Părintele Sofian Boghiu: Postul este lăsat că o arena în care trebuie să ne luptăm cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu răutatea din noi – şi e foarte greu să te biruieşti pe tine însuţi.

 Unii nu postesc deloc, alţii postesc o săptămână sau câteva zile, iar alţii, o săptămână la început şi o săptămână la sfârşit. Fiecare îşi va lua plata după ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai şi încurcă în înţelegerea postului. Unii postesc ajunând mai ales vinerea – şi e foarte bine. Pentru că postul şi ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlăuntru să se repare – această „uzină” care suntem noi înşine şi care merge aşa, ca un automat: de pildă, nu ne dăm seama când se transformă pâinea în energie. Şi când postim, se bucură tot lăuntrul nostru, ne spune „mersi”, pentru că se reface aievea. Aşadar, cine ţine post cu regularitate îşi face el însuşi foarte mult bine.

Este la câte unii această panică: „Dacă nu mănânc, mor, ameţesc!” Nu-i adevărat. Postul armonizează şi înviorează tot lăuntrul nostru. Postul creştin, supravegheat şi ţinut cu înţelepciune, este recomandat de sfinţii Părinţi, iar unii din ei aveau studii de medicină înaltă şi ei urmăreau să ne facă nouă bine, nu să ne chinuiască. Aşa că toate au fost rânduite cu foarte multă luciditate şi pricepere.

Postul trebuie să fie luminat, consimţit de bună voie, nu cu ciudă, ci să fie că o bucurie. Nu un post cu ciudă sau ţinut de frică, pentru că atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinţă, iar mintea culege numai mătrăgună şi numai răutăţi. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevărat, atunci când posteşte această aparatură fizică, iar sufletul se revoltă. Nu aşa! Dumnezeu vrea ca totul să fie global, armonios; să postească şi trupul, dar să postească şi sufletul, şi atunci e postul cu adevărat binefăcător. Să se bucure şi cele dinlăuntru şi să nu se revolte gura şi limba că le-am pus la post.

Sfântul Timotei, ucenicul sfântului apostol Pavel, nu ştia cum să se chinuiască mai mult, ca să-şi stăpânească patimile. Mânca numai pâine, apă şi fructe – nu numai în post, ci tot timpul – şi slăbise foarte rău. Sfântul Pavel, care ştia suferinţa lui, îi scrie să bea şi puţin vin, nu numai apă, din pricina deselor sale slăbiri. Desigur, sfântul Pavel îi scria puţine cuvinte, însă Timotei înţelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte puţine. Sunt în biblioteci cărţi mari, volume groase, cu foarte multe pagini şi pe măsură ce le parcurgi, te atrag întorsăturile de fraze, cuvintele frumoase, dar când strângi în mâna, vezi cum curge tot, nu rămâi cu nimic – adică ai foarte puţin folos din această literatură profană. Sfânta Scriptură însă este înţelepciunea cea mai înaltă şi deseori, un singur loc, un singur cuvânt din Biblie ne poate lumina pe deplin. Sunt mari sfinţi care au urmat un singur cuvânt din Biblie: „Vinde tot ce ai şi urmează-mi Mie” – sfântul Antonie cel Mare, de pildă, sau sfânta Paraschiva. Le-a rămas în minte şi în inimă un text sau o frântură de text din sfânta Scriptură şi acest text a „ars” în inima lor, ca un jaratec, toată viaţă – şi pe acesta l-au urmat şi s-au mântuit.

În epistola sa către Timotei, sfântul Pavel scrie cuvinte de o gingăşie rară. Ce poate fi mai drăgăstos decât faptul că sfântul Pavel, care era aşa de prins cu atâtea treburi, se îngrijeşte de sănătatea ucenicului său? Şi îi scrie cu multă delicateţe şi curăţie lăuntrică. Timotei era bolnăvicios din firea sa şi îşi stricase stomacul şi sfântul Pavel îi scrie: „Nu bea numai apă” – asta înseamnă că până atunci băuse cu adevărat numai apă. Altădată spune: „Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul şi credinciosul meu fiu” – aceste cuvinte arată vredniciile lui Timotei. Şi Timotei n-ar fi fost aşa vrednic, dacă ar fi fost robit de trup; dar el, tânăr cum era, în chilia lui, întipărea în sine toate faptele bune pe care le făcea sfântul Pavel. Deşi era foarte tânăr, purta acelaşi jug cu sfântul Pavel. „Nimeni să nu-l dispreţuiască pe Timotei, căci el urmează Legea Domnului, ca şi mine; şi ca un tată cu fiul său, aşa împreună cu mine a slujit el” – spune sfântul Pavel. Timotei însă continua să postească înainte, cu toată asprimea. Şi nu făcea ca aceia care, după ce postesc, încep să zică: „Ce să mai postesc de-acum? Mi-am omorât trupul şi l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce să mai postesc?” Timotei nu zicea aşa, ci cu cât erau mai mari meritele sale, cu atât mai mult se nevoia; şi aceasta, desigur, a învăţat tot de la sfântul Pavel.

Vă atrag atenţia asupra unui cuvânt. Sfântul Pavel nu-i scrie: „bea vin”, ci „puţin vin”, adică numai cât e de trebuinţă pentru a alunga boala trupului, şi nu pentru a îngădui boala sufletului, nici pentru a întărâta patimile. Căci vinul, fraţi creştini, sfârşeşte energia organismului. Vinul e lăsat de Dumnezeu să-l întrebuinţăm cu măsură, nu oricum. Beţivul e un mort viu, are cerul cu desăvârşire închis. Beţivii nu pot moşteni împărăţia cerurilor, sfântul Pavel ne spune asta.

Fraţi creştini, din cele spuse în seara aceasta, aş vrea să rămâneţi măcar cu două gânduri şi anume: un post cumpătat; şi după un post aspru, să mâncaţi puţin. Unii postesc toată ziua, ajunează, şi seara mănâncă cât ar fi mâncat toată ziua şi apoi toată noaptea le e rău. Este şi un cuvânt în popor: „Crăciunul sătulului, Paştele fudulului” – adică acum se taie bieţii porci şi mâncăm şi ne îmbuibăm cu toate după post, mâncăm pentru tot postul cu un fel de răzbunare şi ne vătămăm trupul (…). E nevoie de post cu adevărat, fraţi creştini.

Dar un post aspru se împleteşte cu rugăciunea şi cu meditaţia, şi mai ales să-ţi postească şi gura în timpul postului. Sunt oameni care fac din această râvnă a postului un ideal. Şi ferice, cu adevărat, de cei ce merg pe această cale frumoasă şi cu adevărat vrednică, calea postului! Numai să fie dusă cu statornicie şi răbdare, pentru că este o cale spinoasă, fraţi creştini, şi totdeauna veţi avea de suferit pe această cale. Şi sfinţii au suferit foarte mult, toţi, fără nici o excepţie. Iar dacă cineva ajunge la vârful faptelor bune şi apoi se ademeneşte şi cade, căderea lui e mare, pentru că îi tulbură pe toţi. Sfântul Timotei ştia că are nevoie de un frâu pentru tinereţea lui – căci tinereţea această de multe ori se preface într-un fel de flacără şi cuprinde totul în jur. De aceea, sfântul Timotei se îngrădea din toate părţile, ca să stîngă această flacără a păcatului. Şi el nu părăsea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau în altă parte, oriunde era învăţătorul său, sfântul apostol Pavel. Toţi marii sfinţi au fost bolnavi, fraţi creştini. Începând de la sfântul Pavel, care avea mereu nevoie de sfântul Luca, sau sfântul Ioan Gură de Aur care vomita mereu şi nu putea mânca niciodată cu altcineva la masă, din pricina acestei slăbiciuni… sfântul Nicolae care avea picioarele rănite şi um­flate, de la minele de plumb din Asia Mică, unde a fost deportat…

Toţi sfinţii, fără excepţie, au primit suferinţa în trupul lor, ca pe un ghimpe care îi ajuta să fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinţe. Iisus însuşi a suit acest drum al suferinţei, a călătorit pe drumul Crucii şi picioarele Lui au netezit asprimea căii, au făcut-o mai lesnicioasă celor ce vor merge după El.

Ţineţi seama de toate acestea, fraţi creştini. Luaţi-vă în serios propria viaţă, pentru că o dată îi este dat omului să trăiască şi după moarte vine judecata – spune sfântul Pavel. Dacă noi vorbim numai despre aceste lucruri şi le lăudăm cu gura, dar nu le facem, e ca şi cum am vedea în vitrina unui magazin o mâncare foarte bună, dar nu o putem lua, pentru că este un geam între noi. Aşa este şi cu această ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Să facem, fraţi creştini. Dumnezeu să ne ajute să facem, şi negreşit, ne vom bucura de roadele şi sporul cel duhovnicesc. Amin.

Postul e înainte de toate, înfrânare, fraţi creştini. Pentru că dacă nu mănânci de dulce, dar mănânci de post mai mult decât trebuie şi mănânci şi o mâncare foarte bine gătită, acela nu mai este post.

Noi astăzi nici nu mai băgăm în seamă poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispreţ grozav faţă de poruncile Lui, fără îndoială că vom fi aspru judecaţi. Noi, cei de azi, ne-am obrăznicit, suntem „evoluaţi”…

În post contează foarte mult să va iertaţi unul pe altul. Postul n-are nici o valoare când ai necaz pe cineva şi nu te poţi împăca cu el. Poţi să mori de foame, nu are nici un rost postul tău, până când nu te împaci cu celălalt. Dar nu aşa, o împăcare de politeţe, ci iertare din inimă. Nu aşa, că „da, eu n-am nimic cu nimeni”. Asta nu e iertare. Să va iertaţi unul pe altul din toată inima, numai atunci postul va fi cu adevărat de folos. Unii nu-şi vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor… Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit şi dincolo îi aşteaptă acest foc cumplit al conştiinţei vinovate.

Nu vă temeţi de post. Postul nu e lăsat să omoare omul, ci să potolească patimile din noi. Dacă eşti bolnav şi posteşti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Şi dimpotrivă, dacă mănânci prea bine, poţi fi oricât de sănătos, îndată te distrugi. Şi apoi să nu uitaţi că postul nu înseamnă numai post de mâncare, ci să te abţii de la tot ceea ce simţi că nu-ţi este de folos: de la o plăcere vinovată, de la un roman nepotrivit.

În comunităţile în care trăim, când pleacă unul afară, toţi ceilalţi tăbară pe el şi îi spun toate greşelile şi uită că, oricât de rău ar fi cineva, are şi nişte lucruri bune. Dar se uită acest amănunt şi se spun numai cele rele. Şi greşim osândind pe altul, şi spurcăm postul nostru cu acest păcat, şi ne adunăm păcate grele în faţa lui Dumnezeu. Pentru că atunci când judeci pe altul, intri cu obrăznicie în drepturile lui Dumnezeu, El e judecătorul. „Cine eşti tu, să judeci slugă străină?” Ce folos că nu mănânci carne, dar mănânci cinstea fratelui tău? Sau dai averea la săraci, dar tu eşti plin de ură?

Să avem grijă, aşa cum v-am spus, să postim şi cu limba, fraţi creştini. Noi avem gură, cu care facem foarte multe greşeli de neiertat. Sfântul Iacov spune aşa: „Cine-şi păzeşte limba şi nu spune lucruri greşite, acela e bărbat desăvârşit”. Mare e războiul purtat de limbă – limba aceasta cu care vorbesc şi eu acum. Şi apoi nu uitaţi că vom da seama de orice cuvânt deşert – aşa ne avertizează Mântuitorul. E cumplit: vom fi puşi în faţă cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfinţii Părinţi că limba are două garduri în faţă, că s-o poţi stăpâni: dinţii şi buzele. Când spune prostii, muşc-o în aşa fel încât să curgă sânge. Pedepseşte-ţi limba, ca să scapi tu de pedeapsa cea veşnică. Ar trebui să ne controlăm fiecare cuvânt pe care-l spunem, pentru că fiecare are rostul lui în viaţa noastră sau în viaţa altora. Nu-ţi învinui numai limba, ca şi cum ea ar merge fără cap şi fără minte… S-o strunim noi, să-i poruncim noi ce să spună, nu să ne scuzăm că „am scăpat din vedere ceea ce am spus”, nu daţi vină numai pe limbă. Încă o dată, nu uitaţi că postul este şi al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitaţi îndemnul:. „Cuvântul vostru să fie dres, cu sare.. .”. Aşa că aveţi grijă la capitolul „bârfă”. La noi, aşa se procedează. Când lipseşte cineva din birou, chiar pentru o clipă, în urmă e anulat cu totul de ceilalţi, nu mai e bun decât de scuipat când se întoarce… Să nu fie, fraţi creştini.

Marile călătorii sunt întotdeauna cele interioare. Pentru că în călătoriile exterioare, în timpul nostru, sunt foarte multe înlesniri – de pildă putem merge foarte comod şi putem parcurge drumuri mari într-un interval de timp foarte scurt. Sunt însă călătorii interioare în care avem de luptat cu noi înşine, aşa cum, de pildă, în Athos, ca să mergi de la o mănăstire la alta, te strecori pe nişte cărărui şi cărăruile astea [au] de o parte şi de alta nişte arbuşti mici, cu foarte mulţi spini – şi dacă mai şi plouă, pe de o parte te udă ploaia sau roua, iar pe de altă parte te zgârie spinii care te întâmpină pe toate cărăruile acestea înguste. La Athos nu prea călătorim, însă călătorim cu toţii pe o cale foarte îngustă, plină de spini, cu piedici de tot felul. Să ne gândim câte piedici avem când vrem să facem o fapta bună, câte târguieli nu facem noi cu noi înşine, când vrem să facem o milostenie: cât îi dăm? Mai puţin, că avem şi noi nevoie… Sau cât trebuie să ne luptăm ca să ne stăpânim de la nişte patimi! Cât de greu ne vine să ne hotărâm la această călătorie, fără să stăm pe loc, ci să mergem numai înainte! De aceea spun că marile călătorii sunt cele interioare – mai ales aceste târguieli cu noi înşine, pentru fapta cea bună.

Această rânduiala a postului este tot o călătorie pentru fiecare din noi, un timp de luptă cu noi înşine. Pentru că cea mai cumplită lupta este cu noi înşine, nu cu alţii, fraţi creştini. Noi pe altul îl biruim repede sau îl înlăturăm, mai ales dacă suntem mai voinici – îl desfiinţăm repede pe duşmanul nostru, însă cu noi înşine suntem tare delicaţi, ne este tare milă de noi şi găsim toate argumentele ca să ne cruţăm pe noi înşine. Postul este lăsat că o arena în care trebuie să ne luptăm cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu răutatea din noi – şi e foarte greu să te biruieşti pe tine însuţi.

Şi într-o asemenea călătorie lăuntrică, ne este absolut de trebuinţă o faptă bună care, dacă o împlinim, este egală cu eliberarea noastră lăuntrică: adică să ne iertăm unii pe alţii. Pentru că în această călătorie spre înviere, avem noi înşine nevoie de multă iertare de la Dumnezeu. Şi dacă nu iertăm, nici nouă nu ni se iartă şi vai de sufletul nostru! Ne merg toate împotriva, chiar dacă ni se pare că mergem pe drumul cel bun; vai de sufletul nostru, dacă nu ne iartă şi pe noi Dumnezeu! Când ştii că şeful tău e supărat pe tine şi urmează să te sancţioneze, te temi şi cauţi să faci tot ce poţi, ca să te ierte şi să te pui bine cu el. Dar marele Stăpân al universului, când îl ştim supărat pe noi, la cine putem mijloci să ne ierte? Iar condiţia iertării Lui, e să iertăm şi noi. Este condiţia pe care acest mare Stăpân o pune pentru fiecare dintre noi: „iertaţi şi vi se iartă”; „nu iertaţi, nu vi se iartă”. Aceasta este problema iertării – foarte grea de multe ori, dar şi foarte luminoasă, pentru că ea ne ajută la sporul cel duhovnicesc şi „ne pune bine” cu acest mare şi bun Stăpân al universului întreg. Ierţi – ţi se iartă.

Orice trudă pentru luminare şi mântuire presupune această condiţie a păcii interioare. Căci asta înseamnă iertarea: pacea ta. Şi nici nu se poate face rugăciune cu ciudă. Când te chinuie gândul că celălalt ţi-a făcut rău, n-ai linişte în suflet şi nu te poţi ruga. Praful acesta care ustură şi doare, ştergeţi-l de pe suflet şi aruncaţi-l la câini… iertaţi, fraţilor, ca să puteţi veni aici la rugăciune cu inima deschisă şi să vă întoarceţi acasă cu pace în suflet. Şi nu aşteptaţi să vă ceară celălalt iertare. Nu, începeţi prin a cere dumneavoastră iertare, pentru că este imposibil ca, oricât ar fi şi celălalt de vinovat, să nu aveţi şi dumneavoastră o vină cât de mică… e imposibil…

sursa

dacă aţi şti cât e de mare dulceaţa şi lărgimea şi tăria când ajungi la capătul tuturor poves­tirilor … acolo unde limba tace şi unde totul se spune dintr-o suflare!

Unge-mi inima cu untdelemnul milei Tale, Preamilostivul meu Domn.

Fie ca niciodată mânia împotriva celor puternici şi nici dispreţul fată de cei slabi să nu-mi cuprindă ini­ma! Căci totul e mai firav decât roua dimineţii.

Fie ca niciodată să nu se cuibărească în inima mea ura fată de cei ce complotează răul împotriva mea, spre a lua aminte la sfârşitul lor şi să rămân în pace.

Milostivirea deschide calea spre inima tuturor creaturilor şi aduce bucurie. Nemilostivirea aduce ceată la prova şi crează izolare.

Ai milă de robul Tău cel vrednic de milă, Preabună Marie şi descoperă-mi taina milei Tale.

Omul Absolut* este copilul milei Tatălui şi lumina Duhului.

Toată creaţia este doar o poveste despre El. Sorii cei puternici din ceruri şi cele mai mărunte picături de apă din lac poartă într-însele o părticică din istoria, povestea despre El. Toţi ziditorii cerului şi ai pămân­tului, de la preaputernicii serafimi până la stăpânii şi cele mai mărunte particule de praf, grăiesc exact aceeaşi poveste despre El, Care este preesenta lor şi izvorul cel mai dinainte de viată dătător.

Ce sunt toate cele de pe pământ, şi soarele şi luna decât creaţia Lui? Cu adevărat, în acest chip toată creaţia văzută şi nevăzută este Omul Absolut* în po­vestiri.

Esenţa este simplă, dar nu există sfârşit sau număr la povestirile despre esenţă.

Fraţii mei, cum oare pot eu să vă vorbesc despre esenţă, când voi nu înţelegeţi nici măcar povestirile?

Ah, dacă măcar aţi şti cât e de mare dulceaţa şi lărgimea şi tăria când ajungi la capătul tuturor poves­tirilor, acolo unde încep istorisirile şi acolo unde ele se sfârşesc. Acolo unde limba tace şi unde totul se spune dintr-o suflare!

Cât de plictisitoare devin atunci toate îndelungile şi obositoarele povestiri ale creaturilor! Cu adevărat ele sunt tot atât de plictisitoare ca pentru cel obişnuit să vadă fulgerul şi căruia îi spui povestiri despre fulger. Primeşte-mă în Tine, o, Unule Născut Fiule, aşa încât să pot fi unul cu Tine aşa precum am fost înainte de creaţie şi de Cădere*.

Fie ca lunga şi plictisitoarea mea poveste despre Tine să se sfârşească cu vederea Ta, fie şi de o clipă.
Fie ca să moară înşelarea mea în privinţa Ta, care m-ar putea face să cred că sunt ceva fără de Tine, că sunt altceva înafara Ta.

Urechile-mi sunt pline de poveşti. Ochii mei nu mai caută să vadă nimic înafara de Tine, esenţa mea, Cel plin de povestiri.

Din volumul „Rugaciuni pe malul lacului” (XII-a), Sf. Nicolae Velimirovici

În tăcere…

Deprindeţi-vă să stăpâniţi timpul: veţi deveni capabili, orice aţi face, oricare ar fi tensiunea, pe furtună, în plină tragedie sau pur şi simplu în confuzia vieţii moderne, să vă menţineţi în pace, nemişcaţi în prezent, în faţa lui Dumnezeu în tăcere sau în dialog. Dacă-i vorbiţi lui Dumnezeu aduceţi-i tot ce vă înconjoară, întreaga furtună. Dacă păstraţi tăcerea vă puteţi odihni în linişte. „Ochiul” ciclonului sau vijeliei, lăsând uraganul să bată în jurul vostru, în timp ce voi vă găsiţi chiar acolo unde se găseşte Dumnezeu, în singurul loc de stabilitate absolută. Dar acest punct de stabilitate absolută nu este un punct unde nu se petrece nimic; e punctul de convergenţă al tuturor tensiunilor în conflict, focarul unde ele se neutralizează, reţinute în mâna puternică a lui Dumnezeu.

Tăcerea autentică e ceva extrem de intens, ea posedă o densitate reală, e cu adevărat vie. Un pasaj din viaţa Părinţilor deşertului, rugând pe unul din ei să spună un cuvânt de zidire, cu prilejul vizitei unui episcop, a refuzat spunând: „Dacă tăcerea mea nu-i vorbeşte, cuvintele mele îi vor fi inutile”. O astfel de tăcere ar trebui să încercăm să cunoaştem, spre ea ar trebui să tindem. Cum putem ajunge?

[…] Acum 20 de ani, puţin timp după hirotonisirea mea, am fost trimis înaintea Crăciunului într-un azil de bătrâne. Una din pensionare – care avea să moară mai târziu în vârstă de 102 ani – a venit la mine după terminarea primei Liturghii pe care o oficiam acolo.

Ea mi-a spus:

– Părinte, doresc să-mi daţi câteva îndrumări cu privire la rugăciune.

Răspunzându-i să se adreseze altor persoane, ea mi-a spus:

– De ani de zile întreb, relativ la aceasta, oameni care au reputaţia că se pricep şi niciodată n-am putut scoate de la ei un răspuns raţional! Aşa că m-am gândit că, întrucât dv. probabil nu ştiţi nimic în această problemă, s-ar putea să-mi daţi răspunsul cel bun.

Era o intrare în subiect care mă încuraja! Aşadar am întrebat-o:

– Care este problema dv.?
– De 14 ani, recit aproape continuu Rugăciunea lui Iisus şi niciodată n-am simţit prezenţa lui Dumnezeu.

Aşa cum am putut i-am exprimat gândul meu:
– Dacă vorbiţi tot timpul, nu-I lăsaţi lui Dumnezeu răgaz să spună un singur cuvânt!
– Ce trebuie să fac?

– Intraţi în camera dv. După micul dejun, puneţi-o în ordine, aşezaţi-vă fotoliul într-o poziţie strategică astfel ca să întoarceţi spatele tuturor ungherelor întunecate, unde bătrânele îşi îndeasă tot ce vor să ascundă; aprindeţi candela în faţa icoanei şi, pentru început luaţi la cunoştinţă de camera dv. Mulţumiţi-vă să staţi, privind în jurul dv. şi încercaţi să vedeţi unde trăiţi: sunt sigur că, dacă n-aţi încetat să vă rugaţi de 14 ani, de mult timp n-aţi privit camera. Luaţi-vă apoi andrelele şi, timp de un sfert de oră, tricotaţi în prezenţa lui Dumnezeu, dar vă interzic să pronunţaţi măcar un cuvânt în rugăciune. Mulţumiţi-vă să tricotaţi şi încercaţi să vă bucuraţi de pacea camerei dv.

Sfatul acesta nu i s-a părut deosebit de duhovnicesc dar i s-a conformat. După câtva timp a venit din nou să mă vadă:

– Ştiţi, merge!
– Ce merge ? Ce se întâmplă ? am întrebat-o curios să cunosc rezultatul sfaturilor mele.
– Am urmat întocmai sfaturile dv. În fiecare zi, după ce m-am sculat, mi-am făcut toaleta, am luat micul dejun, apoi am venit în cameră, m-am asigurat că nimic nu era care să mă neliniştească, apoi m-am instalat în fotoliu, spunându-mi: „Ce minune! Dispun de un sfert de oră în care pot să nu fac nimic, fără să mă mustre conştiinţa!” Am străbătut camera cu privirea şi întâia oară, după ani de zile, mi-am spus: „Doamne, am cu adevărat o cameră frumoasă: una din ferestre dă în grădină; încăperea e de proporţii plăcute, spaţioasă şi am putut să-mi aranjez în ea tot mobilierul strâns de ani de zile”. Mă simţeam complet liniştită, deoarece camera mea era atât de calmă. Se auzea tic-tacul unei pendule dar ea nu tulbura liniştea, dimpotrivă, liniştea era intensificată prin aceasta; după o clipă mi-am adus aminte că trebuia să tricotez înaintea lui Dumnezeu, aşa că mi-am luat andrelele. O conştiinţă din ce în ce mai vie a tăcerii mă pătrundea; auzeam zăngănitul andrelelor când loveau braţul fotoliului, tic-tacul liniştit al pendulei, nimic nu mă preocupa, nu aveam nevoie să mă concentrez; deodată, mi-am dat seama că această tăcere nu era doar o lipsă a zgomotului, ci era substanţă. Nu era absenţa, ci prezenţa a ceva. Era o tăcere densă, plină, care mă cuprindea. Tăcerea din jurul meu, încetul cu încetul, venea în întâmpinarea tăcerii mele interioare.

Ea a terminat cu o observaţie foarte frumoasă pe care aveam s-o întâlnesc mai târziu la Bernanos. Ea a spus: „Deodată am avut conştiinţa că tăcerea aceasta era o prezenţă. În inima acestei tăceri era Cel ce este liniştea, pacea, armonia”.

Ea a mai trăit încă vreo zece ani şi spunea că îi era posibil întotdeauna să găsească tăcerea, când însă era liniştită şi paşnică. Aceasta nu înseamnă că ea încetase să se roage, ci că putea păstra câtva timp această tăcere contemplativă. Când spiritul ei începea să se agite, ea se ruga cu voce tare până când îşi recăpăta pacea; atunci ea se regăsea curând cufundată în tăcere.

Am putea face adesea aceeaşi experienţă dacă, în loc să voim cu orice preţ să facem ceva, ne-am mulţumi să spunem: „Mă găsesc în faţa lui Dumnezeu: ce fericire! Să nu ne mai mişcăm!” Cunoaşteţi desigur, din viaţa preotului din Ars, episodul privind pe bătrânul ţăran care petrecea ore întregi la biserică nemişcat şi fără să facă ceva. La întrebarea preotului: „Ce faci tu, tot acest timp?” el răspunse: „Eu îl privesc şi El mă priveşte!”

Nu putem ajunge la o asemenea rugăciune, decât dacă am putut realiza o anumită calitate a tăcerii. trebuie să începem prin tăcerea buzelor, tăcerea sensibilităţii, tăcerea spiritului, tăcerea corpului. Dar ar fi o greşeală să credem că putem începe cu sfârşitul: tăcerea inimii şi a spiritului.

E necesar să începem prin a pune tăcere buzelor noastre, trupului nostru, deprinzându-ne să rămânem calmi, să ne destindem, să nu cădem în visare sau în delăsare; este necesar să fim – potrivit formulei unuia din sfinţii ruşi – asemenea unei corzi de vioară, acordată astfel încât să dea nota justă, o coardă nici prea întinsă, gata să se rupă, nici prea destinsă şi incapabilă să vibreze. Pornind de aici, este necesar să ne deprindem a asculta tăcerea, a ne menţine într-o pace absolută: atunci vom descoperi poate, şi mai des decât credem, cât de adevărate sunt cuvintele cu care se încheie Apocalipsa:

”Stau la uşă şi bat”.

fragment din ”Şcoala rugăciunii”,  Mitropolitul Antonie de Suroj

CUVÂNTUL DOR ZIC UNII…

Cuvântul dor, zic unii,
nu poate fi tradus.
A râs până la floare
salcâmul când i-am spus.
”Acestea sunt povești,
numai de dragul lunii.
Cum poți traduce dorul
de nu știi să-nflorești
spre limpezimi tot lutul?
Și-apoi, contează vorba,
chiar dacă-n mii de limbi
ai învăța s-o schimbi,
de nu ar fi tăcerea
și floarea ei – sărutul?”

Dumitru Ichim

Joi (a 3-a săptămână a Postului)

   Sfântul Teofan Zăvorâtul

„Din vorba multă nu vei scăpa de păcat” (Pilde 10, 20).

Creştinii trezvitori numesc toate simţurile ferestre ale sufletului, prin care, dacă le deschizi, fuge toată căldura lăuntrică. Cea mai cuprinzătoare deschizătură, o uşă larg deschisă, care lasă această căldură să se scurgă în valuri este limba, căreia i se dă voie să vorbească ce si cât vrea. Multa vorbire aduce tot atâta vătămare trezviei şi rânduielii lăuntrice cât toate celelalte simţuri dimpreună, căci ea se leagă de obiectele tuturor simţurilor şi sileşte sufletul să vadă chiar şi când nu vede, să audă chiar şi când nu aude, să
pipăie chiar şi când nu pipăie. Ceea ce este visarea între cele lăuntrice, este multa vorbire între cele din afară; însă aceasta din urmă e mai păgubitoare, fiindcă tine de real şi, ca atare, lasă urme mai adânci. Pe deasupra, de ea sunt strâns legate părerea de sine, obrăznicia şi idioritmie – aceste furtuni ce nimicesc buna rânduială cea dinlăuntru, lăsând în urma lor nesimţire şi orbire.

După toate acestea, cum poate scăpa de păcat cel ce vorbeşte mult?!

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Vineri (a 2-a săptămână a Postului)

Sfântul Teofan Zăvorâtul

„Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Fac. 6, 3).

În om există două tendinţe contrarii, însă conştiinţa este una singură. Caracterul oricărei personalităţi umane este definit prin partea spre care ea înclină. Dacă înclină spre partea duhului, omul va fi duhovnicesc; dacă înclină spre partea trupului, omul va fi trupesc. Duhul nu piere nici în cel trupesc, însă e înrobit şi nu are nici un cuvânt de spus. El e subjugat si înrobit trupului ca un rob stăpânului său, născocind pentru el toate desfătările cu putinţă. Nici în omul duhovnicesc trupul nu piere, dar se supune duhului şi lucrează pentru el, pierzându-şi dreptul la hrană – prin postire, la somn – prin priveghere, la odihnă – prin necontenită trudă şi istovire, la desfătarea simţurilor – prin însingurare si tăcere. Dumnezeu nu rămâne acolo unde împărăteşte trupul, fiindcă organul comuniunii Sale cu omul este duhul, care nu este într-o astfel de situaţie la locul ce i se cuvine. Prima oară, se simte apropierea lui Dumnezeu atunci când duhul începe să-şi ceară drepturile prin mişcările fricii de Dumnezeu şi ale conştiinţei; iar atunci când si conştiinţa împreună cu libertatea înclină în această parte, Dumnezeu intră în comuniune cu omul şi începe să locuiască în el. Din acel minut vor începe să se înduhovnicească si sufletul şi trupul, şi omul lăuntric şi cel văzut, până ce Dumnezeu va deveni totul în toate în acel om, şi el, înduhovnicindu-se, se va îndumnezei. Ce minunată îmbunătăţire şi cât de puţin şi-o amintesc, o preţuiesc şi o caută oamenii!

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Cuvinte de la avva Macarie Egipteanul

  • L-au întrebat unii pe avva Macarie:
    – Cum trebuie să ne rugăm?
    – Nu e nevoie de vorbărie, ci întindeţi-vă mânile şi ziceţi „Doamne, cum vrei şi cum ştii, miluieşte“ şi dacă vă vine vreo luptă, „Ajută-mă, Doamne“. Şi El ştie ce e bine şi ne miluieşte.

 

  • A venit un frate la avva Macarie egipteanul, şi i-a zis:
    – Avvo, spune-mi un cuvânt, cum să mă mântuiesc.
    – Mergi la mormânt şi înjură morţii!
    Şi fratele merse, înjurând şi dând cu pietre după ei. Apoi veni de-i spuse bătrânului, care îi zise:
    – Şi nu ţi-au zis nimica?
    – Nu.
    – Atunci mergi şi mâine şi laudă-i.
    Fratele merse, lăudându-i aşa:
    – Apostolilor, sfinţilor, drepţilor!
    Apoi veni la bătrân şi-i zise:
    – I-am lăudat.
    – Nu ţi-au răspuns nimica?
    – Nu.
    – Vezi câte le-ai zis şi nu ţi-au răspuns nimica, şi cât i-ai lăudat şi nu ţi-au spus nimic. Aşa şi tu, dacă vrei să te mântuieşti, fă-te mort; nu ţine seama nici de nedreptatea, nici de slava oamenilor, ca morţii, şi vei putea să fii mântuit.

 

  • Zicea avva Pafnutie, ucenicul avvei Macarie: l-am rugat pe părintele meu:
    – Spune-mi cuvânt.
    – Nu fă rău nimănui, nu osândi pe nimeni. Păzeşte-le pe acestea şi te vei mântui.

 

  • A zis avva Macarie: dacă ne gândim la relele pe care ni le fac oamenii, îndepărtăm puterea gândului de la Dumnezeu; dacă ne gândim la relele pe care ni le fac demonii, atunci vom fi teferi.

 

  • Spunea tot avva Macarie: dacă te înfurii mustrând pe cineva, doar îţi astâmperi patima. Că nu trebuie să mântui pe altul pierzându-te pe tine.

 Pateric

 

Exilat în munții din suflet

Exilat în munții din suflet. Privește acolo, ce mic,
privește ultimul sat al cuvântului, și încă mai sus,
mai mic, undeva, cel din urmă
sălaș de simțiri. Le recunoști tu oare?
Exilat în munții din suflet. Rocă de piatră
sub mâinile tale. Aici înflorește
desigur ceva; din abisul tăcut
răsare iarba neștiutoare și înflorește cântând.
Dar învățatul?
Vai, cel ce-ncepuse să-nvețe
tace acum, exilat în munții din suflet.
Acolo multe colindă în deplină știință de sine
jur împrejur multe sălbătăciuni adastă
și trec. Si marea pasăre se adăpostește
rotindu-se-n jurul piscului neprihănitei renunțări. Dar tu,
mereu neadăpostit, aici, în munții din suflet…

R. M. Rilke

Gândul zilei

Dumnezeu vorbeşte fiecăruia numai înainte de a-l face,
atunci se duce cu el tăcând în afară din noapte.
Dar cuvintele, înainte ca fiecare să încapă,
aceste noroase cuvinte, sunt:

Trimis afară de simţurile tale,
du-te până la marginea dorului tău;
dă-Mi veştmânt.

În dosul lucrurilor să creşti ca un foc,
ca umbrele lor, întinse,
să Mă acopere mereu întreg.

Lasă să ţi se întâmple orice: frumuseţe şi spaimă.
Trebuie numai să mergi: nici un sentiment nu este cel mai îndepărtat.
Nu te lăsa despărţit de Mine.
Aproape este ţara
pe care ei o numesc viaţa.

Ai s-o recunoşti
după gravitatea ei.

Dă-Mi mâna.

(R. M. Rilke)

Arvo Pärt – „Ucenic al părintelui Sofronie de la Essex şi, prin el, al Sfântului Siluan Athonitul, căruia îi dedică o lucrare, maestrul estonian înţelege puterea generatoare de viaţă a isihiei, pe care o aduce în inima muzicii, exploatând şi teoretizând valoarea muzicală a tăcerii”

Expulzat din URSS pentru “misticism” şi stabilit în Germania, în epoca comunistă era un compozitor interzis. Îi recunoşti fragmentele muzicale inserate prin filme, mai ales începând cu anii ‘90, de la Andrei Zviaghiţev şi Godard la Michael Moore, Tom Tykwer, Michael Mann şi Gus van Sant: regizorii s-au obişnuit să-şi rezolve secvenţele “mistice” (din filme “mistice” ori cât se poate de “profane”) cu Pärt. Nu a compus niciodată special pentru cinema; a oferit, în schimb, “bucăţele” unor pelicule, ori – cum voi afla chiar de la el – cineaştii înşişi se înfruptă uneori fără ştirea autorului din piesele sale. În Occident este etichetat, destul de abuziv şi impropriu, drept minimalist. Pur şi simplu terminologia muzicală nu prevede un termen pentru fuziunea unică între muzica de inspiraţie religioasă (psaltică, gregoriană…) şi stilizarea extremă, mapată pe o dinamică a spiritului proprie trăirilor mistice creştine, ignorată de componistica modernă şi contemporană.
S-a născut în 1935 într-un orăşel din Estonia, cu patru ani înainte ca ţara să fie ocupată de trupele sovietice. În 1954 îşi începe studiile muzicale la Conservatorul din Tallin; lucrează ca dirijor la radioul de stat şi compune muzică pentru radio, film şi televiziune. Prima perioadă a creaţiei sale (anii ‘60-‘70) poartă pecetea dodecafonismului lui Schoenberg şi serialismului. Încă din această etapă obţine o serie de premii pentru calităţile excepţionale ale muzicii sale, apreciate ca “luminoasă, ascetică şi profund spirituală”.

În 1968, lucrarea sa “Credo”este interzisă de autorităţile sovietice din motive de “misticism”, iar Arvo Pärt intră într-o lungă perioadă de tăcere, în care pune sub semnul întrebării rădăcinile înseşi ale muzicii şi motivaţiei de a crea. Abandonând zona experimentală, se îndreaptă spre studiul muzicii europene vechi: gregoriană, psaltică şi polifonia renascentistă, căreia îi descifrează cele mai intime resorturi spirituale (sensul sunetului, valoarea sa subiectivă şi obiectivă, efectul întâlnirii a două sunete), pentru a le pune în valoare în noua sa creaţie. Astfel, apar Für Alina (1976), Fratres (1976-1992), Cantus in Memory of Benjamin Britten (1977), Tabula Rasa (1977), Spiegel im Spiegel (1978) – lucrări de o aerată sensibilitate şi severă rigoare, redescoperind gravitatea tăcerii şi a sunetului fundamental şi evocând ritmurile trăirii religioase, care vor constitui marca definitorie a lui Pärt.

În anii 80 emigrează în Austria şi apoi în Germania, stabilindu-se la Berlin. De acum, lucrările sale, care conţin adesea motive psaltice sau gregoriene şi chiar fragmente de texte liturgice (latine, slavone), se succed într-un ritm rapid: Patimile Sf. Ioan (1982), Te Deum (1984), Festina Lente (1988), Summa (1991), Cântecul lui Siluan (1991). Începând din 1984, prestigioasa casă de discuri ECM îi înregistrează câteva albume, deschizându-i uşile spre publicul occidental.

Provenit dintr-o familie protestantă şi căsătorit cu o evreică din Rusia, trece împreună cu aceasta la Ortodoxie. După dezmembrarea URSS revine în Estonia şi se stabileşte la Tallin. Are opt nepoţi.

Din punct de vedere al tehnicii, Arvo Pärt este interesat de armoniile simple, realizate din succesiunea a două sau trei note (triade), fără schimbări de tempo şi cu minime variaţii de ritm. Este, spun specialiştii, singurul muzicolog contemporan care îndrăzneşte să invoce categoria estetică a frumosului. “Am descoperit că este îndeajuns dacă o singură notă este cântată frumos”. “Lucrurile complexe, cu multe faţete mă perturbă, trebuie să caut unitatea. Ce este acest ceva unic şi cum îmi găsesc calea spre el? Urmele acestui lucru perfect mi se arată sub multe aspecte şi atunci tot ce e inesenţial piere de la sine”. “Trebuie să ne concentrăm pe fiecare sunet, astfel încât fiecare fir de iarbă să fie la fel de important ca o floare” – iată câteva din celebrele citate ale compozitorului-ascet.
O “muzică rugătoare”: valenţele teandrice ale muzicii lui Arvo Pärt
Fascinat de magia sunetelor de clopot, Arvo Pärt studiază fenomenul fuziunii a două sunete într-un al treilea şi reuşeşte să-l aplice în sala de concert, numind procedeul “tintinabulli” (imitarea sunetelor de clopot). Unic în tehnica muzicală clasică şi contemporană, preocupată (încă din baroc) de combinatorica sunetelor, iar nicidecum de rezonanţa acestora, procedeul este receptat de muzicologi într-un mod aproape mistic: “Când auzim aceste intervaluri cântate într-un spaţiu larg şi rezonant, precum acela al unei catedrale, ele au un efect miraculos. Cele două note fuzionează şi încep să genereze altele noi. Ele intră în rezonanţă. Privim uimiţi în jurul catedralei, căutând corul îngerilor… Îngeri sau supratonuri? Nu contează. Arvo Pärt ne atinge în profunzimea fiinţei noastre” (Bruce Walker).
În termeni teologici, putem vorbi despre valenţele teandrice ale rostirii sonore (vocale sau instrumentale), puse în valoare de Arvo Pärt. Maestrul vorbeşte de două linii dialogale care se îmbină în muzica sa: cea subiectivă sau “păcătoasă”, a lamentaţiei omeneşti şi cea “obiectivă”, a fluxului de har coborâtor – răspunsul lui Dumnezeu. A vorbi despre “muzică rugătoare” (şi mă refer aici mai ales la muzica instrumentală), în cazul lui Pärt, nu este defel un abuz de limbaj.
Ucenic al părintelui Sofronie de la Essex şi, prin el, al Sfântului Siluan Athonitul, căruia îi dedică o lucrare, maestrul estonian înţelege puterea generatoare de viaţă a isihiei, pe care o aduce în inima muzicii, exploatând şi teoretizând valoarea muzicală a tăcerii. “Pauza muzicală nu este un procedeu formal sau vreun efect. După pauză se află veşnicia. Avem nevoie de pauză. Ea este pâinea noastră cea de toate zilele, de care avem nevoie ca să ne putem opri ca să chibzuim, să cântărim cuvintele pe care le-am rostit. Sau pe care le vom rosti. Sau pe care n-ar trebui să le rostim. Şi asta este o pauză. Pauza este concentrarea tuturor puterilor… la modul ideal, pauza e nucleul înţelepciunii. De aici ne e dat să culegem anumite mărgăritare, care se pot găsi acolo şi care, le prima vedere, nici nu se observă […] Dacă scriem muzică pe un text religios, contează cum punem în valoare un cuvânt cu greutate, pentru ca el să nu fie sugrumat de următorul zgomot sau de următorul cuvânt. Ca să ne putem impregna de el şi să avem timpul să conştientizăm acest lucru Şi e foarte important cum intrăm în pauză, trebuie ca intrarea în pauză să fie demnă de cuvântul sau de sunetul care o precede. […] Cred că pauza este generatoare de viaţă”.

Paradoxal, într-o epocă de extremă secularizare a tuturor genurilor muzicale, popularitatea acestui avva al componisticii este în continuă creştere, iar concertele sale, la care sunt lansate mereu noi compoziţii, se succed într-un ritm ameţitor: “Acest om atât de curajos şi de talentat […] este complet ieşit din spiritul timpului său şi, totuşi, extrem de popular […] Muzica sa răspunde unei profunde cerinţe omeneşti, care nu are nimic de-a face cu moda” (Steve Reich).

Întâlnirea cu heptagenarul compozitor şochează prin simplitate, prin căldura copilărească şi francheţea privirii, care te cuprinde din prima, topindu-ţi deodată toate întrebările şi emoţiile, într-o prezenţă care este întru totul îmbrăţişare, întru totul răspuns; trăieşti acest sentiment la întâlnirea cu stareţii schiturilor ortodoxe, cu persoane deprinse îndelung cu rugăciunea de taină, iar în nici un caz la evenimentele mondene. Iubitor al francheţei şi al discreţiei, maestrul estonian rejectează instinctiv vedetismul, retorica de salon cultural şi curiozităţile jurnalistice: de aici, protocolul cu totul informal al discuţiei cu el, care nu are nimic din tipicul unui interviu. Spontan şi atent la lucrurile banale din jurul său, maestrul evită să discute despre muzică, dar şi despre credinţă, deconstruind cu graţie imaginea de maestru, inclusiv de “maestru duhovnicesc”, ce tinde să se configureze, în mod firesc, în jurul său. Chiar şi în miezul unor evenimente protocolare, în care ţi se cere “să pari”, maestrul optează pentru “a fi” şi le transmite această lecţie şi celor din preajma sa: membrilor orchestrei, organizatorilor, preşedinţilor de stat, jurnaliştilor. Vorbele sale de duh, rostite arareori, alcătuiesc un fel de secţiune de aur a esteticii muzicale a sacrului, dar şi a trăirii duhovniceşti deopotrivă; actualitatea lor artistică şi religioasă le face la fel de necesare ca pâinea, pentru artiştii ce vor să redescopere modul filocalic de a-şi exercita darul şi măiestria. Iar muzica… muzica este fiinţa sa. Despre ea este cel mai greu de vorbit, mai ales când valorile de bază ale acesteia sunt liniştea şi sunetul fundamental. A vorbi despre apofatism muzical, în cazul lui Arvo Pärt, este pe deplin justificat, căci emoţia deplină a muzicii sale se degajă în momentul când sunetul a tăcut. Creaţia sa întrupează, surprinzător de limpede şi cu totul unic în muzica contemporană, dar poate că în întreaga istorie cunoscută a muzicii culte, respiraţia personală şi christică a transcendenţei. În cucereşte pe turci, pe iranieni şi israelieni, pe ortodocşi, catolici şi protestanţi, îi inspiră pe coregrafii postmoderni şi le dă răspuns new-age-iştilor. Iar creştinii ortodocşi au toate motivele să simtă că îi reprezintă mistic, spiritual şi emoţional întru totul. (sursa)