Încredinţare

Revelaţia ne spune: „Dumnezeu este Iubire”, „Dumnezeu este Lumină, şi nu este întuneric întru El” ( 1In 4, 8; 1, 5). Cât de greu ne este, nouă, oamenilor, să primim aceste cuvinte! Ne este greu fiindcă propria noastră viaţă şi viaţa lumii întregi din jurul nostru mărturisesc mai degrabă contrariul. Într-adevăr, unde este acea lumină a iubirii Tatălui, dacă, ajunşi în amurgul zilclor noastre, suntem cu toţii siliţi să recunoaştem împreună cu Iov amărăciunea inimii noastre: „Zilele mele s-au scurs, socotinţele mele s-au sfărâmat, la fel şi dorinţele inimii mele… Mai pot să nădăjduiesc? Împărăţia morţii este casa mea, culcuşul meu l-am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: tu eşti tatăl meu; am zis viermilor: voi sunteţi mama şi fraţii mei! Atunci unde mai este nădejdea mea şi cine a mai văzut norocul meu? El s-a rostogolit până în fundul iadului şi împreună cu mine se va cufunda în ţărână” (Iov 17, 11–16).

Hristos Însuşi dă mărturie că în Pronia sau purtarea Sa de grijă Dumnezeu veghează cu luare-aminte asupra întregii Sale făpturi: Îşi aduce aminte de cea mai mică pasăre, Se ingrijeşte până şi de podoaba ierbii câmpului. Iar pentru oameni purtarea Sa de grijă este atât de mare, încât până şi „perii capului nostru sunt cu toţii număraţi” (Mt 1o, 3o). Dar unde este această purtare de grijă ce veghează chiar şi asupra lucrurilor celor mai neînsemnate? Priveliştea dezlaţuirii nedomolite a răului în lume ne mâhneşte pe toţi. Milioane de vieţi, adeseori de-abia înfiripate şi înainte chiar de a dobândi conştiinţă de sine, sunt smulse cu o incredibilă cruzime. Atunci de ce ne e dată această viaţă absurdă? Şi atunci sufletul caută cu nesaţ să întâlnească pe Dumnezeu ca să-I zică: „De ce mi-ai dat viaţă?… Sunt beat de suferinte, întunericul mă înconjură; de ce Te ascunzi de mine?… Ştiu că eşti bun, dar de ce eşti nepăsător la durerea mea? De ce eşti atât de crud şi de nemilos faţă de mine? Nu pot să Te Înţeleg.”

Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Semion. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând:

„Miluieşte-mă!” Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune până ce puterile sufletului său au secătuit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: „Eşti neînduplecat!” Şi când, o dată cu aceste cuvinte, în sufletul său strivit de deznădejde s-a mai rupt ceva, dintr-o dată, în scânteierea unei clipe, ÎI vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, nu i-ar mai fi putut supravieţui. De atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndclungatei sale vieţi ce aveau să se scurgă de atunci încolo, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă.

fragment din : „Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, scrise de ucenicul său arhim. Sofronie”  

https://www.librariasophia.ro/carti-viata-si-invatatura-staretului-siluan-athonitul-scrise-de-ucenicul-sau-arhim.-sofronie–so-1128.html

 

ALTĂ CALE NU ESTE

Slavă Domnului că nu ne-a lăsat orfani, ci ne-a dat pe pământ pe Duhul Sfânt (In 14, 15-18). Duhul Sfânt învață sufletul o negrăită iubire pentru norod și milă pentru toți cei rătăciți. Domnului i-a fost milă de cei rătăciți și a trimis pe Fiul Său Unul-Născut ca să-i mântuiască; iar Duhul Sfânt învață aceeași milă pentru cei rătăciți care merg în iad. Dar cine n-a primit pe Duhul Sfânt, aceia nu vrea să se roage pentru vrăjmași.
Cuviosul Paisie cel Mare se ruga pentru unul dintre ucenicii lui care se lepădase de Hristos și, în timp ce se ruga, i S-a arătat Domnul și i-a zis: „Pentru cine te rogi, Paisie? Nu știi că el s-a lepădat de Mine?“ Dar cuviosul continua să plângă pentru ucenicul său și atunci Domnul i-a zis: „Paisie, prin iubirea ta te-ai asemănat Mie“. Așa se dobândește pacea, ALTĂ CALE NU ESTE.

Sfântul Siluan Athonitul

“Cuvântul şi duhul Stareţului Siluan pot, ştiut sau neştiut, să inspire şi să dea viaţă celor mai diverse activităţi omeneşti, cum e, de pildă, creaţia muzicală“

Sfântul Siluan Athonitul – Plângerea lui Adam

Adam, părintele întregii lumi, a cunoscut în rai dulceaţa iubirii lui Dumnezeu şi de aceea, atunci când pentru păcat a fost izgonit din rai şi a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic şi cu geamăt mare suspina în toată pustia. Sufletul lui era chinuit de un gând: “Am întristat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc“. Nu-i părea rău atât de rai şi de frumuseţea lui, cât de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care în fiece clipă şi nesăturat atrage sufletul spre Dumnezeu.

Aşa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dar mai apoi a pierdut harul, face experienţa chinului lui Adam. Sufletul e bolnav şi îi pare tare rău atunci când întristează pe Domnul Cel Preaiubit.

Adam tânjea pe pământ şi suspina cu amar, şi pământul nu-i mai era drag. Suspina după Dumnezeu şi grăia:

“Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi Îl caut cu lacrimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel şi liniştit, şi vrăjmaşul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, şi el tulbură şi chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tânjeşte după Domnul până la moarte; duhul meu se avăntă spre Dumnezeu şi nimic de pe pământ nu mă poate veseli, şi sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă din nou pe Domnul şi să se sature de El. Nu-L pot uita nici măcar pentru un singur minut şi sufletul meu se chinuie după El, şi de mulţimea întristării plâng cu suspine:

Miluieşte-mă, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea căzută!”

Aşa hohotea Adam şi lacrimile lui curgeau de pe faţa lui pe piept şi pe pământ, şi toată pustia răsuna de gemetele lui; dobitoacele şi păsările tăceau lovite de durere şi plângeau, iar Adam hohotea, căci pentru păcatul său toate au pierdut pacea şi iubirea.

Mare a fost întristarea lui Adam după izgonirea din rai, dar când a văzut pe fiul său, Abel, omorât de fratele său, Cain, întristarea lui s-a făcut şi mai mare, şi cu sufletul chinuit de durere hohotea şi gândea: “Noroade vor ieşi şi se vor înmulţi din mine şi toate vor suferi şi vor trăi în duşmănie şi oamenii se vor ucide unii pe alţii”. Şi această întristare a lui era mare, ca marea, şi o poate înţelege numai cel al cărui suflet a cunoscut pe Domnul şi ştie cât de mult El ne iubeşte.

Şi eu am pierdut harul şi strig împreună cu Adam:

“Milostiv fii mie, Doamne! Da-mi duh de smerenie şi iubire.”

O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te caută neîncetat, ziua şi noaptea, şi strigă:

“Tânjesc după Tine, Doamne, şi cu lacrimi Te caut.

Cum să nu Te caut? Tu mi-ai dat să Te cunosc prin Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu atrage sufletul meu să Te caute cu lacrimi.”

Adam plângea:

“Nu-mi mai este dragă pustia. Nu-mi mai sunt dragi munţii cei înalţi, nici câmpiile, nici codrii, nici cântecul păsărilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e într-o mare mâhnire pentru că am întristat pe Dumnezeu. Şi dacă Domnul m-ar aşeza din nou în rai, chiar şi acolo aş suferi şi aş plânge pentru că am întristat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc.”

După izgonirea din rai, Adam s-a îmbolnăvit cu sufletul şi de întristare a vărsat multe lacrimi. Tot aşa, orice suflet care a cunoscut pe Domnul tânjeşte după El şi spune:

“Unde eşti Tu, Doamne? Unde eşti Tu, Lumina mea?

De ce Ţi-ai ascuns faţă Ta de la mine? De multă vreme sufletul meu nu Te mai vede şi tânjeşte după Tine şi Te caută cu lacrimi.”

“Unde e Domnul meu? De ce nu-L mai văd în sufletul meu? Ce-L împiedică să vieze în mine? Iată ce: nu este în mine smerenia lui Hristos şi iubirea de vrăjmaşi.”

Dumnezeu este iubire nesăturată şi cu neputinţă de descris.

Adam mergea pe pământ şi de multele sale suferinţe plângea din inimă, dar cu mintea se gândea la Dumnezeu; şi când trupul lui era neputincios şi nu mai putea vărsa lacrimi, chiar şi atunci duhul lui ardea după Dumnezeu, pentru că nu putea uita raiul şi frumuseţea lui; dar, mai mult decât orice, Adam iubea pe Dumnezeu şi însăşi această iubire îl atrăgea cu putere spre El.

“O, Adame, scriu despre tine, dar tu vezi: mintea mea slabă nu poate înţelege cum tânjeai după Dumnezeu şi cum purtai osteneala pocăinţei.

O, Adame, tu vezi că eu, copilul tău, mă chinui pe pământ; mic este focul în mine şi iubirea de-abia nu se stinge.

O, Adame, cântă-ne cântărea Domnului, că sufletul meu să se veselească în Domnul şi să se lupte să-L laude şi să-L slăvească cum Îl laudă în ceruri heruvimii şi serafimii şi cum toate cinurile cereşti ale Îngerilor Îi cântă cântărea întreit-sfântă!

O, Adame, părintele nostru, cânta-ne cântărea Domnului, că tot pământul să te audă şi toţi fiii tăi să-şi înalţe mintea spre Dumnezeu şi să se bucure de răsunetul cântării cereşti şi să uite amărăciunile lor pe pământ!”

Duhul Sfânt e iubire şi dulceaţă sufletului, minţii şi trupului. Şi cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela ziua şi noaptea se avăntă nesăturat spre Dumnezeul Cel Viu, pentru că iubirea lui Dumnezeu e foarte dulce. Dar când sufletul pierde harul, atunci caută din nou cu lacrimi pe Duhul Sfânt.

Dar cine n-a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela nu-L poate căuta cu lacrimi, şi sufletul lui e neîncetat frământat de patimi; mintea lui e ocupată cu gânduri pământeşti şi nu poate ajunge la vedere [contemplare], nici să cunoască pe Iisus Hristos, Care este cunoscut prin Duhul Sfânt. (…)

Adam pierduse raiul pământesc şi îl căuta plângând:

“Raiul meu, raiul meu, raiul meu minunat!” Dar prin iubirea Sa, Domnul i-a dat pe cruce un alt rai, mai bun decât cel dintâi, în ceruri, unde e Lumina Sfintei Treimi.

Ce vom da în schimb Domnului pentru iubirea Lui faţă de noi?“.

Arvo Pärt – Muzica tăcerii sau Cântarea Îngerească (partea I)

Există diferite moduri de a vorbi despre o operă.
Poţi să te apropii de ea privind-o din afară, cu o voinţă de obiectivitate, încercând să scoţi la iveală realitatea muncii si intenţiile declarate ale artistului. Poţi de asemenea s-o priveşti subiectiv, să spui ceea ce evocă şi naşte în suflet, în inimă. Aşa e acest eseu, care nu-l angajează decât pe autorul lui şi care încearcă să exprime taina unei muzici mult mai apropiate de duhul Stareţului Siluan decât pare la prima vedere.*

Ce caută în „Caietele Sfântul Siluan Athonitul“ Arvo Pärt, unul dintre compozitorii cei mai inspiraţi, după părerea mea, ai acestui sfârşit de veac? Sunt mai multe raţiuni ale acestei prezenţe.
Mai întâi, ortodox practicant, Arvo Pärt a fost un mare prieten al Părintelui Sofronie; el face parte întru totul din familia duhovnicească a Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul (Maldon, Marea Britanie), pe care o cercetează adesea. Aforismele sale, modul în care vorbeşte de munca lui, dau mărturie despre un fel de a fi profund ortodox, ascetic (în înţelesul de nevoinţă) şi filocalic (în înţelesul de iubire a frumosului). În acelaşi timp dramatică şi contemplativă, muzica sa, pe care îmi îngădui – orice ar spune Arvo Pärt – să o numesc „sacră“, este plină de „fericita întristare“ proprie tradiţiei creştine răsăritene. Mişcarea creatoare care îi dă naştere este parte din „chenoza“, din „pătimirea“ hristică a fiinţei în luptă împotriva patimilor, care constituie, după Stareţul Siluan şi Arhimandritul Sofronie, cheia vieţii duhovniceşti.

Pentru Arvo Pärt, creaţia este o cruce. O naştere dureroasă a luminii în inima întunericului, o dobândire a odihnei în plină mişcare. Frumuseţea aproape „resurecţională“ a operei sale, care-l poartă uneori pe ascultător „în al şaptelea cer“, ţâşneşte din focul iadului.

Apoi, semn al acestei filiaţii duhovniceşti, Arvo Pärt a compus o piesă instrumentală dedicată „Arhimandritului Sofronie şi obştii sale“: Silouan’s Song. Un fel de plângere dulce şi luminoasă, întretăiată de tăceri, în care parcă se aude glasul Stareţului Siluan: „Inima mea tânjeşte după Tine, Doamne, şi cu lacrimi Te caut“.

Ca răspuns la o cerere a Universităţii din Oregon (SUA), Arvo Pärt a început de asemenea să transpună în muzică minunatul text al Sfântului Siluan, Plângerea lui Adam. Din nefericire, compoziţia a rămas neterminată.
De ce?
„Poate că n-am plâns destul“, a declarat Arvo Pärt ziariştilor americani care-i puneau întrebări. Un fel de a spune, aşa cum ne-a lămurit el, că era totodată prea departe şi prea aproape de acest text arzător. Prea departe în înţelesul că, pentru a reda pe de-a-ntregul plinătatea şi adâncimea acestei scrieri a Sfântului Siluan, s-ar cere o experienţă duhovnicească asemănătoare cu a lui. Prea aproape deoarece Arvo Pärt lucra pentru prima oară nu în latină, ci în rusă, cu toată memoria, sentimentele şi posibilităţile de simţire de care sunt încărcate cuvintele limbii „materne“, îngreunând astfel păstrarea distanţei necesare actului creator.

Căci Arvo Pärt este cu adevărat unul dintre artiştii – adesea cei mai mari – pentru care opera nu se poate naşte decât la o mare depărtare de sine, mai exact de partea cea mai pătimaşă a sufletului. Şi curgerea vieţii duhovniceşti – ne spun Părinţii Bisericii – se trăieşte la fel, în depărtarea, sau mai degrabă în conştiinţa depărtării dintre ceea ce suntem (păcătoşi) şi ceea ce suntem chemaţi să devenim (desăvârşiţi).

În sfârşit, era esenţial pentru noi să ne deschidem câmpul cugetării, să arătăm cum cuvântul şi duhul Stareţului Siluan pot, ştiut sau neştiut, să inspire şi să dea viaţă celor mai diverse activităţi omeneşti, cum e, de pildă, creaţia muzicală.

continuarea aici: Diacon Maxime Egger**

*  Articol tradus după „Arvo Pärt. La musique du silence ou le chant des anges“, apărut în revista „Cahiers Saint Silouane l’Athonite“, nr. 1, pg. 83-94

** Maxime Egger este un sociolog şi jurnalist elveţian, născut într-o familie catolică. Convertirea la ortodoxie a făcut din el un adevărat teolog, trăitor şi scriitor ortodox deopotrivă.

Sf. Siluan: „Gândește-te! A așteptat 6 luni pentru momentul potrivit ca să mă dojenească fără să mă supere!”

Slavă Lui Dumnezeu pentru Toate

village

Este interesant faptul că, în lecturarea vieţii Sfântului Siluan de la Muntele Athos, chipul ce iese în evidenţă cel mai mult în viața lui este acela al tatălui său, un ţăran neînvăţat. Tatăl său a fost un om cu o mare credinţă. Sfântul Siluan a considerat că tatăl său este mai înţelept decât aşa-numiţii părinţi duhovniceşti. Povestea de mai jos este un interesant mod despre cum tatăl său și-a stăpânit mânia în îndreptarea fiului său.

Acest fragment este din cartea Părintelui Sofronie: Sfântul Siluan Athonitul.

“Tânăr, puternic, frumos, și la vremea aceea și prosper, Simeon [călugărul Siluan de mai târziu] se desfăta de viaţă. El a fost popular în sat, fiind blajin, paşnic şi vesel, iar fetele din sat se uitau la el ca un om care ar dori să se căsătorească. El însuşi a fost atras de una dintre ele şi, înainte ca problema căsătoriei să fie pusă, ceea…

Vezi articolul original 310 cuvinte mai mult

Tânguirea lui Adam. La Duminica izgonirii lui Adam din rai.

XVIII

TÂNGUIREA LUI ADAM

Adam, părintele întregii lumi, în rai a cunoscut desfătarea iubirii lui Dumnezeu, şi de aceea, când a fost gonit din rai pentru păcat, şi s’a lipsit de dragostea lui Dumnezeu, amar a suferit, şi cu mare suspin se tânguia în toată pustia. Sufletul său era chinuit de gândul: «Pre iubitul Dumnezeu am întristat». Nu atâta îi părea rău după rai şi după frumusețea lui, cât pentru că se lipsea de iubirea lui Dumnezeu care, în chip nesăţios, în fiece clipă trage sufletul către Dumnezeu.

Aşa şi tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, iar apoi a pierdut harul, gustă chinul lui Adam. Sufletul doare şi amarnic se căieşte când mâhneşte pe Domnul cel iubit.

Tânjea Adam pe pământ, şi amarnic se tânguia, şi pământul nu îi era drag. El se stingea după Dumnezeu şi zicea:

«Tânjeşte sufletul meu dupre Domnul, şi cu lacrămi caut pre El. Cum să nu-L caut? Când eram cu El sufletul meu era vesel şi liniştit, şi vrăjmaşul la mine nu ajungea, dar acum un duh rău a pus stăpânire asupra mea şi îmi clatină şi chinuie sufletul, şi de aceea tânjeşte sufletul meu dupre Domnul până la moarte, şi râvneşte duhul meu către Dumnezeu, şi nimica pre pământ mă veseleşte, şi de nimica voieşte sufletul meu a se mângâia, ci doreşte din nou a vedea pre El şi a se îndestula întru Dânsul. Nu pot a-L uita nici o clipă, şi se stinge sufletul meu dupre Dânsul, şi de multă durere cu suspin plâng: Miluieşte-mă, Dumnezeule, zidirea Ta căzută ».

f5019-img_4982

Aşa se tânguia Adam, şi lacrămile îi curgeau de pe faţă pe piept şi pe pământ, şi întreagă pustia îi auzea suspinurile; fiarele şi pasările tăceau întristate; iar Adam se tânguia, căci pentru păcatul său toţi pierduseră pacea şi iubirea.

Mare era durerea lui Adam, dacă se izgonise din rai, dară când a văzut pe fiul său Avel ucis de fratele Cain, încă şi mai mare i s’a făcut durerea, şi se muncea cu sufletul, şi se tânguia, şi gândea: «Din mine vor izvorî şi se vor înmulți noroade, şi toate vor suferi şi vor vieţui în vrăjmăşie, şi se vor ucide unul pre altul». Şi această durere a lui era adâncă precum marea, şi a o înţelege poate numai cel al cărui suflet a cunoscut pe Domnul şi cât de mult ne iubeste El.

Şi eu am pierdut harul, şi împreună cu Adam strig:

«Milostiv fii mie, Doamne, dăruieşte-mi duhul smereniei şi al iubirii».

cropped-a49f0-img_4969.jpg

O, iubire a Domnului! Cine te-a cunoscut, neostoit te caută zi şi noapte, şi strigă:

«Tânjesc dupre Tine, Doamne, şi cu lacrămi Te caut, cum nu Te voi căuta? Tu mi-ai dat a Te cunoaşte în Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu trage sufletul meu cu lacrămi a Te căuta».

Plânge Adam:

«Nu-mi este dorită pustia. Nu-mi sânt dragi munţii înalţi, nici lunca, nici pădurea, nici cântul pasărilor; nimica îmi este drag. Sufletu-mi zace în mare durere: scârbit-am pre Domnul. Şi de m’ar lua Domnul din nou în rai, încă şi acolo mă voi mâhni şi voi plânge: pentru ce pre Dumnezeul cel iubit am întristat».

Pe Adam, după izgonirea sa din rai, sufletul îl durea şi multe lacrămi vărsa el de mâhnire. Tot aşa şi tot sufletul ce a cunoscut pe Domnul tânjeşte după Dânsul şi zice: «Unde eşti, Doamne? Unde eşti, Lumina mea? Căci Ti-ai ascuns faţa de la mine, şi sufletu-mi îndelung nu te vede, şi tânjeşte dupre Tine, și cu lacrămi caută pre Tine». «Unde este Domnul meu? Pentru ce nu Îl văd în sufletul meu? Ce Îl opreşte a viia întru mine? Nu este dară întru mine a lui Hristos smerenie şi iubirea pentru vrăjmaşi»

Dumnezeu este iubire fără saţiu, şi a o înfăţişa este cu neputinţă.

Umbla Adam pe pământ, şi pentru multe durerile inimii sale plângea, iară cu mintea cugeta la Dumnezeu; iar când neputinţă trupul său, şi nu mai putea vărsa lacrămi, duhul său şi atuncea ardea pentru Dumnezeu, căci nu putea uita raiul şi frumuseţea lui; dar încă şi mai mult sufletul lui Adam iubea pre Domnul, şi însăşi puterea iubirii îl trăgea către Dânsul.

34301-silouan

O, Adame, eu scriu, dară tu vezi că slabă este mintea mea şi nu poate pricepe cum tânjeai tu dupre Dumnezeu şi cum purtai osteneala pocăinței.

O, Adame, tu vezi că eu, fiul tău, pătimesc pre pământ. Puţin este în mine focul, şi abia de nu se stinge dragostea mea.

O, Adame, cântă nouă cântul Domnului, ca să se veselească sufletul meu de Domnul şi să se scoale a lăuda şi a slăvi pre El, precum slăvesc pre Dânsul în ceruri Heruvimii şi Serafimii, şi precum toate cinurile cereştilor Îngeri cântă Lui întreit-sfânta cântare.

O, Adame, părintele nostru, cântă nouă cântul Domnului, ca să auză întreg pământul, şi ca toţi fiii tăi să-şi înalțe mintea către Dumnezeu, şi să se îndulcească de glasurile cereştii cântări, şi să-şi uite amarul pre pământ.

Duhul Sfânt este iubire şi desfătare sufletului, minţii şi trupului. Şi cine a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, cu nesaţiu râvneşte zi şi noapte către Dumnezeul cel viu, căci iubirea lui Dumnezeu este dulce foarte. Dar când sufletul pierde harul, atunci din nou cu lacrămi caută pe Duhul Sfânt. Dară cine nu a cunoscut pe Domnul în Duhul Sfânt, acela nu poate cu lacrămi a-L căuta, şi sufletul lui totdeauna este luptat de patimi, mintea-i cugetă cele pământeşti, şi nu poate ajunge la vedenie şi a cunoaşte pe Iisus Hristos. El se cunoaşte în Duhul Sfânt. Adam a cunoscut pe Dumnezeu şi raiul, şi după cădere cu lacrămi căuta pre El. – O, Adame, părintele nostru, spune nouă, fiilor tăi, despre Domnul. Sufletul tău a cunoscut pre Dumnezeu pre pământ, cunoscut-a şi raiul, şi desfătarea lui, şi veselia, iar acum vieţuieşti în ceruri şi vezi slava Domnului. Spune nouă cum se proslăveşte Domnul nostru pentru ale Sale patimi, şi cum sânt cântecele cântate în ceruri, şi cât de dulci sânt acele cânturi, căci ele se cântă în Duhul Sfânt. Spune nouă pentru slava Domnului, şi cât este El de milostiv, şi cât iubeşte El a Sa zidire. Spune nouă şi pentru Preasfânta de-Dumnezeu-Născătoare, cum este Ea mărită în ceruri, şi cu ce cântări se fericeşte. Spune nouă cum se bucură acolo Sfinţii, şi cum strălucesc ei cu harul, cum iubesc ei pre Domnul, şi cu ce smerenie înaintestau lui Dumnezeu. O, Adame, mângâie şi îmbucură întristate sufletele noastre. Povesteşte nouă, ce vezi tu în ceruri?… Ce dară taci?… Iată întreg pământul întru scârbe zace… Au doară tu, din dragoste de Dumnezeu, nu poţi nici să-ţi mai amintești de noi? Au doară vezi pre Născătoarea-de-Dumnezeu în slavă şi nu te poţi smulge de la acea vedenie, şi nu voieşti a spune nouă, celor mâhniți, cuvânt duios, spre a uita amarul pre pământ? O, Adame, părintele nostru, tu vezi durerea fiilor tăi pre pământ. Ce dară taci?

Grăieşte Adam: – Feţii mei, nu căutaţi către mine. Eu nu pot a mă smulge de la iubirea lui Dumnezeu spre a grăi cu voi. Sufletu-mi este rănit de iubirea Domnului şi se veseleşte de frumuseţea Lui, şi cum mi-aş putea aduce aminte de pământ? Cine viază înaintea Feței Stăpânului nu pot cugeta cele pământeşti.

– O, Adame, părintele nostru, părăsitu-ne-ai pre sirimanii tăi. Şi doară în amar petrecem pre pământ. Spune nouă, ce să facem spre a plăcea lui Dumnezeu? Caută asupra fiilor tăi risipiți în tot pământul, risipiți cu mintea lor. Mulţi uită pre Dumnezeu, în întunerec vieţuiesc şi merg în prăpastia iadului. – Nu mă turburaţi.

cropped-5e8a9-img_4973.jpg

Eu văd pre Maica Domnului în slavă, şi cum pot eu a mă smulge şi a grăi cu voi? Eu văd pre Sfinţii Proroci şi Apostoli, iar ei toţi sânt asemenea Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Eu umblu prin grădinile raiului şi pretutindenea văz slava Domnului, căci Domnul este întru mine, şi m’au făcut asemenea Lui. Aşa proslăveşte Domnul pre om, cât îl face asemenea Lui. – O, Adame, doară noi sântem fiii tăi. Spune nouă, carii ne mâhnim pre pământ, cum să moştenim raiul, ca şi noi, asemenea ţie, să vedem slava Domnului. Sufletul nostru tânjeşte dupre Domnul, tu însă în ceruri viezi şi te bucuri de slava Domnului, rugămu-te, mângâie pre noi. – Ce înălţaţi către mine glasul, feţii mei? Domnul vă iubeşte şi au dat vouă poruncile. Păziţi pre le, iubiți-vă unul pre altul, şi veţi afla odihnă în Dumnezeu. Căiți-vă în tot ceasul pentru căderile voastre, spre a putea întâmpina pre Domnul. Domnul au zis: «Pre carii Mă iubesc, Eu iubesc, şi pre carii Mă proslăvesc, proslăvesc.

– O, Adame, roagă-te pentru noi, fiii tăi. De multe scârbe mâhnit este sufletul nostru.

cropped-29bbe-img_4975.jpg

– O, Adame, părintele nostru, tu vieţuieşti în ceruri, şi vezi pre Domnul şezând în slavă de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Tu vezi pre Heruvimi şi pre Serafimi, şi pre toți Sfinţii, şi auzi cântările cereşti, de dulceaţa cărora sufletul tău a uitat pământul. Noi însă ne mâhnim pre pământ şi mult tânjim dupre Dumnezeu. Puţin este întru noi focul, ca înflăcărat să iubim pre Domnul. Însuflă-ne, ce sântem datori a face spre a afla raiul? Răspunde Adam: – Nu căutaţi către mine, feţii mei, căci eu, din desfătăciunea iubirii lui Dumnezeu, nu pot să-mi amintesc pământul. – O, Adame, tânjesc sufletele noastre, şi durerile ne-au îngreuiat. Spune nouă cuvânt de mângâiere. Cântă nouă din cântările carile tu auzi în ceruri, ca să le auză tot pământul, şi oamenii săşi uite amarul… O, Adame, întristaţi sântem foarte. – Nu căutaţi către mine. Vremea durerilor mele a trecut. De frumuseţea raiului şi de îndulcirea Duhului Sfânt nu îmi mai pot aduce aminte de pământ. Dară zic vouă: Iubeşte pre voi Domnul, şi voi în iubire să vieţuiţi, fiți ascultători stăpâniilor, smeriţi-vă inimile, şi Duhul Sfânt va viia întru voi. El vine lin în suflet, şi împarte pace, şi fără cuvinte poartă mărturie pentru mântuire. Cântaţi lui Dumnezeu în dragoste şi în smerenia duhului, căci Domnul se bucură de aceasta. – O, Adame, părintele nostru, ce dară vom face? Noi cântăm, dară nu este întru noi iubire, nici smerenie. – Căiți-vă înaintea Domnului şi cereţi. El iubeşte pre om şi toate dăruieşte. Şi eu mult m’am căit, şi mult m’am întristat, căci pre Dumnezeu am scârbit, căci pentru păcatul meu s’a pierdut pacea şi iubirea pre pământ. Lacrămile curgeau pre faţa mea şi-mi udau pieptul şi pământul, şi pustia auzea suspinurile mele. Voi nu puteţi cuprinde durerile mele, nici cum mă tânguiam eu dupre Dumnezeu şi rai. În rai fusesem bucuros şi vesel: Duhul lui Dumnezeu mă veselea şi suferințe nu cunoşteam nici una. Dară când m’am izgonit din rai, frigul şi foamea mă munceau, fiarele şi pasările, ce îmi erau blânde în rai şi mă iubeau, se sălbăticiră, începură a se teme şi a fugi de mine. Gânduri urâte mă sfâşiau, soarele şi vântul mă ardeau, ploaia mă uda, boalele şi toate durerile pământului mă chinuiau, dară eu toate am răbdat şi cu tărie am nădăjduit în Dumnezeu.cropped-vita-si-mladitele-la-essex.jpg

Iară voi purtați-vă ostenelile pocăinţei: iubiți durerile, uscați-vă trupurile, smeriţi-vă şi iubiţi pre vrăjmaşi, spre a sălăşlui în voi Duhul Sfânt, şi atunci veţi cunoaşte şi veţi afla Cereasca Împărăţie.

Dară către mine nu căutaţi: acum, de dragostea lui Dumnezeu, uitat-am pământul şi tot ce este întru dânsul, uitat-am până şi raiul meu cel pierdut, căci văd slava Domnului, şi slava Sfinţilor, carii, de lumina feţei lui Dumnezeu, ei înşişi strălucesc, asemenea Lui.

cropped-rastignirea-essex.jpg

– O, Adame, cântă nouă cerescul cânt, ca să auză tot pământul şi să se îndulcească de pacea iubirii de Dumnezeu. Dorim a auzi acele cântări: dulci sânt ele, căci se cântă în Duhul Sfânt.

Adam a pierdut pământescul rai, şi plângând îl căuta: «Raiul meu, raiule, preafrumosul meu rai». Domnul însă, prin dragostea Sa, i-au dat pe cruce un alt rai, mai bun decât cel dinainte, în ceruri, unde este Lumina Sfintei Treimi.

e0931-angelsatmamre-trinity-rublev-1410

Ce vom da noi Domnului pentru dragostea Sa către noi?

(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 461-467)

sursa: https://calindragan.wordpress.com/2016/03/16/tanguirea-lui-adam-la-duminica-izgonirii-lui-adam-din-rai/