O, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.

Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?
Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare.
Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou.
Vântul suflă spre miazăzi şi se întoarce spre miazănoapte; apoi iarăşi se întoarce şi începe din nou aceleaşi rotiri.
Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo.
Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind.
Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.
Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, demult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.
Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va întâmpla mai pe urmă, nu va lăsa nicio urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu.

[…]

Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt!
Ce este strâmb nu se poate îndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr.

[…]

Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt.
Căci unde este multă înţelepciune este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere…

 Eclesiastul [3- 11; 14, 15; 17, 18 ]

Starețul Sofronie de la Essex: „Unora li se pare că, dacă îţi pot face vreun rău, trebuie să se folosească de acea putinţă, ca omul, de frica răului să lucreze pentru ei”

fo78_slider1

Arta de a trăi

27 Iulie, 1957

Dragă matuşka Nataşa, pace vouă şi binecuvântare de la Domnul.

Am primit scrisoarea dumneavoastră de pe 8 Iunie. Vă scriu mai rar decât mi-aş fi dorit. Iar aceasta, într-o mare măsură, ca urmare a unor împrejurări din viaţă mea ce nu atârnă de mine. Eu tot mereu nutresc nădejdea că omenirea va „obosi” de duhul vrăjmăşiei şi va dori adevărată pace. Atunci nouă tuturor ne va fi mai uşor de trăit, şi va deveni cu putinţă să ne scriem sau chiar să ne întâlnim „în carne şi oase”. Deocamdată însă oamenii „iubesc mai mult întunerecul” vrăjmăşiei, „decât lumina” iubirii şi a păcii(Ioan 3;19).

Întotdeauna am gândit (când eram încă „artist”), şi nu încetez să gândesc, că cea mai înalta artă este arta de a trăi. Cât de adesea oamenii manifestă deosebite daruri de a-şi controla până şi cele mai fine mişcări ale degetelor (la muzicieni), până şi cea mai minuţioasă cântărire a fiecărui cuvânt (la poeţi şi scriitori), până la nuanţe abia desluşite (la pictori), atunci când se afundă în lucrarea lor făuritoare. Şi iată că aproape toţi aceşti „artişti”, în viaţa de zi cu zi se dovedesc total incapabili să-şi stăpânească nu numai cele mai subţiri amănunte ale stării lor sufleteşti, ale emoţiilor şi ale depănării gândurilor, dar până şi în a-şi stăpâni cele mai grosolane patimi.

Aşadar, arta de a trăi, adică de a se stăpâni în fiecare clipă, în fiecare loc, în fiecare activitate, cu fiecare om, este, fără îndoială, cea mai înaltă dintre toate artele; dar este şi cea mai dăinuitoare, deoarece ea trece împreună cu omul dincolo de mormânt, în viată veşnică. Eu, precum ştiţi, în vârtutea slujirii mele, propovăduiesc această artă de a trăi, cu toate că îmi cunosc deplină mea neindestulare. Îmi este limpede că nici o suferinţă a lumii nu poate fi nicicum atribuită Făcătorului ei. În chip curios, oamenii aleg nu ce este mai bun, dar ceva mediu. Nu spun: ce este „mai rău” – dar ceva mediu. Cu toate acestea, acel mediu, când omul se agaţă de el şi nu vrea să-şi lărgească inima, acel „mediu” devine ceva mediocru [meschin, n.n.], îngust. Astfel, intreagă viaţa noastră se risipeşte în lupta cu îngustimea inimilor oamenilor. Şi, va mărturisesc, adesea mă văd la limitele deznădejdii. Oamenii – şi cei buni, şi cei dragi, şi cei deştepţi, şi cei culţi — nu sunt în stare a se înţelege unul cu altul, iar ţesutul vieţii se sfâşie la fiecare pas. A-l reface din nou nu este cu putinţă decât prin cea mai încordată putere a unei iubiri care se dăruieşte celorlalţi. Şi când ai dăruit totul, dar la unime nu ai ajuns, inima doare puternic, şi împreună cu ea întreaga-ţi făptură.

Aşa că, vedeţi, vă mărturisesc starea sufletului meu cea mai frecventă acum, adică în anii bătrâneţii, când mi-au slăbit puterile, când văd sfârşitul vieţii, şi nu văd să fi atins ceea ce caut şi am căutat de-a lungul întregii mele vieţi. Vădit că în limitele pământeşti aceasta va şi rămâne de neatins. Iar ieşirea de aci neapărat va fi însoţită de durere pentru starea lumii.

Să nu înţelegeţi cuvintele mele de mai sus ca arătând puţinătatea sufletului meu. Nu. Este mai curând durere, împreună-pătimire. Plicticos [obositor, n.n.] lucru, întreaga viaţă să te lupţi cu ignoranţa, cu relele înclinări ale voii oamenilor. Plicticos, pentru că oamenii NU vor binele şi lumina. Experienţa de veacuri a arătat limpede nefolosul dezbinării şi luptelor unii cu alţii. S-ar zice că ar fi cu putinţă… şi că ar fi vremea… a înţelege că unirea puterilor ar trebui să ducă la faptul că toţi oamenii să trăiască deplin îndestulaţi, însă patima de a domina, de a comanda, atâta s-a înrădăcinat în inimile oamenilor, încât omului tocmai aceasta i se pare cât se poate de firesc.

Iată, scrieţi că va mâhneşte lipsa de bună înţelegere între „noi” aici. Această este iarăşi pentru că unora li se pare că, dacă îţi pot face vreun rău, trebuie să se folosească de acea putinţă, ca omul, de frica răului să lucreze pentru ei. Oamenii nu au gândul că, dacă ei pot face binele, chiar trebuie, mai presus de orice altceva, să se şi folosească de acea putinţă spre binele aproapelui. Nu. Sărăcia, slăbiciunea, dependenţa omului, ei doresc a le folosi numai în scopuri egoiste. Iar pe cel mai slab nici nu-l privesc ca pe un om, ci ca pe o făptură inferioară, zidită special ca să lucreze pentru ei.

Bineînţeles, toată lupta în această lume se învârte în jurul dorinţei din partea unora de a-şi folosi puterea, adică de a robi pe ceilalţi prin silire; iar ceilalţi — îşi îndreptează toate puterile spre a-şi apăra dreptul unei vieţi omeneşti.

Desigur, când cineva ne devine prieten, nu înseamnă că cei cu care prietenul nostru nu se poate înţelege vor înceta să ne fie prieteni. Iar faptul că rămâneţi în bune relaţii faţă de „H.” şi de ceilalţi mă bucură adânc. Altfel, ar fi fost cât se poate de rău. Da, oamenii cel mai adesea gândesc pe jumătate, conştientizează pe jumătate, în chip ciudat, ei înşişi nu înţeleg ce fac. Ei sunt oameni de la care nu poţi aştepta mult: sunt pe jumătate iresponsabili. Sunt sigur că şi cu mine sunt neapărat împrejurări când, din curată neştiinţă omenească, sau chiar neputinţă nu răspund aşteptărilor altora. Sau văd lucrurile cu totul altfel, şi aşa, fără să vreau, smintesc oamenii. Astfel, noi toţi avem nevoie de mila lui Dumnezeu. Părintelui îi scriu câte ceva despre bisericuţa noastră. Despre cum slujim acolo. Pe măsură ce trec anii devin tot mai sigur că, pentru voi, întoarcerea în Patrie v-a fost mântuitoare. (…) Totdeauna va pomenesc şi vă iubesc. Tare mi-aş dori să văd cum au ajuns băieţii acum. (…) Mormintele voastre sunt păstrate în bună stare.

Va pomenesc în fiecare zi dimineaţa şi seara. Rog pe Dumnezeu ca să vă binecuvînteze şi păzească pe voi toţi. (…)

Totdeauna al dumneavoastră întru Hristos,

Arhimandrit Sofronie.

Arhimandritul Sofronie: Din viaţă şi din Duh

– aforisme duhovniceşti –

Prima parte

Iubiţii mei fraţi si surori, deschideti-va inima pentru ca Duhul Sfant sa intipareasca acolo chipul lui Hristos. Atunci veţi fi, incetul cu incetul, vrednici sa aveţi in voi bucuria si intristarea, moartea si invierea. Lumea nu cunoaşte nimic mai nobil decât chemarea de a fi creştin. Dar cu cat scopul este mai inalt, cu atât realizarea lui este mai anevoiasa.

Contemplaţi minunatul tablou pe care ni-l dezvăluie Dumnezeu in creaţia cosmosului si in plăsmuirea omului după chipul si asemănarea Sa. Ceea ce căutam noi nu se limitează la efemera viata cotidiana, ci sa fim cu Dumnezeu si sa dobândim in noi viata in toata amploarea ei, cosmica si divina.

In viziunea noastră spirituala, trebuie sa unim fiinta cosmica si Fiinţa divina, creatul si Necreatul.

La inceput era Cuvântul. Fara El nimic nu exista din ceea ce este. In fiecare zi, simţim in trupul nostru experienţa chinuitoare a vieţii mizerabile. Cu toate acestea, suntem creaţi după chipul lui Hristos, al Absolutului. Intrebarea, misterul vieţii noastre ii constituie trecerea de la relativ la Absolut. Daca fiinţa umana a fost creata de Dumnezeu, ea nu trebuie sa moara. Dumnezeu a creat viata cu Hristos – Dumnezeu, nemurirea, veşnicia. După revelaţie, veşnicia lui Dumnezeu ne poate fi impartasita.

Pentru a imprima o mişcare perpetua trupului nostru, aplecat spre nepăsare, trebuie sa nădăjduim in Dumnezeu ca Persoana, adică la ceea ce este desăvârşit.

Cum sa ne mantuim? Cum sa ne curăţim trupul? Cum sa ne eliberam de robia păcatului si de puterea morţii? Aceasta trebuie sa fie preocuparea noastră de fiecare clipa, mereu mai accentuata, mai vie. Viata este atât de scurta si scopul atât de inalt, dar atât de indepartat.

Pentru Biserica Ortodoxa, mântuirea omului inseamna indumnezeirea lui.

Trebuie sa invatam sa trăim prin viata veşnica a lui Dumnezeu însuşi. Ce inseamna indumnezeirea omului? Inseamnă sa trăim asa cum a trăit Domnul, sa dobândim gândurile si sentimentele lui Hristos, mai ales in ultimele momente ale vieţii Sale pământeşti.

După căderea in păcat, sufletul omului a devenit câmpul de lupta intre Dumnezeu si diavol.

Samanta pe care Satana a aruncat-o in inima si mintea lui Adam – ideea de a deveni dumnezeu fara Dumnezeu – s-a inradacinat atât de adânc in fiinta noastră, incat ne aflam neincetat in robia păcatului.

Chiar de la naştere, devenim moştenitorii lui Adam. Putem sa trăim starea de cădere, care este o indepartare dureroasa de la dragostea Tatălui, ca singura realitate a fiinţei umane. In lume ne scăldam in atmosfera si admiraţia păcatului. Trăim cu uşurinţa si foarte adesea, ne ruşinam sa ne mărturisim credinţa, sa spunem ca suntem creştini.

Sa nu aveţi prea multa incredere in educaţia aleasa pe care ati primit-o in lume. Civilizaţia in care trăim este o cultura a căderii.

După doua războaie mondiale – si războaiele sunt, prin excelenta, consecinţa păcatului – lumea contemporana a pierdut harul Sfantului Duh. Or, nu putem intelege divinitatea lui Hristos fara Sfantul Duh. A crede ca Acest Om, Care este cu adevărat Om, este Creatorul cosmosului, ne depăşeşte. A crede ca însuşi Dumnezeu S-a intrupat, ca ne-a chemat sa fim cu El in veşnicie, iată ceea ce lipseşte multor oameni de azi, mai ales printre cei de ştiinţa.

Ce este mântuirea? Moartea trupului nostru, este ea condiţia trecerii in împărăţia lui Hristos? Cum putem sa intarim in noi voinţa de a trai după poruncile lui Hristos, după Sfantul Duh?.

Un singur lucru este important: sa păstram intensitatea rugăciunii si a pocăinţei. Atunci moartea nu va fi o piedica, ci o trecere spre împărăţia pentru care vom fi pregătiţi prin împărtăşirea cu Trupul si Sângele lui Hristos, prin rugăciune si chemarea numelui Sau: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi si lumea Ta.”

„Aştept invierea morţilor si viata veacului ce va sa fie”. Ce semnifica aceasta ultima fraza din Simbolul de credinţa? Nu putem accepta ideea veşniciei decât daca aceasta pătrunde deja in viata noastră.

Dumnezeu n-a creat moartea. Daca Dumnezeu, cum o spune Hristos, este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacob, inseamna ca aceştia nu sunt morţi. Pentru Dumnezeu, toţi sunt vii.

Acedia, in sens etimologic, inseamna „lipsa de grija pentru mântuire”. Intreaga umanitate, cu rare excepţii, trăieşte in starea de acedie. Oamenii au devenit indiferenţi fata de mântuirea lor. Ei nu caută viata in Dumnezeu, ci se mărginesc la formele de viata trupeasca, la nevoile zilnice, la plăcerile lumii si la faptele de rutina. Cu toate acestea, Dumnezeu ne-a creat din nimic, după chipul Absolutului si asemănarea Sa. Daca aceasta revelaţie este adevărata, absenta grijii pentru mântuire nu este altceva decât moartea sufletului.

Deznădejdea este pierderea conştiinţei ca Dumnezeu doreşte sa ne dăruiască viata veşnica. Lumea trăieşte in deznădejde. Oamenii s-au condamnat la moarte ei insisi. Trebuie sa luptam „corp la corp” impotriva acediei.

Partea a 2-a

Viata lumii se desfăşoară in jurul unor plăceri omeneşti, iar viata duhovniceasca este neglijata. Trebuie sa inversam aceasta stare de lucruri, sa punem viata duhovniceasca in centrul vieţii noastre.

Inţelepciunea lumii nu poate sa salveze umanitatea. Parlamentele, guvernele, organizaţiile complexe ale statelor contemporane celor mai avansate sunt neputiincioase. Umanitatea suferă neincetat. Singura ieşire este de a găsi in noi intelepciunea, hotărârea de a nu mai trai după principiile acestei lumi, ci de a urma pe Hristos.

Cum putem sa ne aflam calea? După Evanghelie, Hristos este calea noastră.

Important este sa avem conştiinţa ca Hristos este Dumnezeu. Cel ce Il iubeşte va fi veşnic aproape de El, acolo unde este.

Unde este sufletul nostru? Trebuie sa ni-l inchipuim pe Dumnezeu ca Om daca vrem sa fim cu Hristos, cu Logosul divin in care Tatăl a revărsat tot ceea ce este din veşnicie. Daca il consideram ca Dumnezeu, este un Dumnezeu desăvârşit. Daca Il vedem ca om, este un Om desăvârşit. Inţelepciunea, smerenia, viata, lumina cea veşnica, totul exista in El.

In viata noastră fiecare pas este cu neputinţa de despărţit de dogmele fundamentale ale credinţei noastre.

Asa cum Hristos in Gradina Ghetsimani si pe Golgota trăia cu gândul la Dumnezeu Tatăl, tot astfel trebuie sa trăim si noi, in fiecare clipa, cu gândul la Dumnezeu, dar mai degrabă prin Hristos decât prin Tatăl, căci prin Fiul ajungem la Tatăl. Prin trăire, viata devine hristocentrica.

Singurul lucru care ne atrage este Persoana lui Hristos. Trebuie sa trăim in Hristos ca măsura divina si umana a tuturor lucrurilor. In Hristos II avem pe Dumnezeu, Creatorul nostru. In Hristos avem modelul, revelaţia planului lui Dumnezeu cu omul. Dragostea lui Hristos trebuie sa umple de-a pururi inima noastră. Nu trăim in Hristos prin gândirea abstracta. Dumnezeu Se dezvăluie in noi prin implinirea poruncilor Sale. II trăim pe Hristos ca pe propria noastră viata, nu ca pe cineva pe care l-am cunoaşte numai formal.

Hristos a spus: Eu sunt Calea. Daca El este Calea, nu trebuie sa-L urmam formal, din exterior, ci prin trăire interioara. Sa ne aducem aminte ca pe Golgota si in Ghetsimani, El se lupta impotriva tuturor. Singur.

Uneori, când dragostea lui Hristos ne pătrunde, simţim veşnicia. Aceasta nu poate fi inteleasa pe cale raţionala. Dumnezeu acţionează intr-un fel propriu, care scapă puterii noastre de percepţie. Nu trebuie sa fim prea raţionali in viata creştina.

Sunt semne exterioare care ne ajuta sa apreciem la ce distanta ne aflam de Hristos. Urmam noi cuvântul evanghelic? Am atins desăvârşirea, adică dragostea pentru intreaga lume, fara deosebire intre prieteni si duşmani?

Nu exista deosebire intre poruncile lui Hristos si viata lui Dumnezeu Insuşi.

Rămânând in poruncile Lui, devenim asemenea lui Hristos. Cum sa petrecem o zi fara de păcat, adică in sfinţenie? Iata o intrebare cu adevărat grea. Cum sa ne schimbam fiinta, gândurile, sentimentele si chiar atitudinile pentru a nu păcătui impotriva Tatălui ceresc, a lui Hristos, a Duhului Sfant, a oamenilor, a fratelui nostru si a tot ceea ce este viu?

„Invredniceste-ne, Doamne, in ziua aceasta fara de păcat sa ne păzim noi”. V-am amintit adeseori aceasta rugăciune a Bisericii. Viata fara de păcat pe pamant ne deschide porţile cerurilor. Nu bogăţia mintii ne salvează sufletul, ci viata fara de păcat ne pregăteşte sa trăim cu Dumnezeu in veacul ce va sa fie. Harul Duhului Sfant ne invata adevărurile veşnice atât cat trăim după aceste porunci: iubeşte pe Dumnezeu din toata fiinta ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti! Da, sa paziti mereu aceste porunci! Stăruiţi in rugăciune, in nevointe, petreceti o zi fara de păcat. Toate celelalte va vor fi date de Dumnezeu.

„Pentru a păstra Harul Duhului Sfant, trebuie sa nu primim nici un gând care nu-i place lui Dumnezeu”, ne spune „Stareţul” Siluan. Iata nevointa noastră. Iata cultura noastră. Când este vorba de mântuire, aceasta lupta cu gândurile nu se sfârşeşte decât la moarte. Incepe si reincepe fara incetare.

Nu putem sa dobândim in noi chipul lui Hristos decât daca suntem cu adevărat uniţi, cum le cerea Hristos ucenicilor Sai: Iubiti-va unii pe alţii, pentru ca lumea sa cunoască ca sunteţi ai lui Hristos (Ioan 15, 12).

„Pentru mine, viata celorlalţi preţuieşte mai mult decât propria-mi viata”. Nu vor mai exista intre voi neintelegeri când veţi fi inteles aceasta. Dezlegarea unei probleme sau a unei neintelegeri nu tine de nici o organizaţie, de nici un anumit mod de conduita, ci de hotărârea de a suporta totul. Fiecare dintre noi trebuie sa aibă pentru ceilalţi o inima de mama.

Trebuie sa fim foarte sensibili la nevoile altora. Atunci vom fi una si binecuvântarea lui Dumnezeu va fi din belşug cu voi. Trebuie sa avem conştiinţa lui Hristos, Care poarta in Sine lumea intreaga; in aceasta consta universalitatea fiintei umane. Cuvântul lui Hristos nu trece, este veşnic.

Partea a 3-a

Daca, asa cum mărturisim in Crez, Hristos este Dumnezeu adevărat, Mântuitorul lumii, Creatorul ei, prin Care toate s- au făcut, cum putem sa ne reducem credinţa pe care o avem la o problema de naţionalitate, de loc, de epoca…? Eu nu cunosc nici un Hristos grec, rus, englez, arab… Hristos, pentru mine, este totul. Fiinţa mai presus de cosmos.

Se spune adesea in Sfânta Scriptura ca Hristos a murit pentru lumea intreaga, pentru păcatele ei. Din moment ce limitam Persoana lui Hristos, din momentul ce Il coboram in planul naţionalităţilor, pierdem totul si cădem in infern. Atunci drumul este deschis urii intre naţiuni, neantelegeri intre clasele sociale. Citiţi pe Sfanţul Siluan. In lume, pentru el, fiecare isi are rolul sau: unul este rege, altul patriarh, profesor sau muncitor. N-are importanta. Intre a fi rege sau muncitor, nu este nici o deosebire pentru Sfantul Siluan. Pentru ca acela care Il iubeşte pe Hristos, care trăieşte si poarta in sine „simţămintele care erau in Iisus Hristos”, suferă si se roagă pentru lumea intreaga. Iata adevăratul creştinism.

Hristos este Dumnezeul infinit. El n-a fost răstignit numai pentru credincioşi, ci pentru oamenii, de la Adam pana la ultimul om născut din femeie. A urma pe Hristos inseamna a suferi pentru a vindeca si a mântui intreaga umanitate. Nu exista cale de mijloc.

A iubi pe aproapele nostru ca pe noi insine, a trai pentru poruncile lui Hristos ne va conduce in Gradina Ghetsimani, unde Hristos se va ruga pentru lumea intreaga.

Iubeşte pe aproapele ca pe tine insuti. Mi-a fost dat sa inteleg aceasta porunca sub forma unui arbore, cosmic, gigantic, a cărui rădăcina este Adam. Eu nu sunt decât o frunzuliţa pe una din ramurile acestui arbore. Dar acest arbore nu-mi este străin; este temelia mea. Ii aparţin. A te ruga pentru lumea intreaga, inseamna a te ruga pentru acest arbore in totalitatea lui, cu miliardele sale de frunze.

Sa-L urmezi pe Hristos inseamna sa te deschizi conştiinţei Lui, Care poarta in El intreaga lume, arborele in totalitatea sa fara a omite vreo frunza. Daca vom dobândi aceasta conştiinţa, ne vom ruga pentru toţi ca pentru noi insine.

Daca Hristos ia chip in noi, devenim purtători ai lui Dumnezeu si a intregii umanităţi, iar EUL nostru va fi chipul Absolutului. La dimensiuni reduse, poate deveni, intr-adevar, chipul Absolutului. In mod personal ne plângem păcatele, dar patimile noastre sunt tot aceleaşi care stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim nu este diferit de viata cosmica. Puţin cate puţin, in mod normal, incepem sa trăim starea noastră ca o oglindire a stării umanităţii intregi. Incepem sa ne trăim viata intr-un libertinaj general, sub privirile lui Dumnezeu. Prin pocăinţa noastră, nu trăim doar o drama personala, ci trăim in noi insine tragedia umanităţii intregi, drama istoriei sale de la inceputul veacurilor.

In Hristos, conştiinţa se eliberează, viata noastră devine nelimitata. In porunca iubeşte pe aproapele tau ca pe tine insuti, trebuie sa intelegem ca pe tine insuti in felul următor: in orice om, in intregul Adam, ma recunosc pe mine.

„Impărăţia lui Dumnezeu, scrie Sfantul Siluan, inseamna a purta in inima noastră universul intreg si pe însuşi Dumnezeu, Creatorul lui”. Când va rugaţi, rugati-va pentru toţi si pentru fiecare in parte. Si adăugaţi: „Pentru rugăciunile lor, miluieste-ma si pe mine”. Astfel, in mod treptat, conştiinţa voastră se va elibera de patimi.

Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Da, este greu. Da, este dureros. Dar frumuseţea morala a lui Hristos ne aduce in acea stare in care suntem gata sa suportam toate incercarile, cu condiţia sa fim inaltati in Duhul Sau. Nu avem altceva de ales.

Hristos si-a dat viata divina celor creaţi după chipul Sau, dar ca răspuns, n-a primit decât ura. Astăzi, după doua milenii de viata creştina, ce vedem? Lumea contemporana se indeparteaza din ce in ce mai mult de Hristos, de viata veşnica. Intunecimile adânci ale patimilor păcătoase, ura, stăpânirea, războaiele de orice fel, formează existenta noastră pământeasca. In aceste condiţii, Hristos dăruieşte, celor care se hotărăsc sa-I urmeze, aceasta porunca: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri! De ce se teme lumea de un astfel de Dumnezeu? Putem sa găsim un principiu mai bun decât acesta: binecuvântaţi pe cei ce va blestema, iubiţi pe vrăjmaşii voştri?

Nu putem iubi fara sa suferim. Cea mai mare durere este sa iubim pana la sfârşit. Hristos atât de mult a iubit lumea, incat S-a dat morţii pe cruce. La fel si sfinţii. Câştigam Raiul sau il pierdem si ajungem in iad, in măsura in care acceptam sau refuzam crucea rânduita de Hristos. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe extrem de adânci si vii.

Sa-L urmam pe Hristos urcând pe Golgota. Aceasta inaltare nu este alta decât lupta dusa de Hristos, in dragostea Lui pentru lumea intreaga. Când lupta se da numai pe un singur plan, al lumii si al patimilor, oamenii slăbesc, se epuizează si imbatranesc foarte repede. In schimb, când suferinţele ne vin din lupta impotriva patimilor, in Duhul lui Hristos, oamenii renasc.

Nimic nu este mai dureros in aceasta lume, decât a te lupta sa dobândeşti dragostea lui Hristos. Este o lupta de dimensiuni cosmice.

Cum sa ne indreptam spre Dumnezeu? Când tindem spre acest scop unic, totul devine izvor de suferinţa, de dureri. Dar sa ne ducem crucea in tăcere.

Acesta este paradoxul vieţii creştine: sa alegem suferinţa lui Hristos pentru lume, incat sa avem sentimentul ca suntem mai apropiaţi de El si de viata veşnica.

Când ne hotărâm sa-L urmam pe Hristos, fiecare zi din viata noastră devine o zi de suferinţa, de lacrimi, de dureri. Uneori, apare aceasta intrebare: „Doamne, de ce ne-ai creat astfel, incat sa suferim atâtea dureri?”. Nu reuşim sa intelegem ca aceasta suferinţa este calea mântuirii.

Pentru om, viata pe pamant este o suferinţa continua. De ce o suportam? Pentru ca Hristos S-a intrupat si a trăit cu noi. Si acum Il cunoaştem Personal.

Suntem creaţi după chipul si asemănarea lui Dumnezeu. Când raportam realitatea vieţii zilnice la aceasta revelaţie divina, cădem in deznădejde. De ce este atat de greu sa trăim creştineşte aici si acum? Pentru ca este vorba de viata divina si veşnica. Pentru noi, care suntem creaţi din nimic, ce relaţie este intre nimicnicia noastră, sărăcia noastră si aceasta aspiraţie atât de inalta, infinita?

Partea a 4-a

Uneori, lupta pentru mântuire poate sa fie foarte simpla si uşoara; alteori foarte grea, supraomeneasca. Cu siguranţa, este mai bine sa nu păcătuim. Dar daca pocăinţa arde ca o flacăra, poate sa refacă o viata trăita in păcate.

Trebuie sa păstram duhul pocăinţei toata viata noastră, pana la sfârşitul ei. Pocăinţa este temelia intregii vieţi ascetice si duhovniceşti. Simţirea, intuirea prezentei păcatului pot sa devină atât de intense in noi, incat sa dea naştere unei adevărate pocăinţe.

Putem sa plângem ore in sir, săptămâni, ani de-a rândul pana ce fiinţa noastră este refăcuta in intregime prin cuvântul lui Hristos, prin implinirea poruncilor Lui, si, mai ales, prin harul Duhului Sfant. Aceasta transformare a fiintei noastre, după căderea in păcat a lui Adam, cere multa nevointa si mult timp.

Pocăinţa nu are limite pe pamant, pentru ca incetarea ei ar insemna ca am devenit intru toate asemenea lui Hristos. Cea mai mica indepartare a noastră de Hristos implica o pocăinţa profunda. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. Aceasta rugăciune arata depărtarea pe care o simţim intre Hristos, Fiinţa absoluta si noi insine. „Daca nu vom fi cu adevărat asemenea Domnului, cum vom putea trai cu El in veşnicie?”, se intreaba Sfantul Simeon Noul Teolog. Pentru El, ca si pentru noi, este imposibil. Nu ne ramane decât răbdarea.

Singuri, oamenii nu pot sa inteleaga când păcătuiesc sau nu. Dar Domnul Iisus si Duhul Sfant le-o descoperă. In Rai, când Domnul Dumnezeu a vorbit cu Adam, acesta a refuzat sa fie invinovatit: Femeia care mi-ai dat-o sa fie cu mine, aceea mi-a dat din pom si am mâncat (Facere 3, 12). Sa ne străduim sa nu-L invinuim pe Dumnezeu.

In lucrurile mărunte, in faptele simple, sa incercam a avea următoarea atitudine interioara: „refuz voinţa sângelui meu căzut si vreau ca in venele mele sa curgă viata lui Dumnezeu”. Daca Dumnezeu exista, recunosc ca toate patimile se nasc din mine, nu din El. Daca voi păstra aceasta atitudine, Dumnezeu imi va da duhul pocăinţei.

Doar lumina divina, atunci când străluceşte in noi, ne permite sa ne vedem păcatele. Prin rugăciune, puţin cate puţin, inima noastră incepe sa inteleaga influentele duhurilor care umplu văzduhul. In loc sa inaintam duhovniceste, vedem cu o fineţe mereu crescânda patimile care ne stăpânesc. In mod paradoxal, acest sentiment de regres duhovnicesc este un progres. Chiar daca nu am văzut inca lumina necreata a Duhului Sfant, datorita prezentei ei, ne vedem păcatele.

Nu putem ajunge la rugăciune curata decât prin pocăinţa. Pocaindu-ne, adică curatindu-ne de orice patima, devenim treptat capabili sa intram in lumina divina. Calea care duce la cunoaşterea lui Dumnezeu trece, inainte de toate, prin credinţa, iubire fata de Hristos si pocăinţa. Dumnezeu sa va dăruiască tuturor duhul pocăinţei. Plangeti-va păcatele, plângeţi, pentru ca inima voastră sa nu se impietreasca.

Lucrul cel mai important este sa ne păstram mereu sentimentul nimicniciei noastre fata de Dumnezeu. Atunci simţim o tensiune permanenta intre invinovatirea noastră si dragostea lui Hristos, intre pocăinţa si nădejde in mila lui Dumnezeu. Pe de o parte suferim ca suntem atât de departe de Dumnezeu pe care Il iubim, pe de alta, aceasta suferinţa si aceasta dragoste acţionează asupra noastră ca un foc interior si ne imping cu putere spre Dumnezeu. Aceasta tensiune si-a găsit expresia cea mai vie in cuvântul lui Hristos adresat Stareţului Siluan: „Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui”. Acest cuvânt poate stârni fiori, panica, teama, dar nu trebuie sa ne copleşească. El constituie principiul fundamental al vieţii noastre in Hristos.

Nu trebuie sa pretindem ca putem repeta experienţa Sfinţilor Siluan, Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog, Grigore Palama sau Serafim de Sarov. In viata duhovniceasca nu exista aceeaşi repetare de viata, exacta, identica, ci una analoaga in duh, in starea pe care o presupune expresia: Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui.

Niciodată nu trebuie sa ne comparam cu nimeni. Fiecare dintre noi, oricât de neinsemnat ar fi, este mare inaintea Celui veşnic; Dumnezeu stabileşte cu fiecare fiinţa umana o relaţie unica de prietenie. De ce urmările neascultării lui Adam sunt atât de grave? De ce, in lumea aceasta, viata duhovniceasca in Hristos ia forma tragica a unei lupte corp la corp cu moartea? De ce creaţia lui Dumnezeu este legata de moarte, de aceasta lupta plina de suferinţe? De ce creaţia nu duce in mod armonios la desăvârşirea fiintei umane ca chip a lui Dumnezeu? De ce trebuie sa lupt eu impotriva lucrurilor care ma ucid fara sa am putere asupra lor? Nu inteleg! In măsura in care Hristos si Duhul Sfant sunt, pentru mine, soluţia tuturor problemelor care ma depăşesc, trăiesc in nepăsare fata de multe lucruri. Hristos este temelia vieţii mele. Felul Sau de a se comporta ma atrage. Nu inteleg ce a spus, dar ceea ce a spus imi este suficient. Voi intelege când voi pleca din aceasta lume in viata de dincolo.

De ce amintirea Grădinii Ghetsimani si a Golgotei sunt necesare pentru mântuire? Lupta lui Hristos cu lumea este cu totul neinteleasa.

Când vedem suferinţele a milioane de oameni, nu putem sa rămânem nepăsători. Cum putem sa-i ajutam? Din punct de vedere creştinesc, aceasta tragedie de pe pamant este urmarea neascultării. Adam a râvnit la indumnezeire, la viata veşnica, rupând legătura cu Tatăl si Creatorul sau. Hristos-Omul, primul in istoria lumii, S-a suit pe Golgota; a ales moartea pe cruce pentru a dezlega acest blestem. A te hotari sa-L urmezi inseamna a te expune la suferinţa. Este inevitabil! In măsura in care suntem, de la crearea lumii, un mădular din imensul trup al umanităţii, insufletiti de viata cosmica ce ne străbate, trăim tragedia umanităţii ca pe propria noastră nenorocire.

Când citim Sfânta Evanghelie, rămânem impresionaţi de reacţiile lui Hristos fata de ceea ce se petrece in jurul Sau. Atunci când Iuda merge sa-L trădeze, Iisus ii spune: Astăzi, Fiul Omului S-a preamărit. La fiecare Liturghie, noi praznuim acel moment si ii repetam in conştiinţa noastră. Daca o putere vrăjmaşa vrea sa ne ucidă, vom fi noi insine in stare sa spunem: Astăzi eu m-am slăvit si Dumnezeu S-a preamărit prin mine? Cunoaşteţi toţi aceasta istorie; ea este insasi sensul vieţii noastre de fiecare zi.

Sunt multe aspecte foarte subtile si interesante in viata duhovniceasca. Dar nu le vom cunoaşte daca ne vom opri la nevointe exterioare. Pentru a ne schimba viata este necesara o asceza, sa ne invatam a ne muta mintea de la lucrurile trecătoare si pătimaşe către Dumnezeu. Astfel, viata noastră poate sa devină foarte interesanta, chiar daca este mereu legata de un efort dureros. Nu trebuie sa incercam sa evitam aceasta suferinţa. Sa o trăim! Căci prin ea se exprima dorinţa noastră de a-L urma pe Hristos. Este foarte greu sa exprimam ceea ce vor sa spună cuvintele luati-va crucea si urmati-Ma. Când ne hotărâm sa-L urmam pe Hristos, trebuie sa ne gândim ca este vorba de iubirea Tatălui, a Fiului si a Duhului Sfant in aceasta lume suferinda.

Daca n-ar fi inviere, creştinii ar fi cei mai de plâns din lume, spune Sfantul Apostol Pavel. De ce? Pentru ca, in aceasta lume, iubirea lui Hristos este intotdeauna răstignita. Viata noastră va fi o suferinţa continua, pana când intreaga lume va fi mântuita.

Devenim creştini pentru ca Dumnezeu este iubire si nu pentru ca aceasta ne ajuta sa facem o cariera pământeasca. In viata creştina nu suntem fericiţi decât datorita lui Hristos, Care ne incredinteaza prin conştiinţa ca El este Adevărul, si nu pentru alt motiv.

Intr-o zi, un pelerin aflat in Muntele Athos a pus aceasta intrebare mai multor stareţi: „Ce este cel mai important in viata noastră?”. De fiecare data i s-a răspuns: „Dragostea divina; sa iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru”. El a spus: „N-am dragoste nici pentru rugăciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni. Ce sa fac?”. Apoi, in sinea lui, a hotărât: „Voi trai in asa fel ca si cum as avea aceasta dragoste”. Treizeci de ani mai târziu, Duhul Sfant i-a dăruit darul iubirii. In mod inevitabil, vor fi ore, săptămâni, ani in sir, in care vom trai fara sa simţim lucrarea Duhului Sfant in noi. Sunt perioade importante in care ni se oferă prilejul sa ne mărturisim statornicia dragostei noastre pentru Hrisos.

Chiar daca nu percepem lucrarea harului, trebuie sa trăim ca si cum Duhul Sfant ar fi in noi. „Stareţul” Siluan gândea ca daca păzim cu fidelitate poruncile lui Dumnezeu, va veni timpul când harul se va face cunoscut si va ramane mereu in noi. Este inutil sa ne grăbim. Unii părinţi de la Muntele Athos n-au primit harul si nu L-au cunoscut pe Dumnezeu decât abia după patruzeci de ani de nevointe si, uneori chiar mai mult, tocmai inaintea sfârşitului lor.

La inceput harul ne invata, provoacă in noi stări asemănătoare cu duhul poruncilor Evangheliei. Totul este uşor. întotdeauna cu noi, Duhul Sfant ne face sa fim binevoitori fata de semeni. Este o atitudine normala, naturala. Dar aceasta stare nu durează mult. Intr-o zi, pe nesimţite, harul ne va parasi sub aceasta forma tangibila. Incepe o a doua perioada dificila cu aceasta intrebare: „Cum sa trăim fara har?”. Trebuie sa continuam sa acţionam ca si cum Duhul Sfant ar fi cu noi, sa incercam sa păstram aceeaşi stare sufleteasca in care, prin har, am dobândit anumite atitudini fata de fratele si de sora noastră. Trebuie sa ne silim. Acelaşi lucru este cu rugăciunea. La inceput, este ca o stare naturala. Ne rugam cu uşurinţa; rugăciunea tasneste din inima. Când Duhul Sfant ne părăseşte, trebuie sa ne silim sa ne rugam ca inainte, când aveam harul: din toata flinta, din toata inima, cu toata mintea si chiar cu tot trupul nostru.

Partea a 5-a

Când, in duh, mergem spre Fiinţa absoluta, aceasta cale ne pare infinita. Dumnezeu este ca steaua polara. Cum putem fi luminaţi de aceasta Stea care pare sa fie la mii de ani lumina? Si deodată vom descoperi ca acest drum foarte lung poate sa fie scurtat, ca Dumnezeu se afla foarte aproape de noi si spune: „O inimi fara minte si uşuratici in a intelege si a crede!”.

Cum sa trăim pentru a scapă de inselare? Nu trebuie sa credem ca participam la suferinţele lui Hristos când, in starea de durere a fiintei noastre – duh, minte, inima si trup – suferim pentru a nu mai face păcate. Dumnezeu singur, in judecata Sa, poate sa considere suferinţele noastre ca o participare la kenoza Unicului Sau Fiu. Calea noastră este aceea de a ne smeri, de a ne supune permanent; doar Dumnezeu poate sa ne inalte si sa ne preamărească.

Fiind creştin nu poţi sa trăieşti fara inspiraţie. Daca un artist adevărat trăieşte zi si noapte prin imaginile operei sale, atunci noi, fiind creştini, trebuie sa fim cu mult mai atenţi. Trebuie sa depăşim eforturile artiştilor pentru a trai după duhul Evangheliei.

Acum, cel mai important este ca Dumnezeu sa va inspire lupta voastră pentru mântuire. Când inspiraţia a fost data, toata viata se umple de lumina si de bucurie. Nu se mai remarca amănuntele. Nu putem sa ne indumnezeim prin propria noastră asceza. Indumnezeirea are loc prin salasluirea lui Dumnezeu in noi si nu datorita propriilor noastre capacităţi. Imaginaţia constituie in acest caz un mare pericol. Trebuie sa fim foarte atenţi si sa nu ne inchipuim ca atingerea acestui scop sta in puterea noastră. In schimb, pentru Dumnezeu totul este posibil. Duhul Sfant poate sa ne cerceteze chiar atunci când suntem cufundaţi in somn si suntem cei mai slabi, neputiinciosi.

Scopul cel mai inalt al omului – a deveni purtător al Duhului Sfant, fara inceput si fara sfârşit – presupune o libertate totala. Or, viata de fiecare zi ne arata ca prin lipsa de cunoaştere si de intelegere, lumea trăieşte o tragedie fara de sfârşit. Oamenii ignoranţi de Dumnezeu conduc lumea si acţionează cu autoritate; milioane de oameni suferă datorita situaţiei lor absurde si fara ieşire. In acest sens, oamenii ar trebuie lipsiţi de libertate. Intr-adevar, darul divin al libertăţii este nedespărţit de cunoaşterea lui Dumnezeu; or, noi zăcem in intunericul necunostintei. Totuşi, Biserica continua sa predice necesitatea acestei libertăţi absolute. Căci daca suntem lipsiţi intr-un fel sau altul de aceasta libertate, nu existam. Noi nu putem sa spunem ca Iisus Hristos: Eu sunt.

Dostoievski spunea: „Totul imi este ingaduit”. In sens duhovnicesc, aceasta expresie este, in intregime, adevărata, dar nu in realitatea in care trăim. Unde se inseala Dostoievski, daca se inseala? In opera sa nu citează pe Sfantul Apostol Pavel care spune: „Totul imi este ingaduit, dar nu totul imi este de folos. Totul imi este ingaduit, dar nu trebuie sa fiu stăpânit de nimic”. Avem aceasta libertate, aceasta putere in noi? Cu siguranţa, nu. Astfel, suntem lipsiţi de capacitatea de a trai după acest dar al libertăţii divine. Ce sa facem? Sa-L părăsim pe Hristos, sa alegem calea lata a lumii? Poate, dar atunci vom trai si vom muri cu nepăsare; viata isi va pierde sensul.

Cum sa găsim o cale de salvare in viata noastră de fiecare zi? Cum sa ne lucram mântuirea? Nu existam fara darul divin al libertăţii, dar aceasta libertate ne depăşeşte. Este necesara, dar nu putem sa o intelegem, nici sa o dobândim in noi. Cum sa trăim? Asceza ortodoxa ne da un răspuns. Prin ea incepem sa trăim cu conştiinţa limitelor noastre si in frica de Dumnezeu. Pentru a nu pierde binecuvântarea pe care v-a dat-o Dumnezeu, luptaţi pentru a păstra fiecare gând care va inspira si alungaţi orice gând care va ucide sufletul.

Cum sa ne curăţim firea de orice urma a păcatului strămoşesc? Acesta este sensul vieţii ascetice. In afara ei, nu este mântuire.

Multe duhuri sunt mai puternice decât noi. Dar daca suntem cu Hristos, vom ajunge sa le biruim. Manifestările exterioare ale ascezei, ca tinerea posturilor, nu sunt suficiente. Trebuie sa renastem chiar din interiorul nostru.

Cum sa nu ne temem de Postul Mare? La inceputul şederii mele in Muntele Athos, Postul Mare era pentru mine o mare sărbătoare: ma pregăteam pentru a primi revelaţia invierii noastre. Daca insotim aceasta abstinenta de hrana cu o rugăciune inspirata, in duh, nu numai trupul nostru va suporta aceasta perioada cu uşurinţa, ci chiar multe boli vor fi tămăduite.

Cei care sunt sănătoşi prin firea lor si care pot sa se lipsească de hrana timp de câteva săptămâni, ajung la o stare de fericire. Patimile li s-au liniştit. Un sentiment viu de pace si de prezenta a lui Dumnezeu insoteste rugăciunea. Este o nenorocire ca astăzi sa fim adesea lipsisti de aceasta putere de răbdare in nevointa.

Astăzi este imposibil sa impunem in totalitate rânduielile Bisericii. Pentru ca sunteţi atât de diferiţi unii de alţii; fixati-va fiecare o măsura a postului.

Dezavantajul rânduielilor canonice este acela ca linişteşte conştiinţa acelora care pot sa le păzească si le dau sentimentul ca sunt mântuiţi. Aceasta este o gândire foate naiva. Fariseii, asceţii, rabinii Vechiului Testament posteau de asemenea si ei, dar aceasta nu era suficient. Hristos a spus: Daca nu intreceti virtuţile fariseilor, nu veţi putea sa va mântuiţi.

Sfantul Pavel, acest mare geniu pe care ni l-a dat pronia divina, afirma ca nici o lege nu a dus vreodată pe nimeni la mântuire, acestea fiind spuse, regulile Bisericii pot sa fie, pentru inceput, un ajutor. Intr-adevar, daca de la inceput suntem lasati liberi, de capul nostru, putem sa ne pierdem.

Omul care a reuşit sa se ridice deasupra oricărei legi a atins starea de indumnezeire, adică mântuirea. Este mult mai important sa fii conştient si responsabil de fiecare mişcare a inimii si a mintii, decât de a avea o regula.

Este mult mai greu sa dobândeşti o anumita putere de discernământ, decât de a-ti fixa reguli. In viata de fiecare zi, este foarte important sa ne concentram mereu atenţia asupra poruncilor date de Dumnezeu, asupra a ceea ce trebuie sa facem si cum sa facem. Totuşi, nu putem sa ne eliberam cu totul de gândurile murdare; nimeni, nici chiar cei mai desăvârşiţi, nu pot. Indiferent de starea atinsa, desăvârşirea nu impiedica niciodată ca sufletul sa fie tulburat. Având experienţa vieţii duhovniceşti, constatam ca ceea ce ne tulbura mai inainte devine, pur si simplu, mai uşor de invins.

In pustiu, Hristos se impotriveste ispitelor diavolului printr-un refuz categoric, formulând chiar bazele teologice ale răspunsului Sau. Este o lecţie pentru noi. De fiecare data când avem un gând urat, trebuie sa-l respingem imediat, sa refuzam a intra in dialog cu el. Dar aceasta stare nu poate fi dobândita decât printr-o foarte indelungata asceza, prin lucrarea harului in noi.

Ce inseamna a ne lucra mântuirea? Din tot ceea ce observam in existenta cosmica, sa alegem ceea ce este plăcut lui Dumnezeu si sa ne despărţim de ceea ce este contrar voii Lui. Atunci, cate puţin, vom vedea cum viata noastră se va schimba. Dar sa fim răbdători! Cu siguranţa, Dumnezeu poate sa ne cerceteze pentru o clipa si sa ne deschidă ochii sufletului pentru totdeauna. Dar, de obicei, aceasta este rezultatul unei nevointe indelungate, care nu are nimic comun cu iluziile. Citiţi pe Sfantul Siluan si veţi descoperi cum sufletul sau trăia mereu in Hristos. Veţi intelege cuvântul sau, când spunea ca sfinţii nu trăiesc nici o clipa fara rugăciune.

Cum sa discernem gândurile care vin din exterior de acelea care se nasc in inima noastră? Cel mai adesea, pătrunderea energiei demonice este atât de subtila, incat o consideram ca facand parte din noi insine. Invăţătura moştenită de la Sfinţii Părinţi ne ajuta, dar nu este suficienta. Tulburarea, neliniştea pe care un gând o provoacă in inima noastră este semnul ca vine de la diavol. Aceasta este mai puternica, atunci când avem gânduri de hula. Daca nu ne indulcim cu gândul pe care il avem in inima, daca nu suntem mulţumiţi sufleteşte, este semn ca acest gând nu este de la Dumnezeu, ci de la diavol, care pătrunde inlauntrul inimii noastre.

Este foarte greu sa deosebim gândurile care se nasc in inima noastră sub influenta vrăjmaşului. Vom putea dobândi acest dar, progresiv, prin asceza, printr-o lupta impotriva patimilor pe care noi, copiii lui Adam, le posedam. Treptat, vom incepe astfel sa deosebim, sa simţim ca acest gând sau acea mişcare a sufletului, nu este de la Dumnezeu, ci de la vrăjmaş. Nu prin meditaţie dobândim aceasta, ci printr-un sentiment, o intuiţie imediata, extrem de subtila si dificila de demonstrat, care este întotdeauna rezultatul unor ani indelungati de asceza. După Sfanţul Isaac Şirul si părintele nostru Siluan, deosebirea gândurilor este condiţionata, de asemenea, de modul in care Duhul Sfanţ acţionează in inima, de experienţa pe care o avem de la har si de atacurile demonice. Diminuarea sau pierderea harului este semnul ca am primit un gând de la diavol. In schimb, un gând vine de la Dumnezeu, de la un inger sau de la Duhul Sfanţ când ne umple de bucurie si ne aduce o pace nespusa in suflet.

Partea a 6-a

Cel mai bine este sa nu dam atenţie gândurilor si sa ne cufundam in rugăciune, sa vorbim cu Dumnezeu prin rugăciunea noastră.

Exista diferite metode de a ne impotrivi gândurile rele, de a ne elibera mintea de orice gând pătimaş sau blasfemiator. Prima, recomandata de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, este pocăinţa. A doua, este de a ne muta atenţia si intreaga noastră fiinţa asupra altui lucru. Când acest interes pentru altceva se intensifica, diavolul ne neglijează si ne părăseşte.

Daca patimile noastre sunt puternice si daca un gând groaznic, sălbatic, pătimaş, nu vrea sa ne părăsească, nu ne mai ramane decât sa luptam cu lacrimi pana când va pleca acest gând rau. Mintea noastră este intr-o lupta continua cu vrăjmaşul. Pentru a spori duhovniceste este necesara aceasta stare de lupta permanenta. Căci, daca ne lenevim, ii lăsam pe diavol, care nu doarme niciodată, sa-si facă lucrarea sa, iar noi riscam sa ne pierdem mântuirea.

Privegherea. Iata cu ce trebuie sa incepem, pentru ca nimic, oricât de uşor ar fi, nu se poate face fara ajutorul lui Dumnezeu.

Lumina care ne inconjoara trăieşte, astăzi, intr-un mod mai agitat decât altădată. Dar cu cat intervin mai multe schimbări in lume, cu atât este mai greu sa ne păstram o conştiinţa creştineasca. Suntem atacaţi de pretutindeni, de tot felul de idei care tulbura cursul vieţii noastre. In timpul furtunilor epocii contemporane, trebuie sa fim mereu vigilenţi. Este primul lucru pe care vi-l cer: ascultaţi cuvântul Sfintei Evanghelii, privegheaţi si incetati de a mai fi copii.

Sa păstram aceasta trezvie, care menţine trupul intr-o tensiune permanenta, datorita acestei tensiuni, chiar dormind putem păstra in minte scopul vieţii noastre. Rugăciunea poate sa pătrundă pana in ceea ce psihologii numesc subconştient. Un adevărat ascet se cercetează pe sine mereu, chiar si in somn. Daca mintea sa este invadata de gânduri urate, el se scoală si se roagă. Astfel, puţin cate puţin, conştiinţa va lumina tot ceea ce facem zilnic.

Nu lasati ca lucrurile acestei lumi sa va imprastie mintea. Concentraţi-va toata atenţia, dedicati-va toata puterea unei vieţi care sa corespunda duhului poruncilor Evangheliei.

Sa ne păzim mintea cu privire la plăcerile lumii exterioare. Fara asceza, niciodată mintea noastră nu poate sa ramana permanent in Dumnezeu. Din aceasta viata trebuie sa invatam sa rămânem in Dumnezeu, ca sufletul nostru după moarte.

Cat despre vise, nu pot sa spun mai multe decât Sfantul Ioan Scararul. Sfatul cel mai bun, după Sfinţii Părinţi, este sa nu credem in vise. Pentru a ne face sa credem in ele, vrăjmaşul poate, intr-adevar, sa dea naştere unor vise care se implinesc in realitate. Deci, trebuie sa fim foarte atenţi. Este suficient ca o singura data sa credem si ne primejduim sa cădem in inselare, insotita de toate urmările sale. Avem cuvântul lui Hristos si al Sfinţilor Apostoli; el ne este de ajuns.

Este foarte important sa nu căutam niciodată sa obţinem semne concrete care sa releve bunăvoinţa divina, ca, de exemplu, darul de a face minuni.

A-L trai pe Hristos prin si prin sine, intr-un fel aparte de ceilalţi, inseamna sa incerci experienţa insuficientei fiintei umane pentru viata creştina. In schimb, când doua, trei, patru sau chiar mai multe persoane se unesc in acelaşi scop, puterea, fiecăruia ete multiplicata la infinit. Sfânta Scriptura spune: Vai de cel ce este singur. In schimb, in doi, rămânem de neclintit.

Important, intr-o comunitate, este ca toţi sa avem aceeaşi viziune, pentru a ne lucra in acelaşi scop propria mântuire, a semenilor noştri si a tuturor celor care vin la noi sa-i ajutam.

Absolvirea unei facultăţi de teologie nu este suficienta pentru mântuire. Citiţi mai ales pe Sfinţii Părinţi. Acolo veţi afla adevărata teologie, lucrarea mintii si a inimii, când este vorba de Dumnezeu.

Rugăciunea curata a inimii nu este dăruita celor care studiază mult. In acest sens, calea cunoaşterii aprofundate a teologiei nu este deloc eficace si poate, doar rareori, sa conducă la rugăciunea curata.

Teologia este starea duhului apăruta datorita acţiunii harului dumnezeiesc. In aceasta consta diferenţa dintre teologie si filozofie, dintre adevărata teologie si teologia intelectuala. Daca un asemenea har va atinge inima, nu va va mai paraşi pe pamant. Este inepuizabil, căci in el se afla inceputul vieţii veşnice. Chiar daca trupul vostru se descompune, acest har va trai in voi cu putere.

Dumnezeu poate sa atingă sufletul omului si sa-i dăruiască cu uşurinţa cunoaşterea de sine. Este o mare diferenţa intre aceasta cunoaştere si aceea care se dobândeşte in şcolile teologice. Poate deveni foarte dăunătoare sufletului studierea teologiei fara a avea o experienţa de viata trăita in duhul lui Hristos. Se risca intr-adevar sa se studieze teologia ca o filozofie sau poezie, mai ales in formele ei apofatice. Se risca sa se adopte o atitudine falsa, sa se creadă superior si aceasta este suficient pentru a fi pierdut. O cu totul alta cale trebuie sa căutam pentru a trai in Hristos.

Cunoaşterea teologica invatata in scoli si care a devenit o specialitate intelectuala accesibila tuturor, nu duce la cunoaşterea lui Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu vine din viata in Hristos, care se naşte in adâncurile inimii.

Putem fi inselati daca apreciem ca ceea ce aduce cunaosterea teologica este mai mult decât sfinţenia vieţii.

Poţi sa fii mare savant, sa ai diplome academice si sa ramai cu totul indiferent fata de mântuire.

Când trăieşti o viata sfânta si fara de păcat, cunoaşterea intelectuala poate sa dea roade duhovniceşti minunate. In schimb, o cunoaştere fara iubire nu poate sa mântuiască pe nimeni.

Partea a 7-a

Fara duh de pocăinţa, fara experienţa unei adevărate ascultări, nu poţi deveni un adevărat teolog sau preot, adică o persoana capabila sa invete pe alţii adevărata viata creştineasca.

Pentru a invata sa trăieşti in Hristos, nu este necesar sa citeşti zeci sau sute de cârti. Părintele meu duhovnic m-a sfătuit sa nu citesc decât câteva pagini pe zi. Un sfert de ora, o jumătate de ora, dar veghind sa aplic in viata ceea ce citeam.

Sfantul Apostol Petru spunea despre preoţia imparateasca ca ea poate fi implinita prin participarea noastră la sfânta Liturghie. Temeti-va serios sa mergeţi la Sfânta Liturghie din obişnuinţa. Siliti-va de fiecare data sa traiti mai profund ceea ce simţea Hristos la Cina cea de Taina, când a instituit aceasta mare Taina care este Sfânta împărtăşanie. Astfel, Sfânta Liturghie va deveni mântuitoare nu numai pentru voi, ci si pentru toţi cei care participa la ea. Nu numai preoţii pot sa trăiască in inima lor suferinţele lui Hristos pentru lumea căzuta prada păcatului si morţii.

Tot ce ne inconjoara exista pentru ca Dumnezeu veghează asupra lumii. Dumnezeu poarta de grija lumii si lumea continua sa existe. Daca veţi caută sa impliniti voia lui Dumnezeu cu simplitate si smerenie, Dumnezeu poate sa transforme orice situaţie, chiar si cea mai grea. Astfel, daca ascultaţi de părintele vostru duhovnic, daca aveţi incredere in el, sa nu va fie teama ca sunteţi povăţuiţi greşit. Dumnezeu va găsi întotdeauna mijlocul prin care sa va descopere adevărul. A trai in ascultare, inseamna sa va faceţi inima mai sensibila la orice schimbare duhovniceasca din viata voastră.

Puţin contează daca părerea părintelui nostru duhovnic este imperfecta. In măsura in care sunt implinite poruncile in ascultare si credinţa in Hristos, Dumnezeu va indrepta faptele noastre. Ceea ce părea fals se va adeveri. In schimb, ceea ce părea desăvârşit după judecata noastră, nu va fi, adesea, decât reflexul voinţei noastre păcătoase, si Dumnezeu nu va mai fi cu noi.

Calea cea mai simpla este sa ascultam si nu sa poruncim. Este războiul cel mai cumplit impotriva patimilor.

Pentru a intelege taina mântuirii in Hristos, trebuie sa mergem pe calea ascultării. Si sa o facem cu multa atenţie. In măsura in care concepţia sa este dreapta, omul poate avea o inspiraţie foarte inalta facand lucrul cel mai simplu, cum ar fi, de exemplu, la bucătărie. In schimb, fara ascultare, fie el patriarh, episcop sau preot, se poate pierde.

Purtam in noi păcatul originar, acest venin al primei ispite a lui Adam in rai: Veţi fi ca Dumnezeu, dar ascultarea ne poate elibera de păcat.

Totul depinde de relaţia cu Dumnezeu. Daca avem incredere in purtarea Sa de grija, vom avea curajul sa implinim cuvântul părintelui nostru duhovnic. Logica proprie vieţii de fiecare zi si raţiunii nostre nu este suficienta. Dumnezeu ii părăseşte pe acela care are prea multa incredere in propria sa inteligenta. Puţin contează daca spune cineve un cuvânt impotriva noastră, daca un sfat este impotriva bunului simt; daca suntem gata sa ne urmam duhovnicul si daca avem incredere in el, Dumnezeu sfârşeşte intotdeauna prin a randui lucrurile intr-un sens pozitiv. Taina ascultării este una din realităţile cele mai serioase pe drumul mântuirii.

Dumnezeu sa va păzească! Iar voi sa păstraţi o atitudine dreapta! Din exterior, nu se vede nimic; este o viata despre care nu putem spune nimic deosebit. Dar, in interior, datorita ascultării, suntem intr-o stare de tensiune permanenta. Asa trebuie sa fie creştinul: un „fir” de inalta tensiune pe care o păsărică poate sta fara nici o frica, dar prin care trece o energie capabila sa ucidă o lume intreaga. Iata cum vom intra in împărăţia veşnica a lui Hristos.

Prin putina nevointa a ascultării, omul trece in existenta fara de inceput, veşnica, a lui Dumnezeu.

Ascultarea este necesara pentru mântuire. Pregatiti-va inima si mintea voastră. Păstraţi o atitudine interioara pozitiva.

A fi după chipul lui Dumnezeu. Nu putem a ajunge la aceasta stare decât printr-o ascultare asemănătoare aceleia a lui Hristos, a Maicii Domnului si a tuturor acelor care le-au urmat.

Când suntem impreuna ar trebui sa fim ca un singur om, după chipul lui Dumnezeu Cel intreit, Care este un singur Dumnezeu. Nu putem ajunge la aceasta stare decât daca avem in noi pe Duhul Sfant, si nu dezordinea interioara a gândurilor noastre rele. Cum sa dobândim acest har? Ce sa facem pentru ca Dumnezeu si Duhul Sau cel Sfant sa se salasluiasca in noi? Trebuie sa ascultam. Numai printr-o luare aminte permanenta asupra semenilor noştri vom ajunge sa descoperim in noi un fel de radar si sa simţim ceea ce gândesc alţii, voinţa lor, starea lor duhovniceasca. In schimb, fara ascultare, daca mai intai căutam confortul nostru, ne vom desparţi de semeni si, in noi, se va declanşa război.

Ascultarea duhovniceasca este necesara in viata de zi cu zi. Preferaţi sa faceţi voia altora decât voia voastră. Acceptaţi cu bunăvoinţa fiecare sfat al părintelui vostru duhovnic, al fratelui, sau al unei surori. Astfel, puţin cate puţin, se va naşte in voi si in jurul vostru o stare in care inima va deveni foarte blânda si sensibila la orice mişcare interioara, la toate transformările duhovniceşti.

Când suntem impreuna, fiecare sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne dăruiască duh de ascultare fata de voinţa Sa, si sa ne binecuvânteze pe toţi. Fie ca e cel mai tanar sau cel mai batran, ascultaţi pe celalalt cu inima, pentru a simţi când Duhul lui Dumnezeu vorbeşte prin el. Un diacon de 20 de ani, Sfantul Atanasie, si nu patriarhii, episcopii sau alţi martiri, cu prilejul primului Sinod Ecumenic din anul 325, a fost cel care a sugerat cuvântul „homousios” pentru a defini raportul dintre Tatăl si Fiul si Sfânta Treime. Dar, pentru a ajunge la aceasta stare trebuie multa bunăvoinţa. Nu mai prin ascultare o putem dobândi.

Prin ascultare, inima devine din ce in ce mai sensibila la viata, suferinţele, bunăstarea si nevoile altora.

Prin slujire, si nu prin stăpânire, devenim asemenea Domnului. Hristos a arătat calea in timpul Cinei celei de Taina. El era Domnul si spală picioarele ucenicilor Sai.

Prin ascultare, inima si mintea voastră se va deschide spre veşnicie. Prin ascultare, viata noastră devine conştienta chiar si in timpul somnului.

Partea a 8-a

Prin ascultare, combatem patimile, astfel incat nici un gând pătimaş nu poate sa ne rodească.

Inainte fiecărei persoane trebuie sa fim gata sa implinim voia sa mai degrabă decât a noastră. Astfel, conştiinţa noastră se eliberează. Puţin cate puţin, intr-un mod cu totul neaşteptat, lacrimile pentru „Adamul intreg” se nasc in noi.

Ascultarea incepe prin amănuntele cele mai neinsemnate ale vieţii zilnice, prin ocupaţia cea mai modesta, dar se sfârşeşte prin conştiinţa lui EU SUNT. Trebuie sa păstram aceasta stare de duh cu tăria credinţei in înviere.

Hristos a spus: Cel ce nu uraste pe tatăl sau, pe mama sa, pe fraţii sai, pe copiii sai si chiar pe propriul sau suflet, nu poate sa Ma urmeze. Cuvântul Domnului este foarte serios. Nu este vorba aici de cariera si de minciunile acestei vieţi, ci sa ajungi sa treci peste patimile si păcatele acestei lumi pentru a trai veşnic cu Tatăl. După căderea in păcat, firea umana este, in toate manifestările ei, potrivnica fata de ceea ce Tatăl nostru ceresc aşteaptă de la noi. Iata de ce trebuie sa ne uram pe noi insine, in starea in care suntem in lumea de după cădere.

Prin ascultare, sufletul nostru poate sa ajungă curat inaintea lui Dumnezeu.

Daca iubeşte cineva pe tatăl sau, pe mama sa, pe copiii sai, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine (Matei 10,37). Nimic nu este mai infricosator pentru oamenii lumii decât aceste cuvinte. Totuşi, trebuie sa reuşim sa depăşim ceea ce ne leagă de fiintele cele mai apropiate. Astfel, nu vom ajunge niciodată la iubirea atotcuprinzătoare si absoluta a lui Dumnezeu.

Ascultarea este o renunţare totala la voinţa noastră proprie. Aceasta este calea pe care trebuie s-o urmam pentru a deveni liberi, pentru a auzi in inima noastră vocea Duhului Sfant. Viata noastră va fi tragica, fara salvare, atâta timp cat va exista in noi o patima. Nu putem sa aflam pacea decât prin renunţarea desăvârşita la propria noastră voinţa.

Numai când ne eliberam de propriile noastre gânduri, idei, dorinţe, putem trai, in toata curăţia, in „prezenta” lui Dumnezeu.

A asculta inseamna a-ti trai voia proprie, personala. Zilnic, trebuie sa fii dispus sa renunţi la propriile tale idei pentru a te elibera de lupta penibila si mizerabila, pe care o ducem impotriva patimilor. Odată terminat acest război, ne aflam deja la porţile veşniciei.

Daca renunţaţi la propria voastră voinţa, căutând voia lui Dumnezeu, Dumnezeu va fi cu voi. Daca vreţi sa urmaţi propria voastră gândire, Dumnezeu va va parasi.

Cea mai mare pedeapsa, pentru om, este ca Dumnezeu sa-l lase in voia sa proprie. In vremea noastră, care L-a respins pe Hristos, nimeni nu intelege aceasta aparenta supunere.

Rugăciunea curata presupune lipsa de griji. Se poate ajunge la ea atunci când, in orice ocupaţie, mintea noastră ramane libera de a gândi si de a nu trai, decât prin numele divin, harul Duhului Sfant.

Eu nu am venit pentru a impune voia mea altuia, ci, după exemplul lui Hristos, pentru a-l sluji. încercaţi sa procedaţi astfel, si veţi vedea ca harul lui Dumnezeu va fi cu voi. Apoi, adoptaţi aceasta atitudine in fiecare moment al vieţii voastre.

Daca nu vom invata sensul slujirii aproapelui, viata noastră va fi inutila. Daca vrem sa ne reinnoim firea, sa devenim asemenea lui Dumnezeu, trebuie ca dorinţa de a-i sluji aproapelui sa ne domine viata.

Slujirea aproapelui are o putere mântuitoare infinit mai mare decât oricare teorie teologica.

Cum putem sa-L cunoaştem pe Dumnezeu asa cum este? Hristos ne arata calea, rugandu-ne sa trăim in sfinţenie ca sa nu vatamam pe aproapele, sa preferam pe alţii noua insine, sa nu luptam pentru a-i domina.

Pentru ca ceilalţi sa trăiască, noi trebuie sa murim noua insine. Hristos a spus: Sa nu va fie frica ca va veţi pierde sufletul in aceasta slujire. Cel care slujeşte aproapelui isi câştiga sufletul pentru viata veşnica.

Care este arma vrăjmaşului impotriva mântuirii noastre? Invidia. In Evanghelie, Pilat ştie ca evreii vor sa-L omoare pe Hristos din invidie. Invidia este cea mai mare putere a vrăjmaşului. Iata de ce trebuie, inainte de toate, sa evitam gândul de invidie.

Invidia este caracteristica tuturor oamenilor, independent de situaţia lor sociala. Intr-adevar, mereu e cineva mai puternic decât noi. Mereu, ceilalţi au ceva ce ne-ar place sa avem. Din invidie ii respingem pe alţii, si, pentru Dumnezeu, viata noastră devine, intr-adevar, ca o imagine obscura si intunecata.

Straduiti-va sa nu acuzaţi niciodată pe altul, ci rugati-va pentru el. A judeca pe cineva pentru lipsurile pe care le are, inseamna sa nu-ti vezi propriile tale defecte.

Partea a 9-a

In starea noastră de cădere suntem incapabili sa judecam, in mod corect, pe fratele nostru. Sa nu fiţi atât de siguri ca fratele vostru se inseala. Nu-l judecaţi.

Este preferabil sa nu judecam. A trai in frica de Dumnezeu inseamna a-ti fi teama sa judeci pe altul intr-o maniera păcătoasa si nu asa cum l-ar judeca Dumnezeu.

Ce castig judecând pe fratele meu? Atâta timp cat nu-1 voi vedea asa cum Domnul ii vede, totul va fi greşit. începeţi prin aceasta rugăciune, prin ideea de a fi ascultători, de a nu judeca pe fraţii voştri. Incepeţi prin aceasta dorinţa de a-i sluji pe alţii cu dragoste, ca si Sfantul Siluan, care cerea, in zilele de sărbătoare, sa poată sluji in trapeza sutelor de călugări. Era atât de fericit sa vadă cat de mult ii iubea Hristos pe aceşti oameni, pe aceşti copii ai lui Dumnezeu. Ii slujea cu multa dragoste. Implinite in acest duh, muncile vieţii de zi cu zi, pot sa devină o hrana duhovniceasca foarte agreabila. Seara, datorita acestei atitudini de slujire, inima voastră va fi foarte blânda si veţi plânge inaintea lui Dumnezeu pentru propriile voastre greşeli, pentru lipsa voastră de iubire.

Greutatea de a comunica cu semenul provine intotdeauna dintr-o lipsa de rugăciune si iubire. Cum spunea „Stareţul” Siluan, se poate intampla ca, in ciuda rugăciunilor celor mai fierbinţi, sporul sa fie dificil. Totuşi, când ajungi, prin rugăciunea lui Iisus, sa trăieşti in pace cu o persoana, devii capabil sa trăieşti cu milioane de alte persoane care i se aseamănă.

A ne ruga pentru altul, inseamna, datorita unei bune dispoziţii a inimii noastre cu privire la el, a-l ajuta sa reziste gândurilor rele pe care poate, nu fara de motiv, sa le aibă cu privire la noi. In schimb, a nu ne ruga pentru altul, inseamna a justifica, prin lipsa noastră de iubire, gândurile urate pe care poate sa le aibă impotriva noastră. Sa păstram unitatea in rugăciune in jurul potirului lui Hristos si vom vedea ca este uşor sa iubim.

Sa fiţi foarte atenţi! Nu permiteţi nici unui gând rau sa intre in inima voastră.

Nu consideraţi neinsemnate gândurile negative pe care, in linişte, le puteţi avea cu privire la altul. Paziti-va de orice cuvânt care răneşte. Este foarte important. Aminiti-va, de asemenea, de aceste cuvinte ale lui Hristos: Nu faceţi altora ceea ce nu doriţi sa vi se facă vouă.

Urmaţi atitudinea acestui om pe care Dumnezeu ii iubea atât de mult, Părintele Misail, egumenul Mănăstirii Sfanţul Pantelimon, pe vremea când eram eu acolo: „Daca cineva mi se impotriveste, eu cedez”.

In compania acelor care va primesc, aleşii lui Dumnezeu care va intampina si va accepta sa-i slujiţi, considerati-va, dincolo de orice, nevrednici si onoraţi. Atunci viata voastră se va schimba. In schimb, daca veţi judeca pe alţii pentru lucruri neinsemnate si exterioare, veţi pierde totul.

Tot ceea ce dobândiţi in luptele voastre interioare se reflecta in viata voastră in Dumnezeu. Luptaţi impotriva oricărei patimi care provoacă in voi gândurile critice cu privire la aproapele! Nu primiţi ceea ce vrăjmaşul va sugerează impotriva celui care va nedreptăţeşte. Fie ca sunteţi singur in camera sau cu cineva, orice gând critic, orice mişcare interioara negativa creaza o lipsa in cetatea voastră duhovniceasca si in cea a comunităţii voastre. Nici un gând nu se naşte si nu trece prin minte fara urmări. Având gânduri bune veţi putea vedea in orice persoana pe care o veţi intalni o fiinţa scumpa. In schimb, având gândurile urate, fata voastră, energiile voastre psihice va vor irosi relaţiile si va vor afecta anturajul. Când harul este cu tine, nu mai vezi defectele altora: nu mai vezi decât suferinţele si dragostea pentru fraţi.

De asemenea, este fals si iluzoriu sa aştepţi desăvârşirea unui grup decât pe cea a unei persoane. Mai intai, pentru ca noi insine nu avem o idee adevărata si dreapta despre ceea ce inseamna desăvârşirea. Apoi, pentru ca desăvârşirea este starea de asemănare totala cu Dumnezeu.

Respingeţi orice duh de curiozitate. Faceti-va munca fara sa va ingrijiti sa aflaţi daca ceilalţi o fac pe a lor. Când lipseşte curiozitatea, fiecare primeşte de la Dumnezeu ceea ce i se cuvine. Nu putem sa-L inselam pe Dumnezeu. El este atât de puternic si atât de drept incat nu putem sa-I ascundem nimic. „Daruieste-mi ca sa-mi vad greşelile mele si sa nu osândesc pe fraţii mei”, spune Sfantul Efrem in rugăciunea sa. Când incepem sa comparam nevointele noastre cu cele ale aproapelui, vrăjmaşul poate sa găsească mijloacele prin care sa ne descurajeze.

Când intervin intre oameni certuri, neintelegeri, stări tensionate, unitatea nu poate sa fie păstrata decât daca fiecare suporta slăbiciunile celorlati. După Apostolul Pavel, este mai bine sa suporţi o jignire decât sa jigneşti.

Daca ne rugam in mod constant pentru binele fraţilor si al surorilor noastre, pentru a parcurge drumul vieţii in acelaşi duh si aceeaşi armonie a dragostei duhovniceşti, realizarea asemănării cu Hristos va fi mai uşoara. In schimb, daca ne vom opri la detaliille inevitabile si la lipsurile vieţii exterioare, vom pierde harul contemplării lui Dumnezeu.

Confruntaţi cu o problema, cei mai mari se pun in slujba aproapelui. Este singura soluţie posibila. Căci, spune Hristos: Cei ce vor sa fie mai mari, sa devină slujitorii si robii celor mai slabi. Viata in lume este intemeiata pe forţa si violenta. Scopul creştinului este invers. Forţa nu aparţine de viata veşnica. Nici un act impus prin forţa nu ne poate mântui.

In viata de obşte, ascultarea ne permite, puţin cate puţin, sa intelegem psihologia celorlalte persoane. Invatand sa trăim cu o persoana, invatam sa trăim cu milioane de persoane care i se aseamănă. Astfel, in mod progresiv, intram intr-o profunda suferinţa pentru intreaga umanitate. Trebuie ca duhul nostru sa se dezvolte in toate dimensiunile fiintei umane si nu numai la nivelul obligaţiilor si al greutăţilor cotidiene.

Aceste lucruri mărunte, neintelegerile care le insotesc, sunt, cu siguranţa, inevitabile, dar nu sunt sfârşitul vieţii noastre. Scopul nostru este sa devenim după chipul lui Hristos. Daca in calitate de „eu” nu pot sa port o mica comunitate, cum as putea sa port, ca si Hristos, intreaga umanitate, in timp si spaţiu? Viata creştineasca inseamna sa devenim asemenea cu Hristos, sa avem aceleaşi stări ale inimii, aceleaşi gânduri ca si Fiul Tatălui, ne spune Sfanţul Apostol Pavel. Daca rămânem conştienţi de acest scop, daca suntem din toata fiinta noastră in aceasta stare interioara, mintea nu se va mai pierde in lucruri mărunte. Poftele, invidiile, neintelegerile si micile probleme ale vieţii cotidiene, vor trece neobservate.

Noi oficiem Liturghia impreuna. Dar plătim preţul: fiecare dintre noi trebuie sa se preocupe de mântuirea tuturor. Viata noastră este un martiriu fara sfârşit.

Nu exista alta cale decât rugăciunea neincetata in timpul lucrului. Transformaţi tot ceea ce trebuie sa faceţi in rugăciune. Deschideţi o usa, cereţi Domnului sa deschidă pentru voi usa metanoiei, a pocăinţei. Voi puneţi cărămizi; spuneţi ca lucraţi in zadar si ca nimic nu poate sa tina daca Dumnezeu nu participa El însuşi la construcţie. Nu obişnuiesc sa cer sfaturi duhovniceşti de la şefii de stat si de la generali, dar cazul lui Cromwell este interesant. Pregatindu-se pentru o lupta, spunea: „Doamne, voi avea prea mult de lucru; pot sa Te uit, dar Tu nu ma uita.”

Gasiti motive ca sa fiţi cu Dumnezeu!

Partea a 10-a

In Muntele Athos, atunci când eram inca incepator, un călugăr batran mi-a spus, intr-o zi, ceva remarcabil in ceea ce priveşte lucrările cele mai smerite: „Nici un lucru nu injoseste valoarea persoanei umane. Dar păcatul degradează viata divina in noi”. Indeletnicirile care nu pot sa devină o patima se potrivesc cel mai bine cu viata duhovniceasca. Daca sunt bucătar, pregătesc hrana, rugandu-ma pentru cei pe care Domnul nostru ii iubeşte. Nu exista patima. In acelaşi timp, aceasta ascultare are o mare valoare, pentru ca imi permite sa slujesc oamenii pe care ii iubeşte Hristos. Se poate trai foarte frumos cu o astfel de atitudine.

Cine va fi primul? Domnul spune: Căutaţi mai intai imparatia cerurilor si toate celelalte vi se vor adaugă vouă. Este principiul nostru, chiar daca viata materiala ni se impune de dimineaţa pana seara. Scopurile celor din lume sunt altele si nimeni nu mai are timp sa se roage.

Când mintea si inima noastră sunt indreptate spre Dumnezeu, totul devine uşor. Fara aceasta mişcare dinamica spre Dumnezeu, viata isi pierde sensul.

Odată, in Mănăstirea Sfanţul Pantelimon, mi s-a intamplat sa am pana la paisprezece ascultări in acelaşi timp. I-am spus aceasta părintelui meu duhovnic; „Nu reuşesc sa-mi implinesc sarcina: am paisprezece ascultări!”. El mi-a răspuns: „N-ai dreptate, n-ai decât o singura sarcina”. „Nu părinte, i-am răspuns, am paisprezece!”. „Nu, a spus iarasi, tu nu faci decât un lucru in acelaşi timp. Atunci, fa-l bine si treci la următorul…”.

Scopul pe care ii dam vieţii noastre pătrunde toate activităţile noastre. Daca, de exemplu, vom caută mai intai sa câştigam bani, tot ceea ce vom face va decurge din aceasta.

Munca, poziţia sociala, ar trebui sa nu aibă nici o importanta in relaţiile dintre persoane. Privilegiul nu este pe plan exterior, ci interior; cel care iubeşte cel mai mult pe Dumnezeu, cel care se roagă cel mai mult, cel care se sileşte sa implineasca cel mai mult poruncile, acela va fi cel mai aproape de Domnul. Este foarte important. Eliberati-va mintea de orice gând de cariera. Nu exista cariera in viata duhovniceasca.

Daca mântuirea in Hristos este singurul scop al vieţii noastre, tot ceea ce facem devine act de rugăciune, liturghie.

Tot ceea ce faceţi, lucrul voastru, poate sa fie mântuitor. Aceasta depinde de voi, de felul in care ii faceţi. Istoria abunda de călugări deveniţi mari sfinţi, fiind bucătari sau spălând cearcefurile. Calea mântuirii consta in a lucra fara patima, cu rugăciune.

Cunoaşteţi, poate, pe acel călugăr care a fost bucătar toata viata intr-o mănăstire din Kiev. Privind focul din soba, se vedea tot timpul in flăcările iadului. A devenit un sfant. Ascultarea pe care o avea nu l-a impiedecat sa fie intotdeauna cu Dumnezeu.

Nu va pierdeţi timpul trăind fara rugăciune, fara meditaţie. In viata noastră totul are sens duhovnicesc. Aşadar, mai intai sa căutam cum putem sa lucram pazindu-ne inima, mintea, judecata noastră in Dumnezeu.

Dumnezeu sa va dăruiască puterea de a va păzi sufletul, mintea si inima voastră in duhul lui Hristos. Atunci, tot ceea ce vi se va intampla va putea foarte repede sa fie transformat in totalitate. Ceea ce era plictisitor si descurajator va dispărea, transfigurat de dorinţa voastră de a fi acolo unde este Hristos, Dumnezeul vostru.

Pentru a ne păstra sufletul si inima in pace in fata judecaţii lui Dumnezeu, nu trebuie sa facem nimic care ar putea sa-l deranjeze pe aproapele. Trebuie sa dobândim viata noastră prin noi insine, prin nevointa noastră.

Trebuie sa evitam cu orice preţ grijile vieţii cotidiene ce ne impiedica sa rămânem in duh cu Hristos, Care este de-a dreapta Tatălui si cu Duhul Sfant.

Sfinţii Părinţi recurg câteodată la aceasta metafora: daca suntem undeva cu un imparat, prezenta sa influenţează tot ceea ce facem. De ce nu ar fi la fel cu Impăratul veşnic? Pentru ca este prezent, sa facem totul sub privirea sa. Intotdeauna.

In fiecare zi, in fiecare noapte, sa ne gândim ca Dumnezeu ne priveşte, ca ne asculta rugăciunile, ca vede profunzimile sufletului nostru. Bineinteles, asta nu vrea sa spună ca Il vedem pe Dumnezeu asa cum este El, dar creează o atmosfera care permite sa observam imperfecţiunile noastre, imprastierea mintii noastre, greşelile noastre in relaţiile cu aproapele in timpul zilei.

Trăind cu alte persoane, suntem supuşi la anumite limite, reguli exterioare, restricţii, etc. Dar Duhul, Care purcede din tatăl, trece peste toate aceste forme.

Gândul nostru sa fie acolo unde este Hristos. Atunci, rugăciunea noastră va fi cu El si nu ne va mai ramane mult loc pentru patimi. Ne vom obişnui sa trăim astfel si, in aceasta viata liniştita, ne vom reclădi intreaga noastră fiinţa.

In viata nimic nu este banal, mărunt, neinsemnat!

Păstrând mintea la Dumnezeu, este uşor sa observi toate legile, regulile si limitele exterioare, fara sa devii robul acestora. Formele exterioare ale vieţii se imbina, cu uşurinţa, cu conştiinţa duhovniceasca. Ordinea aparenta a vieţii ramane aceeaşi, doar conţinutul este cel ce se transforma.

Sporirea noastră duhovniceasca depinde in primul rând de atitudinea pe care o adoptam. Este ciudat, dar nu suntem obişnuiţi sa fim atenţi la tot ceea ce se petrece in jurul nostru si in interiorul noastru. Uitam acest lucru. Impresiile vieţii exterioare, materiale, ni se intiparesc atât de puternic, incat uitam de viata duhovniceasca.

Partea a 11-a

Trebuie sa păstram, in acelaşi timp, un elan foarte puternic spre Dumnezeu si conştiinţa insuficientei si sărăciei noastre. Daca suntem mulţumiţi de noi insine, rugăciunea sa fie ceea ce ar trebuie sa fie: erupţia unui vulcan.

Intr-o societate, unde fiecare se imaginează fiind primul, nimeni nu progresează. In schimb, daca se considera intotdeauna ultimul, intalnirea cu aproapele devine de fiecare data prilejul unui folos si al unui spor duhovnicesc. Astfel, e preferabil sa fii ultimul. Daca sunt primul, e o plictiseala groaznica. Daca sunt ultimul, e o bucurie continua, pentru ca invat mereu ceva util.

Sa ne smerim continuu: iată lucrarea noastră! Domnul a spus: Cel ce se smereşte se va inalta. Doar Dumnezeu singur poate sa inalte.

Problema vieţii cotidiene este, ascetic vorbind, legata de frica de Dumnezeu. Aceasta este un dar extrem de preţios. Prin ea cerem lui Dumnezeu sa ne povatuiasca in viata de zi cu zi, in fiecare clipa. Printr-o acţiune a harului care scapă logicii noastre, intram pe nesimţite in libertatea copiilor lui Dumnezeu. Sa rămânem in fiecare moment in frica de Dumnezeu. Astfel, vom ajunge sa slujim pe semenii noştri si sa lucram la mântuirea noastră.

Nu incetati, in fiecare zi, sa-L rugaţi pe Dumnezeu sa va Dăruiască Duhul Sfant, harul pentru a implini si a ne insusi poruncile lui Hristos, pana ce ele devin a doua natura. Scopul final este ca mintea noastră sa se găsească mereu unita cu inima. Aceasta unire a inimii si a mintii este chiar locul rugăciunii.

Practic, cel mai adesea, stand aşezaţi rostim rugăciunea fara glas, in locul inimii. La inceput, trebuie sa legam rugăciunea de respiraţie. Când inspiram, spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”. Apoi, cu expiraţie, spunem: „miluieste-ma”. Ne concentram toata atenţia asupra numelui lui Hristos si asupra cuvântului „miluieste-ma”. Sa nu acceptam nici un alt gând. La inceput, acest act, in aparenta atât de simplu, este dificil; in loc sa fim liniştiţi, luptam. Totuşi, puţin cate puţin, ne obişnuim sa ne păstram atenţia pe locul cel mai inalt al inimii. Ne vom obişnui treptat cu rugăciunea.

Când incepem sa rostim numele lui Hristos, o mulţime de „gânduri” ne invaluie. De indata ce rugăciunea se termina, atacul dispare. Ieşim cu sufletul eliberat, atunci când, in timpul rugăciunii, „gândurile” ne asaltează. Rugăciunea dezvăluie patimile care sunt in noi. Aceste atacurile dezvăluie, de obicei, conţinutul fiinţei noastre. In momentul rugăciunii, noi luptam cu toate aceste imagini, cu toate aceste patimi si griji pentru a rosti numele lui Hristos cu o minte curata.

Daca simţim o anumita antipatie fata de cineva, cel mai bine este sa nu ne gândim nici la chipul acestei persoane, nici la cauza acestei uri, ci sa ne rugam independent de toate acestea. Prin aceasta lucrare interioara, putem sa trecem peste antipatia noastră, sa refuzam imaginea născuta din patimile noastre.

Daca ne ataca „gândurile” si ne impiedica sa ne rugam curat, trebuie sa rabdam si sa strigam: „miluieste-ma pe mine !”. Prin aceasta impotrivire activa, transformam, puţin cate puţin, natura umana căzuta, care face din noi copiii primului Adam. Luptam, si aceasta lupta trebuie sa fie, cu adevărat, profunda, sa imbrace o forma cosmica. Nu, noi nu suntem doar nişte indivizi atacaţi de „gânduri”. Cu răbdare sa strigam: „Miluieste-ma, miluieste-ma!”. Iata maniera de a rezista „gândurilor” urate si de a le impiedica sa ne stăpâneasca.

Nu va descurajaţi prea repede, ci repetaţi rugăciunea, pana când ea se va intipari in mintea voastră. „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. Când rostim aceasta rugăciune, stabilim cu Hristos o relaţie personala care scapă raţiunii noastre. Viata lui Hristos pătrunde treptat in noi. Unii se roagă cu gândul, cu mintea. Or, nu poate exista rugăciune acolo unde nu e participarea inimiii. In rugăciune, inima si mintea sunt, in mod indisolubil, unite.

Rugati-va in camera voastră. Unii vor putea sa se scoale cu o ora mai devreme, alţii cu o jumătate de ora, alţii cu un sfert de ora sau zece minute. Asta depinde de puterile fiecăruia. Dar trebuie s-o faceţi. Astfel, inima si mintea voastră se vor obişnui sa trăiască mereu si pretutindeni cu rugăciunea. Când rostiţi rugăciunea lui Iisus, impiedicati orice alt gând sa va atace. Cei care sunt incepatori in viata duhovniceasca trebuie sa invete sa lupte impotriva poftelor trupeşti. Rugati-va seara, dimineaţa si in celelalte clipe ale vieţii voastre de zi cu zi. Rugati-va pentru alţii. Numai prin unitate in Duhul Sfant veţi fi capabili sa lucraţi mântuirea voastră. Rugati-va pentru semeniii voştri si cereţi lui Dumnezeu sa va binecuvinteze prin rugăciunile lor.

Când ne rugam pentru o persoana bolnava, rostim numele ei si ne gândim la ea cerând lui Dumnezeu sa o vindece. Nu este o iluzie, ci o realitate. Nu este un păcat, ci o atitudine de iubire creştineasca pentru fratele nostru.

Când sufletul nostru este in intregime indreptat spre Dumnezeu, toate intrebarile inceteaza. Nu mai exista decât o intrebare: Cum sa dobândim pe Duhul Sfant in noi si sa-L păstram?

In zborul sufletului spre Dumnezeu, putem atinge sfera rugăciunii curate. Când rugăciunea devine curata, o altfel de vedere se naşte in om. Tot ceea ce a asimilat in aceasta lume, prin experienţa sau prin studii, este depăşit. In starea de rugăciune, omul nu-si cunoaşte nici vârsta, nici starea sociala sau ierarhica. Toate detaliile vieţii pământeşti sunt depăşite. Inţelegem mai bine sensul cuvintelor lui Hristos: Si in ziua aceea, nu Ma veţi mai intreba despre nimic.

Cum sa ne comportam in Biserica? Trebuie sa fim incordati si concentraţi; sa avem o tensiune, adică o atenţie foarte mare pentru ca sa nu fim distraşi de lucruri superficiale si de gânduri străine. Când sufletul nostru e liber de patimi, firea noastră alterata prin căderea in păcat este redusa la frumuseţea ei originala. Daca suntem după chipul lui Dumnezeu, revelaţiile devin fenomene normale. Calea creştineasca inseamna sa-ti umpli sufletul si inima de cunoaşterea superioara a lui Dumnezeu. Doar printr-o experienţa indelungata, ce poate dura luni si ani, putem dobândi, incetul cu incetul, o atitudine creştineasca in rugăciune.

Fiţi nebuni, nebuni precum adevăraţii asceţi! De ce nebuni? Pentru ca a fi creştin inseamna a trai pe doua planuri in acelaşi timp: in prezent si in veşnicie.

O repet: sa ne sporim acum atenţia pentru zidirea vieţii noastre.

Păstraţi toate acestea in conştiinţa voastră si viata va va fi plina de interes, nu doar in fiecare zi, ci in fiecare clipa.

Nu uitaţi aceste cuvinte. Dumnezeu v-a dat timp pentru a lucra la mântuirea voastră veşnica. Nu-l irosiţi!

Uşile şi ferestrele din coridorul vieţii noastre

foto: google

De când ne naştem, plecăm în căutarea Iubirii

Uneori o gustăm bine, alteori ne fac alţii pofta de ea. Înţelepţi sau nu încă, dorim prin tot ce ne stă în putinţă să nu mai provocăm durere. Multe din mâhnirile noastre esenţiale vin din imposibilitatea sau neştiinţa de a închide uşi; uşi ale trecutului. Înăuntrul nostru e mereu curent. Ba uşa, ba geamul au rămas deschise. Zeci de uşi, sute de geamuri, în funcţie de cât a visat, sperat, dorit sau construit fiecare. Uşile marilor noastre iubiri, uşile marilor dezamăgiri, uşile rănilor, uşile răutăţilor, uşile mândriei, ușile…uşile… Ferestrele curiozităţii, ferestrele pasiunilor trecătoare, ferestrele profesionale, ferestrele credinţei, ferestrele…

Nu închidem uşile, nu închidem ferestrele, decât din când în când, brusc sau duios, câte una, vlăguiţi sau cu lecţia de viaţă învăţată. Uneori cu gust amar, alteori cu poze de dezamăgiri sau cu false trăiri. Adeseori ne domină ceea ce simţim, nu ceea ce gândim. Ne întoarcem în trecut pentru a-l înţelege, pentru a-l bandaja cu iertare, binecuvântare şi iubire şi pentru a-l tămădui cu Hristos Euharistic. Dacă nu învăţăm să închidem uşile trecutului, nu vom vedea cealaltă uşă ce ni se deschide îmbietor în faţă şi ne tot uităm în urmă la cea deschisă cu speranţa că poate, poate cineva sau ceva intră pe ea…

Dacă n-aş fi fost acolo, dacă n-aş fi spus asta, dacă n-aş fi dorit, dacă n-aş fi fost orbit, dacă aş fi înţeles de ce, dacă aş fi avut răbdare, dacă… şi tot aşa. Gândurile, vorbele, atitudinile, dacă nu le ordonăm, nu le spălăm, ne vor acri, oţeti, ofili. Ţinem uşile şi ferestrele deschise din orgoliu, din nevoia bolnavă de a ne victimiza sau de a da vina pe ceva sau cineva pentru că lucrurile s-au întâmplat altfel decât ne propusesem noi să se întâmple şi ne vine greu să credem că timpul nu se opreşte în loc.

Evoluăm. Creștem. Învățăm din greșeli

Chiar dacă au fost momente în care am cugetat, fără a acţiona evident, nădejdea şi rugăciunea sunt telefonul cu care îl ţinem pe Doamne atent. Ieri eram inteligent aşa că am vrut să schimb lumea. Astăzi sunt înţelept aşa că mă schimb pe mine !

 În viaţă, dacă îţi arăţi durerile, poţi fi considerat slab. Dacă le ascunzi, poţi fi considerat insensibil… Aşa că cel mai bine este să trăieşti suferinţele cu şi în Hristos, iubind pe ceilalţi mai mult decât te iubeşti pe tine. Iubirea este cheia cu care întoarcem ceasornicul vieţii. Orice nu este iubire este putere a întunericului. Suntem pe pământ ca să învăţăm să iubim. Odată ce învăţăm să iubim, murim. Dumnezeu ne ia la El ca să-L iubim de Dânsul în chip desăvârşit. Dumirit sau nu, sufletul va face lumină în minte mai devreme sau mai târziu. Altruismul, aerul fiinţei ontologice ne subliniază în cursul de la şcoala vieţii că esenţa rămâne aceeaşi; dragostea care niciodată nu cade !

Important nu este ce ai făcut, simţit sau gândit în viaţă, ci ceea ce vrei să faci de acum înainte, după ce ai învăţat să fii mai bun, mai plin, mai duios, mai delicat, mai luminos, mai împăcat, mai mulţumit de tine şi de cei din jur. Nu ziua de ieri ne face să fim cine suntem, deşi ar părea, ci în pofida tuturor evidenţelor, ce ne defineşte este astăzi şi mâine, starea de prezenţă continuă.

Suflet drag care citeşti aceste rânduri, oricare ai fi şi de oriunde ai fi, nu ştiu uşile sau ferestrele tale ce cântec cântă. Cunosc doar cântecul frunzelor aşezate în simfonie pe pământ după ce le-am sărutat cu chitara obrajilor mei…  Să nu-ţi pese niciodată de ce cred alţii ! Gura lumii o închide doar buza mormântului. Viaţa este ca o carte închisă din care ei văd doar titlul… Adevărul îl cunoşti doar tu. Împacă-te cu Dumnezeu, cu tine însuţi şi cu cei din jur !

 

Fă-ţi timp să te rogi, să iubeşti, să râzi, să crezi, să vezi lumina din viaţa oamenilor !

Adevărata fericire nu costă nimic; când costă ceva nu e adevărată ! Astăzi zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.

Bucura-te de minunea de a fi şi caută Bucuria în Potir !

ieromonah Hrisostom Filipescu

„Ich habe genug”, cantata lui Bach, trăita de Părintele Serafim Rose

Parintele Serafim Rose, pe numele de mirean Eugene Dennis Rose, (n. 13 august 1934, San Diego – d. 2 septembrie 1982)

Dacă s-a spus că Dostoievski i-a dăruit lui Eugene
ortodoxia, atunci pe bună dreptate se poate
spune că Bach i l-a dat pe Hristos.

Alison

[…] Compozitorul german Johan Sebastian Bach, a fost compozitorul esenţial în viaţa lui Eugene. „Muzica pe care o ascultam, era aproape în întregime Bach”, continuă Alison. „Prietenului nostru Albert Carter îi plăcea foarte mult Bach: el ne-a apropiat pe amândoi de muzica lui. Eram un grup de vreo zece care uneori stăteam toată noaptea şi ascultam muzică de Bach. Lui Eugene îi plăceau mai ales: „Marea misă în Si minor,” „Patimile după Ioan,” „Patimile după Matei,” „Magnificat”, cantantele, „Oratoriul de Crăciun”…. Mai întâi i-a plăcut muzica, mai apoi cuvintele i-au copleşit mintea…. Cuvintele folosite de Bach erau luate direct din Evanghelii şi alte Scripturi, aşa că se auzeau cuvintele Bibliei transpuse pe muzică, care au avut cea mai adâncă înrâurire asupra lui”.

Mai ales Cantata nr. 82 a lui Bach –– a ajutat la schimbarea vieţii lui Eugene. Se numea Ich Habe Genug („Mi-e de ajuns”) şi avea ca temă principală moartea. Compusă pentru voce şi orchestră, a fost scrisă în cinstea sărbătorii „Întâmpinarea Domnului” când bătrânul Simeon întâmpină Sfânta Familie şi-I spune Domnului că acum poate să moară. Bach a dat o expresie tulburătoare setei omului pentru împărăţia cea cerească, pentru a merge dincolo de această „vale a plângerii”. Baritonul cântă trei arii, cuvântând sufletului său, pe melodii simple, de o frumuseţe negrăită. Prima arie este un suspin de uşurare că sfârşitul vieţii este aproape:

„Mi-e de ajuns! L-am primit în braţele mele chinuite de dor pe Mântuitorul, nădejdea celor credincioşi. Mi-e de ajuns! L-am văzut! Credinţa mea l-a îmbrăţişat pe Iisus şi chiar astăzi m-aş lepăda bucuros de această lume. Nu am altă nădejde decât că Iisus va fi al meu şi eu al Lui. Mă prind cu credinţă de El şi întocmai ca Simeon, aproape că şi văd bucuria celeilalte vieţi. Să ne lipim inima de el! De-ar fi acum vremea plecării mele de aici, cu bucurie aş spune lumii, ‘Mi-e de ajuns’.”

În partea a doua, muzica devine liniştitoare şi blândă ca un cîntec de leagăn, iar sufletul este îndemnat să-şi închidă ochii pe vecie în faţa vieţii:

„Adormiţi acum, ochi obosiţi – închideţi-vă uşor în pace. Lume, nu mai zăbovesc. Plec de la tine, ca sufletul meu să poată spori. Aici totul este în suferinţă, dar acolo voi vedea pace dulce şi odihnă desăvârşită.”

Între timp se aude o rugă fierbinte:

„Doamne, Dumnezeul meu! Oare când mă vei chema, ca în pace să vin la Tine, să stau în pământul rece şi să mă odihnesc în Tine?!” Sufletul moare lumii şi îşi ia rămas bun: „Lume, noapte bună!”

Melodia se opreşte, lăsând să se audă doar acordul slab al unei orgi, semnificând trecerea morţii. În partea a treia, sufletul eliberat de legăturile pământeşti, iese din trup şi intră în veşnicie. Muzica înseamnă uşurarea, libertatea şi avântul păsării în zbor:

„Cu bucurie îmi întâmpin moartea.”

„ICH HABE GENUG” era bucata preferată atât de Alison cât şi de Eugene. Când mergea la el, îl ruga să pună această melodie. Era de acum un lucru obişnuit pentru ei şi întotdeauna o mai ascultau o dată înainte de plecarea ei. Însă, nu o punea niciodată dacă mai era şi altcineva în cameră. Când era timpul ca ea să plece, el se ridica în picioare şi de fiecare dată o întreba acelaşi lucru: „N-ai vrea să asculţi nişte muzică înainte de a pleca?” Fără să mai aştepte răspunsul ei, el lua discul acela, întrebând-o ce parte dorea să asculte. Şi din nou, orice răspuns dădea ea, el punea partea cu Ich Habe Genug. Apoi el se afunda adânc în fotoliu, fără să se uite în jurul lui şi fără să vorbească. Îl punea iară şi iară. Când Alison se ridica să plece, el rămânea tăcut în fotoliu, ascultând. Stătea ore în şir fără să se mişte, contemplând cele ce i se arătau lui prin cantată şi care îi grăiau lucruri atât de profunde încât orice altceva din viaţa sa nu mai însemna nimic pentru el.

Am văzut cât de puternic l-a tulburat realitatea morţii pe Eugene şi cât de mult tânjea după ea. Şi lui „îi era de ajuns” cât trăise din această viaţă; se simţea nefericit aici. Într-un anume fel, în suferinţa lui, el „murise deja lumii”. Iar muzica lui Bach îi arăta o altă lume dincolo de moarte, care era pentru el deocamdată terra incognita. Nu era doar o muzică frumoasă compusă de un geniu fără de asemănare; ci mai degrabă fusese scrisă în chip limpede de un om care Îl cunoscuse pe Dumnezeu cu adevărat şi nemurirea sufletului său şi care se folosea de limbajul muzicii pentru a-şi înfăţişa propria sa experienţă.

Alison crede că Bach a avut cea mai mare însemnătate în întoarcerea lui Eugene la credinţă. „Sunt sigură de asta”, spunea ea, „căci îl chinuia cu adevărat”. Dumnezeul creştinismului contemporan, pe care-L găsea plictisitor şi fără putere de convingere, era cu desăvârşire mort pentru el. Nu mai putea să dea înapoi niciodată. Însă ce putea spune despre Bach, luteranul din veacul al XVIII-lea? Eugene nu putea alunga cu atâta uşurinţă cele ce muzica aceea îi spunea sufletului său, în chip nemijlocit.

Îl „chinuia”. „Se îmbăta”, povesteşte Alison, „de cădea pe jos şi bătea cu pumnii în podea, strigându-I lui Dumnezeu să-l lase în pace”.

În romanul „Demonii”, al lui Dostoievski, se află un personaj de factură nietzschiană pe nume Kirilov, care porneşte de unul singur un război împotriva Lui Dumnezeu; iar un alt personaj, Piotr Verkohovenski, face subtila observaţie că Kirilov, în dorinţa sa sfâşietoare de a dovedi că Dumnezeu nu există, dovedeşte de fapt „că are probabil mai multă credinţă decât oricare preot”. Dacă ne gândim şi noi la tânărul Eugene trântit pe jos şi bătând cu pumnul în podea în disperare, gândul ne va duce la aceeaşi observaţie. Pentru el, lucrul cel mai important era dacă Dumnezeu există sau nu. Căci, oricât de mult mintea i s-ar fi ascuns într-un „Sine” impersonal născocit în chip raţional, inima îi spunea că, fără un Dumnezeu personal, cu adevărat viaţa nu avea rost.

[…]

Muzica a apărut la marele început al tuturor lucrurilor.
Ea este un ecou al armoniei între cer şi pământ.
– Gi-ming Shien

AM văzut cum, în timpul anilor de călugărie, Părintele Serafim nu a căutat să-i placă muzica în sine şi despre sine. Pentru el, muzica nu era decât un mijloc care ducea la rugăciune. El accepta muzica doar ca „parte a întregului” care fusese creată pentru slava lui Dumnezeu.
Întrucât ambii părinţi de la Platina s-au convertit într-o anumită măsură datorită muzicii marilor compozitori creştini, Părintele Gherman se mira de „grija ascetică excesivă”, aşa cum o numea el, cu care Părintele Serafim ajunsese să abordeze muzica. Îşi aduce aminte de o întâmplare.

Era o seară de vară călduroasă, cu o ceaţă roz la orizont; părinţii se întorceau cu maşina lor dintr-o vizită la San Francisco. Părintele Gherman a dorit să asculte o casetă cu un cvintet de clarinet de Mozart. Părintele Serafim s-a împotrivit dar a cedat la insistenţele Părintelui Gherman. Părintele Serafim a ascultat cu mare atenţie. După aceea, Părintele Gherman a aşteptat comentarii, dar nu au fost deloc. Doar o tăcere lungă.

– Ei? a întrebat Părintele Gherman în cele din urmă.

Părintele Serafim arăta foarte serios. Tot ce a zis a fost: „Mai degrabă aş auzi-o în rai.”
Această afirmaţie l-a mirat pe Părintele Gherman cel mai mult. „Niciodată nu m-aş fi gândit în felul acesta”, şi-a amintit el mai târziu. „Acea muzică i-a mişcat acea parte a lui adâncă, armonioasă, care l-a lipit de Dumnezeu. S-a simţit nevrednic în faţa splendorii şi frumuseţii sublime a cerului, pe care l-a simţit reflectat în pasajele cele mai serafice ale lui Mozart, şi în sunetele moi, impunătoare ale lui Bach şi Handel. A simţit că nu era drept – aproape păcătos – să se bucure de sunete atât de frumoase fiind încă pe pământ.”

Muzica în sine, deşi suindu-se la cer, aparţinea totuşi pământului, şi numai astfel putea să fie simţită ca o pregustare a dulceţii cereşti, destul ca să stârnească pofta, dar nu ca să satisfacă foamea. Poate că a fost dureros pentru Părintele Serafim. Poate că din prudenţă a renunţat la desfătarea cu această muzică, încercând să se mulţumească cu o stare de nedesăvârşire, cu un dor dulce-amar ceva mai bun decât lucrul însuşi. Având acum această renunţare vremelnică: va cunoaşte plinătatea în rai.

PĂRINTELE GHERMAN observase că Părintele Serafim îşi manifestase rezerva faţă de muzică mai ales când era vorba de Bach. Părintele Gherman a considerat că aduce folos duhovnicesc să asculte întreaga Patimă a Sf. Matei de Bach înainte de săptămâna patimilor, când în mânăstirile ortodoxe se citesc în biserică cele patru Evanghelii complete. Totuşi, Părintele Serafim nu asculta muzică cu el, spunând: „Am isprăvit cu ea.”

În mod interesant, răspunsul Părintelui Serafim la muzica lui G. F. Handel, contemporanul lui Bach, a fost destul de diferit. Zâmbea ca pentru sine când se interpreta Handel. După cum povestea Părintele Gherman, Părintele Serafim se simţea ca acasă în compania acordurilor cadenţate, curgătoare, care evocau o atmosferă de fineţe şi înaltă cultură. Nu atingeau acea pasiune adâncă, dureroasă pe care o stârnea în el muzica lui Bach, sau acel pasaj din Mozart. Probabil din acest motiv Părintele Serafim a mărturisit odată: „Ştiu că Bach este cel mai mare, dar favoritul meu este Handel.”

În 1982, Părintele Gherman a primit o bandă cu cantata lui Bach Ich Habe Genug [Îmi este destul], neştiind ce semnificaţie avea această lucrare pentru Părintele Serafim. Asculta în chilia sa din Valaam şi era profund mişcat, când a intrat Părintele Serafim. „Am primit această cantată copleşitoare”, a zis Părintele Gherman. „N-am mai auzit-o înainte. Trebuie să o asculţi!” Părintele Serafim a refuzat, dar Părintele Gherman a insistat iarăşi până când a acceptat. În timp ce se interpreta cantata, Părintele Serafim stătea cu ochii închişi, nemişcat. Era ca o statuie, iar Părintele Gherman a intuit că l-a cuprins un fel de frică. În cele din urmă, când s-a terminat, Părintele Serafim a spus: „Cunosc această cantată; am ascultat-o de multe ori”, şi cu aceasta a plecat din chilie. Părintele Gherman a rămas acolo cu sentimentul că greşise cu ceva, dar nu ştia cu ce.

Mai târziu, în timpul pelerinajului din vara anului 1982, s-a pus din nou cantata spre ascultare în mânăstire. Unul dintre fraţii din mânăstire relatează:

„În încheierea pelerinajului, când s-a aşezat peste tot un sentiment de uşurare ca pentru o lucrare bine făcută, a venit un moment de şovăire liniştitoare înainte ca pelerinii să-şi ia rămas bun. Era încă plină zi, vremea era răcoroasă, vânt, simţindu-se în aer o mireasmă de toamnă. Razele de soare strălucitoare se mişcau ritmic prin mulţimea idilică a turmelor de căprioare care hoinăreau, veveriţe gri şi păuni, care treceau în paradă prin împrejurimile naturale dinaintea pelerinilor liniştiţi, aducându-i involuntar într-o stare de contemplare calmă. Iată cum a exprimat Părintele Gherman în câteva cuvinte solemne ceea ce era în inimile tuturor: Care este scopul teologiei şi al vieţii creştine pe acest pământ frumos împodobit? Nu este dulceaţa morţii care încununează năzuinţele noastre pământeşti?
În acest moment au răsunat acordurile emoţionante ale Cantatei nr. 82 de J. S. Bach, descriind starea dreptului Simeon primitorul de Dumnezeu, când ia în braţele sale Viaţa Însăşi Întrupată, pregustând fericirea dreptului om care moare:

Am destul. L-am primit pe Mântuitorul.
L-am văzut; văd deja bucuria vieţii celeilalte… Dormiţi acum, ochi obosiţi; Lume, renunţ la tine,
Că duhul meu poate spori … Mă bucur de moartea mea …

Când sunetele muzicii răsunau prin pădure şi se topeau în defileul adânc de dedesubt, Părintele Serafim a încheiat, spunând ce bucurie trăieşte sufletul omului sporind întru Hristos cel ortodox, şi cum cultura creştină, atât de degradată de subumanitatea timpurilor noastre poate forma şi înălţa sufletul, ducându-l până în pragul raiului. Totuşi, el nu a spus că în anii formării sale, această Cantată îl încânta şi îl învăluia în mister atât de intens şi de aici îl ducea la ideea de a muri pentru lume.”

Părintele Gherman a trebuit să descopere aceasta după moartea Părintelui Serafim, când i-a povestit Alison. Numai atunci şi-a dat seama de ce privea Părintele Serafim atât de împietrit când asculta cantata în chilia din Valaam.

„Când Părintele Serafim era tânăr”, explică Părintele Gherman, „el a vrut să moară. A simţit că avea o deficienţă şi că ‘avusese destul’ de la viaţă. Moartea era pentru el o dulceaţă şi el asocia această dulceaţă cu acea cantată.

Când a devenit ortodox, i s-a dat viaţă. Acum el nu ‘avea destul’ de la viaţă. Acum era necesar ca el să facă o lucrare atât de importantă. El voia să aducă ortodoxia altora, şi aşa nu mai dorea să moară. Nădăjduia că va rezista.
Totuşi, când am pus cantata pentru el, şi-a amintit din nou de moarte. A fost ca o întâlnire cu un vechi prieten. Auzind acea muzică şi-a auzit clopotul morţii. Sunase primul clopot şi sufletul lui a simţit asta.”

Ich Habe Genug [Îmi este destul] a fost ultima bucată muzicală clasică pe care a auzit-o Părintele Serafim pe acest pământ. Peste trei săptămâni va suna clopotul final.

fragm din „Viata si opera Parintelui Serafim Rose, de Ieromonah Damaschin

„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, a celei veşnice, şi săltând lăudăm pre Pricinuitorul, pre Singurul cel binecuvântat, Dumnezeul părinţilor şi preaslăvit”

În loc de altă binecuvântare pascală, vă aduc trăirile pascale pline de veselie ale fericitului Stareț Porfirie, așa cum le-am trăit într-o zi de Marți din Săptămâna Luminată în chilia sa.

Ca medic ce sunt, am mers să-l văd. După controlul cardiologic și obișnuita cardiogramă m-a rugat să nu plec. M-am așezat pe un scăunel lângă patul său. Chipul starețului strălucea de bucurie. După ce m-am așezat, m-a întrebat:

– Știi troparul care spune: „Prăznuim omorârea morții…”?

– Da, Gheronda, îl știu.

– Spune-l!

Am început să-l spun repede:

„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, a celei veşnice, şi săltând lăudăm pre Pricinuitorul, pre Singurul cel binecuvântat, Dumnezeul părinţilor şi preaslăvit”.

– Și l-ai înțeles?

– Desigur că l-am înțeles.

Atunci Starețul a făcut o mișcare bruscă cu mâna și mi-a spus:

– Nimic n-ai înțeles, bre Gheorghiță. L-ai spus ca un psalt grăbit. Ascultă ce lucruri înfricoșătoare spune acest tropar: Hristos, prin Învierea Sa, nu ne-a trecut de partea cealaltă a unui râu, a unei crăpături a pământului, a unui canal, a unui lac sau a Mării Roșii, ci ne-a trecut peste un haos, peste un abis, peste care era cu neputință să treacă omul singur. Veacuri întregi a așteptat omul această trecere, acest Paști. Hristos ne-a trecut de la moarte la viață. De aceea astăzi „prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului”. Moartea a fost pierdută. Ai înțeles? Astăzi prăznuim „începătura altei vieți, a celei veșnice” trăită lângă Hristos.

20

Vorbea cu entuziasm și siguranță. Se emoționase. A tăcut pentru puțin, după care a continuat mai tare:

– Acum nu mai există haos, moarte, omorâre, iad. Acum toate sunt pline de bucurie datorită Învierii lui Hristos. Iar împreună cu El a înviat și firea omenească. Acum putem și noi să înviem, să trăim veșnic lângă El… Ce fericire este Învierea! „Și săltând, lăudăm pe Pricinuitorul”. Ai văzut vreodată cum saltă mieii primăvara pe câmpul cu iarbă verde? Cum sug puțin de la mamele lor, după care iarăși saltă? Aceasta este tresăltarea. Așa trebuie să săltăm și noi de bucurie nespusă pentru Învierea Domnului nostru și pentru a noastră.

Și-a întrerupt iarăși cuvântul. Atmosfera era plină de veselie.

– Pot să-ți dau un sfat?, a continuat Starețul. La fiecare mâhnire a ta, la fiecare insucces al tău, să te aduni o jumătate de minut înlăuntrul tău și să spui rar acest tropar. Vei vedea că cel mai mare lucru din viața ta – și din viața întregii lumii – s-a înfăptuit: Învierea lui Hristos și mântuirea noastră. Și vei conștientiza că nereușita care ți s-a întâmplat este foarte mică, ca să-ți poată strica buna ta dispoziție.

Mi-a strâns mâna și mi-a spus:

– Îți doresc să salți de bucurie, privind înapoia ta la haosul peste care te-a trecut Domnul nostru Cel înviat, „Singurul cel binecuvântat, Dumnezeul Părinților”. Cântă acum și „Hristos a înviat”!

 

Adevărat a înviat!

GHEORGHIE PAPAZAHOU,

profesor de cardiologie

sursa