Maica Siluana: Cuvânt pentu tineri

„Dragi copii, și voi și eu suntem în niște praguri: voi sunteți în pragul vieții, iar eu sunt în pragul vieții de dincolo! Am fost cutremurată de bucurie și de emoție citind și ascultând Imnul ITO! Să fie rugăciunea voastră, la care să adăugați și o practică, pentru a împlini dorul sufletului. Așadar, două lucruri avem de făcut: Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema!”

„Să luptați ca să câștigați această libertate pe care eu am dobândit-o încă din vremea comunismului: Sfânta Împărtășanie este viața mea, este viața noastră, Hristos din Sfânta Euharistie este viața noastră! Luptați împotriva propriilor păcate, împotriva duhului lumii, împotriva glasului celor care ne condamnă și nu ascultați decât atât: „Doamne, pe Tine Te doresc!”. Și mergeți să vă împărtășiți, la Liturghie! Dar nu mergeți numai de două ori pe an, la Paști și la Crăciun… Asta nu înseamnă că suntem vrednici, copii, căci noi avem o singură vrednicie: toți suntem vrednici de mila lui Dumnezeu! Nu nevrednicia îi împiedică pe oameni să se împărtășească, ci lenea: ca să ne spovedim, să ne facem canonul, să postim…”

„Apoi, avem de făcut al doilea lucru: Numele Domnului voi chema! Avem nevoie să ne unim cu Hristos prin chemarea numelui Său. Te-ai împărtășit, ești capabil să zâmbești, să ierți! Și totuși, de ce nu o facem? Pentru că nu activezi energia pe care o ai în tine și pe care ai primit-o prin Împărtășanie! Și-atunci, ne rugăm: Doamne, ajută-mă, Doamne, scapă-mă, Doamne…! Rugăciunea permanentă: când stăm la coadă, când ne spălăm pe dinți, când mergem pe drum, când scriem – Doamne, în numele Tău scriu, Doamne, în numele Tău spăl vasele, Doamne…!”

„Copiii mei dragi, vă rog chemați numele Domnului și să știți că dacă trec la cele veșnice, vă iau pe toți cu mine, în rugăciunile mele! Vă iubesc!”. Să nu vă temeți de suferință, tinerețea doare! Și eu am suferit sufletește enorm când eram tânără, acum în sfârșit mă odihnesc sufletește și sufăr trupește. Știți copii ce sunt ridurile? Sunt crăpăturile lutului, prin care se vede frumusețea sufletului! Bucurie sfântă!”

Doxologia: Întâlnirea Internaționala a Tinerilor Ortodocși 2017

Anunțuri

Gândul zilei

Suferința nu e darul lui Dumnezeu. Să țineți minte! Rezistența la suferință e darul lui Dumnezeu!

Suferința nu poate fi de la Dumnezeu. Nu-i darul lui Dumnezeu să te doară toate, să te umilească toți că nu mergi ca ei. Dar să reziști în fața tuturor cu suferința ta și să crezi că e o aripă fiecare cârjă – e mai mult decât orice!

Părintele Constantin Necula

Doamna Aspazia Oţel Petrescu: „Dumnezeu poate să întoarca orice rău în bine ”

Doamna Aspazia este omul care nu învață din cuvintele altora, ci din experiența  propriei vieți. Şi poate de aceea cuvântul său are o asemenea putere, o asemenea luciditate. Domnia sa este unul dintre ultimii supraviețuitori ai unei generații de mărturisitori pentru rugăciunile cărora am ieşit din comunism. Avem însă multă nevoie ca Domnul să ridice astfel de oameni şi pentru zilele noastre ca să ne putem elibera de fantasmele noului totalitarism numit divertisment, corectitudine politică şi consumism. Oare mai este nevoie de un nou război, de o nouă prigoană pentru ca să înțelegem şi să le urmăm celor care au trecut prin iadul lagărului comunist? (M.C.)

– Doamnă Aspazia, ați suferit foarte mult în temnițele comuniste. Care este rolul suferinței pentru  mântuire?

– A fost esențial. Am învățat în închisoare că suferința, de fapt, este o treaptă de iubire a bunului Dumnezeu. Suferința nu este o pedeapsă – suferința este o cale de catharsis, de purificare. Suferința ne curăță de ceva ce noi am greşit. În momentul în care înțelegi lucrul ăsta şi îți însuşeşti suferința ca atare, dintr-odată ea devine suportabilă. Suferința înseamnă durere; durerea nu dispare – frigul rămâne frig, foamea foame, teroarea teroare, batjocura batjocură, şi aşa mai departe –, dar devine teribil de suportabilă, pentru că simți într-adevăr binecuvântarea Domnului în suportarea acestei suferințe, te înfrățeşte cu  suferința Mântuitorului Iisus, Care S-a întins pe cruce pentru mântuirea sufletelor noastre. Te simți cumva părtaş la povara pe care Mântuitorul o duce în fața Tatălui Ceresc pentru întreaga lume, şi pentru tine. Eşti cumva părtaş la marea suferință a Mântuitorului, deci suferința capătă un sens transcendental, mistic, tainic.

Nu pot să vă spun cu câtă uşurință poți să suporți, oricât de mare ar fi povara încercării care ți se dă. Părintele Dimitrie Bejan a găsit cea mai potrivită metaforă pentru această trăire, pentru acest fel de a trăi suferința; el a vorbit despre „bucuriile suferinței”. Ar părea să fie un paradox, dar nu este. În momentul în care conştientizezi care este sensul suferinței – că din mare iubire Dumnezeu ți-o dă ca să te ajute să recuperezi ceea ce ai stricat din armonia Planului divin –, nu se poate descrie bucuria aceasta. Noi dârdâiam de frig, dar eram fericite. Această suferință era cumva eliberatoare, ne dădea o demnitate, o noblețe, o trăire mistică.

„A trăi suferința ca o bucurie şi ca o înnobilare…”

– Este foarte interesant ce spuneți, dar este foarte greu de înțeles pentru cei care nu au trecut prin astfel de experiențe…

– Nu ştiu, cred că experiența aceasta, de fapt, ne este dată tuturor, pentru că noi traversăm această „vale a plângerii”, care este, de fapt, o trecere între două momente importante, între două vremi, cum ne-am exprima în termeni teologici: vremea naşterii şi vremea morții. În acest interval de timp noi trecem printr-o serie întreagă de încercări, nu neapărat ca o cale de purificare, ci ne mai sunt date încercările şi ca temă de rezolvat, ca teză de iubire. Sunt teste de iubire, pe care noi trebuie să le trecem.

Oamenii, din păcate, nu conştientizează lucrul acesta, dar a trăi suferința ca o bucurie şi ca o înnobilare, ca o noblețe, este la îndemâna oricui. Dar noi nu conştientizăm lucrul ăsta, avem inima împietrită, am pierdut această sensibilitate. Sunt foarte multe căile de a pierde un dar divin. Motivul cel mai la îndemână este indiferența noastră: nu suntem conştienți cine suntem, de unde venim, unde mergem, care e menirea noastră, preocupările noastre sunt foarte limitate. Din păcate, Psalmul 38 este valabil pentru foarte multă lume: ducem o viață instinctuală, pierdem duhul trăirii, duhovnicia, trăim ca animalele, instinctual – ne sculăm, ne culcăm, bem, mâncăm, ne bucurăm…

„Eu îți dau ceea ce tu alegi”

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră dragostea în perspectiva vieții pe care ați avut-o până acum?

– Din păcate, viața mea este absolut identică cu viața oricăruia dintre noi: o viață plină de rătăciri. Poate, cu timpul, am încercat să devin mai conştientă, mai lucidă, dar piedici am avut cât lumea.

Bunicile noastre aveau dreptate când ne spuneau într-un fel metaforic, ca noi, copiii, să înțelegem, că noi suntem între doi îngeri: unul alb şi unul negru; ăla alb stă pe umărul drept şi ăla negru stă pe umărul stâng, şi ascultăm când de unul, când de celălalt. Aşa este, de fapt, viața noastră, dacă ne gândim bine: e foarte puțină luciditate şi conştiință şi trăire în cunoştință de cauză, ca să zic aşa. De cele mai multe ori, suntem victimele impulsurilor. Avem un impuls bun, cineva ne impinge şi facem un lucru bun; sau avem un impuls rău, cineva ne împinge şi facem un lucru rău.

Sfântul Apostol Pavel exprimă foarte clar lucrul ăsta: „Doamne, fac răul pe care îl urăsc din toată inima şi nu-l voiesc, şi nu fac binele pe care îl doresc” cf. Romani 7:19 – din cauză că ascultăm de aceste impulsuri care ne vin de la cele două duhuri, cel bun şi cel rău, şi noi suntem incapabili să deosebim între ele. Părintele Cleopa spunea că trebuie foarte multă subțirime de trăire, de afectivitate pentru bunul Dumnezeu ca să ne dăm seama de câte ori este lângă noi şi de câte ori Îl respingem, cum spunea Părintele Arsenie Boca, prin micimile noastre. Nu ne dăm seama cât de mult ne iubeşte, cât de mult este lângă noi, cât de mult Îl îndepărtăm şi cât de des alegem – în virtutea  liberului-arbitru, care este cel mai mare dar cu care bunul Dumnezeu ne-a înzestrat omenescul nostru –, alegem întotdeauna pe cel rău. Or Dumnezeu i-a zis omului, din momentul Creației i-a zis: „Tu alegi, tu numeşti. Alegi binele, vei avea bine; alegi răul, vei avea rău. Eu îți dau ceea ce tu alegi”.

„Duplicitatea e mai periculoasă decât păcatul în sine”

– Ați vorbit mai devreme despre bucuriile suferinței. După ce ați ieşit din închisoare, vi s-a mai întâmplat  să trăiți bucurii asemănătoare cu cele din închisoare?

– În momentul în care am ieşit în lume, în mulțime, toată bogăția care am acumulat-o noi acolo s-a diluat. Am intrat în duhul lumii. Noi nu ne-am dat seama acolo că, prin trăirea noastră, prin conştientizările la care am ajuns treptat, noi am transformat celulele noastre în chilii. Asceza ne era impusă, e adevărat, dar noi am acceptat-o. Viața aceasta severă, de asceză impusă, dar pe care noi am acceptat-o cu bucurie şi cu putere de iertare, ne-a dat o zestre sufletească pe care, ajunşi din nou în lume, am pierdut-o, s-a diluat. Asta a făcut posibil ca să fie mulți dintre bărbați, de pildă, care să zică: „Mi-e dor de Aiud”. Cum poate să îți fie dor de infern? Pentru că ceea ce ne-a oferit nouă comunismul era infernul cel mai tipic, ca să zic aşa. Dar era adevărat: era o zestre duhovnicească pe care noi am agonisit-o acolo, şi care s-a păstrat tocmai datorită acestui contact permanent cu nevoia de-a fi lângă Domnul, cu dorul pe care-l aveai întotdeauna – tot felul de doruri, pentru că erau şi lumeşti, şi duhovniceşti; erau de toate, dar erau doruri şi erau satisfăcute numai de prezența bunului Dumnezeu. Toate lucrurile acestea, în viața lumească, s-au risipit.

Ceea ce am păstrat, însă, pentru ce am avut noi o permanentă recunoştință că Dumnezeu ne-a dat o asemenea încercare şi posibilitatea unei asemenea trăiri şi a unei asemenea descoperiri, ca să zic aşa, este că noi arătam, totuşi, diferiți față de cei de afară. De ce? Noi nu am dus o viață ambiguă, noi nu am zis precum cei de afară: „Zicem ca ei, facem ca noi”, dar facem mai puțin ca noi – deci o viață duplicitară. Noi am fost scutiți de duplicitate, şi asta a fost cel mai mare câştig pe care l-am avut noi din viața în închisoare.

Am primit atunci cu foarte multă luciditate una din caracteristicile pe care le are lucrarea bunului Dumnezeu. El singur, bunul Dumnezeu, este Cel care poate să întoarcă orice rău în bine. Singurul lucru pe care Îl cere de la noi este ca să cerem lucrul ăsta, să fim conştienți că avem nevoie de el şi să îl cerem. Afară, contactul acesta permanent – „Doamne, învață-mă îndreptările Tale! Doamne, înțelepțeşte-mă cu îndreptările Tale! Doamne, luminează- mă cu îndreptările Tale!”, – lucrul acesta a dispărut. Dar am păstrat toți o imensă recunoştință că, cel puțin acolo, în închisoare, toate lucrurile pe care le-am trăit acolo au fost plata, recompensa în faptul că noi nu am fost persoane duplicitare.

Să ştiți că duplicitatea e mai periculoasă decât păcatul în sine. Păcatul în sine este evident, conştiința îți arată clar, te mustră, ceva nu ai făcut bine. Duplicitarul se împacă cu păcatul – e cea mai urâtă viclenie din câte foloseşte diavolul pe spinarea bietului om.

 „Nu înțelegem că noi trăim unii prin alții”

 – Aveați şi alte idealuri, se făcea altă educație atunci. Ați putea face o comparație între modul cum se făcea educație pe vremea dumneavoastră şi modul cum se face educație astăzi?

– Noi am avut o oarecare pregătire, noi chiar am cerut ca pentru învierea neamului românesc să depunem o jertfă. Şi Dumnezeu ne-a chemat la jertfă; ne-a ascultat, ne-a chemat, ne-a zis: „Ați făcut această făgăduință, aveți această disponibilitate – iată, Eu vă chem la jertfă”. Deci am avut o oarecare pregătire.

Dar pregătirea adevărată, profund creştină, mult mai aproape de ceea ce înseamnă trăirea, am căpătat-o în închisoare. Ea a fost şcoala noastră, pentru că creştinismul nu este concept, nu este principiu, nu este conferință; este trăire, este fapta cea bună pe care trebuie să o faci la fiecare pas şi să eviți fapta cea rea. Sensul duhovnicesc, mistic al creştinismului noi l-am căpătat în închisoare.

– Mi-ați spus că părinții v-au susținut în drumul pe care l-ați ales. Ne puteți detalia?

– În închisoare, datorită lui Radu Gyr, am avut o revelație, pentru care îi sunt recunoscătoare şi care a fost pentru mine un miracol repetat de două ori – confirmat în viața de libertate. Prin poezia lui, „Scrisoarea tatii”, eu am realizat ce se întâmplă cu părinții noştri. Noi suntem chemați la jertfă. Mai mult sau mai puțin, ne pregătim să răspundem acestei chemări, dar ce se întâmplă cu cei care ne iubesc pe noi nu ne gândim.

Într-o zi, eu eram foarte marcată în ziua aceea de un dor nespus de mama. Aş fi vrut să am posibilitatea măcar o clipă, o frântură de secundă să văd unde este, ce face ea, ce gândeşte ea, ce simte ea. Şi în clipa aceea, în mod cu totul miraculos am primit în închisoare, prin Morse, am primit „Scrisoarea tatii”. Când am ajuns la strofa care spune: „Aprind o lumânare la iconostas, / Cad lacrimile tale din lumânare” – strofa aceasta arată cât de prezentă era pentru tată suferința copilului şi cum el mergea pas cu pas pe urma acestei suferințe, el spune: „Mănânc: eşti în lingura mea. Fac un pas, / Şchioapeți alături, în fiare. / Aprind o lumânare la iconostas, / Cad lacrimile tale din lumânare” – atunci s-a deschis dintr-odată o „fereastră” şi am văzut-o pe mama într-un colț de biserică, cu o lumânare aprinsă, rugându-se şi plângându-mi destinul. Atunci am realizat că mama duce acelaşi surghiun – în alt fel, bineînțeles, dar ca intensitate era acelaşi surghiun pe care îl duceam eu – şi am realizat că jertfa mea, de fapt, a implicat şi jertfa celor care mă iubeau şi că, de fapt, noi, oamenii, nu înțelegem că noi trăim unii prin alții, unii cu alții. Cuvântul cel mare care spune că orice om care se înalță pe sine înalță omenirea este adevărat. Noi, prin omenescul nostru, suntem împreună – ca să mă exprim cu o expresie caragialeană, com-pătimim împreună.

Atunci am înțeles cât de mult suferă mama mea şi am înțeles că noi nu suntem de capul nostru, formăm un tot. Aproapele nu este o noțiune, nu este un cuvânt – este o realitate. Întotdeauna, tot ceea ce facem noi influențează şi proximitatea noastră.

„Asta este pregătirea pe care mi-au dat-o părinții…”

 – Cum erau părinții dumneavoastră? Ce ați învățat şi ce apreciați cel mai mult la dânşii?

Erau învățătorii timpului aceluia, erau învățători pe care scriitorii români i-au numit „apostoli ai neamului”. Ei se străduiau să dea copiilor educația cea bună, să îi învețe că aparțin unui neam, că au o patrie şi că au un Crez, o credință, o Biserică, un Stăpân al sufletelor lor, pe Care trebuie să Îl respecte şi ale Cărui legi trebuie respectate. Asta este pregătirea pe care mi-au dat-o părinții – şi pe care o dădeau absolut tuturor copiilor, nu au făcut deosebire între mine şi ceilalți copii. Ce a dăruit tuturor copiilor mama mea, mi-a dăruit şi mie ca educație. A contat foarte mult.

Tata ne vorbea mai puțin. Nici mama nu era foarte vorbăreață, dar ne-a pus la îndemână întotdeauna cărțile, poveştile, tot ce ține de instrucție, de educație, ne-a pus la îndemână exact ce era potrivit vârstei noastre. Nu vă pot spune cât de mare însemnătate are lucrul ăsta. Mi-am dat seama încă înainte de închisoare de lucrul ăsta. De pildă, a însemnat enorm pentru mine să îl citesc pe Edmondo de Amicis în „Cuore” al lui exact la vârsta la care trebuia să îl citesc. Mi-am dat seama când am ajuns la facultate şi, fiindcă făceam Limba Română, a trebuit să fac doi ani de limbi romanice înrudite cu noi. Am făcut italiană şi am avut în studio „Cuore”. A trebuit să predau la ora de pedagogie Edmondo de Amicis şi mi-am dat seama cum a fost percepția mea de copil la „Cuore, inimă de copil” şi cum era acum, când eram matură. Este esențial ca copilul să citească toată lectura capitală pentru educația lui exact la timpul potrivit. Ei, asta au făcut părinții pentru mine, mi-au pus întotdeauna la îndemână poezioara, povestioara, romanul care trebuia, la vârsta potrivită.

„Sunt sigură că Dumnezeu ne va da o cale de curățire

 – Mulți ne atrag atenția că riscăm să ne pierdem ca neam. Cine şi ce credeți că ne poate salva?

– Suntem la o treaptă atât de jos de cădere în abisul apostaziei, încât numai bunul Dumnezeu ne poate salva la ora actuală. Sunt sigură că va interveni, ne va da o cale de catharsis, cum zic grecii, de purificare, care va fi dură. Sunt convinsă de lucrul ăsta, dar va trebui să o primim şi va trebui să fim vrednici de mila şi îndurarea bunului Dumnezeu. Altfel, vom duce o viață bună, dar animalică, crotaliați ca nişte animale…

Ar trebui să fim mult mai lucizi, să conştientizăm de ce am primit acea palmă de la Domnul. Dar Mântuitorul a prevăzut că aşa o să fie, a zis că vor veni vremurile cele negre când oamenii vor benchetui şi vor petrece, şi habar nu vor avea ce e de capul lor, ce se petrece cu ei.

– Cât de important este să ne rugăm unul pentru altul, dar şi pentru neam?

– Tocmai ce spuneam că noi nu suntem de unii singuri, deşi vremurile pe care le trăim ne pun sarcina responsabilității fiecărui individ în parte. Fiecare va trebui singur să hotărâm – dar toată umanitatea, toată omenirea suntem un unicat. E ca şi un trup omenesc: dacă tai un deget, suferă tot corpul. Aşa suntem şi noi. Trebuie să ne iubim unii pe alții, să ne suportăm unii pe alții, să ne ajutăm în depăşirea limitelor. Nu suntem singuri, nu trăim de capul nostru, suntem dependenți unii de ceilalți, fiecare cădere a noastră înseamnă căderea omenescului şi fiecare ridicare a noastră înseamnă o înălțare a omenirii în sfere înalte, superioare, demne de denumirea de Om.

Am pierdut foarte multe din torțele de care ar fi trebuit să ne ținem ca să fim toți pentru unul şi unul pentru toți. Formula asta, la ora actuală, pare găunoasă şi pare iluzorie, dar ea este adevărată – şi faptul că a fost părăsită va fi plătit scump de omenire.

„Să facem pocăință pentru întregul neam”

– Vă rugați pentru neamul nostru?

– O, da, mă rog tot timpul, mă rog pentru toți oamenii, dar în primul rând pentru neamul nostru. În special la Sfânta Euharistie, eu zic aşa: „Iisuse bunule, Dumnezeul meu şi Răscumpărătorul meu, Îți mulțumesc pentru tot binele pe care mi l-ai dăruit ca neam şi ca om, ca persoană”. Pe urmă zic: „Iartă-mi neamul, iartă-mi patria, iartă-mi poporul din care fac parte şi iartă-mă şi pe mine împreună cu ei, că împreună am greşit, împreună Te-am supărat, împreună nu Ţi-am înțeles iubirea”. Întotdeauna mă rog. La rugăciunile dimineții, când se fac pomenirile, eu zic întotdeauna pentru neamul meu: „Pomeneşte, Doamne, pe cei ce Te cunosc, pe cei ce Te iubesc, pe cei ce au o mai mare nevoie de îndurarea Ta, şi pe cei pentru care nu se roagă nimeni”. Fiecare dintre noi avem această datorie, să facem pocăință pentru întregul neam.

Nu vă pot spune cât S-ar bucura Mântuitorul să primească un mănunchi din ce în ce mai bogat de astfel de  rugăciuni! Noi cerem şi cerem şi cerem, nu ne mai săturăm să tot cerem, dar nu dăm această rugăciune a unuia pentru toți. Noi nu ne gândim în colectivitate, ca să folosesc un termen laic – noi ne separăm singuri într-un egoism sau, în cel mai bun caz, într-un egocentrism foarte dăunător.

– Ați spus odată că ați constatat că este multă dezbinare între noi. De ce credeți că s-a ajuns aici şi ce putem face pentru a fi mai uniți, pentru a avea mai multă dragoste pentru noi?

– Pentru că, într-adevăr, cea mai mare viclenie a acelui rău este să ne facă să credem că el nu există. El există, el se amestecă şi ne trimite întotdeauna prin îngerul negru impulsurile rele. Noi trebuie să învățăm să ne apărăm de el, şi apărarea cea mai bună este rugăciunea perpetuă. Sfântul Pavel, în scrisorile lui către credincioşi, spune lucrul acesta: „Neîncetat să vă rugați” 1 Thessaloniceni 5:17. Ca să fim ocrotiți, pentru asta e suficient să spunem „Tatăl nostru”, că spunem noi acolo: „Nu ne lăsa să cădem în ispită, izbăveşte-ne de cel rău”.

– Acum, la final, împărtăşiți-ne un gând pentru tinerii de azi, mai ales în ceea ce priveşte adevărata dragoste la care sunt chemați.

– Cea mai puternică dovadă de dragoste este dragostea atât față de Dumnezeu, cât şi față de aproapele şi față de mine însumi, pentru că şi eu sunt o măsură de iubire, că Dumnezeu a zis: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuți” Matei 22:39 – nici mai puțin, dar nici mai mult, deci ne-a dat o măsură de iubire. Noi putem sluji această iubire întreită față de Domnul, față de noi şi față de aproapele nostru prin rugăciune şi post.

– Să ne ajute Dumnezeu să mergem pe calea cea dreaptă, să fim unii pentru alții, toți pentru unul şi unul pentru toți, cum ați spus!

– Aşa este, da, facem parte dintr-un univers întreg, nu suntem de capul nostru. Tot ce greşim, nu greşim numai în detrimentul nostru, ci în detrimentul tuturor acelora de care suntem legați prin canale de iubire.

Domnul să fie cu noi, cu toți. Amin!

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 96/Ianuarie 2017

„Fericirea se munceşte în fiecare zi”

– Unora parcă le sunt date numai suferinţe, toată viaţa…

– Trebuie să înţelegi că e un joc între tine şi Dumnezeu. În suferinţă se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu faţă de tine. Şi atunci începi să găseşti un rost fiecărei suferinţe. Fără Dumnezeu, totul sfârşeşte într-un mare absurd. Şi cea mai mică suferinţă te doboară. Nu mai înţelegi nimic şi ajungi să-ţi pui capăt zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinţă e umplută de sens şi e mereu urmată de bucurie. Trebuie să nu uiţi niciodată că Dumnezeu te iubeşte şi te pune la încercare. Te încearcă, pentru că vrea să-ţi dea ceva. Dar cu un preţ! Trebuie să meriţi darul, să te ridici spiritual la nivelul la care îl poţi primi. Nivelul următor al jocului. Oricum, darul e întotdeauna cu mult mai mare decât suferinţa pe care o treci ca să ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate dărui liber, că atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinţa, nu ne-ar mai lăsa să înflorim liber. Dumnezeu, când ne iubeşte, ne pune la încercare, ca pe argint în topitoare. Pentru că vrea să scoată din noi esenţa cea mai pură.

– Ce ar trebui facem fim fericiţi?

– Trebuie pornim în căutarea adevărului iubirii, cu toate forţele noastre. nu ne angajăm steril, de suprafaţă, ci ne dăruim total, tuturor oamenilor şi, prin ei, lui Dumnezeu. Şi o facem pe viaţă. Fericirea adevărată există. Şi există aici, pe pământ. Ea nu e decât o cale pe care înaintăm. Doar în măsură în care ştim dăruim, o şi primim. Pentru Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne şi răsplăteşte cu asupra de măsură. Se joacă cu noi, ne face vrem mai mult, ne dorim mai mult, devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleaşcă, o încremenire care pică pe tine. O fericire statică ne-ar strivi sub o plictiseală cumplită. Fericirea se munceşte, se câştigă în fiecare zi. E un urcuş continuu, o dinamică ce se adaptează permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

Pr. Pantelimon de la Oaşa – Formula AS, nr. 973, anul 2011

un gand

… sa stiti ca incercarile, cu cat sunt mai cumplite, cu atat mai mult ascund o comoara pe care, deocamdata, n-o stiti. Comoara unei apropieri de Dumnezeu.

…sa stiti lucrul asta: cu cat mai dureroasa este criza prin care treci, nu vorbesc acuma de pacat si despre lucrurile astea, ca oamenii in general zic: “probabil ca vede Dumnezeu pacat in mine si…”. Nu iau linia asta. E o linie care de multe ori este negativista si daca negativista, nu e glasul lui Dumnezeu, e glasul iadului. Iadul si el ne osandeste. Sa avem urechi surde pentru iad si pentru draci, noi ne primim indreptatirea si osandirea, adica ar trebui sa zic osandirea si indreptatirea numai de la Dumnezeu, iar glasul lui Dumnezeu, ori este mangaietor, ori bucurator, ori cel putin, undeva tainic, mangaietor. Sa stiti ca, cu cat este mai cumplita suferinta, deci uitand linia pacatului, deocamdata, sa stiti ca, cu atat mai mult, tradeaza, ca sa zic asa, sau vadeste increderea pe care Dumnezeu o are in tine. Si iti ofer gandul asta ca prim sprijin, ca prim ajutor duhovnicesc.

… sa stiti si sa nu uitati. Cu cat mai mare chinul si durerea, cu atat mai mare puteti socoti ca este increderea pe care Dumnezeu o arata in tine, acum.

…Cred ca fiecare criza, fie din interior sau exterior, prin pierderea unui suflet iubit sau asa ceva, fie printr-o judecata launtrica in care ajungi intr-o deznadejde, chiar sinucigasa, cred ca fiecare din crizele astea sunt nu altceva decat un prag, pe care cu ajutorul Domnului trebuie sa-l trecem. Asa cum Adam trebuia sa-si treaca un prag, el a ratat atuncea, dar sunt multi dupa Adam, care desi impovarati de pacat, au trecut mult mai slavit pragurile astea.

…Daca nu puteti altceva deocamdata, faceti ca marinarul in furtuna. Tine-ti-va de ceva si doar nadajduiti in Dumnezeu si Dumnezeu sa va arate si lumina mantuirii.

Intrebari si raspunsuri – Conferinta Parintele Rafael Noica

“Din ce moarte ne-a izbavit HRISTOS”  – 15 decembrie 2005, Alba Iulia

Criza

fragment din Viata si opera Parintelui Serafim Rose

Gândirea adâncă poate fi atinsă
numai de omul cu trăire profundă.

– Samuel Taylor Coleridge

Cel care nu are spiritul epocii sale,
are toate murdăriile epocii sale.

– Voltaire

 […] Niciodată, în inima omului şi în lume nu a domnit o neorânduială mai mare ca astăzi; dar aceasta s-a întâmplat fiindcă omul a părăsit adevărul şi înţelesul care au fost revelate în toată plinătatea lor numai în Hristos.”

[…]În august 1960, pe când stătea pe malul lacului Bon Tempe, îşi nota următoarele în jurnal:

„Minunat de liniştit este locul acesta – doar zgomotul câtorva păsări de baltă şi al unor păsări de uscat din spatele meu. Sus de tot, dincolo de marginea îndepărtată a lacului care susură uşor, se află Muntele. Aici se află Duhul lui Dumnezeu – dar nu este nici o confuzie panteistă între El şi natură. Minunata privelişte dinaintea mea se poate şterge odată cu clipitul din ochi şi totul să fie ca şi cum nu ar fi existat niciodată. Nu este aceasta învăţătura creştină cu adevărat? Bucură-te de aceste lucruri astăzi şi slăveşte-L pe Dumnezeu în ele acum; nu te gândi la ziua de mâine, căci mâine – Apocalipsa.”

[…] acest scurt pasaj ne dă chipul în care vedea el realitatea. De bună seamă că el nu avea ură pentru lumea creată, ci mai degrabă pentru ceea ce făcuse omul modern din ea, slăvindu-se pe sine în loc să-L slăvească pe Dumnezeu.

„Nu lumea este iraţională, ci omul”,

scria el în tratatul său asupra absurdului. Şi totuşi, chiar şi în mijlocul relelor lumii moderne, el căuta să afle bunătatea.

În jurnalul său nota:

„Răul nu va putea niciodată exista decât alături de bine. Dacă veacul nostru ar fi o epocă aparţinând în întregime răului, n-ar mai fi cu putinţă să se iasă din el, iar pesimiştii veacului nostru ar avea dreptate. Noi însă credem în Dumnezeul creştin şi nu în demiurgul manihean şi astfel trebuie să credem că în timp ce epoca modernă este în primul rând o manifestare a răului, este în acelaşi timp şi cu mult mai puţin evident o manifestare a Binelui. ‘Binele’ nu are sensul superficial al gânditorilor ‘iluminaţi’ ai epocii noastre, care niciodată nu pătrund mai departe de ceea ce este evident (şi ce exemplu de orbire spirituală este mai bun decât acesta – să accepţi numai ce îţi dă ‘veacul’, să fii robul istoriei), dar în sens mistic, binele poate fi înţeles numai de cei care pot mai întâi să sufere intens, marele său rău.” A căuta înţelesul tainic al epocii moderne, spunea el, înseamnă a căuta „nu numai ce ni se descoperă despre slăbiciunea omului, ci mai mult, ceea ce se descoperă despre măreţia lui Dumnezeu şi dragostea Lui de neînţeles. Cei cu mintea îngustă să tremure în faţa acestui paradox, dar noi creştinii să încercăm să-i trăim înţelesul, pe cât ne stă în putinţă.”

În pasajul pe care l-a scris pe malul lacului Bon Tempe, îşi exprima dragostea adâncă pentru natură, o dragoste care nu l-a părăsit toată viaţa. El era convins că

„numai cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, poate iubi creaţia care vine de la Dumnezeu. Ca să iubeşti creaţia (sau orice altceva), trebuie să o iubeşti aşa cum este ea cu adevărat; şi de vreme ce creaţia vine de la Dumnezeu, o iubeşti ca venind de la Dumnezeu şi de aceea nu poţi să nu-L iubeşti şi pe Dumnezeu.”

Pe de altă parte, Eugene se simţea „vinovat” că iubea natura prea mult. Acest simţământ venea din felul său fundamental ascetic de a privi lumea şi din care venea întreaga sa filosofie. Oricât de frumoasă era creaţia lui Dumnezeu, se va sfârşi într-o zi, şi Eugene nu dorea aceasta. Creaţia lui Dumnezeu era într-adevăr bună, dar nu era desăvârşită.

„Dacă ar fi desăvârşită”, observa el, „oamenii s-ar fi mulţumit numai cu ea şi nu ar fi fost conduşi de firea lor cea ‘căzută’, către ceva mai presus de aceasta.”

AM văzut cum înainte de a se converti, Eugene suferise mult, pentru a cunoaşte că împlinirea totală şi fericirea nu erau de găsit în această viaţă trecătoare; şi cum, chiar după ce l-a primit pe Hristos, lepădarea sa de lume i-a pricinuit suferinţa unei singurătăţi adânci. El înţelesese că creştinismul era ascetic chiar prin esenţa sa, şi chiar faptul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, era un lucru ascetic. Această abordare a celeilalte lumi era atât de străină duhului vremurilor sale, încât chiar şi scriitorii contemporani pe care el îi admira – Buber, Berdiaev şi Merton – îşi puneau nădejdea într-un „guvern mondial”, „desfiinţarea războiului”, şi „unirea finală a ţărilor lumii”.

„Şi astfel,” scria Eugene, „numai cei singuratici trăiesc ‘sfârşitul’; toţi ceilalţi au ‘socotit’ că acel sfârşit trebuia să se potrivească dorinţelor lor. Numai cei singuratici cutează să-l trăiască cu adevărat, deplin conştienţi de ceea ce este acesta de fapt (atât cât pot oamenii să cunoască).”

Referindu-se la cei „singuratici” care „suferă profund de răul epocii moderne”, Eugene se număra printre aceia, de bună seamă. El îşi socotea viaţa sa în lume ca un fel de răstignire pe cruce. Iată un pasaj foarte grăitor din jurnalul său:

„Noi, creştinii, să nu ne aşteptăm la altceva decât la răstignire. Căci a fi creştin, atât acum cât şi de când a venit Hristos pe pământ, înseamnă a fi răstignit. Viaţa Lui este exemplu – şi atenţionare – pentru noi toţi. Trebuie să ne răstignim în chip personal, mistic; căci numai suferinţa pe cruce este singura cale către înviere. Dacă vrem să înviem întru Hristos, trebuie mai întâi să ne umilim împreună cu El – chiar până la treapta cea mai de jos, chinuiţi şi scuipaţi de lumea neînţelegătoare.

Trebuie să ne răstignim şi în afară, în văzul lumii; căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta iar lumea nu o poate suporta – nici măcar printr-un singur reprezentant al ei şi nici măcar pentru o singură clipă. Lumea poate să-l accepte numai pe Antihrist, acum sau oricând.

Deci, nu-i de mirare că este greu să fii creştin – nu-i greu, este de-a dreptul cu neputinţă. Nimeni nu poate accepta cu bună ştiinţă un fel de viaţă care, cu cât este trăit mai cu adevărat, cu atât mai sigur duce la distrugerea propriei persoane. Şi de aceea ne răzvrătim neîncetat, încercăm să ne facem viaţa mai uşoară, încercăm să fim creştini numai pe jumătate şi încercăm să împăcăm cât mai bine cele două lumi. În cele din urmă trebuie să alegem – fericirea noastră stă într-o lume ori în cealaltă, nu în amândouă.

„Doamne, dă-ne putere ca să urmăm calea Crucii, căci nu este altă cale de a fi creştin.”

Thomas Mann scria cândva:

„Într-o epocă care nu aduce un răspuns mulţumitor la veşnica întrebare ‘De ce?’, ‘Spre care limită?’ omul, care le poate face pe toate peste media obişnuită şi se aşteaptă la minimum, trebuie să fie înzestrat … cu o cale morală şi cu cinste, lucru care este rar cu adevărat, şi cu o fire de erou.”

Această descriere i se potriveşte lui Eugene. Nietzsche a fost acela care, descriind nihilismul spusese că „nu există răspuns la întrebarea: ‘De ce?’” Eugene, nereuşind să afle acel răspuns în societatea modernă, a concluzionat că întreaga societate era stricată, mai mult sau mai puţin, de nihilism. Este adevărat că principalul curent religios al acelei societăţi dăduse un răspuns, dar aşa cum a spus Thomas Mann, nu era un răspuns mulţumitor; iar Eugene ajunsese să respingă chiar această „religie”, ca pe o formă mai puţin evidentă a nihilismului. Dacă majoritatea creştinilor contemporani ar primi cu adevărat răspunsul pe care l-a adus Hristos – că viaţa aceasta este numai o pregătire pentru veşnicie, în care toate lucrurile de aici se împlinesc şi au înţeles, atunci, de bună seamă că oamenii nu ar trăi aşa cum au făcut-o, credea Eugene. El susţinea că

„Antihristul nu trebuie căutat printre cei mai mari respingători ai lui Dumnezeu, ci printre puţin credincioşi – printre ‘creştinii’ cărora ‘Hristos’ le stă numai pe vârful buzelor, printre ‘credincioşii’ a căror religie se adaptează cu uşurinţă la interesele lumii, printre proorocii unei ‘noi’ ere de ‘renaştere spirituală’, care caută această renaştere în ‘împărăţia acestei lumi’ iar nu mai presus de ea.”

După părerea lui Eugene,

„raiul” acestor creştini căldicei – meleag iluzoriu, unde să se bucure de ‘odihnă binemeritată’ după o viaţă de trudă – nu este decât „o protejare emoţională a necredinţei lor actuale”.

Devenit creştin după o căutare chinuitoare a Adevărului şi ştiind ca trăirea acestui Adevăr înseamnă o răstignire zilnică, Eugene simţea că oamenii aceştia, cu o credinţă slabă şi plină de compromisuri, erau creştini în primul rând ca să se „simtă bine” şi să fie încurajaţi în lumea aceasta. Ei făceau toate lucrurile „bune” după măsura lumii, se simţeau cucernici şi erau ferm convinşi că vor primi răsplată bogată după moarte. După cum spunea şi T. S. Elliot:

Epoca noastră este epoca unei virtuţi mici
Şi a unei patimi micşorate,
Când oamenii nu vor coborî niciodată Crucea
Pentru că niciodată nu şi-o vor lua.

Văzând un asemenea „creştinism comod”, Eugene se umplea de amărăciune şi de deznădejde. În vara lui 1961, în timpul unei vizite în orăşelul natal, Carmel, nota în jurnal:

„Sfârşitul unei alte coborâri în maelstrom, [1] în viaţa oamenilor obişnuiţi. Aici văd locul de înmulţire al lui Antihrist. Toate mişcările fanatice anti-creştineşti ale epocii moderne încep să capete înţeles, după ce faci o vizită ‘creştinilor’ din Carmel – care nu sunt nici măcar căldicei, iar răul din ei, deşi adevărat, este atât de mărunt, că numai un creştin adevărat s-ar simţi copleşit de aceasta. Toată nebunia, frenezia şi răul veacurilor sporeşte în această mocirlă comodă, mare şi sigură a iadului.”

Dar conştiinţa sa creştină îl tulbura pe Eugene. Ştia că, fiind măcinat de sentimentele de ură împotriva semenilor săi, mergea împotriva lui Dumnezeu. Încercând o împăcare lăuntrică a simţămintelor lui zbuciumate, scria:

„Dar cum mă ispiteşte vrăjmaşul! El vrea ca eu să consider că aceşti locuitori ai iadului nu mai sunt oameni – este cu putinţă să văd în ei chipul lui Dumnezeu?”

„Lumea întreagă este dată celui rău. Dumnezeu ne dă celor ce vrem să fim creştini, puterea de a suferi răstignirea, în mijlocul acestor oameni şi chiar de dragul lor. O, suntem slabi cei care urâm, dacă există pricină de ură – Dumnezeu ne dă smerenia de a-i iubi pe cei pe care ar trebui să-i urâm după cele mai bune măsuri lumeşti. A-l iubi pe cel plin de ură este cea dintâi datorie a sfinţilor.”

Acum, Eugene şi-a dat seama că nu mersese prea departe. Îşi spusese că ar trebui să-i iubească pe cei plini de ură, dar încă nu putea renunţa la convingerea sa – deşi ştia că e greşită – că oamenii din jurul lui meritau ură. Şi astfel, el a ajuns la singura concluzie plăcută lui Dumnezeu, Cel care primeşte şi jertfa unui suflet căzut:

„Să privim mai adânc”, scria el, „nu sunt eu cel mai duşmănos dintre toţi?”

Eugene se lupta astfel să-şi smerească sufletul mândru şi răzvrătit, care, deşi arăta cu adevărat un semn al îndepărtării sale de lume, trebuia să fie temperat şi transformat în focul iubirii lui Dumnezeu. Chemând la pocăinţă şi smerenie o lume fără Dumnezeu, ştia că mai întâi el trebuia să se ostenească să dobândească aceste virtuţi. Se temea că, simţindu-se mai presus de „oamenii obişnuiţi”, nu era în stare să-şi recunoască părtăşia la „păcatele obişnuite” şi că, respingând cu totul întreaga lume care zace sub puterea celui rău (I Ioan 5, 19), nu se putea bucura de ceea ce Dumnezeu îi dăduse în această viaţă. În jurnal a scris următoarea rugăciune:

„O, Doamne, nu ne lăsa pe noi, cei care încercăm să-Ţi rămânem credincioşi în aceste zile de pe urmă, când ne cuprinde întunericul, când până şi lumea pe care Tu ai creat-o bună, ne împovărează cu păcatele şi relele agonisite în veacuri de neascultare şi voie proprie. Rareori găsim bucurie în lumea aceasta, pe care Tu ai făcut-o spre desfătarea noastră. Pentru păcatele noastre s-a împovărat lumea aceasta atât de tare, ca noi să ştim asta; şi noi, cei care încă mai credem în Tine, luăm parte cu prisosinţă la săvârşirea păcatului şi la răul care trage în jos lumea, spre prăpastie.

Când întreaga lume Te-a părăsit, noi încă mai strigăm către Tine, Doamne. Până când, Doamne? Până când? O, Doamne, cât ne vei mai lăsa în întuneric?

Credinţa noastră este puţină, am vrea un semn. Cât suntem de slabi şi avem îndrăzneala să povăţuim lumea, la ale cărei păcate suntem părtaşi din plin. O, Doamne, miluieşte-ne pe noi! Fie ca cea de a doua venire a Ta să fie curând, o, Doamne, căci noaptea vine repede şi toată nădejdea noastră se şterge de pe faţa bătrânului pământ.”

AŞA cum am mai spus, această perioadă de părăsire amară a lumii, a fost necesară în evoluţia spirituală şi filosofică a lui Eugene. După ani de zile, când trecuse peste mânia şi amărăciunea sa, zâmbea când i se pomenea de unele scrieri din vremea aceea, spunând că pe atunci era un „convertit descumpănit”. Şi totuşi, aceste scrieri izvorâte din „cinstea” şi „calea morală” din societate, are o putere uimitoare şi o înflăcărare tinerească care îi vin omului doar o dată în viaţă. Scrierile din anii care au urmat au avut un ton mai diferit şi au avut o viziune dominantă a Binelui care trebuia să micşoreze răul epocii noastre, dar principiile acelora nu erau esenţial diferite de scrierile sale creştine timpurii.

Dacă Eugene a negat duhul lui Antihrist în lume, ca o primă etapă în sporirea sa duhovnicească, atunci ce se afla dincolo de aceasta? El nu se mulţumea numai cu revelaţia „ortodoxă” a Adevărului, nici măcar cu retragerea în singurătate şi cu scrierile de analize ale societăţii moderne. Având dragoste de Adevăr, înflăcărarea şi energia din lăuntrul său îl îndemnau să facă mai mult. Prietenul său James, de la Academia de Studii Asiatice fusese deja primit în Biserică, însă lui Eugene i se părea că implicarea acestuia este prea pasivă, prea abstractă şi era mult prea legat de desfătările egocentrice ale adâncimii intelectuale a ortodoxiei şi de făţărniciile lumii. Eugene, care credea că una dintre bolile civilizaţiei moderne era „slăvirea ideilor”, era convins că Adevărul intră cu adevărat în întregul vieţii sale. Ortodoxia cere jerfa de sine, James nu putea să ajungă la aceasta; dar Eugene, care murise deja lumii, dorea să moară pentru Adevăr. Pentru el, a fi doar un membru legitim al Bisericii Ortodxe era un lucru lumesc; nu-i potolea setea pentru lumea de dincolo. El voia să pătrundă chiar în inima Bisericii.

Eugene avea nevoie de două lucruri: mai întâi de cineva care venea din inima Bisericii, ca să-l ducă acolo; şi apoi de un mijloc de a-şi putea închina viaţa acesteia. Şansa nu-i surâdea de nici o parte. Nu intrase în legătură cu tradiţia ortodoxă vie, de un nivel creştin asemenea lui Gi-ming Shien. Iar gândul de a fi plătit pentru a sluji Biserica îl umplea de teamă, căci ştia că aceasta i-ar aduce ştergerea priveliştii cereşti pe care o avea despre ortodoxie.

Eugene era foarte îndurerat. Tânjea ca întotdeauna după Împărăţia Cerurilor, dar ştia că nu-şi împlinise misiunea aici, pe pământ. Ar fi putut răbda la nesfârşit încordarea care-i chinuia sufletul, dacă nu s-ar fi produs o criză care a grăbit lucrurile. În 1961 s-a îmbolnăvit de o boală intestinală grea. Prin firea lui ţinea totul în sine, suferind în tăcere. Totuşi, în jurnal şi-a notat aceste gânduri despre suferinţa sa:

„De ce învaţă oamenii numai din durere şi suferinţă şi nu din plăcere şi fericire? Foarte simplu, fiindcă plăcerea şi fericirea îl învaţă pe om să-şi afle mulţumirea în lucrurile acestei lumi, pe când durerea şi suferinţa îl împing pe om să caute o fericire mai adâncă, dincolo de hotarele acestei lumi. Acum şi eu sunt chinuit de durere şi chem Numele lui Iisus – nu ca să mă izbăvesc de ea, ci ca Iisus, Singurul prin Care putem să ne ridicăm mai presus de lumea aceasta, să fie lângă mine şi ca să se facă în mine voia Lui. Când îmi este bine, însă nu-L chem; sunt mulţumit cu ceea ce am şi cred că nu-mi trebuie mai mult. Şi de ce nu se poate concepe o filosofie a plăcerii? – fiindcă plăcerea nu este permanentă şi este nestatornică, iar durerea nu se poate ocoli. În durere şi suferinţă Hristos vorbeşte cu noi şi astfel, Dumnezeu este Bun că ni le dă; şi răul, la fel – căci în toate astea licăreşte ceva din lumea de dincolo, dacă există cu adevărat ceea ce doreşte cu ardoare inima noastră.

Însă, cât de îndoielnice ar fi fost toate aceste speculaţii bazate numai pe închipuirea omului, dacă n-ar fi venit Însuşi Iisus Hristos să ni le arate.”

Eugene află că boala de care suferea era incurabilă. Simţea că trebuia să accepte toate acestea ca o pedeapsă pentru păcatele sale şi credea în dreptatea lui Dumnezeu. Dar în lăuntrul său nu se putea stăpâni. Simţea că ceva nu era în regulă, că lipsea ceva. Putea Dumnezeu să-l sortească morţii, înainte de a-i da o şansă de a-şi justifica existenţa? Odată, pe când scria nişte cugetări filosofice în jurnal, şi era chinuit de dureri, se lăsă copleşit de teamă. Răzvrătitul de odinioară din el ieşi la iveală neaşteptat şi începu să urle împotriva unui Dumnezeu aparent nedrept, ca s-o sfârşească apoi tot în pocăinţă:

„Ne-am plictisit de viaţă şi tânjim după odihnă, blestemând lumea cu glas slab şi pe cei care ne-au adus în ea, că ne-au lăsat într-un gol de plictiseală, atunci când nu suntem în suferinţă? Repet că facem aceasta din ură împotriva lui Dumnezeu şi fiindcă nu dorim să fim oameni adevăraţi – oameni după chipul lui Dumnezeu. În tot ceea ce facem, Îl blestemăm sau Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, Acest Tată de nepătruns, Care aparent nu ne spune niciodată ce vrea de la noi, Se retrage atunci cînd Îl rugăm să ne vorbească, ne înveşmântează în răni şi boli atunci când sporim în dreptate şi dragoste şi lasă lumea să meargă pe drumul ei, fără să dea vreun semn că ne priveşte sau că-I pasă – şi aceste rânduri sunt scrise tot din ură şi orbire. Doamne, miluieşte!”

În această perioada traumatizantă, Eugene a vizitat un magazin cu articole de artă din San Francisco. Uitându-se la un stand rotativ cu vederi, a văzut fotografia unei icoane sârbeşti vechi a Maicii Domnului. A început să se roage, dar iarăşi nu a putut stăpâni dezlănţuirea de furie din lăuntrul său. Era furia care se naşte pur şi simplu din confuzie, din forţarea dar neputinţa de a şti ce se află înainte. Şi-a vărsat durerea înaintea icoanei Maicii Domnului, spunându-i starea disperată a sufletului său:

„Tu I-ai dat viaţă Aceluia Care mi-a dat mie viaţă”, se ruga el, „Aceluia Care a venit pe pământ ca să-L primim cu folos, ca astfel să putem ajunge în rai. Dă rost vieţii mele! Sunt dăruit cu atâţia talanţi – nu-i lăsa să se irosească. Îndeplineşte-mi rugăciunea de a intra în Biserica Fiului Tău, în cămara Lui cea mântuitoare, în adâncul adâncurilor. Îngăduieşte-mi să-I slujesc Fiului tău!”

În deznădejde, a rotit stativul cu vederi şi grabnic a ieşit din magazin…

 


[1] „Coborârea în maelstrom”: titlul unei povestiri de E. A. Poe

Daca L-ai rugat si nu ti s-a implinit ruga, afla ca asa a randuit Dumnezeu; nu pune capat de la inceput relelor, ci cand raul a crescut, cand s-a marit, cand dusmanilor nostri nu le-a mai ramas aproape rau de savarsit, atunci dintr-o data Dumnezeu preface totul in liniste si da dezlegari neasteptate lucrurilor

Daca L-ai rugat si nu ti s-a implinit ruga, afla ca asa a randuit Dumnezeu; nu pune capat de la inceput relelor, ci cand raul a crescut, cand s-a marit, cand dusmanilor nostri nu le-a mai ramas aproape rau de savarsit, atunci dintr-o data Dumnezeu preface totul in liniste si da dezlegari neasteptate lucrurilor

Osteneala trupului, munca, boala, suferinta, necazurile si rautatile din jurul nostru sunt, mai degraba, adevarate medicamente duhovnicesti, decat lucruri de care sa fugim. Prin ele putem ajunge mai usor la smerenie, cunoastere si pocainta.

Toate aceste greutati au un indoit scop. Intai, ele ne fac sa intelegem ca nu suntem facuti pentru lumea aceasta, ci pentru Imparatia lui Dumnezeu. Apoi, ele ne incununeaza cu mari cununi de biruinta, daca le induram cu seninatate pe toate. Peste toate se afla purtarea de grija a lui Dumnezeu, iar obiceiul Sau ramane in toate timpurile acelasi.

Obiceiul lui Dumnezeu

Dumnezeu are obiceiul de a lasa necazurile sa creasca pana acolo incat omul sa nu se mai increada in puterile si priceperea sa, ci sa astepte mila lui Dumnezeu. Facand astfel, Dumnezeu isi arata in cel mai inalt mod cu putinta puterea, iar omul invata pe viu ca intru toate trebuie sa-si puna nadejdea in purtarea Lui de grija.

In slujba Taina Sfantului Maslu se citeste un Apostol care ne invata tocmai acest lucru: „Nu voim, fratilor, ca voi sa nu stiti de necazul nostru, care ni s-a facut in Asia, ca peste masura, peste puteri, am fost ingreuiati, incat nu mai nadajduiam sa mai scapam cu viata. Ci noi, in noi insine, ne-am socotit ca osanditi la moarte, ca sa nu ne punem increderea in noi, ci in Dumnezeu, Cel ce inviaza pe cei morti, care ne-a izbavit pe noi dintr-o moarte ca aceasta si ne izbaveste si in Care nadajduim ca inca ne va mai izbavi” (II Corinteni 1, 8-10).

Nu potoleste raul de la inceput, ci cand a crescut !

„Vedem o mare care si-a deszavorat adancul; unii corabieri plutesc morti pe ape, iar altii sunt gata sa se inece; scandurile corabiilor sunt desfacute; panzele rupte; catargele sfaramate, vaslele lipsite de mainile vaslasilor; carmacii, in loc sa stea la carma, stau pe asternuturi cu mainile incrucisate pe genunchi; neputinciosi in fata imprejurarilor, suspina, striga, varsa lacrimi, se vaita; nu vad nici cerul, nici marea; peste tot intuneric adanc, de nepatruns, ca nu pot vedea nici pe cei de langa ei; mugetul valurilor e mare, iar fiarele marii se napustesc din toate partile asupra celor ce plutesc.”

„Dar cu toate ca vad acestea nu-mi pierd bunele nadejdi, pentru ca ma gandesc la Cel ce carmuieste acest univers. Acesta n-are nevoie de arta carmaciului ca sa biruie furtuna; El, cu un semn, potoleste tulburarea. Dar nu potoleste raul de la inceput, nici indata ce s-a ivit – asa este obiceiul Lui – ci cand a crescut, cand a ajuns la sfarsit, cand deznadejdea i-a cuprins pe cei mai multi, atunci face minunea, aratandu-Si si propria-I putere si deprinzand cu rabdare pe cei ce au indurat raul.”

Cand se petrece minunea ?

N-ar fi putut oare de la inceput sa impiedice caderea celor trei tineri (din Babilon) in incercarea aceea grozava? Dar n-a voit, ca sa le adune tinerilor mare castig. De asta a ingaduit sa fie dati in mainile barbarilor, sa se inalte focul din cuptor la mare inaltime, sa se aprinda mania imparatului mai tare decat cuptorul, sa li se lege picioarele si mainile cu multa strasnicie si asa sa fie aruncati in foc. Si cand toti cei ce priveau pierdusera nadejdea mantuirii lor, atunci, dintr-o data, mai presus de orice nadejde, s-a aratat facerea de minuni a lui Dumnezeu, Marele Mester, atunci a stralucit minunea Lui cu multa maretie. Focul a fost stins, iar cei legati au fost dezlegati.”

„Cuptorul a ajuns biserica, izvor si roua si mai de pret decat curtile imparatesti. Parul capetelor lor a fost mai tare decat focul, care inghite totul, care biruie si fierul si pietrele, care subjuga orice materie. S-a alcatuit acolo un cor armonios, corul acelor sfinti, care chemau la aceasta cantare minunata si firea cea vazuta si firea nevazuta. Cantau, inaltand imnuri de multumire, pentru ca au fost legati, pentru ca au fost dati focului, atat cat depindea de dusmani, pentru ca au pierdut tara, pentru ca au ajuns robi, pentru ca li s-a luat libertatea, pentru ca au ajuns fara patrie, fara casa, niste surghiuniti, pentru ca traiau intr-un pamant strain si barbar. Asa face un suflet recunoscator.”

Dupa ce rautatea dusmanilor a mers pana la sfarsit – caci ce mai puteau incerca dupa ce-i omorau? – si dupa ce atletii au implinit totul, dupa ce a fost impletita cununa, dupa ce au fost adunate rasplatirile lor si nimic nu mai lipsea spre slava lor, atunci relele au luat sfarsit. Iar cel ce a aprins cuptorul, cel ce i-a supus pe tineri la o pedeapsa atat de mare, chiar el ii lauda minunat pe sfintii aceia si ajunge crainicul minunii lui Dumnezeu: a trimis in toata lumea scrisori pline de cuvinte de lauda, in care povesteste cele intamplate si ajunge predicator vrednic de credinta al minunilor lui Dumnezeu, facatorul de minuni. Erau mai presus de banuiala cele scrise de el chiar in ochii dusmanilor, pentru ca fusese dusmanul si vrajmasul lor.”

Nimic din cele ce se intampla in viata sa nu te tulbure !

„Nimic din cele ce se intampla in viata sa nu te tulbure! Inceteaza de a ruga pe cutare sau pe cutare; lasa umbrele sa treaca – umbra, doar, e ajutorul omenesc – si roaga necontenit pe Iisus, Caruia-i slujesti, sa faca un semn numai; si toate se vor limpezi intr-o clipita. Iar daca L-ai rugat si nu ti s-a implinit ruga, afla ca asa a randuit Dumnezeu; nu pune capat de la inceput relelor, ci cand raul a crescut, cand s-a marit, cand dusmanilor nostri nu le-a mai ramas aproape rau de savarsit, atunci dintr-o data Dumnezeu preface totul in liniste si da dezlegari neasteptate lucrurilor. Da, Dumnezeu poate sa dea nu numai atatea bunatati cate asteptam si nadajduim, ci chiar cu mult mai multe si nesfarsit de mari. De aceea si Pavel spunea: „El poate sa le faca pe toate mai cu prisos decat cele pe care le cerem sau le gandim” (Efeseni 3, 20).

„Sa nu te tulbure, dar, nici unul din necazurile din viata! Atat au reusit asupra noastra, fara voia lor, dusmanii nostri, ca sa ne faca sa nu suferim raul ce ni-l fac; si-au terminat sagetile si n-au castigat nimic altceva decat ca s-au facut de rusine, ca s-au facut de ras si ca sunt in ochii tuturora dusmani de obste ai neamului omenesc. Aceasta-i plata ce-o primesc dusmanii, aceasta-i sfarsitul razboaielor lor!”

„Ah, ce mare lucra este virtutea si dispretul lucrurilor din lumea aceasta! Virtutea castigata chiar cu ajutorul curselor ce i se intind e incununata de cei care lupta impotriva el. Cei care o fac sa straluceasca mai mult, cei care incearca s-o doboare, ii fac mai puternici, mai inalti, mai de nebiruit, mai de neinfrant pe cei ce o savarsesc. Virtutea n-are nevoie de arme, lanci, ziduri, santuri, turnuri, bani, ostasi, ci numai de vointa puternica, de suflet neclintit, ca sa infranga toate uneltirile omenesti.”

Numai un singur lucru este infricosator: pacatul !

Numai un singur lucru este infricosator, numai de o singura tulburare trebuie sa ne temem: de pacat! Si n-am sa incetez sa spun mereu acest cuvant. Basme sunt toate celelalte, chiar de mi-ai vorbi de dusmanie, de ura, de viclenie, de calomnie, de ocara, de graire de rau, de confiscare de averi, de surghiun, de ascutitul sabiei, de un ocean de rele, de razboiul intregii lumi! Oricum ar fi acestea, sunt vremelnice si pieritoare; se petrec intr-un trup muritor si nu vatama deloc sufletul care privegheaza.”

Necazurile se fac pricina a mii de bunatati

„Nimic nu ne face atat de straluciti, atat de invidiati, nimic nu ne umple de mii si mii de bunatati, ca multimea incercarilor, ca primejdiile, ostenelile, tristetile, uneltirile necontenite de la cei care nu s-ar cuveni (sa le faca), daca le induram cu seninatate pe toate.”

Asa sunt necazurile! Pe cei care le indura in liniste si cu curaj, ii urca deasupra suferintelor, ii inalta de nu-i ating sagetile diavolului si-i invata sa dispretuiasca uneltirile. Ca si pomii care cresc la umbra sunt fara de putere si nu dau roada, pe cand cei care infrunta schimbarile aerului, care primesc loviturile vanturilor, arsita soarelui, sunt mai puternici, sunt plini de frunze si se rup de fructe.”

Sa multumesti mereu lui Dumnezeu pentru toate !

„Ai vazut maiestria lui Dumnezeu? Ai vazut intelepciunea Lui? Ai vazut minunea Lui? Ai vazut iubirea Lui de oameni si purtarea Lui de grija? Nu te tulbura, dar, nu te nelinisti, ci continua sa multumesti mereu lui Dumnezeu pentru toate, sa-L slavesti, sa-L rogi, sa-I ceri.

„De se napustesc asupra-ti mii de tulburari si mii de necazuri, de vin in fata ta furtuni, nimic sa nu te tulbure. Dumnezeu iese intru intampinarea noastra chiar cand totul ne duce la pieire.

„Dumnezeu poate sa scoale si pe cei cazuti, poate sa intoarca si pe cei rataciti, poate sa indrepte pe cei ce se poticnesc, poate sa scape de pacate pe cei se sunt plini de mii si mii de pacate, poate sa faca drepti, poate sa dea viata celor morti, poate sa faca mai stralucitoare pe cele daramate, poate sa innoiasca pe cele invechite. Daca aduce la existenta pe cele ce nu sunt, daca daruieste fiinta celor ce nicicand n-au fiintat, apoi cu mult mai mult va indrepta pe cele ce sunt si-au fost.”

Teodor Danalache
(citatele aprtin Sfantului Ioan Gura de Aur)

sursa: crestinortodox.ro

Ajutaţi-mă să vă pot ajuta!

646x404

Asta înseamnă că nu cel care vrea să te ajute te ajută cel mai mult, ci tu eşti cel care poţi să fii ajutat. Dacă eşti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de lângă tine şi omul superior ţie; dar dacă nu-l recunoşti superior, ba, dimpotrivă, îl judeci şi-l calci în picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru că omul este fiinţa care poate zice nu, şi zice nu!

Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic. Pentru a putea folosi suferinţa spre binele său, omul trebuie să creadă că suferinţa are un sens pentru el, chiar dacă pe moment nu înţelege. De fapt, cel care înţelege şi ştie cum să suporte suferinţa, nu mai suferă.

Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească. Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus cândva un cuvânt; de fapt, nu mie, ci unui părinte, pe atunci student la teologie, un cuvânt pe care eu îl socotesc cel mai important cuvânt pe care l-am auzit de la el din câte ştiu că le-a spus şi le-a scris, anume: „Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”.

Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc.

Avea părintele Arsenie o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi-a şi spus un cuvânt, o formulă. Zice: „Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc”. Deci, avea o posibilitate de a formula ceva.

Zicea Părintele Arsenie referindu-se la trup: „Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate”.

(Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 186-187)

 

sursa: doxologia.ro