Ghetsimani…

Picioarele spălate de plânsul Magdalenii
Se frânseră. Sub raza divinei milostenii
Iisus căzu în rugă cu faţa-nsângerată
Şi greu, în pacea nopţii, rosti cuvântul: “Tată,
Îţi simt durerea sfântă şi grija părintească,
Mă doare mila caldă ce vrea să mă-nvelească,
Mă tulbură iubirea şi jalea de Părinte.
Când sângele va curge prinos al jertfei sfinte,
Când urletul mulţimii va cere de la Tine
Să osândeşti pe Domnul luminilor depline,
Când voi sorbi pe Cruce buretele cu fiere,
Când fiul Tău cădea-va sub bici fără putere,
Când sfârtecându-mi trupul în drumul alb de ţară
Voi duce spre Golgota cereasca mea povară,
Părinte-al meu, în milă să nu-ţi uiţi legământul,
Mă lasă cu durerea să mântuiesc pământul.
Să nu-ţi aduni blestemul şi fulgerele toate,
Ca să opreşti mânia neputincioasei gloate;
Nu-i pedepsi pre dânşii cu ploaie de pucioasă,
În marea Ta iubire mă uită şi mă lasă,
Mă lasă, Doamne-al milei, să nu-ţi mai simt iubirea,
Să ştiu că nu-mi ajunge la Tine tânguirea.
Te-mbracă azi în haina lucirilor de stele
Cu bucuria sfântă a învierii mele.
Ca să nu ştiu cât suferi în lumile-ţi senine,
Părinte, fă să treacă paharul de la mine”.
Iisus ridică fruntea şi-ncepe să coboare.
O aripă de înger l-atinse cu răcoare.

sursa: https://anomismia.wordpress.com/2016/04/27/ghetsimani/

Joi (a 6-a săptămână a Postului)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

 „Ascultă, fiule, şi fii înţelept şi-ţi îndreptează gândurile inimii tale” (Pilde 23, 19).

Din inimă ies necontenit gânduri: uneori bune, însă în cea mai mare parte rele. Celor rele nu trebuie nicicum să le urmăm; dar nici pe cele bune nu trebuie să le împlinim întotdeauna – se întâmplă ca gândurile care sunt bune în sine să nu fie potrivite în anumite împrejurări.
Iată de ce ni se porunceşte să luăm aminte la noi înşine, să căutăm la tot ce iese din inimă; ce este rău să lepădăm, ce este bun să cercetăm, făcând doar ceea ce se va arăta a fi bun cu adevărat. Cel mai bine este însă a închide inima astfel încât din ea să nu iasă şi în ea să nu intre nimic fără îngăduinţa minţii, pentru ca mintea să premeargă în toate, rânduind mişcările inimii: dar mintea devine astfel numai atunci când este mintea lui Hristos. Asta înseamnă să-ţi uneşti mintea şi inima cu Hristos şi totul înlăuntrul tău va fi aşa cum trebuie.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Miercuri (a 6-a săptămână a Postului)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

„Strigă tare”, îi zice Domnul sfântului prooroc Isaia, „nu te opri”, dând în vileag nelegiuirile poporului Meu. Dar ce făcea poporul? „Ei Mă caută, doresc apropierea de Dumnezeu.”

Dar este asta, oare, un păcat? Tocmai asta era dator să facă. Da, aşa este, dar necazul este că nu o fac aşa cum se cuvine, ci aşteaptă să îşi atingă ţelul numai prin post, fără a se îngriji de faptele dreptăţii şi dragostei.

„Şi postul îmi e plăcut”, grăieşte Domnul, „însă postul (adevărat este cel) la care oamenii, smerindu-şi trupul, adaugă şi iertarea jignirilor, a datoriilor, hrănirea celor flămânzi, găzduirea celor lipsiţi de adăpost, îmbrăcarea celor goi. Când toate acestea se vor adăuga postirii, căutarea Mea şi apropierea de Mine vor avea spor”; „atunci va ieşi de dimineaţă lumina ta,… şi slava Domnului te va înconjura. Atunci vei striga, si Domnul te va auzi; şi încă grăind tu, va zice: aici sunt!… Si va fi Dumnezeul tău cu tine pururea” (Is. 58,1-11).

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Marţi (a 6-a săptămână a Postului)

„Cel ce-şi astupă urechile sale ca să nu audă pe cel sărman va striga şi el şi nu va fi cine să-l audă” (Pilde 21, 13).

Şi ne mai minunăm adesea: „De ce Domnul nu ascultă rugăciunile noastre?”. Iată pricina!
Pentru că s-a întâmplat, pesemne, să ne astupăm urechile când ne ruga vreun nevoiaş: iată că nici Domnul nu ne ascultă pe noi.

Dar încă nu e mare necaz dacă nu suntem ascultaţi când ne rugăm pentru vreun folos vremelnic; necazul adevărat va fi de nu ne va asculta Domnul când ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre. Si nu ne va asculta dacă plângerea pe care o îndreaptă către Dânsul cei trecuţi de noi cu vederea va fi mai puternică decât rugăciunile noastre.

Trebuie să ne grăbim a preîntâmpina această nenorocire grozavă, urmând pilda lui Zaheu, care pentru înţeleptele sale hotărâri a auzit de la Domnul: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Lc. 19, 9).

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Luni (a 6-a săptămână a Postului)

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Acestea zice Domnul: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te învaţă pe tine cele de folos, care te duce pe calea pe care trebuie să mergi. O, de-ai fi luat aminte la poruncile Mele! Atunci, pacea ta ar fi fost ca un râu, iar dreptatea ta – ca valurile mării; şi ca nisipul s-ar fi înmulţit sămânţa ta, iar fiii pântecelui tău – ca ţărâna pământului: nu s-ar fi stins, nici ar fi pierit numele ei înaintea Mea”. Cu ce condiţie? „Ieşiţi din Babilon” (Is. 48,17-20)!

Babilonul este chipul păcătoşeniei de toate felurile. Părăseşte păcatul, întoarce-te către Domnul cu toată inima ta, şi El nu va pomeni fărădelegile tale, va da uitării toate nedreptăţile tale. Iarăşi vei fi primit în mila Lui, şi atunci nu-ţi va rămâne decât să umbli numai în calea pe care te va învăţa El, ca pacea ta lăuntrică să fie ca un râu, cugetările cele bune ale inimii tale ca nisipul, iar roadele faptelor tale bune ca ţărâna pământului.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

A cincea Duminică a Postului Mare (A Cuvioasei Maria Egipteanca)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Evr. 9,11-14; Mc. 10,32-45]. Păcătoasa, auzind că Mântuitorul se află în casa lui Simon, a mers acolo cu un vas de mir şi, căzând la picioarele Domnului, a început să plângă si a spălat cu lacrimi picioarele Sale, apoi le-a şters cu părul capului său, le-a sărutat si le-a uns cu mir (Lc. 7, 36-39).

Ea nu a zis nimic, ci doar a făptuit, şi prin faptele sale a arătat cea mai gingaşă dragoste către Domnul. Pentru aceasta s-a şi zis despre dânsa: „Iartă-se păcatele ei cele multe, pentru că mult a iubit” (Lc. 7, 47).

O, de-am vorbi şi noi mai puţin şi am făptui mai mult, mărturisindu-ne prin fapte iubirea către Domnul! Vei zice: „Dacă ar fi Domnul de faţă, aş fi şi eu gata să fac totul pentru El”. El însă este aici, nevăzut ca Ipostas, însă văzut în toţi creştinii, si mai cu seamă în cei nevoiaşi. Unge pe Domnul Cel nevăzut cu rugăciunea iubitoare a minţii şi a inimii, iar pentru Cel văzut fă tot ce-ţi stă în putinţă pentru cei aflaţi în nevoie, şi va fi ca pentru Dumnezeu.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Sâmbătă (a 5-a săptămână a Postului)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Evr. 9, 24-28; Mc. 8, 27-31]. Domnul i-a întrebat pe Apostoli ce cred despre Dânsul. Prin Sfântul Apostol Petru, ei au răspuns: „Tu eşti Hristos”.

Nu deodată s-a copt mărturisirea aceasta, ci, pârguindu-se, s-a sălăşluit în adâncul inimii şi a început să o cârmuiască. Ea a fost întunecată, dar nu clătinată, de moartea Domnului şi a înviat cu mai mare putere prin învierea Lui, făcându-i pe apostoli să propovăduiască toată viaţa întregii lumi.

Este o clipă în viaţa fiecărui credincios când el strigă din toate puterile sale: „Tu eşti Hristosul, Domnul şi Mântuitorul meu. Tu eşti mântuirea mea, lumina mea, puterea mea, mângâierea mea, nădejdea mea şi viaţa veşnică”. Atunci se săvârşeşte un lucru ce-l face să strige dimpreună cu apostolul: „Cine mă va despărţi de dragostea lui Hristos?” – şi asemenea lui va începe să alerge după tot ce este plăcut lui Hristos Domnul, până ce va ajunge la măsura vârstei Lui.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

SLUJBELE POSTULUI

din cartea : “Postul cel Mare” de Parintele Alexander Schmemann

CAPITOLUL II

SLUJBELE POSTULUI

1. „Tristeţea strălucitoare”

Pentru mulţi, dacă nu pentru majoritatea creştinilor ortodocşi, Postul Paştelui constă dintr-un număr limitat de reguli şi prescripţii formale predominant negative: abţinerea de la anumite mâncăruri, dansuri şi chiar filme. Acesta reprezintă gradul nostru de înstrăinare faţă de adevăratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înţeles, şi anume că Postul înseamnă şi „altceva” — ceva fără de care toate aceste rânduieli îşi pierd în mare parte semnificaţia. Acest „altceva” poate fi cel mai bine descris ca o „atmosferă”, „un climat” în care fiecare din noi intră, ca fiind mai întâi o stare a minţii, a sufletului, un duh care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existenţă. Să subliniem încă o dată că scopul Postului nu este acela de a ne sili să acceptăm câteva obligaţii formale, ci acela de a ne „uşura” inima, încât aceasta să se poată deschide către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica „sete şi foame” după comuniunea harică cu Dumnezeu.

Această „atmosferă” de post, această unică „stare a minţii”, este determinată în mare măsură de slujbe, de o multitudine de schimbări ce intervin în viaţa liturgică, în această perioadă. Luându-le separat, aceste schimbări pot apărea ca fiind „rânduieli” de neînţeles, reguli formale la care să se consimtă formal; dar înţelese ca un întreg, ele descoperă şi comunică duhul Postului, ne fac să vedem, să simţim şi să experimentăm acea tristeţe strălucitoare care reprezintă adevăratul mesaj şi dar al Postului. Se poate spune, fără exagerare, că Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti, care au compus imnurile Triodului, care încetul cu încetul au organizat structura generală a slujbelor de post, care au împodobit Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite cu acea frumuseţe specială, au avut o înţelegere unică a sufletului omenesc. Cu adevărat ei au cunoscut ne voinţele pocăinţei şi în fiecare an, de-a lungul Postului Mare, ei fac accesibile aceste nevoinţe tuturor celor care au urechi de auzit şi ochi de văzut.

Impresia generală este aceea de „tristeţe strălucitoare”. Chiar şi cel care posedă cunoştinţe limitate despre slujbe, intrând într-o biserică în timpul unei slujbe de post, înţelege aproape imediat, sunt sigur, ce semnificaţie are această expresie oarecum contradictorie. Pe de o parte, o anumită tristeţe tainică pătrunde slujbele: veşmintele sunt întunecate, slujbele sunt mai lungi decât de obicei şi mai „monotone”, totul este foarte aşezat. Pericopele evanghelice şi cântările alternează şi totuşi pare că nu se „întâmplă” nimic. La intervale rânduite, preotul iese din altar şi citeşte întotdeauna aceeaşi scurtă rugăciune, iar întreaga obşte răspunde fiecărei cereri a acestei rugăciuni prin închinăciuni. Astfel, poposim pentru o vreme îndelungată în această „monotonie” — în această tristeţe tainică.

Iar apoi începem să realizăm că această lungime şi „monotonie” a slujbelor sunt necesare dacă dorim să descoperim tainica şi la început nevăzuta lucrare a slujbei în noi. încetul cu încetul, începem să înţelegem, sau mai degrabă să simţim, că această tristeţe este într-adevăr „luminoasă”, ca o transformare tainică ce este gata să se petreacă în noi. Ca şi cum ajungem într-un loc în care zgomotele şi agitaţia vieţii, a străzii, a tot ceea ce de obicei ne umple zilele chiar nopţile, nu au acces — un loc în care toate acestea nu au nici o putere. Toate acestea, care ni se par extrem de importante încât ne umplu mintea, acea stare de nelinişte, care a devenit, practic, a doua noastră natură, dispare undeva şi noi începem să ne simţim liberi, uşori şi fericiţi. Nu este vorba despre o fericire superficială şi zgomotoasă, ce vine şi trece de douăzeci de ori într-o zi şi care este aşa de fragilă şi trecătoare; este o fericire adâncă care nu vine dintr-o pricină unică şi personală, ci din aceea că sufletul nostru — citând cuvintele lui Dostoievski — a atins „altă lume”. Şi ceea ce acesta a atins este plăsmuit din lumină, pace şi bucurie, dintr-o încredinţare inexprimabilă. Inţelegem apoi de ce slujbele au trebuit să fie lungi şi în aparenţă monotone. Realizăm că este pur şi simplu imposibil să trecem din starea normală a minţii noastre, plăsmuită aproape în întregime din agitaţie, fugă şi griji, în această nouă stare fără a ne „linişti” mai întâi, fără a reface în noi o măsură a echilibrului interior. Din această cauză cei ce percep slujbele bisericeşti numai ca pe nişte „obligaţii”, cei care întotdeauna pun întrebări despre minimul necesar (De câte ori trebuie să mergem la biserică? De câte ori trebuie să ne rugăm?) niciodată nu pot înţelege adevărata natură a cultului care ne poartă într-o altă lume — aceea a prezenţei lui Dumnezeu! — care ne poartă încet către aceasta, pentru că firea umană căzută a pierdut iscusinţa de a păşi în această lume în mod natural.

Astfel, o dată ce trăim această eliberare tainică, o dată ce devenim „uşori şi liniştiţi lăuntric”, monotonia şi tristeţea acestor slujbe dobândesc o nouă semnificaţie, sunt transfigurate. O frumuseţe lăuntrică le umple de lumină precum razele unui răsărit de soare care pe când încă mai este întuneric în vale încep să lumineze peste vârfurile munţilor. Această lumină şi bucurie tainică vin dintr-o lungă preaslăvire, din întreaga „tonalitate” a slujbelor Postului. Ceea ce la început apărea ca monotonie, acum se dezvăluie ca pace; ceea ce simţeam ca fiind tristeţe este trăit acum ca primele mişcări ale sufletului spre descoperirea adâncimii sale pierdute. Iată ceea ce proclamă în fiecare dimineaţă primul stih de la „Aliluia”:

„De noapte mânecă duhul meu către Tine,
Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile
Tale pe pământ.”

„Strălucire tristă”: tristeţea înstrăinării mele de Dumnezeu, a pustiului devenit viaţa mea; strălucirea prezenţei şi iertării lui Dumnezeu, bucuria redobânditei dorinţe după Dumnezeu, pacea căminului regăsit. Acesta este duhul slujbelor de Post; aceasta este prima impresie generală în sufletul meu.

2. Rugăciunea Sfântului Efrem Şirul

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti — Sfântul Efrem Şirul:

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte- mie, robului Tău.

Aşa Doamne, împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile), căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare.

La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!” întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o „verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu. Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă „în jos” decât „în sus” — care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde „pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său.

Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de deznădejde pe care toţi Sfinţii Părinţi au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu adevărat, o forţă demonică în noi, pentru că fundamental Satana este un înşelător. El îl înşală pe om asupra lui Dumnezeu şi a lumii; el ne umple viaţa cu întuneric şi nihilism. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească.
[Iubirea de stăpânire] Deşi pare bizar, trândăvia şi deznădejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viaţa cu iubirea de stăpânire. Pângărind întreaga noastră atitudine către viaţă, lipsind-o de sens şi plinătate, ele ne silesc să căutăm compensaţie într-o atitudine total greşită faţă de alte persoane. Dacă viaţa mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne, inevitabil va deveni egoistă şi egocentrică, iar aceasta înseamnă că toţi cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de judecăţile melc. Iubirea de stăpânire este astfel o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, o încercare de subornare a lor faţă de mine. Această pornire nu se exprimă neapărat prin a comanda sau a domina pe „alţii”. Se poate exprima la fel de bine prin indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de consideraţie, de respect. Este, într-adevăr, lenevire şi deznădejde îndreptate, de această dată, către ceilalţi; sinuciderea duhovnicească se completează astfel cu crima duhovnicească.
Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata „pecete” a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuşi se descoperă ca şi Cuvânt (Ioan, 1,1). Dar, fiind darul suprem, este prin acelaşi simbolism supremul pericol. Fiind adevărata expresie a omului, mijlocul realizării de sine este din acest punct de vedere şi cauză a căderii sale şi a distrugerii de sine, a trădării şi a păcatului. Cuvântul mântuie şi cuvântul ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte. Cuvântul este modul de exprimare al Adevărului, dar şi al înşelării demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, el are astfel, totuşi, şi o imensă putere negativă. Cu adevărat el zideşte pozitiv sau negativ. Atunci când este deviat de la originea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad. El devine adevărata putere a păcatului.

Acestea patru sunt astfel „obiectivele” negative ale pocăinţei. Ele constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate îndepărta. Iată deci prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Şirul — această plângere din adâncul neputinţei omeneşti. Apoi rugăciunea se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru.
[Curăţia] Dacă nu se reduce sensul acestui termen, aşa cum adesea şi eronat se face, numai la conotaţiile sale sexuale, este înţeles ca omologul pozitiv al trândăviei. Traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini şi a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă. Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci opusul său este tocmai plinătatea. Dacă de obicei înţelegem prin curăţie virtutea opusă depravării sexuale, aceasta se întâmplă datorită caracterului decăzut al existenţei noastre, care nu se manifestă niciunde mai bine decât în plăcerea sexuală — îndepărtarea trupului de la viaţa adevărată şi de la stăpânirea duhului asupra sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Şi aceasta a realizat-o prin refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu. Primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curaţii este smerenia. Am vorbit deja despre ea. Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi, îndepărtarea tuturor minciunilor în care de obicei trăim. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice. De aceea se spune că Dumnezeu revarsă harul Său peste cei smeriţi iar celor mândri le stă împotrivă.

Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul „natural” sau „căzut” este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Având, aşadar, o cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi acum. Răbdarea, totuşi, este cu adevărat o virtute divină. Dumnezeu este răbdător nu pentru că este „iertător” ci pentru că El sesizează adâncimea celor ce există, pentru că realitatea intimă a lucrurilor, pe care noi în orbirea noastră nu o mai vedem, este deschisă către El. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică a lui Dumnezeu.

In cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea — acea dragoste care, aşa cum am spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu —, darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti.

Toate acestea sunt rezumate şi adunate laolaltă în ultima cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Şirul, în care cerem: „dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Dar, în final, mai este o primejdie: mândria. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie. Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greşeli, întrucât chiar şi această virtute aparentă se poate transforma în mândrie. Scrierile sfinte abundă în sfaturi împotriva subtilelor forme ale pseudo-pietăţii care, în realitate, sub vălul smereniei şi al autocriticii pot conduce către o mândrie cu adevărat demonică. Dar atunci când „vedem greşalele noastre” şi când „nu osândim pe fraţii noştri”, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman — mândria — va fi nimicit în noi.

După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Şirul dar constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. în lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă (la Dumnezeu — n.tr.). Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii — animalul, iraţionalul, plăcerea din noi — asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu însuşi „a luat trup”. Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană — suflet şi trup — face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne „psihosomatice” ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post.

3. Sfânta Scriptură

Rugăciunea Bisericii este întotdeauna biblică — adică exprimată în limbajul, imaginile şi simbolurile Sfintelor Scripturi. Dacă Biblia conţine Revelaţia Divină către om, ea este de asemenea şi răspunsul inspirat al omului la această Revelaţie şi, astfel, modelul şi conţinutul rugăciunii, laudei şi adoraţiei omului. De exemplu, au trecut mii de ani de când au fost compuşi Psalmii; cu toate acestea atunci când omul are nevoie să-şi exprime pocăinţa, schimbarea profundă a întregii sale făpturi la revărsarea milei divine, încă mai găseşte singura expresie potrivită în începutul Psalmului de pocăinţă: „Miluieşte-mă Dumnezeule!” Fiecare situaţie imaginabilă a omului în faţa lui Dumnezeu, a lumii şi a celorlalţi oameni, de la copleşitoarea bucurie a prezenţei lui Dumnezeu la deznădejdea profundă a îndepărtării omului (de Dumnezeu — n.tr.), a păcatului, a înstrăinării, îşi găseşte expresia sa perfectă în această Carte unică, care din acest considerent a constituit întotdeauna hrana zilnică a Bisericii, baza desfăşurării cultului şi a zidirii de sine.

De-a lungul Postului Paştelui, dimensiunii biblice a slujbelor i se dă o atenţie sporită. Se poate spune că cele patruzeci de zile ale Postului reprezintă, într-un fel, întoarcerea Bisericii într-o stare spirituală a Vechiului Testament — timpul de dinainte de Hristos, timpul pocăinţei şi al aşteptării (lui Mesia — n.tr.), timpul „istoriei mântuirii”, curgând către împlinirea sa în Hristos. Această reîntoarcere este necesară pentru că, chiar şi aşa noi aparţinem timpului de după Hristos, pentru că îl cunoaştem pe Hristos şi am fost „botezaţi întru El”, pentru că permanent cădem de la viaţa cea nouă primită de la El, iar aceasta presupune căderea din nou în timpul „vechi”. Biserica, pe de o parte, este deja „acasă”, pentru că ea este „harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh”; însă, pe de altă parte, este de asemenea pe „calea sa” ca pelerinajul — lung şi dificil — către împlinirea a toate în Dumnezeu, către venirea lui Hristos şi sfârşitul vremurilor.

Postul Mare este perioada când acest al doilea aspect al Bisericii, al vieţii sale ca aşteptare şi peregrinare, este actualizat. Iată, deci, că Vechiul Testament îşi dobândeşte întreaga sa semnificaţie ca fiind Cartea nu numai a profeţiilor care s-au împlinit, dar şi a omului şi a întregii Creaţii „în drumul ei” către împărăţia lui Dumnezeu.

Două principii fundamentale stau la baza întrebuinţării Vechiului Testament în slujbele Postului: „dubla citire” a Psaltirii şi lectio continua, adică, practic, citirea în totalitatea lor a celor trei Cărţi: Facerea, Proorocia lui Isaia şi Pildele lui Solomon.

Psalmii au ocupat întotdeauna un loc central şi într-adevăr unic în slujbele creştine. Biserica vede în ei nu numai cea mai bună, adecvată şi perfectă expresie a rugăciunii, pocăinţei, adoraţiei şi laudei (către Dumnezeu — n.tr.), ci şi o adevărată icoană verbală a lui Hristos şi a Bisericii, o revelaţie în Revelaţie. Pentru Sfinţii Părinţi, spune un exeget al scrierilor acestora, „numai Hristos şi Biserica Sa se roagă, plânge şi vorbeşte în această Carte”. De la începuturi, Psalmii au constituit adevărata bază a rugăciunii Bisericii, „limbajul său natural”. Ei sunt folosiţi în cult mai întâi ca „Psalmi permanenţi”, adică ca material permanent în toate slujbele zilei: „Psalmul de seară” (Psalmul 104) la Vecernie; Cei şase Psalmi (Psalmii 3,38,63,88, 103,143), Laudele (Psalmii 148,149,150) la Utrenie; grupuri de câte trei Psalmi la Ceasuri etc. Din Psaltire se alege prokeimenul, stihurile pentru Aliluia etc, pentru toate praznicele şi pomenirile de peste an. Şi, în final, întreaga Psaltire, împărţită în douăzeci de părţi sau Catisme, este cântată în totalitate în fiecare săptămână, la Vecernii şi Utrenii. Citirea Psaltirii de două ori în timpul Postului Mare constituie a treia folosire a acesteia; Psaltirea este cântată nu o dată, ci de două ori în fiecare săptămână a Postului Mare, iar fragmente din ea sunt incluse în ceasurile trei şi şase.

„Citirea neîncetată” a Cărţilor: Facerea, Isaia şi Pildele îşi are izvorul din timpul în care Postul era încă principala perioadă pre-baptismală a Bisericii iar slujbele din Postul Mare aveau în mare măsură un caracter catchetic, adică erau destinate educării catehumenilor. Fiecare din cele trei Cărţi corespunde cu unul din cele trei aspecte de bază ale Vechiului Testament: istoria lucrării lui Dumnezeu în Creaţie, profeţia şi învăţăturile etice şi morale.
Cartea Facerii oferă, ca să zicem aşa, „cadrul” credinţei Bisericii. Ea conţine istoria Creaţiei, a Căderii şi, în cele din urmă, pe aceea a făgăduinţei şi a începutului mântuirii prin Legământul lui Dumnezeu cu poporul ales al Său. Ea asigură cele trei dimensiuni fundamentale ale credinţei Bisericii în Dumnezeu ca şi Creator, Judecător şi Mântuitor. Facerea descoperă originile concepţiei creştine asupra omului, ca unul ce este creat „după chipul şi asemănarea lui. Dumnezeu”, ca unul ce este înstrăinat de Dumnezeu şi ca unul ce rămâne obiectul iubirii, grijii şi în cele din urmă al mântuirii divine. Ea ne dezvăluie semnificaţia istoriei ca istorie a mântuirii, conducând către şi împlinindu-se în Hristos.
Ne face cunoscută taina Bisericii prin imaginile şi realităţile poporului lui Dumnezeu, Legământul, Arca lui Noe etc. Isaia este cel mai mare dintre toţi profeţii şi citirea cărţii lui în timpul Postului Mare doreşte să dezvăluie o dată în plus marea taină a mântuirii prin patimile şi jertfa lui Hristos. în cele din urmă, Cartea Pildelor reprezintă rezumatul învăţăturilor etice ale Vechiului Testament, al legii morale şi al înţelepciunii — fără de care omul nu poate înţelege îndepărtarea sa de Dumnezeu şi este inapt astfel chiar să perceapă veştile bune ale iertării prin dragoste şi har.

Pericope din aceste trei cărţi sunt citite zilnic de-a lungul Postului Mare, de Luni până Vineri: Facerea şi Pildele la Vecernie şi Isaia la Ceasul şase. Şi chiar dacă Postul Mare a încetat de mult să fie perioada de catehizare a Bisericii, scopul iniţial al acestor citiri îşi păstrează întreaga lor semnificaţie. Credinţa noastră creştină are nevoie de această reîntoarcere anuală la rădăcinile şi temelia sa biblică, pentru că acolo nu pot exista limite în ceea ce priveşte sporirea noastră în înţelegerea Revelaţiei Divine. Biblia nu este o colecţie de „afirmaţii” dogmatice pentru a fi primite şi reţinute o dată pentru totdeauna, ci este glasul viu al vorbirii lui Dumnezeu către noi în repetate rânduri, purtându-ne întotdeauna mai adânc în bogăţiile inepuizabile ale înţelepciunii şi Iubirii Sale. Practic nu există tragedie mai mare în Biserica noastră decât ignorarea aproape totală din partea membrilor săi a Sfintelor Scripturi şi, ceea ce este mai rău, indiferenţa noastră totală faţă de acestea. Ceea ce pentru Sfinţii Părinţi a constituit o bucurie şi un interes fără sfârşit, o sporire duhovnicească şi intelectuală, este pentru atât de mulţi ortodocşi astăzi un text învechit, neavând nici o semnificaţie pentru vieţile lor.
Să sperăm, deci, că aşa cum duhul şi semnificaţia Postului sunt regăsite, aceasta va însemna, de asemenea, şi redescoperirea Sfintelor Scripturi ca adevărata hrană duhovnicească şi comuniune harică cu Dumnezeu.

4. Triodul

Postul Mare are propria sa carte liturgică — Triodul. Acesta conţine cântări şi pericope biblice pentru fiecare zi a perioadei Postului, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului şi sfârşind cu Vecernia din Sfânta şi Marea Sâmbătă. Cântările Triodului au fost compuse, în cea mai mare parte, după dispariţia practică a instituţiei catehumenatului, adică botezul adulţilor şi necesitatea pregătirii pentru acesta. Accentul cântărilor se concentrează deci nu asupra Botezului ci asupra Pocăinţei. Din păcate, foarte puţini oameni cunosc şi înţeleg astăzi frumuseţea şi adâncimea unică a acestei imnografii a Postului.
Necunoaşterea Triodului este cauza principală a dezvoltării lente către o adevărată înţelegere a Postului, a scopurilor şi înţelesurilor sale — o dezvoltare care are loc încetul cu încetul în mentalitatea creştină şi care reduce Postul la o „obligaţie” juridică şi la un set de reguli dietetice. Adevărata descoperire şi preocupare a Postului este aproape pierdută astăzi şi nu există altă cale mai apropiată de redescoperire a sa decât printr-o ascultare atentă a cântărilor Triodului.

Este semnificativ, de exemplu, cât de adesea aceste cântări avertizează tocmai împotriva unei înţelegeri „formale” şi, deci, făţarnice a postirii. încă devreme, din Miercurea lăsatului sec de brânză, auzim:

„De bucate postindu-te, suflete al meu, şi de pofte necurăţindu-te în deşert te lauzi cu nemâncarea; că de nu ţi se va face ţie pricină spre îndreptare, ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu, şi răilor draci te vei asemăna, care nici odinioară nu mănâncă. Deci caută să nu faci netrebnic postul, păcătuind; ci nemişcat să rămâi spre pornirile cele fără cale, părându-ţi că stai înaintea Mântuitorului Celui Ce S-a răstignit, şi mai ales că te răstigneşti împreună cu Cel ce S-a răstignit pentru tine.”

Şi din nou în Miercurea celei de-a patra săptămâni a Postului auzim:

„Cei ce săvârşesc faptele bune în taină aşteptând răsplătirile duhovniceşti, nu le vestesc în mijlocul uliţelor, ci mai vârtos le poartă înăuntrul inimilor lor. Şi Cel ce vede toate, câte se fac în taină ne dă plata înfrânării. Să săvârşim dară postul, nemâhnindu-ne la feţe, ci în cămările sufletelor noastre rugându-ne neîncetat, să strigăm; Tatăl nostru, Carele este în ceruri, nu ne duce pe noi în ispită, rugămu-ne; ci ne izbăveşte de cel rău”.

De-a lungul întregului Post, opoziţia smereniei vameşului cu mândria şi lauda de sine a fariseului este accentuată în cântări, pe când făţărnicia este denunţată. Dar atunci care este adevăratul Post? Triodul răspunde: este, întâi de toate, o curăţie interioară:

„… Pentru aceasta să postim, credincioşilor, de mâncărurile cele ce strică şi de patimile cele pierzătoare, ca să culegem viaţă din dumnezeiasca cruce. Şi împreună cu tâlharul cel cu minte să ne întoarcem la patria cea dintâi…”

Este, de asemenea, o întoarcere la iubire, o luptă împotriva „vieţii distruse, împotriva urii, nedreptăţii, invidiei:

„Postindu-ne, fraţilor, trupeşte, să ne postim şi duhovniceşte. Să dezlegăm toată legătura nedreptăţii. Să rupem încurcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l spargem. Să dăm flămânzilor pâine şi pe săracii cei fără case să-i aducem în casele noastre; ca să luăm de la Hristos Dumnezeu mare milă. Veniţi credincioşilor să lucrăm la lumină lucrurile lui Dumnezeu; să umblăm cu chip smerit ca ziua. Toată scrisoarea nedreaptă a celui de aproape să o lepădăm de la noi, nepuindu-i împiedicare spre sminteală. Să lăsăm desfătarea trupească, să creştem darurile sufletului, şi să dăm celor lipsiţi pâine, şi să ne apropiem către Hristos cu pocăinţă strigând: Dumnezeul nostru miluieşte-ne pe noi”.

In timp ce ascultăm aceasta, ne întrebăm cât de departe suntem de sărmana şi făţarnica înţelegere a Postului care stăpâneşte astăzi şi care îl arată exclusiv în culori întunecate, ca pe un soi de „disconfort”, pe care, dacă ni-l asumăm liber şi „suferim prin el”, ne împodobeşte automat cu „merite” şi „aranjează bunele noastre relaţii” cu Dumnezeu. Câţi oameni au acceptat ideea că Postul este perioada când ceva ce pare a fi bun în sine este interzis, ca şi cum Binelui i-ar face plăcere să ne tortureze. Totuşi, pentru autorii acestor cântări, Postul reprezintă tocmai contrariul; este întoarcerea la viaţa „normală”, la acea „postire” pe care Adam şi Eva au întrerupt-o, introducând astfel în lume suferinţa şi moartea. Postul este întâmpinat deci ca o  primăvară duhovnicească, ca o perioadă a bucuriei şi luminii:

„Răsărit-a primăvara postului şi
floarea pocăinţei…

Vestirea postului să o primim cu
bucurie, că de l-ar fi păzit strămoşul
Adam n-am fi suferit căderea cea din Eden…

Vremea postului este veselă. Pentru
aceasta săturându-ne din destul de
curăţia cea luminată, de dragostea cea curată,
de rugăciunea cea luminoasă şi de alte toate bunătăţi
să strigăm luminat…”

Numai aceia care „se bucură în Domnul” şi pentru care Hristos şi împărăţia Sa reprezintă cea mai de seamă dorinţă şi bucurie a vieţuirii lor pot să accepte bucuroşi lupta împotriva răului şi a păcatului şi pot fi părtaşi la biruinţa cea din urmă. De aceea, dintre toate categoriile de sfinţi, numai martirii sunt invocaţi şi lăudaţi prin cântări aparte în fiecare zi a Postului. Aceasta pentru că martirii sunt în mod deosebit aceia care L-au iubit pe Hristos mai mult decât orice altceva în această lume, mai mult decât viaţa lor însăşile, care s-au bucurat atât de mult în Hristos încât au putut spune precum Sfântul Ignatie al Antiohiei, care, pe patul de moarte fiind, a spus: „Acum încep să trăiesc…” Ei sunt martirii împărăţiei lui Dumnezeu pentru că aceia care au văzut-o şi au pregustat-o sunt capabili de această ultimă ofrandă. Ei sunt însoţitorii noştri, modelul nostru de-a lungul Postului, iar acesta — Postul — este lupta noastră pentru biruinţa dumnezeiescului, cerescului şi eternului în noi.

Vieţuind într-această nădejde, căutând la această vedere, voi, părtinitorilor mucenici, aţi găsit în moarte calea vieţii…

„Cu zaua credinţei îmbrăcându-vă bine şi cu însemnarea crucii într-armându-vă, ostaşi viteji v-aţi arătat; tiranilor bărbăteşte aţi stat împotrivă şi înşelăciunea diavolului aţi surpat; şi biruitorii făcându-vă cununilor v-aţi învrednicit. Rugaţi-vă lui Hristos pentru noi, ca să mântuiască sufletele noastre”.

De-a lungul a patruzeci de zile, Crucea lui Hristos, învierea Sa şi bucuria strălucitoare a Paştelui sunt cele ce constituie „sistemul de referinţă” absolut pentru întreaga imnografie a Postului; o permanentă aducere aminte a faptului că oricât de îngustă şi dificilă este calea, în cele din urmă, aceasta conduce la masa lui Hristos în împărăţia Sa. După cum am spus deja, nădejdea şi pregustarea bucuriei pascale pătrunde în întreg Postul şi reprezintă adevărata motivaţie pentru ostenelile din timpul Postului.

„Dorind să ne împărtăşim cu dumnezeiescul Paşte să
căutăm biruinţa asupra diavolului prin postire…

Ne vom împărtăşi cu dumnezeiescul Paşte al lui
Hristos!”

Triodul — Cartea neştiută şi uitată! Dacă ştim doar că există, prin el putem regăsi — impropriindu-ni-l încă o dată — nu numai duhul Postului ci şi duhul Ortodoxiei însăşi, duhul viziunii sale pascale asupra vieţii, morţii şi veşniciei.

<- pagina anterioara         continuarea – >