Vrei să ştii cum e omul lui Dumnezeu? Vrei să ştii cum e omul cu inimă spartă?

Vrei să ştii cum e omul lui Dumnezeu? Invată sa-l recunoşti din tăcerea lui necontenită, din plânsul şi din luarea-aminte statornică la el însuşi.

Vrei să ştii cum e omul cu inimă spartă? Invată sa-l recunoşti după râul vorbelor lui, după simturile lui tulburate si pornirea de a se sfădi pentru a avea dreptate în orice spune. Cine a gustat adevărul nu se mai sfădeşte pentru el. Cine se aprinde pentru adevăr n-a invătat încă adevărul aşa cum este el; cand îl va fî invătat cu adevărat, atunci va inceta să se mai aprindă pentru el. Darul lui Dumnezeu şi cunoaşterea lui nu sunt motiv de tulburare şi de ridicarea vocii, căci acolo unde salasluiesc Duhul, iubirea şi smerenia, acolo domneşte pacea. Iată semnul venirii Duhului: cel adumbrit de El e desăvârşit in acestea. Gândirea care simte pe Dumnezeu n-are limbă pentru a vorbi; ea sălăşluieşte în inimă într-o adâncă pace. Intr-un asemenea om nu se aprinde nici un zel, nici o mişcare de sfadă sau stârnire de furie; nu e pus în mişcare nici pentru credintă, nici de dorinta de ceva anume, nici chiar de dorinta de a face ceea ce e de dorit, ci sufletul său sălăşluieşte într-o mare şi nespusă pace şi intr-o mare liniştire. Căci cei care nu se cunosc pe ei înşişi se pun în mişcare impotriva celor neştiutori spre îndreptarea lor.

Sf Isaac Sirul

Foamea cu o sută de guri

Continuitatea, egalitatea şi iubirea Firii dumnezeieşti atât la începutul, cât şi la sfârşitul creaţiei

1. Că Dumnezeu a fost veşnic egal în tot ceea ce ţine de Firea Lui, că nu Se schimbă ca urmare a ceea ce se intâmplă în creaţie, sunt lucruri pe care îmi închipui că nici o fiinţă raţională nu le va contrazice: e o evidenţă pentru toţi cei ce au o inteligenţă raţională că, deşi in gândul nostru e o schimbare atunci când vedem că fiecare fiinţă raţională îşi schimbă purtările, în gândul Creatorului există o unică intenţie egală cu privire la toate fiinţele raţionale, precum şi o singură iubire şi o singură milă care se intinde la intreaga creaţie fără schimbare, în afara timpului şi veşnic.

2. Nu putem spune nici că iubirea Creatorului ar fi mai mică faţă de fiinţele raţionale care sunt demonii, pentru că au ajuns demoni, că ea ar fi mai mică decât plinătatea iubirii pe care o are faţă de cele ce rămân in starea ingerească, sau că iubirea Sa faţă de păcătoşi ar fi mai mică decât pentru cei numiţi pe drept cuvânt drepţi. Căci Firea dumnezeiască nu e afectată de cele ce se întâmplă, nici de impotrivirea faţă de Ea, şi în Ea nu se pune in mişcare nimic care să-şi aibă cauza în creaţie şi care n-ar fi în El în veci; aşa cum în Ea nu e nici o iubire care să-şi aibă obârşia plecând de la evenimente care au loc în timp.

3. Ci toate au un singur loc in gândul Lui, în treapta iubirii potrivit formei pe care a prevăzut-o pentru ele înainte de a le fi creat împreună cu restul creaţiei, adică înainte ca gândul Lui veşnic să fi realizat efectiv facerea lumii. Fiindcă Dumnezeu a fost pus în mişcare pentru a începe alcătuirea lumii nu de o iubire întâmplătoare, ci de o iubire fără început. El cunoaşte o singură treaptă de iubire desăvârşită şi nepătimaşă faţă de toţi şi o singură purtare de grijă atât pentru cei care au căzut, cât şi pentru cei care n-au căzut.

4. Este limpede că El nu le părăseşte atunci când cad, că demonii nu vor rămâne în starea lor de demoni, nici păcătoşii în cea de păcătoşi, ci Dumnezeu le va duce pe toate la o singură egalitate a desăvârşirii în legătură cu Fiinţa Lui, acolo unde sunt acum sfinţii îngeri, într-o iubire desăvârşită şi un gând nepătimaş. Le va duce la acea voinţă nobilă unde nu vor mai fi ca unii care au căpăstru şi sunt neliberi, fremătând de stârniri care vin de la cel potrivnic, ci în care cunoaşterea lor va fi ajuns desăvârşită, inteligenţa lor fiind condusă spre desăvârşire prin mişcările pe care le primeşte de la revărsarea dumnezeiască şi pe care fericitul Creator le pregăteşte prin harul Lui. Vor fi făcuţi desăvârşiţi în iubirea Lui într-o inteligenţă desăvârşită ale cărei mişcări sunt acum mai presus de orice inclinare.

5. Poate că atunci vor fi într-o desăvârşire mai mare decât cea în care sunt acum ingerii, căci toate împreună vor fi într-o singură iubire, un singur gând, o singură voinţă, o singură cunoaştere desăvârşită, privind spre Dumnezeu cu dorinţa unei iubiri nesăturate, chiar dacă între timp, din motive cunoscute doar de Dumnezeu, pentru un timp rânduit şi hotărât de inţeleapta Lui voinţă, mai trebuie să se săvârşească şi o altă economie [a gheenei].

6. Cine poate spune sau gândi că iubirea Creatorului nu este interioară acestui lucru [gheenei] pe care-l săvârşeşte pentru folosul care iese din el, folos cunoscut acum doar de El Singur, dar pe care-l va face mai apoi cunoscut tuturor?

7. Din partea lui Dumnezeu în pregătirea Impărăţiei de sus gatite pentru toate lumile nu se va pierde nici o parte a fiinţelor raţionale. In bunătatea Firii Lui, prin care a adus la existenta şi le poartă pe toate, prin care le conduce şi pentru care in mila Sa nemăsurată a prevăzut lumile şi făpturile create, El a gandit şi aşezarea Impărăţiei cerurilor pentru toată comunitatea fiinţelor raţionale, chiar dacă pentru egalizarea acestei comunităti a rezervat un timp intermediar. Totuşi [gheena] e un lucru cumplit, chiar dacă e mărginit în timp. Cine o va putea îndura? De aceea în cer îngerii se bucură pentru un singur păcătos care se întoarce [Lc 15, 7].

8. Pentru că în cunoaşterea Lui plină de milă Dumnezeu ştia că abia un om din zece mii ar fi intrat în Impărătia cerurilor dacă ar fi fost să se ceară de la ei toată dreptatea, de aceea a dat tuturor un leac potrivit pentru fiecare: căinta. In toate zilele şi în orice clipă ei au astfel un prilej de a se îndrepta uşor prin puterea acestui leac: prin străpungerea inimii ei se pot spăla în fiecare clipă de întinăciunile care li s-ar întâmpla înnoindu-se în fiecare zi prin pocăintă.

9. Mare purtare de grijă a făcut cu noi în dumnezeiasca Sa intelepciune milostivul Creator spre viata veşnică, fiindcă vrea ca în fiecare zi să ne înnoim şi să începem o schimbare în mai bine a vointei noastre şi o întremare a gândirii noastre.

10. E ceea ce vrea să spună cuvântul. ,Nu vreau moartea păcătosului” [Iz 33, 1 1]. De aceea ne-a dat un mijloc uşor prin care să ne îndreptăm fără osteneală, fiindcă nu vrea ca oamenii să piară din pricina păcatelor lor. Căci tot ce li se întâmplă vine din slăbiciune, fie din răutatea firii cu care sunt imbrăcati, şi din luptele care le urmează, fie din vreo altă cauză sădită în firea lor şi care-i face să primească prilejurile ce duc la păcat, iar atunci cad şi sunt biruiti în gânduri, cuvinte sau fapte, de una sau alta din acestea. Dar dacă se căiesc cu durere şi luptă mare, El îi va ierta numaidecât şi fără şovăire.

11. Cât de inteleaptă e această purtare de grijă găsită de Creatorul nostru Care, fiind bun prin fire, vrea să mântuiască pe fiecare prin orice mijloace.

12. Prin acest plan milostiv cei mai multi oameni vor intra în Impărătia cerurilor fără să facă experienta gheenei. Afară de cei care, din pricina învârtoşării inimii lor şi a predării lor desăvârşite răutătii şi plăcerilor, nu simt nici o durere şi remuşcare pentru greşelile şi păcatele lor, care n-au invătat cât de bună şi plină de milă e Firea dumnezeiască, nici cât de mult caută mereu să găsească un cât de mic prilej ca să-i poată îndrepta, nici cum poate ierta oamenilor păcatele lor, aşa cum a făcut-o cu vameşul care a fost îndreptat de o rugăciune îndurerată [cf. Lc 18, 14], cu femeia cu cei doi bănuiti ai ei [Mc 12, 42] sau cu tâlharul care a primit iertarea pe cruce [Lc 22, 43]. Fiindcă El vrea miintuirea noastră, iar nu motive ca să ne chinuiască.

13. Pentru că fata Lui e intoarsă tot timpul spre iertare, gata să o dea pentru motive neinsemnate şi uşoare sau care de-abia dacă există, de aceea El revarsă iarăşi şi iarăşi peste noi nemăsuratul Său har, asemenea unui ocean, pentru lucruri care ne par a fi o simplă întâmplare şi prilejuri la care nici nu ne gândim.

14. Oricui arată doar putină părere de rău şi voinţă de căintă pentru ce s-a intâmplat, Dumnezeu îi va da numaidecât, pe loc şi neîntârziat iertarea păcatelor lui. Cine nu va fi uimit văzând toate cele făcute şi săvârşite pentru lume în Hristos Domnul? Când toată creatia L-a părăsit şi L-a uitat pe Dumnezeu şi s-a perfectionat în tot felul de răutăti, atunci fără să i se fi cerut sau să fi fost rugat, S-a pogorât de bunăvoie la sălaşurile lor, a trăit impreună cu ei într-un trup asemenea lor, ca unul din ei, şi cu o iubire mai presus de orice cunoaştere şi cuvânt al creaturii i-a implorat să se întoarcă la El, le-a arătat slăvita alcătuire a lumii viitoare, în a cărei fericire hotărâse să introducă creatia înainte de a fi fost făcute toate lumile, le-a făcut cunoscută existenta ei, le-a iertat toate păcatele pe care le săvârşiseră mai înainte, şi a întărit această bunăvointă prin semne şi minuni puternice şi prin descoperirea tainelor Lui; după care S-a coborât până acolo încât să vrea să fie chemat „Părinte” al unei firi păcătoase, al pulberii pământului, al unor oameni vrednici de dispret, care sunt doar carne şi sânge. Toate acestea ar fi putut fi săvârşite oare fără o imensă iubire?

15. Văzând şi auzind acestea, cine va mai fi tulburat de amintirea păcatelor sale care aruncă astfel de îndoieli in inima lui: „Imi va ierta oare Dumnezeu, dacă-L rog, aceste lucruri de care-mi pare rău şi a căror aducere-aminte mă chinuie? Lucruri spre care alunec, deşi mă scârbesc de ele şi pentru care părerea de rău şi durerea pe care mi-o produc, atunci când vin, e mai mare decât intepătura unui scorpion; deşi le urăsc, stau în ele, şi deşi mă căiesc de ele cu durere, mă intorc în chip nenorocit din nou la ele.”

16. Aşa gândesc multi temători de Dumnezeu care se sârguiesc să ducă o viată virtuoasă şi care sunt intepati de durerea părerii de rău şi plâng pentru păcatul lor, în timp ce inclinările lor îi silesc să suporte alunecările pe care le pricinuieşte acesta, trăind neîncetat între păcat şi căintă.

17. Nu vă indoiti niciodată, oameni, de nădejdea mântuirii, căci Cel Care a pătimit pentru noi Se îngrijeşte de mântuirea noastră. Indurarea Lui e mai îmbelşugată decât putem pricepe, iar harul Său e mai mare decât tot ce am putea cere. Dreapta Lui e întinsă ziua şi noaptea, gata să sprijine, să mângâie şi încurajeze pe fiecare. El se uită să vadă mai cu seamă dacă sunt gata să îndure chiar şi numai putină suferintă şi întristare pentru păcatele lor şi dacă se întristează pentru părticica de dreptate smulsă de la ei din când în când de lupta cu patimile şi păcatul. Şi aşa, plecând de la aceste neînsemnate inceputuri, vrea să-i facă moştenitori ai Impărătiei cerurilor şi să-i ducă neîmpiedicat spre bucuria ei.

18. Lui Dumnezeu Mântuitorul nostru fie slava în Hristos Iisus Domnul nostru impreună cu închinăciunea şi cinstea, în cele două lumi pe care le-a creat spre povătuirea şi desfătarea noastră în veci nesfârşiti. Amin.

Indemn cu lămuriri de trebuintă pentru aceeaşi temă.

1. Să ne păzim insă pe noi înşine, iubitilor, şi să ne dăm seama că deşi gheena e mărginită [în timp], gustul experientei ei este foarte cumplit şi nu ştim cât se intind în timp hotarele ei. Să ne sârguim deci cu atât mai mult să gustăm iubirea lui Dumnezeu prin neîncetata gândire la El şi să nu facem prin nepăsarea noastră experienta gheenei. Să ne ferim de imprăştierea în multe şi de lipsa de ocupatie în reculegerea noastră, ca fugind de indeletnicirile deşarte în ascuns şi de lucrurile nefolositoare în afară, să dobândim în noi înşine simtirea acestor milostiviri. Drept este ca despre bogătie să vorbească bogatul, despre libertate cel liber, iar despre Dumnezeu cel vrednic de El prin vietuirea lui aleasă. Dar este o urâciune să vorbească despre bine cel pe care faptele sale îl acuză şi conştiinta îl mustră, mai ales atunci când scopul lui nu este atât zidirea celorlalti, cât câştigarea încrederii celor cinstiti. Bun şi drept lucru este a povesti măretia bunătătii lui Dumnezeu, taina milelor Sale făcută cunoscută prin faptele Lui, deşi ea rămâne ascunsă de ochii lumii din pricina aparentei lor exterioare. Dar e o ruşine pentru cei nepăsători şi vinovati să îndrăznească să vorbească despre toate acestea […] e bine pentru fiecare când vorbeşte. Frumusetea adevărului se potriveşte gurii frumoase. Lucrul sfânt se potriveşte cu cei stinti ajunşi la maturitate. Focul aşteaptă foc şi o inimă sfântă sfinteşte frumusetile lui Dumnezeu. Noi însă, care suntem atăt de uşuratici, cum vom cuteza să vorbim cu atâta indrăzneală despre aceste îndeletniciri ale treptei fiilor, chiar dacă mila dă astfel de inţelegeri în inima noastră, deşi e plină de păcate, dar nu şi de ruşine pentru ele? Căci focul locaşului sfânt [templului] nu-i putea îndura pe cei ce nu ţineau de seminţia preoţilor [Lv 10, 1-2; Nm 3, 4; 16, 35].

2. Impodobeşte-te cu virtute, omule, ca să poţi sluji ca preot lui Dumnezeu în Casa tainelor şi pentru aleasa curăţie cu care eşti împodobit să poţi fi uns de Duhul spre sfinţire liturghia mădularelor tale săvârşită în afară, ca şi în cea a inimii tale săvârşită în ascuns. Inchipuieşte în inima ta Cortul tainic, înăuntru si în afară; strânge în simţurile tale adunările virtuţilor şi slujeşte în inima ta înaintea lui Dumnezeu ca preot care-i aduce o jertfă fără prihană; adu ispăşire pentru păcatele celor din afară din pricina apropierii lor de lucruri care-i fac să alunece în greşeală. In locul lamei de metal aşezate odinioară deasupra Chivotului Legii [Ly 25, 17. 21-22], aşază deasupra inimii tale contemplarea tainelor Mântuitorului, în care Dumnezeu Se arată prin descoperiri minunate mai mult încă decât în acea bucată de metal care era simbolul tainelor de acum. Odinioară arhiereului i se făcea aici o descoperire despre cele prezente şi trecute printr-un glas şi o vedere. Acum însă în acest locaş [în trup], în sanctuarul lăuntric al inimii, se face arhiereului descoperire despre taina cunoaşterii Lui în tăcere şi fără vedere, iar descoperirea lumii celei noi pune în mişcare simţirea […] pentru a se îndoi de ele. Astfel frumuseţea […] meditarea tainelor […] ca să nu fim ruşinaţi de conştiinţa noastră când vorbim despre aceste lucruri […] să ne învrednicim de îndrăzneala fiilor prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

fragm. din cartea  Sf Isaac Sirul: Cuvinte către singuratici, partea 2, recent descoperită

Contemplare [tâlcuire duhovnicească] cu privire la gheenă, în măsura în care firea omenească poate primi har să aibă o opinie despre aceste taine

Dreapta gândire despre Dumnezeu ar fi, aşadar, următoarea: blândul Dumnezeu, Care în tot ce face caută moduri în care să ajute fiinţele raţionale, îndreaptă şi judecata spre folosul celor ce trebuie să primească acest lucru atât de greu. Căci a gândi că în Dumnezeu există ură sau ranchiună chiar si faţă de făpturile demonice e un lucru odios şi blasfemator, ca şi acela de a atribui slăvitei Lui Firi oricare din slăbiciunile sau patimile noastre pretinzând că ar fi vorba de răsplătirea răului. Din contră, El lucrează cu noi cum ştie că ne este de folos, atât în cele care ne pricinuiesc suferinţă, cât şi in cele care ne pricinuiesc uşurare, atât în cele care ne produc bucurie, cât şi în ce ne produce intristare, atât în cele neinsemnate, cât şi în cele slăvite; toate acestea tind numai spre binele veşnic, fie că primim osândă, fie că primim slavă; nu în scop de răsplătire [răzbunare] — să nu fie! —, ci privind la folosul care trebuie să iasă din toate acestea.

Aşa cum atunci când a hotărât pentru Adam moartea a făcut-o sub aparenţa unei osânde pentru păcat, şi aşa cum pedepsind păcatul a arătat că acesta exista, tot aşa lăsând să pară că Adam a primit-o [moartea] ca pedeapsă pentru greşeala sa — deşi nu acesta era scopul Lui —, El Şi-a ascuns adevărata taină şi, sub infaţişarea unui lucru infricoşător, şi-a pecetluit gândul Său din totdeauna cu privire la moarte şi scopul inţelepciunii Sale: chiar dacă la inceput e dureroasă, ruşinoasă şi aspră, moartea e trecerea noastră spre lumea minunată şi slăvită; fără ea n-ar fi existat mod de trecere de aici dincolo. Dar pentru că exista păcatul, Creatorul nu ne-a spus că această moarte va fi pentru noi pricina unor bunătăţi şi a unei vieţi mai slăvite, ci ne-a arătat-o ca pe un lucru care aduce nenorocirea şi destrămarea noastră. Tot aşa, atunci când i-a izgonit pe Adam şi pe Eva din rai, a facut-o sub infăţişarea exterioară a mâniei prefăcându-Se că spune: „Fiindcă aţi călcat porunca, veţi fi scoşi afară din rai”, ca şi cum acesta din urmă ar fi fost luat de la ei fiindcă de acum erau nevrednici să locuiască în el. Dar în toate acestea stătea planul dumnezeiesc care făcea şi conducea totul spre scopul dintru inceput al Creatorului. Nu neascultarea a introdus moartea in casa lui Adam şi nu călcarea poruncii l-a scos din rai, căci este evident că Dumnezeu nu i-a creat pe Adam şi Eva ca să rămână în rai, care e doar o părticică a pământului, ci pentru ca să le supună tot pământul. De aceea nu spunem că i-a izgonit de aici pentru că încălcaseră porunca, intrucât şi dacă n-ar fi călcat-o, n-ar fi fost lăsaţi pentru totdeauna aici.

Vezi deci cum Dumnezeu, Care în purtarea Sa de grijă ne conduce spre ceea ce vrea pentru noi, se foloseşte de cele ce ni se intâmplă în afară pentru a săvârşi prin toate mijloacele ceea ce avea în gând spre folosul nostru. Fiindcă ştia dinainte inclinaţia noastră spre tot felul de rele, El a făcut în chip iscusit din urmările lor vătămătoare un mijloc de intrare in bunătăţile [viitoare] şi de îndreptare a stării noastre stricate. Dar El singur ştie aceste lucruri. Dar după ce am fost povăţuiti în ele şi prin ajutorul pe care l-am primit atunci când ele s-au realizat încetul cu încetul, cunoaştem şi simţim că lucrurile nu puteau fi altfel decât aşa cum au fost prevăzute de el. Aşa sunt toate lucrurile care vin de la El, chiar dacă pot părea altfel: la Dumnezeu ele n-au nimic de-a face cu răsplătirea [răzbunarea], fiindcă El Se uită mereu la folosul celor cu care Se poartă astfel. Şi unul din aceste lucruri e şi gheena.

Socotesc că slăvitul Creator va da cândva o dezlegare dificilei chestiuni a chinurilor [gheenei] făcând un gest de imensă şi nespusă milă, din care se va face mai bine cunoscută bogăţia iubirii, puterea întelepciunii, ca revărsare statornică a valurilor bunătăţii Lui. Milostivul Creator n-a adus la existenţă fiinţele raţionale ca să le ţină deoparte pentru nişte chinuri fără sfârşit şi fără milă, din pricina unor fapte despre care ştia foarte bine că vor fi săvârşite încă din clipa în care le-a creat. Şi totuşi le-a creat. Cu atât mai mult cu cât plănuirea răului şi răzbunarea lui sunt patimi proprii făpturilor create, iar nu Creatorului; e ceea ce se intâmplă creaturilor când nu mai inţeleg, nici nu-şi dau seama ce li se întâmplă în ceea ce fac sau gândesc: când li se întâmplă un lucru neaşteptat, sunt imboldiţi de aprinderea mâniei să se răzbune. Dar acest lucru nu este propriu Creatorului Care ştia, încă dinainte de a fi desenat unul singur din tablourile creaţiei, tot ceea ce avea să preceadă şi să urmeze, faptele şi intenţiile fiinţelor raţionale.

Nimeni din cei care-şi închipuie că sunt zeloşii adevărului să nu-şi închipuie că introducem o inovaţie personală, nişte lucruri nicicând învăţate de Părinţii ortodocşi din vechime, ca cum am emite o opinie în dezacord cu adevărul. Oricine vrea poate să ia în mână scrierile fericitului Tâlcuitor [Teodor al Mopsuestiei], bărbat plin din belşug de darurile harului, caruia i s-au încredinţat tainele ascunse ale Scripturilor spre a povăţui pe calea adevărului toată plinătatea Bisericii; care mult decât toţi [Părinţii] ne-a luminat cu inţelepciune pe noi, răsăritenii, care n-avem o inteligenţă pe măsura strălucirii scrierilor sale insuflate de Duhul lui Dumnezeu. Căci noi nu respingem cuvintele lui — să nu fie! —, ci mai degrabă îl primim ca pe unul din apostoli, iar pe oricine se împotriveşte cuvintelor sale, se indoieşte de interpretările sale sau şovăie în faţa afirmaţiilor sale, îl socotim străin de plinătatea Bisericii si rătăcit de la adevăr. Prin urmare, deşi am putea dovedi aceasta prin multe pasaje dintr-un mare număr din volumele sale, află că el lămureşte cel mai bine acest lucru la sfârşitul primului volum pe care l-a alcătuit „Impotriva celor ce pretind că păcatul a fost semănat in fire” ^[104] . Iată ce spune după alte afirmaţii luminoase:

 Din fericitul Teodor [al Mopsuestiei] Tâlcuitorul:

„In lumea viitoare cei care au ales aici binele vor primi mângâierea celor bune împreună cu laude, iar cei răi care s-au întors toată viaţa lor spre fapte rele, o dată ce gândirea lor va fi îndreptată prin pedepse şi frica de ele, vor putea alege binele, căci vor invăţat cât de mult au păcătuit stăruind în rău şi nefăcând binele. In acest fel vor putea primi şi cunoaşte o învăţătură mai bună decât cea a fricii de Dumnezeu, se vor deprinde să se ţină de ea de bunăvoie si aşa se vor învrednici de mângâierea generozităţii lui Dumnezeu. Căci [Hristos] n-ar fi spus: «Până ce nu vei da cel din urmă bănut» [Mt 5, 26], dacă n-ar fi fost cu putinţă pentru noi să ne izbăvim de păcate plătind pentru ele prin pedepse. Nici n-ar fi spus că o slugă «va bătută mult» iar alta «va fi bătută puţin» [Lc 12, 47-48], dacă pedepsele date după măsura păcatelor noastre nu vor avea un sfârşit.”

Acestea şi altele asemănătoare fericitul Teodor le-a predat în cărţile sale în chip limpede şi neascuns, cu cuvinte spuse pe faţă şi simple, neintunecate, spre folosul înţelegerii şi învăţătura celor ce iubesc adevărul, arătând ce se cuvine să gândim despre Dumnezeu, Creatorul a toate, despre povăţuirea pe care ne-o dă şi despre judecata viitoare.

Dat fiind însă că, potrivit cuvântului Domnului [Mt 18, 16], adevărată e mărturia a doi oameni, mai cu seamă când e vorba de oameni minunaţi şi luminaţi de Dumnezeu, să intărim cuvântul nostru cu un alt martor la fel de vrednic de crezare ca primul, din al cărui izvor a băut insuşi Teodor cel limpede grăitorul; înalta minte şi marele dascăl al Bisericii, Diodor.

 Din sfântul Diodor, episcopul Tarsului:

Fericitul Diodor, minunatul între invăţători şi dascălul lui Teodor, confirmă cu această opinie pe care o infăţişează cu autoritate în cartea a V-a a lucrării sale ,,Despre Providenţă”, unde scrie: „Există o răsplată hărăzită ostenelilor, şi care e vrednică de dreptatea Creatorului, dar loviturile pe care le vor primi cei răi nu vor fi veşnice. Şi pentru ei viaţa viitoare în nemurire nu va fi fără folos. Dacă vor fi loviţi pentru scurtă vreme, după cum şi merită, pe măsura ticăloşiei şi a răului pe care l-au săvârşit, o dată ce vor fi primit o răsplătire pe măsura faptelor lor şi vor fi suferit puţină vreme, desfătarea lor în nemurire va fi pentru totdeauna.” Şi revenind cu mai multă exactitate asupra celor spuse, adaugă: „Aşa cum timpul nemuririi e de lung faţă de cel al luptelor, care e cel al lumii de aici, aşa şi pedepsele sunt mult mai mici faţă de numărul şi mărimea păcatelor. Invierea din morţi nu e numai a celor buni, ci şi a celor răi. Căci bunătatea lui Dumnezeu trebuie avută la mare cinste: ea pedepseşte cruţând.”

Acestea sunt cuvintele şi gândirea fericitului Diodor. Iar mai încolo în cartea a VI-a spune următoarele: „Căci în imensul Său har Dumnezeu ascunde prin răsplătiri măsura ostenelilor şi micşorează pedeapsa celor pedepsiţi, scurtând lungimea lor. Şi nu lasă timpul osândei să fie pe măsura timpului greşelilor, căci Dumnezeu îi pedepseşte mult mai puţin decât ar merita ei, aşa cum pentru cei buni lungeşte peste măsură timpul mângâierii, pentru că răsplătirea nu va avea sfârşit. Căci, aşa cum spuneam, nu trebuie să credem că Dumnezeu va tolera pentru totdeauna relele care sunt consecinţa greşelilor şi care-i ţin şi îi lovesc pe cei care greşesc.”

După care repetând adaugă: „Osânda judecăţii la chinuri nu seamănă deloc cu mângâierea Impărăţiei pe care o vor dobândi apoi”. Cu cuvinte asemănătoare pe aceeaşi temă şi care exprimă aceeaşi opinie aduce în discuţie şi cazul demonilor şi al marii lor inclinări spre rău, dar spune că „nici măcar o atât de mare răutate nu poate întrece măsura bunătăţii lui Dumnezeu”.

Aceste minunate intelegeri şi opinii, care duc la iubire şi uimire în fata Creatorului, le au deci stâlpii Bisericii. Ele vorbesc despre economia şi judecata viitoare a lui Dumnezeu, despre măretia milei lui Dumnezeu, a cărei bunătate intrece si covârşeşte răutatea creaturilor. Ele alungă din gândul nostru conceptiile copilăreşti despre Dumnezeu ale celor ce introduc răul şi patimile în Firea Lui şi spun că El Se schimbă după împrejurări momente. Ele ne invată in acelaşi timp despre pedepsele şi osândele de aici şi de dincolo, arătându-ne cu ce gânduri milostive şi în ce scop a ingăduit ca ele să vină peste noi şi ce lucruri bune vor ieşi din ele: nu ca să ne piardă, nici ca să le îndurăm în veac, ci ca un părinte, nicidecum ca să se răzbune, ceea ce ar fi semnul unei uri. Pentru că gândind aşa despre Dumnezeu, uimirea care ne loveşte inaintea Lui să ne ducă spre iubirea Lui care ne va face să ne ruşinăm şi să îndreptăm vietuirea noastră de aici.

Să ne întoarcem acum la tema noastră şi la cele vorbite mai sus, acum că suntem incredintati că tot ceea ce bunul şi atotinteleptul nostru Dumnezeu săvârşeşte pentru noi face spre îndreptarea noastră, că nu ne duce spre pierzanie spre rău, că lucrurile dureroase [ale gheenei] pe care le îngăduie vor avea un sfârşit, nu însă şi cele bune; pentru că pe cele dintâi le lasă să vină ca să primim să ne schimbăm şi să ne servească pentru bine, iar pe cele din urmă ca să rămânem pururea in ele. Deci tot ce vine de la El seamănă cu o pedeapsă sau osindă nu vine ca să ne facă să plătim nişte fapte rele trecute, ci pentru folosul pe care l-am putea scoate din ele, căci ne face să devenim conştienti de cele trecute, numai pentru a sădi in noi ura fată de păcat. E ceea ce ne aduce aminte Scriptura, aşa cum s-a lămurit în chip sănătos de mai multe ori mai sus; şi anume că Dumnezeu nu pedepseşte, ci indreaptă răul. Primul lucru e propriu celor răi, al doilea e propriu unui părinte. Scriptura pare să ni-L arate [pe Dumnezeu] ca şi cum El ne-ar aduce binele şi răul ca pe o răsplată, în timp ce scopul Său nu e acesta, ci numai acela de a sădi în noi iubirea şi frica, pentru ca să ne curătim vietuirea, căci prin iubire poate să sporească nobletea gândirii noastre.

Dacă nu aşa ar sta lucrurile, ce legătură are atunci venirea lui Hristos cu faptele generatiilor dinainte de ea? Să fie oare această imensă milă răsplătirea văzută pentru acele fapte rele? Spune-mi, deci, dacă Dumnezeu e Cel ce răsplăteşte şi tot ce face face ca o răsplătire, oare ce fel de răsplată potrivită vezi aici, omule? Arată-mi.

Să nu introducem, aşadar, nicidecum în Dumnezeu şi în lucrările Lui vreo idee de răsplătire [răzbunare], ci mai degrabă de purtare de grijă părintească, de economie inteleaptă, de dorintă deplină a binelui nostru, şi de iubire desăvârşită. Dacă e iubire, atunci nu mai e răsplătire, şi dacă e răsplătire, atunci nu mai e iubire. Iubirea nu răsplăteşte dând lucruri bune sau pedepse pentru cele trecute, ci priveşte la cele de folos în viitor, cercetează viitorul, nu trecutul. A gândi altfel inseamnă, potrivit acestei conceptii copilăreşti, că avem un Creator slab Care — vorbesc aici ca un om —, întrucât cele pe care le-a plăsmuit s-au stricat împotriva voii Lui, a născocit un alt plan, pregătind din pricina acelei stricăciuni lucruri rele pentru ele. Iată nişte slabe intelegeri cu privire la Creator.

Dacă vrem să vedem că într-adevăr există o Pronie ascunsă în desfăşurarea creatiei şi că judecătile lui Dumnezeu poartă taine — căci folosirea unor asemenea cuvinte e nepotrivită atunci când contemplarea ne face să ne apropiem de Firea Creatorului, fiindcă ele nu corespund cunoaşterii şi insuşirilor acestei Firi, dacă le comparăm cu faptele deja săvârşite —, atunci veniti să-I strigăm lui Dumnezeu împreună cu fericitul David zicând: „Judecătile Tale sunt adânc mare” [Ps 36, 7]. Iată o intelegere care prin darul cunoaşterii Duhului a simtit ceva din cele ce sunt mai presus de trupuri şi sunt mai lăuntrice decât cuvintele şi imaginile care sunt luate de la ele.

Pentru că atunci când vorbim despre Dumnezeu vorbim de mânie, furie, ură ş. a. m. d., nu trebuie să ne închipuim că El şi face ceva cu mânie, furie sau gelozie. Vorbind despre Dumnezeu, Scriptura foloseşte multi termeni figurati care sunt foarte departe de adevărata Lui Fire. Aşa cum firea noastră ratională a ajuns treptat mai luminată şi mai inteleaptă prin sfânta cunoaştere a tainelor ascunse în cele spuse [Scriptură] despre Dumnezeu, invătând că nu trebuie să inteleagă totul exact aşa cum stă scris [la modul literal], ci că in forma exterioară trupească a relatărilor ei trebuie să vadă economia ascunsă in ele şi cunoaşterea veşnică a lui Dumnezeu care guvernează toate, tot aşa în viitor vom ajunge să cunoaştem şi să invăţăm multe lucruri care vor părea contrare faţă de ceea ce cunoaştem acum, iar rânduiala lucrurilor care va domni acolo va destrăma cunoaşterea precisă pe care credem că o avem aici in tot ceea ce ne inchipuim despre adevăr. Căci sunt nesfârşite lucruri care n-au urcat incă in gândul nostru şi nu sunt nici măcar făgăduinţe din partea lui Dumnezeu.

Prin urmare, spunem că şi în chinurile gheenei şi osânda la ele e ascunsă o taină: inţeleptul Creator a luat ca punct de plecare răutatea faptelor şi a voinţei noastre folosindu-se de ea ca un mijloc de a duce la desăvârşire Economia mântuirii Lui; in ea se găseşte o invăţătură care ne face inţelepţi, precum şi un folos cu neputinţă de descris atât pentru ingeri, cât şi pentru oameni, dar care cât va ţine timpul rânduit pentru ele [chinuri] scapă celor pedepsiţi, fie demoni, fie oameni.

Dacă lumea viitoare e in intregime har, iubire, milă şi bunătate — căci şi invierea din morţi e o dovadă a milei lui Dumnezeu, a belşugului revărsării iubirii Lui care nu poate fi răsplătită —, cum ar mai putea cuprinde economia ei răsplătiri pentru faptele noastre bune sau rele? Căci dacă vorbim de răsplătire, atunci cel care răsplăteşte trebuie să afle mai intâi binele şi răul faptelor comise şi cum să răsplătească pe măsura lor. Şi intrucât aceste fapte se schimbă de la o zi la alta, atunci şi cunoaşterea pe care o are despre ele trebuie să se schimbe şi ea, iar gândurile Lui îşi au originea in cauze exterioare care se află in timp.

Dacă insă Impărăţia şi gheena se ivesc in gândul preabunului Dumnezeu plecând de la binele şi răul faptelor noastre, atunci gândurile Lui privitoare la ele nu sunt veşnice. Or El cunoaşte dreptatea şi păcatul inainte ca acestea să se arate. Prin urmare, Impărăţia şi gheena sunt realităţi milostive, gândite in existenţa lor de Dumnezeu din pricina bunătăţii Lui veşnice, şi nu ca răsplătire, chiar dacă li s-a dat numele de răsplătire. A spune şi gândi că în ele e amestecată o lipsă de iubire sau de milă e o opinie blasfematorie şi o insultă la adresa lui Dumnezeu Domnul nostru. Iar a spune că El ne predă focului, suferinţelor, chinurilor şi la tot felul de rele inseamnă a atribui Firii lui Dumnezeu o duşmănie faţă de creaturile raţionale pe care le-a creat prin har, sau a-L face să lucreze sau să gândească din ranchiună sau cu gând de revanşă, ca şi cum S-ar răzbuna. Or în tot ce face El nu e nimic care să nu fie in intregime milă, iubire şi compasiune; aceasta e alfa şi omega în tot ce-L poartă. In ce-L priveşte, toate faptele la care se gândeşte să le facă pentru noi sunt fără inceput; in ce ne priveşte insă, noi le cunoaştem în timp şi pentru noi ele au inceput. Vrednică de inchinare e blânda indurare şi nemăsurata bunătate a Domnului nostru; El inmulţeşte ameninţările, dar prin har micşorează pedepsele pentru ca iubirea Lui să sporească în noi. Fie Numele Lui binecuvântat. Amin.

Aici se sfârşeşte cuvântul pe care l-am făcut potrivit scopului dumnezeiesc despre contemplarea [inţelegerea duhovnicească] a marii judecăţi viitoare, pe cât s-a dat de către harul lui Dumnezeu slăbiciunii noastre să avem o opinie cu privire la intenţia mai inaltă decât toate a Celui ce dă viaţă tuturor, Dumnezeu, Părintele a toate.

fragm. din cartea Sf Isaac Sirul: Cuvinte către singuratici, partea 2, recent descoperită

„Omul lui Dumnezeu”, film dedicat vieţii şi activităţii Sfântului Nectarie de la Eghina (online, subtitrare Ro)

„Am mers toţi la Kiev şi am făcut rugăciune. Şi eram împreună cu părintele Porfirie, cu părintele Paisie, cu părintele Iacov şi alţi oameni ai lui Dumnezeu. Iar eu plângeam mult. Şi pe toţi ne întărea părintele Porfirie, care mi-a zis: „Părinte Evmenie, nu plânge aşa, nu va fi acum războiul; mai târziu va fi!”