Rugăciune şi simţire

Ca să ajungem la bucurie e nevoie să ne lepădăm de ştiinţa nefericirii. Pentru asta a venit Mântuitorul. De ce ne provocăm nefericire? ca să trăim. Noi nu ştim să trăim fericiţi. Oamenii nu ştiu să trăiască în bucurie şi de aceea îşi provoacă necazuri. Aceasta este condiţia omului căzut şi aceasta este nefericirea.

Dar pot ajunge să ştiu ce este bucuria. Eu pot ajunge să ştiu cum să fac eu ca să intru în „bucuria pe care n-o ia nimeni de la mine”. Cu o condiţie: să nu intru în contact cu nimeni. Dar Mântuitorul spune că nu e asta. Eu trebuie să învăţ bucuria care nu se ia de la mine şi când sunt cu ceilalţi.

Toată lumea vrea să iasă din iadul din noi, care sunt conţinuturi ale psihismul din noi. Prin rugăciune şi lecturi, noi ne putem ridica din aceste conţinuturi şi trăi în spirit, putem vedea lumina minţii şi crede că e lumina necreată. Dar nu e asta.

Ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, cu lumina necreată, ai nevoie să cobori în iad. Unde e iadul? în mine. Iadul este chiar în structurile minţii mele de care noi fugim. Omul pătimaş fuge de iadul din el proiectând iadul pe ceilalţi şi fugind de întâlnirea cu sine prin anestezice, euforizante (beau să uit ce amară e viaţa, mă droghez pentru că mi-e frică să trăiesc, ucid pentru că mi-e frică de violenţa din mine. Tot ce e rău nu e în mine, ci în tine). Tot ce vedem rău la ceilalţi e răul din noi proiectat pe celălalt. Când părinţii spun să ne lepădăm de „lumea aceasta” nu vorbesc despre lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Noi nici nu mai avem acces la lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Când mă uit, spre ex, la un corcoduş – care este făcut de Dumnezeu – eu nu văd creaţia lui Dumnezeu, ci văd corcoduşul din capul meu.
„Lumea aceasta” e pecetea de gând pe care o pun eu pe obiecte. Eu percep prin simţuri, le ridic în mintea mea, fac o imagine şi zic „aha”. Acest lucru e vinovat pentru că nu-L văd pe Dumnezeu, Cel Care a făcut corcoduşul.
„Lumea aceasta” e lumea pe care o vedem prin hărţile din capul nostru. Şi devine criminală atunci când văd pe cineva şi spun că „ştiu cine e”. Chiar şi despre mine ajung să cred că sunt „tot acela”, pe care-l „ştiu”. Merg la spovedanie şi spun acelaşi şi acelaşi lucru. Lepădarea, ieşirea din această lume nu se face făcând abstracţie din ea, ci intrând în acest iad cu Domnul.
Când descopăr în mine unda de boală (gând de slavă deşartă, invidie etc.) în sufletul meu, să ştiu că acolo e iadul şi acolo e nevoie să Îl bag pe Dumnezeu şi acolo vine pocăinţa….
Lumina necreată, harul îţi arată mai întâi răutatea, întunericul. Dacă n-ar fi harul, nu ne-am vedea răi. Când te văd pe tine rău, atunci e lipsa harului. Când mă văd pe mine rău, atunci e har. Când văd ceva rău la tine, mă întorc şi zic „ce din mine am proiectat pe tine, cum anume te-am făcut lumea aceasta? Ce am aruncat pe tine, cu ce te-am murdărit?” Tu poţi să fii cu adevărat criminal, dar ce văd eu? doar crima. Eu nu te văd pe tine. Eu nu ştiu ce-ai trăit tu. Cel mai mare criminal pe care l-am cunoscut era bătut de tatăl său ore în şir şi pus să nu ţipe.

Minte, raţiune şi duh.

Toţi părinţii filocalici mai întâi învaţă asta. Înainte de a ne da drumul la rugăciune (Doamne Iisuse) este nevoie să deosebeşti mintea de raţiune şi de duh.
Când zic „Doamne Iisuse Hristoase” lucrează raţiunea. Gândirea mea rosteşte cuvintele şi le gândeşte. Nu mă gândesc la ce înseamnă fiecare cuvânt, nu fac meditaţie în timp ce mă rog.

Mintea e cea care priveşte aceste cuvinte. Este ca o atenţie ca o privire, ca o vedere.
Duhul este o dragoste. Dar nu e dragoste sentimentală, ci e o dragoste a atenţiei, e o căldură a atenţiei.
Când părinţii spun să lucrăm atenţia, aceasta are aceste două aspecte: una vede şi una iubeşte. Eu pot să fiu atent la ceva şi să nu iubesc. Şi atunci nu e cu duh. Sau pot să fiu atent şi să-mi fie drag. şi atunci e cu duh. Eu pot spune nişte cuvinte din care să iasă şi dragul meu şi se spune despre mine „a vorbit cu duh”. Sau pot să spun nişte cuvinte ca să scap de tine, sau ca să treacă timpul, sau ca să fiu apreciat şi se simte că e fără duh. Deci aceasta este cu cuvântul „Doamne”: îl rostesc, îl privesc şi îi dau atenţie (îl iubesc prin atenţie, nu prin sentimente). Pe măsură ce exersez atenţia, se ajunge la străpungerea inimii, ca deschidere spre poarta din lăuntru. Vine prin atenţie, dar nu aceea care vede, ci cea care simte…
Duhul este dragostea minţii către cuvânt, dragostea minţii către trup.

Despre simţiri:

Postim ca să simţim foame şi foamea să devină dragoste pentru cuvânt. Gândul la judecata de apoi: carnea rugăciunii
Cu timpul, tot ce simţim devine carne pentru rugăciune şi asta este Liturghia lăuntrică permanentă. Spre exemplu, mă enervează cineva. Asta nu e păcat. Dumnezeu a pus în mine sensibilitatea. Nu e păcat că invidiezi, că te înfurii, să urăşti etc. Simţirea, pofta nu e păcat. Eu pot face 3 lucruri cu această simţire:
– să fac răul „care-mi vine” ca urmare a ceea ce simt
– să mă compar cu tine şi să mă mândresc
– să transform simţirea în rugăciune
Aşa cum foamea din post este carnea rugăciunii, aşa ura, invidia, simţirea mea pentru tine se transfornă în carne pentru rugăciune.
Acest sentiment, această energie creată şi căzută a sufletului meu se oferă ca vas în care vine energia necreată a lui Dumnezeu şi o transformă. Totul e să mă ofer Lui pentru transformare.

Eu nu mă mai încred în ce simt. Simţurile mele sunt robite lumii acesteia. Simţurile mele sunt căzute. Totuşi, în mine este cineva care poate să facă invers decât ce simte. Aceasta este persoana mea, e ipostasul meu. Şi în asta stă libertatea. Mie îmi vine să te înjur şi eu zic „Doamne, Iisuse Hristoase, binecuvintează-l”. Energia supărării e pusă cu acelaşi patos în rugăciune. Aşa îi pot mulţumi fratelui pentru că mă enervează.

Să primesc orice sentiment ca pe un dar care îmi dă puterea să mă rog, de care pot profita ca să-l schimb în rugăciune. Să ne aducem aminte. Să le trăim cu Dumnezeu. Spunând rugăciunea eu mă lepăd de fapt de mine şi fac o mare jerfă.

A trăi „fără păcat” înseamnă a trăi conştient, viu, responsabil de viaţa mea (pr. Sofronie). Să nu te trăiască viaţa pe tine. Dacă sunt conştient şi din orice fac o rugăciune, atunci eu sunt viu. E foarte dureros, e strâmtă calea. Dacă mă doare ceva şi transform această durere în rugăciune mi se pare cumplită durerea. Dacă-mi mut gândul, (dacă citesc ceva, dacă stau de vorbă cu cineva, dacă mă cert cu cineva) se mută atenţia mea de la durere, dar ea nu se rezolvă. Pe când, dacă o transform în rugăciune se rezolvă. Dumnezeu o transformă. Altfel, se va repeta.

Maica Siluana

sursa: maicasiluana.blogspot.ro

Dumnezeu ne conduce prin pătimiri, ca prin ele să dobândim pacea

Pe pământ ne este dat ca prin pace şi linişte să biruim tot răul. Putem fi paşnici şi liniştiţi într-un mediu paşnic şi liniştit, dar această pace nu este atât de trainică şi statornică precum aceea care se dobândeşte într-un mediu plin de tulburare. Atunci când pleci dintr-un mediu liniştit într-unul plin de tulburare, de îndată îţi schimbi starea sufletească, nu poţi să rabzi nedreptatea şi se porneşte iadul, roiesc gândurile ucigaşe, şi atunci s-a isprăvit cu pacea noastră. De aceea Domnul ne duce prin pătimiri, greutăţi şi necazuri, ca prin ele să dobândim pacea. Noi nu avem putere să le biruim pe toate acestea singuri, fără Dânsul. Avem pilda Sfintei Muceniţe Ecaterina, care, fiind tânără de 18 ani, a pătimit.

Rănită şi istovită, a fost aruncată de vrăjmaşi în temniţă şi Domnul i S-a arătat acolo. Ea L-a întrebat: „Doamne, unde ai fost până acum?” „Aici am fost, în inima ta”. „Cum ai fost în inima mea, când ea este rea, necurată şi plină de trufie?”Da, aşa-i”, i-a spus El, „însă ai lăsat loc şi pentru Mine, şi dacă nu aş fi fost cu tine nu ai fi putut duce această pătimire. Căci îţi voi da putere să poţi răbda până la capăt!

Sfinţii Părinţi spun:

Prin aceasta vom şti că suntem dragi Domnului, dacă ne duce prin mari necazuri, pătimiri şi suferinţe”.

Pace las vouă, pacea mea dau vouă; nu precum dă lumea, dau eu vouă. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se spăimânteze”, (Io. 14:27), spune Domnul, Cel ce este Adevărul, Calea şi Viaţa.

fragm. din Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița

Sfântul Ioan de Kronstadt: După aceste semne cunoaşte când ai în tine Duhul lui Dumnezeu şi când ai duhul rău…

Când nutreşti în suflet gânduri bune îţi este bine şi uşor. Atunci simţi în inimă linişte şi bucurie şi ai în tine duh bun, Duhul cel Sfânt; atunci însă când eşti frământat de intenţii rele sau de porniri ticăloase ale inimii, ţi-e rău, te simţi împovărat; această tulburare lăuntrică îţi arată că ai în tine duh rău, duh viclean.

Când duhul viclean se află în noi, simţim o strângere de inimă şi o nelinişte şi de cele mai multe ori o mare greutate de a ajunge cu inima la Domnul, fiindcă duhul cel rău leagă sufletul şi nu-l lasă să se înalţe la Dumnezeu.

Duhul viclean este duhul îndoielii, necredinţei, patimilor, strâmtorării, întristării, neliniştii; duhul cel bun este duhul credinţei care nu se îndoieşte, duhul virtuţii, al libertăţii sufleteşti şi al lărgimii, duhul păcii şi al bucuriei.

După aceste semne cunoaşte când ai în tine Duhul lui Dumnezeu şi când ai duhul rău; înalţă-te cât poţi de des cu inimă recunoscătoare către Duhul Atotsfânt, Cel ce te luminează şi te însufleţeşte, şi fugi din răsputeri de îndoială, de necredinţă şi de patimi, cele prin care ne pătrunde în suflet şarpele răutăţii, furul şi ucigătorul de suflete.

Apar uneori şi în viaţa creştinilor râvnitori clipe când se îndepărtează de Dumnezeu, momente de beznă diavolească şi atunci omul strigă către Dumnezeu din adâncul inimii: de ce m-ai îndepărtat, Doamne — Lumină netrecătoare — de la fata Ta? Fiindcă năpustitu-s-a asupra mea străina beznă a celui blestemat şi rău, Satana; sufletul mi se înăbuşă în întunericul chinuitor cel care mă face să simt caznele împărătiei întunericului — iadul. Întoarce-mă, Mântuitorule, la lumina poruncilor Tale, îndreaptă calea sufletului meu, mă rog Ţie din inimă.

Dacă nu vei cunoaşte din proprie experientă cum lucrează asupra ta relele uneltiri ale duhurilor răului, nu vei cunoaşte şi nu vei preţui după cuviinţă binefacerile care îţi vin de la Duhul cel bun. De nu cunoşti duhul cel ucigător, nu vei cunoaşte nici Duhul cel dătător de viaţă. Numai în măsura în care ne dăm seama de contrastul dintre bine şi rău, dintre viată şi moarte, putem cunoaşte desluşit binele şi răul: dacă n-ai fost supus necazurilor, primejdiei de moarte trupească şi sufletească, inima ta nu-L va cunoaşte pe Mântuitorul, dătătorul-de-viată, Cel ce ne poate izbăvi de necazuri si de moartea sufletului.

O, Iisuse! Tu esti mângâierea, viaţa, pacea si sporirea întru bucurie a inimilor noastre! Slavă lui Dumnezeu Cel Preaîntelept si Atotbun, Cel ce îngăduie duhului răului si morţii să ne ispitească si să ne chinuie! Altminteri cum am mai putea preţui mângâierile harului, ale Duhului mângâietor si dătător de viaţă?

Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos

Marţi (a 2-a săptămână a Postului)

Sfântul Teofan Zăvorâtul

„Şi a zis Cain către Domnul: pedeapsa mea este mai mare decât as putea-o purta” (Fac. 4, 13).

Este, oare, cu putinţă a vorbi astfel înaintea feţei lui Dumnezeu, Care este aspru, fireşte, întru dreptatea Sa, dar şi pururea gata să miluiască pe cel care se pocăieşte cu adevărat?

Zavistia a întunecat gândurile sănătoase, nelegiuirea făcută cu deadinsul a împietrit inima, şi Cain, iată, îi răspunde cu grosolănie lui Dumnezeu însuşi: „Au doară sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Fac. 4, 9). Dumnezeu vrea să înmoaie inima lui de piatră cu ciocanul asprei Sale judecăţi, dar el nu se lasă, ci, închizându-se în grosolănia sa, se aruncă în braţele sorţii pe care şi-a gătit-o singur prin pizmă şi omor. E de mirare faptul că după aceasta a trăit la fel ca toată lumea: a avut femeie, şi-a întemeiat o familie şi păstra toate legăturile lumeşti; însă pecetea lepădării şi deznădejdii stătea în continuare asupra lui. Trebuie să fie vorba de un fapt lăuntric, care se petrecea în conştiinţă, din conştientizarea poziţiei în care se afla faţă de Dumnezeu, sub influenţa faptelor, patimilor şi obiceiurilor păcătoase care o apăsau.

Mai ales acum ar trebui oamenii să ia aminte la aceasta! Dar să aibă, totodată, credinţa că nu este păcat care să biruiască mila lui Dumnezeu, chiar dacă pentru înmuierea inimii este nevoie, fireşte, de timp si osteneală, între mântuire şi pieire nu este loc, însă, de ales!

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Daca L-ai rugat si nu ti s-a implinit ruga, afla ca asa a randuit Dumnezeu; nu pune capat de la inceput relelor, ci cand raul a crescut, cand s-a marit, cand dusmanilor nostri nu le-a mai ramas aproape rau de savarsit, atunci dintr-o data Dumnezeu preface totul in liniste si da dezlegari neasteptate lucrurilor

Osteneala trupului, munca, boala, suferinta, necazurile si rautatile din jurul nostru sunt, mai degraba, adevarate medicamente duhovnicesti, decat lucruri de care sa fugim. Prin ele putem ajunge mai usor la smerenie, cunoastere si pocainta.

Toate aceste greutati au un indoit scop. Intai, ele ne fac sa intelegem ca nu suntem facuti pentru lumea aceasta, ci pentru Imparatia lui Dumnezeu. Apoi, ele ne incununeaza cu mari cununi de biruinta, daca le induram cu seninatate pe toate. Peste toate se afla purtarea de grija a lui Dumnezeu, iar obiceiul Sau ramane in toate timpurile acelasi.

Obiceiul lui Dumnezeu

Dumnezeu are obiceiul de a lasa necazurile sa creasca pana acolo incat omul sa nu se mai increada in puterile si priceperea sa, ci sa astepte mila lui Dumnezeu. Facand astfel, Dumnezeu isi arata in cel mai inalt mod cu putinta puterea, iar omul invata pe viu ca intru toate trebuie sa-si puna nadejdea in purtarea Lui de grija.

In slujba Taina Sfantului Maslu se citeste un Apostol care ne invata tocmai acest lucru: „Nu voim, fratilor, ca voi sa nu stiti de necazul nostru, care ni s-a facut in Asia, ca peste masura, peste puteri, am fost ingreuiati, incat nu mai nadajduiam sa mai scapam cu viata. Ci noi, in noi insine, ne-am socotit ca osanditi la moarte, ca sa nu ne punem increderea in noi, ci in Dumnezeu, Cel ce inviaza pe cei morti, care ne-a izbavit pe noi dintr-o moarte ca aceasta si ne izbaveste si in Care nadajduim ca inca ne va mai izbavi” (II Corinteni 1, 8-10).

Nu potoleste raul de la inceput, ci cand a crescut !

„Vedem o mare care si-a deszavorat adancul; unii corabieri plutesc morti pe ape, iar altii sunt gata sa se inece; scandurile corabiilor sunt desfacute; panzele rupte; catargele sfaramate, vaslele lipsite de mainile vaslasilor; carmacii, in loc sa stea la carma, stau pe asternuturi cu mainile incrucisate pe genunchi; neputinciosi in fata imprejurarilor, suspina, striga, varsa lacrimi, se vaita; nu vad nici cerul, nici marea; peste tot intuneric adanc, de nepatruns, ca nu pot vedea nici pe cei de langa ei; mugetul valurilor e mare, iar fiarele marii se napustesc din toate partile asupra celor ce plutesc.”

„Dar cu toate ca vad acestea nu-mi pierd bunele nadejdi, pentru ca ma gandesc la Cel ce carmuieste acest univers. Acesta n-are nevoie de arta carmaciului ca sa biruie furtuna; El, cu un semn, potoleste tulburarea. Dar nu potoleste raul de la inceput, nici indata ce s-a ivit – asa este obiceiul Lui – ci cand a crescut, cand a ajuns la sfarsit, cand deznadejdea i-a cuprins pe cei mai multi, atunci face minunea, aratandu-Si si propria-I putere si deprinzand cu rabdare pe cei ce au indurat raul.”

Cand se petrece minunea ?

N-ar fi putut oare de la inceput sa impiedice caderea celor trei tineri (din Babilon) in incercarea aceea grozava? Dar n-a voit, ca sa le adune tinerilor mare castig. De asta a ingaduit sa fie dati in mainile barbarilor, sa se inalte focul din cuptor la mare inaltime, sa se aprinda mania imparatului mai tare decat cuptorul, sa li se lege picioarele si mainile cu multa strasnicie si asa sa fie aruncati in foc. Si cand toti cei ce priveau pierdusera nadejdea mantuirii lor, atunci, dintr-o data, mai presus de orice nadejde, s-a aratat facerea de minuni a lui Dumnezeu, Marele Mester, atunci a stralucit minunea Lui cu multa maretie. Focul a fost stins, iar cei legati au fost dezlegati.”

„Cuptorul a ajuns biserica, izvor si roua si mai de pret decat curtile imparatesti. Parul capetelor lor a fost mai tare decat focul, care inghite totul, care biruie si fierul si pietrele, care subjuga orice materie. S-a alcatuit acolo un cor armonios, corul acelor sfinti, care chemau la aceasta cantare minunata si firea cea vazuta si firea nevazuta. Cantau, inaltand imnuri de multumire, pentru ca au fost legati, pentru ca au fost dati focului, atat cat depindea de dusmani, pentru ca au pierdut tara, pentru ca au ajuns robi, pentru ca li s-a luat libertatea, pentru ca au ajuns fara patrie, fara casa, niste surghiuniti, pentru ca traiau intr-un pamant strain si barbar. Asa face un suflet recunoscator.”

Dupa ce rautatea dusmanilor a mers pana la sfarsit – caci ce mai puteau incerca dupa ce-i omorau? – si dupa ce atletii au implinit totul, dupa ce a fost impletita cununa, dupa ce au fost adunate rasplatirile lor si nimic nu mai lipsea spre slava lor, atunci relele au luat sfarsit. Iar cel ce a aprins cuptorul, cel ce i-a supus pe tineri la o pedeapsa atat de mare, chiar el ii lauda minunat pe sfintii aceia si ajunge crainicul minunii lui Dumnezeu: a trimis in toata lumea scrisori pline de cuvinte de lauda, in care povesteste cele intamplate si ajunge predicator vrednic de credinta al minunilor lui Dumnezeu, facatorul de minuni. Erau mai presus de banuiala cele scrise de el chiar in ochii dusmanilor, pentru ca fusese dusmanul si vrajmasul lor.”

Nimic din cele ce se intampla in viata sa nu te tulbure !

„Nimic din cele ce se intampla in viata sa nu te tulbure! Inceteaza de a ruga pe cutare sau pe cutare; lasa umbrele sa treaca – umbra, doar, e ajutorul omenesc – si roaga necontenit pe Iisus, Caruia-i slujesti, sa faca un semn numai; si toate se vor limpezi intr-o clipita. Iar daca L-ai rugat si nu ti s-a implinit ruga, afla ca asa a randuit Dumnezeu; nu pune capat de la inceput relelor, ci cand raul a crescut, cand s-a marit, cand dusmanilor nostri nu le-a mai ramas aproape rau de savarsit, atunci dintr-o data Dumnezeu preface totul in liniste si da dezlegari neasteptate lucrurilor. Da, Dumnezeu poate sa dea nu numai atatea bunatati cate asteptam si nadajduim, ci chiar cu mult mai multe si nesfarsit de mari. De aceea si Pavel spunea: „El poate sa le faca pe toate mai cu prisos decat cele pe care le cerem sau le gandim” (Efeseni 3, 20).

„Sa nu te tulbure, dar, nici unul din necazurile din viata! Atat au reusit asupra noastra, fara voia lor, dusmanii nostri, ca sa ne faca sa nu suferim raul ce ni-l fac; si-au terminat sagetile si n-au castigat nimic altceva decat ca s-au facut de rusine, ca s-au facut de ras si ca sunt in ochii tuturora dusmani de obste ai neamului omenesc. Aceasta-i plata ce-o primesc dusmanii, aceasta-i sfarsitul razboaielor lor!”

„Ah, ce mare lucra este virtutea si dispretul lucrurilor din lumea aceasta! Virtutea castigata chiar cu ajutorul curselor ce i se intind e incununata de cei care lupta impotriva el. Cei care o fac sa straluceasca mai mult, cei care incearca s-o doboare, ii fac mai puternici, mai inalti, mai de nebiruit, mai de neinfrant pe cei ce o savarsesc. Virtutea n-are nevoie de arme, lanci, ziduri, santuri, turnuri, bani, ostasi, ci numai de vointa puternica, de suflet neclintit, ca sa infranga toate uneltirile omenesti.”

Numai un singur lucru este infricosator: pacatul !

Numai un singur lucru este infricosator, numai de o singura tulburare trebuie sa ne temem: de pacat! Si n-am sa incetez sa spun mereu acest cuvant. Basme sunt toate celelalte, chiar de mi-ai vorbi de dusmanie, de ura, de viclenie, de calomnie, de ocara, de graire de rau, de confiscare de averi, de surghiun, de ascutitul sabiei, de un ocean de rele, de razboiul intregii lumi! Oricum ar fi acestea, sunt vremelnice si pieritoare; se petrec intr-un trup muritor si nu vatama deloc sufletul care privegheaza.”

Necazurile se fac pricina a mii de bunatati

„Nimic nu ne face atat de straluciti, atat de invidiati, nimic nu ne umple de mii si mii de bunatati, ca multimea incercarilor, ca primejdiile, ostenelile, tristetile, uneltirile necontenite de la cei care nu s-ar cuveni (sa le faca), daca le induram cu seninatate pe toate.”

Asa sunt necazurile! Pe cei care le indura in liniste si cu curaj, ii urca deasupra suferintelor, ii inalta de nu-i ating sagetile diavolului si-i invata sa dispretuiasca uneltirile. Ca si pomii care cresc la umbra sunt fara de putere si nu dau roada, pe cand cei care infrunta schimbarile aerului, care primesc loviturile vanturilor, arsita soarelui, sunt mai puternici, sunt plini de frunze si se rup de fructe.”

Sa multumesti mereu lui Dumnezeu pentru toate !

„Ai vazut maiestria lui Dumnezeu? Ai vazut intelepciunea Lui? Ai vazut minunea Lui? Ai vazut iubirea Lui de oameni si purtarea Lui de grija? Nu te tulbura, dar, nu te nelinisti, ci continua sa multumesti mereu lui Dumnezeu pentru toate, sa-L slavesti, sa-L rogi, sa-I ceri.

„De se napustesc asupra-ti mii de tulburari si mii de necazuri, de vin in fata ta furtuni, nimic sa nu te tulbure. Dumnezeu iese intru intampinarea noastra chiar cand totul ne duce la pieire.

„Dumnezeu poate sa scoale si pe cei cazuti, poate sa intoarca si pe cei rataciti, poate sa indrepte pe cei ce se poticnesc, poate sa scape de pacate pe cei se sunt plini de mii si mii de pacate, poate sa faca drepti, poate sa dea viata celor morti, poate sa faca mai stralucitoare pe cele daramate, poate sa innoiasca pe cele invechite. Daca aduce la existenta pe cele ce nu sunt, daca daruieste fiinta celor ce nicicand n-au fiintat, apoi cu mult mai mult va indrepta pe cele ce sunt si-au fost.”

Teodor Danalache
(citatele aprtin Sfantului Ioan Gura de Aur)

sursa: crestinortodox.ro

Poate cineva gusta bucuria lui Dumnezeu și mai apoi să se rupă de ea?

Cuvioasă Maică Siluana,
Când o persoană se dezlipește de Biserică, rănită fiind de slujitorii ei, însă spune că a gustat harul și bucuria Domnului, este oare această gustare una adevărată, sau mai degrabă părelnică? Poate cineva gusta bucuria Lui și mai apoi să se rupă de ea?
Iustina

 

Draga mea Iustina,
Mulțumesc pentru întrebarea care conține în ea multe alte întrebări și provocări.
Aleg să încep cu ultima întrebare: „poate cineva să guste bucuria Domnului și apoi să se rupă de ea? ”
Răspunsul meu este: Da. Da, pentru că Dumnezeu îl cercetează pe om cu harul Său, oferindu-i să-I guste bucuria și în Biserică și în afara Bisericii. Dumnezeu „plouă” cu chemarea Sa la bucurie peste toți oamenii dar nu toți sunt dispuși să-și deschidă inima la această chemare, fiind plini de griji și preocupări pentru altfel de „bucurii”. Dar, când cineva se află într-un moment existențial prielnic, într-un moment în care caută cu ardoare sensul vieții, Domnul poate pătrunde cu Harul Său în conștiința acestuia, făcându-i inima capabilă să-I simtă prezența. Această Prezență este bucuria în sensul adevărat al cuvântului. Când omul are o astfel de experiență, n-o mai poate uita, dar se poate încă rupe de ea. N-o mai poate uita pentru că ea se înscrie nu în „memoria neuronală”, ci în simțirea adâncă a minții sale. Dar se poate rupe de ea pentru că această gustare nu transformă în mod magic personalitatea și simțirea psihosomatică. Acestea sunt produsele egoului, ale omului vechi, care trăiește prelucrând cât poate el mai inteligent informațiile și experiențele considerate de el utile pentru viața lui care este supraviețuire. În felul acesta, în persoana care a gustat bucuria Domnului,se accentuează conflictul fundamental al sufletului omenesc, cel dintre dorințele și cerințele chipului lui Dumnezeu din noi și dorințele și cerințele omului căzut în supraviețuire, omului care se adaptează continuu la lumea exterioară. Uneori, acest conflict se rezolvă în favoarea „chipului lui Dumnezeu din noi”, persoana umană alegând astfel să se angajeze într-o luptă cu dorințele și cerințele omului vechi. Subliniez, nu o luptă împotriva lor, ci o luptă cu ele. Adică o luptă prin care omul își extrage dorința de bucurie rătăcită în căutarea plăcerii pătimașe pentru a o converti, a o îndrepta spre Dumnezeu. De cele mai multe ori însă, din păcate, omul vechi, egoul hedonist e cel care biruiește.
Pentru ca omul să intre ființial în Bucuria sfântă gustată sau uneori doar dorită, are nevoie să iasă din viața ca supraviețuire și să intre în Viața care este Domnul. El ne-a oferit Viața Sa și ne-O oferă permanent în Sfânta Biserică. Numai în Biserică primim Viața și ne hrănim cu Ea prin Sfintele Taine și numai aici ne-O putem impropria. Numai aici învățăm s-O trăim ca pe propria noastră viață. Este important să ne dăm seama că procesul acestei învățări necesită timp, timpul fiind, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, intervalul oferit de Dumnezeu omului pentru a răspunde la iubirea Sa.
Revenind la persoana despre care vorbești, care „s-a dezlipit de Biserică”, dacă va persista în această „dezlipire”, își va rata devenirea pentru că se sustrage acestui proces de învățare și creștere care este o lucrare specifică a harului în Biserică. Putem gusta harul în afara Bisericii, dar nu putem crește duhovnicește, nu ne putem sfinți, nu ne putem îndumnezei fără harul sfințitor lucrător în Biserică. O vreme, o astfel de persoană poate trăi un fel de bucurie care este amintirea bucuriei adevărate dar, încet încet, aceasta va dobândi un gust amar. Persoana respectivă își poate da seama de asta privindu-și cu atenție gândurile și comportamentul. Dacă prin această privire va sesiza că gândurile rele, de judecată, de mândrie și comportamentele adecvate lor, adică păcatele, s-au înmulțit și-i întunecă mintea, încă mai are șanse să se trezească la realitate și să se întoarcă la Viața care este în Biserică. Dar dacă această privire va rămâne îndreptată în afară, spre slujitorii Bisericii care au rănit-o, ea va vedea și va oferi minții ca „materie de judecat” doar neputințele și chiar păcatele acestora.
Așadar, problema aici nu este dacă experiența gustării harului și a bucurie Domnului a fost sau nu adevărată. Eu am ales varianta că a fost adevărată, deși putea să fie și părelnică. Adevărata problemă stă în atitudinea persoanei respective față de Biserică și față de cei care au rănit-o. În primul rând, a confundat Biserica Sfântă cu un comportament păcătos al mădularelor ei. Oricare membru al Bisericii poate avea un comportament greșit, păcătos, fără a înceta să fie un mădular al Ei, dacă nu „se dezlipește”, conștient și voit, de Biserică. Desigur, comportamentul greșit este un păcat și produce durere și înăuntru și în afară și îl poate chiar înstrăina pe om de Biserică. Dar, prin Sfânta Taină a Pocăinței, acesta se poate „împăca cu Biserica”. Aici e necesar să subliniem că „dezlipirea de Biserică” se poate face doar prin păcatul personal și voia liberă a fiecărei persoane. Nimeni nu poate fi „dezlipit”, rupt de Biserică de altcineva. Așadar, persoana despre care vorbești nu s-a dezlipit de Biserică pentru că a fost rănită de slujitorii ei, ci pentru că, liberă și conștientă, a făcut ea un păcat care a determinat-o să se dezlipească. Acum are nevoie să conștientizeze acest păcat și să aleagă liberă să se pocăiască pentru el și să primească împăcarea pe care Dumnezeu o dăruiește gratuit în Sfânta Taină a Pocăinței. Dacă această persoană va continua să creadă că s-a dezlipit de Biserică pentru că a fost rănită de slujitorii ei, greu va ajunge la pocăință, rămânând în întunericul psihologic care este starea minții dezlipită de Biserică. Astfel, în locul amintirii Bucuriei Domnului, o să apară și o să crească neliniștea, ținerea de minte a răului, ura și celelalte păcate de care Domnul a venit să ne elibereze.
Doamne, să nu fie!
Plouă Tu, Doamne, cu Mila Ta peste această inimă rănită și dăruiește-i iarăși Bucuria Ta dându-i puterea să împlinească poruncile iertării și ale pocăinței.
Cu rugăciune și binecuvântare,
Maica Siluana

Un om, când nu are necazuri, trăieşte neatent, nici nu ştie ce a făcut

O altă cale de a ajunge în duh este de a-i încuraja pe cei din jur să reziste situaţiilor neplăcute şi de a ne încuraja şi pe noi, atunci când suntem în situaţii neplăcute, să rezistăm cu gândul la Dumnezeu. Noi, de obicei, când trăim ceva neplăcut, aşteptăm să scăpăm, sau strigăm la Dumnezeu să ne scape. Ori, Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri.

Că, spunea cineva, s-a transformat Tatăl nostru, nu mai e „Tatăl nostru cel din ceruri”, ci „Tatăl nostru cel de la bancă, cel de la supermarket, de la… de undeva de unde trebuie să ni se îndeplinească toate dorinţele”.

Dar noi să zicem aşa: Doamne, iată, necazul acesta este un loc de întâlnire cu Tine. Tu când ai spus: „în lume necazuri veţi avea”, Te-ai gândit la necazul pe care îl am eu acum. Şi Tu spui că ai biruit lumea. Uite, asta e o ocazie ca eu să trăiesc biruinţa pe care ai avut-o Tu. Fă ceva cu mine. Ajută-mă să Te întâlnesc, să Te simt în această încercare. Necazul, de obicei, este o întâmplare care mă duce mai aproape de inima mea, îmi înmoaie inima. Un om, când nu are necazuri, trăieşte neatent, nici nu ştie ce a făcut. Când e necăjit, e mai atent. Aşa că punerea în faţa lui Dumnezeu a acestui necaz şi chemarea Lui ne schimbă mult. Să-I facem loc lui Dumnezeu în orice necaz al nostru. Cele mai potrivite situaţii pentru a face acest salt sunt cele în care omul nu mai poate să facă nimic.

Cei care lucrează cu dependenţii spun: „Pacientul nostru a ajuns la fundul sacului”. Se întâmplă de multe ori în viaţă, sau în zi, să intrăm într-o situaţie fără ieşire. Atunci să zicem: „Doamne, treci la volan, că eu nu mai pot, nu mai ştiu pe unde să o iau!”. Şi veţi vedea cât de frumos iese Dumnezeu din încurcătura în care noi L-am băgat…Cu o condiţie: să lăsăm totul deoparte şi să zicem: „Fă Tu asta!”. Din păcate, ne e greu să facem asta pentru că avem ceva de spus, avem dreptate, avem explicaţii. Tendinţa asta de a ne face dreptate ne mănâncă bucuria şi ne aruncă în mari şi nenumărate necazuri. Numai de am înţelege şi am renunţa la „dreptatea noastră”!

Să vă spun o poveste legat de asta: undeva, pe aici prin Ardeal, un părinte a fost reclamat la episcopul locului – dacă v-am mai spus-o să mă iertaţi – că face nu ştiu ce vrăji femeilor să nu le mai bată bărbaţii lor. A venit părintele episcop la preotul respectiv şi l-a întrebat ce face de a fost reclamat. Şi preotul a răspuns: „Ce să fac, Preasfinţite, că tare mai sufereau sărmanele femei, că aproape toate au bărbaţi cam beţivi şi cam agresivi şi… Aşa că le dau câte o sticluţă de apă sfinţită şi le spun: «când vine bărbatul acasă, tu să iei o gură de apă sfinţită şi să n-o înghiţi, s-o ţii în gură până adoarme. Şi aşa scăpau de ceartă şi bătaie că nu mai puteau să deschidă gura să-şi facă dreptate…». Dacă ai scăpat-o pe gât, să mai înghiţi din nou, că nu-şi face efectul; numai în gură îşi face efectul”.

Să ne imaginăm şi noi, când ardem de dorinţa de a ne face dreptate prin cuvinte, că luăm o gură din apa aceea sfinţită şi să tăcem cu rugăciune. Stau acolo aşa şi nu-mi mai fac dreptate, să văd ce taci Tu, Doamne, când eu nu îmi fac singură dreptate… Vom descoperi perspective de o adâncime şi o frumuseţe nebănuită pentru sărmana noastră minte captivă în conflicte fără ieşire…

Şi vom simţi bucuria lui Dumnezeu. Bucuria se simte cu organele duhovniceşti şi aceste organe sunt în noi, sunt în duhul nostru. Noi nu suntem în noi. Dar, de vom voi, putem învăţa să intrăm în duhul nostru, în acest ascuns din noi în care ne vede Dumnezeu şi ne aşteaptă.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, 2013, pp. 25-27)

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [19]

Cuvantul 3

Al aceluiasi frate Mar Isaac episcop si singuratic.
Felurite capitole despre cunoastere, in care se gasesc contemplari inalte si o cunoastere desavarsita, intelegeri dense si minunate si mari taine ce slujesc bucuriei si veseliei sufletului si cresterii lui in cele duhovnicesti.


Intaia suta a capitolelor despre cunoastere

(continuarea)

21. „Tu esti Preot in veac” [Ps 109,4]. „In veac” inseamna ca Hristos Domnul nostru este Preot si savarseste lucrarea preotiei ca ispasire pentru noi si acum, adica neincetat, pana ce ne va fi  facut sa urcam la El pe toti. Caci atunci nu va mai fi nevoie ca El sa savarseasca preotia Sa pentru noi prin jertfe de impacare din pricina desavarsirii pe care o va primi prin El intreaga fire, ci va revarsa peste noi din belsug darurile Tatalui. Fiindca jertfele si rugaciunile sunt acolo unde e pacatul si aplecarea spre cele rele[1] .22. Preotia lui Hristos sta in rugaciunea pe care o infatiseaza Firii dumnezeiesti, Care locuieste in El, pentru intreaga fire a fiintelor rationale. Daca atunci cand locuia pe pamant facea acest lucru cu sarguinta, cum se vede din multe locuri din Evanghelie, acum o face inca si mai mult. Martor e Apostolul care scrie: ” A intrat aici [in Sfinta Sfintelor din cer] ca sa Se infatiseze pentru noi inaintea lui Dumnezeu” [Evr 9, 24]. Prin acest „pentru noi” intelege ca pentru noi toti a urcat Cel dintai, a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu si mijloceste pentru noi. Si nu numai pentru fiii oamenilor, ci si pentru sfintii ingeri; fiindca ei au partasie cu El prin sufletul Lui, dar noi avem in El o parte mai mult, fiindca avem partasie cu El in amandoua: atat prin suflet, cat si prin trup. Nu in zadar a luat Dumnezeu dintre noi Pârga pe Hrisos, L-a facut sa urce in cer inainte de vreme si L-a asezat de-a dreapta Lui, fiindca asa ne va da prin El bunatatile care prisosesc inca de acum ca sa-L cunoastem si prin simturile trupului si prin miscarile sufletului. Fiindca Dumnezeu le descopera inca de acum prin Duhul, celor in care-Si gaseste placerea[2] .23. Dupa saturarea pantecelui e cu neputinta sa nu se apropie ispite in ganduri si sa nu starneasca miscari in madulare. Tu insa sa fugi de acestea, precum sta scris: ” Ca sa nu uiti de Domnul si sa nu savarsesti o nelegiuire”. Caci prin tulburarea inteligentei care vine pe neasteptate in tine de la un pantec ghiftuit, mintea rataceste usor si consimte la fapte rusinoase. Sa nu ne amagim: desavarsirea nu sta in pantec. Ghiftuielii ii urmeaza dispretul din pricina motivelor de rusine care urca dinlauntrul nostru; iar stomacului gol ii urmeaza veghea si cumintenia, o veghe care nu priveste doar trupul,  ci si mintea.24. Veghea dobandita in contemplare face mintea libera de opiniile privitoare la Dumnezeu si intareste in ea desfatarea aflata intr-o certitudine exacta si sigura.25. Cei care rapesc si stapanesc cunoasterea prin stradanii proprii sunt la randul lor rapiti si stapaniti de mandrie, si cu cat studiaza mai mult, cu atat se intuneca mai tare. Insa cei in care cunoasterea intra si se salasluieste in miscarile [sufletului] lor, aceia coboara in adancul smereniei si primesc in ei insisi  ca pe o lumina certitudinea sigura care da bucurie [cf Col 2, 2]26. Rapesc cunoasterea cei care urca la ea fara faptuire [a poruncilor], si in locul adevarului rapesc o asemanare a acestuia. Adevarul locuieste de la sine in miscarile [sufletului] celor ce si-au rastignit viata [Ga 6, 14] si au nazuit dinauntrul mortii spre viata.27. Schimbarea purtarilor schimba in miscarile [sufletului] fiilor oamenilor, gandurile lor despre insusirile lui Dumnezeu. Cand sunt adanciti in lipsuri, gandesc despre Domnul a toate ca e aspru. Acest lucru vine de la har, care stie ce hrana sa dea fiecarei firi. „Nu-i sta bine celui fara minte sa traiasca in desfatari, nici ca sluga sa stapaneasca peste capetenii”, spune Solomon [Pr 19, 10]. Cei care se inalta pana la o purtare ferma, vor gasi ca insusirea proprie lui Dumnezeu e forta represiva; caci sta scris: „Nici un strain si netaiat imprejur sa nu manance din Taina Pastelui!” [Is12, 43. 48].28. Veghea in contemplare si vietuirea cunoscatoare [gnostica] il fac pe acela care a implinit ostenelile trupesti, care s-a apropiat de batranete si al carui trup s-a linistit acum, sa se apropie de vietuirea [treptei] duhovnicesti; sunt de ajuns pentru aceasta despartirea de oameni, terzvia si sarguinta mintii. In aceasta se implineste neincetat ceea ce s-a spus: „Si noaptea va lumina ca ziua” [Ps 138, 12]. In aceasta vietuire va mai trebui sa vegheze putin impotriva ispitei blasfemiei. Daca se va gasi in el smerenie, va fi eliberat usor de lumina credintei care se inalta in el prin har. Dar, daca va starui in risipire si legaturi lumesti, atunci contemplarea lui se va intuneca si va rataci si, apropiindu-se de aceasta vietuire [a treptei duhovnicesti], va fi ispitit de blasfemie. Caci nimic nu vatama atat de mult linistirea ca legaturile lumesti si imprastierea simturilor.29. Lumina contemplarii merge mana in mana cu linistirea neincetata si cu taierea impresiilor care vin din afara; fiindca atunci cand inteligenta e goala, sta necontenit in picioare si asteapta sa vada ce contemplare se inalta in ea. Cine contesta insa aceasta nu numai ca-i face sa rataceasca si pe altii, dar fara sa-si dea seama se abate el insusi de la cale, alergand dupa o umbra in inchipuirile mintii sale.30. Cand vine vremea luptei si a intunericului, sa staruim indelung in rugaciune si ingenunchieri, chair daca suntem imprastiati. Cand insa nu e o lupta apasatoare, nici un intuneric adanc, ci sunt doar imprastierile obisnuite aduse de ganduri intamplatoare, atunci partea citirii sa o intreaca pe cea a staruirii in rugaciune. Sa le amestecam, asadar, una cu alta: sa luam un leac din Scriptura si sa ne apropiem si de rugaciune.

 <- pagina anterioara          continuare ->


 

[1]– „Lamurire: Acest capitol e legat de cel ce vine dupa el si-i intareste contemplarea.”

[2]– „Lamurire: Fireste [ca El a intrat aici] nu infatisand o rugaciune in cuvant, ci facand desavarsit cu putere in locul rugaciunii orice lucru prin fapta. Cum spune Evagrie: <<Arhiereu e Cel ce se roaga la Dumnezeu pentru toate firile rationale despartindu-le prin mijlocirea Lui de rau si de nestiinta [ Kephalaia Gnostika v.46].”