părinte, nicidecum ca să se răzbune, ceea ce ar fi semnul unei uri. Pentru că gândind aşa despre Dumnezeu, uimirea care ne loveşte inaintea Lui să ne ducă spre iubirea Lui care ne va face să ne ruşinăm şi să îndreptăm vietuirea noastră de aici.
Să ne întoarcem acum la tema noastră şi la cele vorbite mai sus, acum că suntem incredintati că tot ceea ce bunul şi atotinteleptul nostru Dumnezeu săvârşeşte pentru noi face spre îndreptarea noastră, că nu ne duce spre pierzanie spre rău, că lucrurile dureroase [ale gheenei] pe care le îngăduie vor avea un sfârşit, nu însă şi cele bune; pentru că pe cele dintâi le lasă să vină ca să primim să ne schimbăm şi să ne servească pentru bine, iar pe cele din urmă ca să rămânem pururea in ele. Deci tot ce vine de la El seamănă cu o pedeapsă sau osindă nu vine ca să ne facă să plătim nişte fapte rele trecute, ci pentru folosul pe care l-am putea scoate din ele, căci ne face să devenim conştienti de cele trecute, numai pentru a sădi in noi ura fată de păcat. E ceea ce ne aduce aminte Scriptura, aşa cum s-a lămurit în chip sănătos de mai multe ori mai sus; şi anume că Dumnezeu nu pedepseşte, ci indreaptă răul. Primul lucru e propriu celor răi, al doilea e propriu unui părinte. Scriptura pare să ni-L arate [pe Dumnezeu] ca şi cum El ne-ar aduce binele şi răul ca pe o răsplată, în timp ce scopul Său nu e acesta, ci numai acela de a sădi în noi iubirea şi frica, pentru ca să ne curătim vietuirea, căci prin iubire poate să sporească nobletea gândirii noastre.
Dacă nu aşa ar sta lucrurile, ce legătură are atunci venirea lui Hristos cu faptele generatiilor dinainte de ea? Să fie oare această imensă milă răsplătirea văzută pentru acele fapte rele? Spune-mi, deci, dacă Dumnezeu e Cel ce răsplăteşte şi tot ce face face ca o răsplătire, oare ce fel de răsplată potrivită vezi aici, omule? Arată-mi.
Să nu introducem, aşadar, nicidecum în Dumnezeu şi în lucrările Lui vreo idee de răsplătire [răzbunare], ci mai degrabă de purtare de grijă părintească, de economie inteleaptă, de dorintă deplină a binelui nostru, şi de iubire desăvârşită. Dacă e iubire, atunci nu mai e răsplătire, şi dacă e răsplătire, atunci nu mai e iubire. Iubirea nu răsplăteşte dând lucruri bune sau pedepse pentru cele trecute, ci priveşte la cele de folos în viitor, cercetează viitorul, nu trecutul. A gândi altfel inseamnă, potrivit acestei conceptii copilăreşti, că avem un Creator slab Care — vorbesc aici ca un om —, întrucât cele pe care le-a plăsmuit s-au stricat împotriva voii Lui, a născocit un alt plan, pregătind din pricina acelei stricăciuni lucruri rele pentru ele. Iată nişte slabe intelegeri cu privire la Creator.
Dacă vrem să vedem că într-adevăr există o Pronie ascunsă în desfăşurarea creatiei şi că judecătile lui Dumnezeu poartă taine — căci folosirea unor asemenea cuvinte e nepotrivită atunci când contemplarea ne face să ne apropiem de Firea Creatorului, fiindcă ele nu corespund cunoaşterii şi insuşirilor acestei Firi, dacă le comparăm cu faptele deja săvârşite —, atunci veniti să-I strigăm lui Dumnezeu împreună cu fericitul David zicând: „Judecătile Tale sunt adânc mare” [Ps 36, 7]. Iată o intelegere care prin darul cunoaşterii Duhului a simtit ceva din cele ce sunt mai presus de trupuri şi sunt mai lăuntrice decât cuvintele şi imaginile care sunt luate de la ele.
Pentru că atunci când vorbim despre Dumnezeu vorbim de mânie, furie, ură ş. a. m. d., nu trebuie să ne închipuim că El şi face ceva cu mânie, furie sau gelozie. Vorbind despre Dumnezeu, Scriptura foloseşte multi termeni figurati care sunt foarte departe de adevărata Lui Fire. Aşa cum firea noastră ratională a ajuns treptat mai luminată şi mai inteleaptă prin sfânta cunoaştere a tainelor ascunse în cele spuse [Scriptură] despre Dumnezeu, invătând că nu trebuie să inteleagă totul exact aşa cum stă scris [la modul literal], ci că in forma exterioară trupească a relatărilor ei trebuie să vadă economia ascunsă in ele şi cunoaşterea veşnică a lui Dumnezeu care guvernează toate, tot aşa în viitor vom ajunge să cunoaştem şi să invăţăm multe lucruri care vor părea contrare faţă de ceea ce cunoaştem acum, iar rânduiala lucrurilor care va domni acolo va destrăma cunoaşterea precisă pe care credem că o avem aici in tot ceea ce ne inchipuim despre adevăr. Căci sunt nesfârşite lucruri care n-au urcat incă in gândul nostru şi nu sunt nici măcar făgăduinţe din partea lui Dumnezeu.
Prin urmare, spunem că şi în chinurile gheenei şi osânda la ele e ascunsă o taină: inţeleptul Creator a luat ca punct de plecare răutatea faptelor şi a voinţei noastre folosindu-se de ea ca un mijloc de a duce la desăvârşire Economia mântuirii Lui; in ea se găseşte o invăţătură care ne face inţelepţi, precum şi un folos cu neputinţă de descris atât pentru ingeri, cât şi pentru oameni, dar care cât va ţine timpul rânduit pentru ele [chinuri] scapă celor pedepsiţi, fie demoni, fie oameni.
Dacă lumea viitoare e in intregime har, iubire, milă şi bunătate — căci şi invierea din morţi e o dovadă a milei lui Dumnezeu, a belşugului revărsării iubirii Lui care nu poate fi răsplătită —, cum ar mai putea cuprinde economia ei răsplătiri pentru faptele noastre bune sau rele? Căci dacă vorbim de răsplătire, atunci cel care răsplăteşte trebuie să afle mai intâi binele şi răul faptelor comise şi cum să răsplătească pe măsura lor. Şi intrucât aceste fapte se schimbă de la o zi la alta, atunci şi cunoaşterea pe care o are despre ele trebuie să se schimbe şi ea, iar gândurile Lui îşi au originea in cauze exterioare care se află in timp.
Dacă insă Impărăţia şi gheena se ivesc in gândul preabunului Dumnezeu plecând de la binele şi răul faptelor noastre, atunci gândurile Lui privitoare la ele nu sunt veşnice. Or El cunoaşte dreptatea şi păcatul inainte ca acestea să se arate. Prin urmare, Impărăţia şi gheena sunt realităţi milostive, gândite in existenţa lor de Dumnezeu din pricina bunătăţii Lui veşnice, şi nu ca răsplătire, chiar dacă li s-a dat numele de răsplătire. A spune şi gândi că în ele e amestecată o lipsă de iubire sau de milă e o opinie blasfematorie şi o insultă la adresa lui Dumnezeu Domnul nostru. Iar a spune că El ne predă focului, suferinţelor, chinurilor şi la tot felul de rele inseamnă a atribui Firii lui Dumnezeu o duşmănie faţă de creaturile raţionale pe care le-a creat prin har, sau a-L face să lucreze sau să gândească din ranchiună sau cu gând de revanşă, ca şi cum S-ar răzbuna. Or în tot ce face El nu e nimic care să nu fie in intregime milă, iubire şi compasiune; aceasta e alfa şi omega în tot ce-L poartă. In ce-L priveşte, toate faptele la care se gândeşte să le facă pentru noi sunt fără inceput; in ce ne priveşte insă, noi le cunoaştem în timp şi pentru noi ele au inceput. Vrednică de inchinare e blânda indurare şi nemăsurata bunătate a Domnului nostru; El inmulţeşte ameninţările, dar prin har micşorează pedepsele pentru ca iubirea Lui să sporească în noi. Fie Numele Lui binecuvântat. Amin.
Aici se sfârşeşte cuvântul pe care l-am făcut potrivit scopului dumnezeiesc despre contemplarea [inţelegerea duhovnicească] a marii judecăţi viitoare, pe cât s-a dat de către harul lui Dumnezeu slăbiciunii noastre să avem o opinie cu privire la intenţia mai inaltă decât toate a Celui ce dă viaţă tuturor, Dumnezeu, Părintele a toate.
fragm. din cartea Sf Isaac Sirul: Cuvinte către singuratici, partea 2, recent descoperită
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Îndulciri cu d✺r 