Rugăciunea

– Gheronda, ce înseamnă pentru Sfinția Voastră rugaciunea?

– Trimit semnal, cer ajutor. Cer continuu ajutor de la Hristos, de la Maica Domnului, de la Sfinți, pentru mine și pentru ceilalți. Daca nu voi cere, nu-mi vor da.

din “Despre rugăciune”,  vol. 6 din colecția  “Cuviosul Paisie Aghioritul. Cuvinte duhovniceşti”,  ed. Evanghelismos

Conferința IPS Ierotheos Vlachos: „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală” (text, video). „Lumea de astăzi are nevoie de creștini insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi niște creștini secularizați”

 

 

Conferința IPS Ierotheos Vlachos, „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală” (prima parte: Cuvântul Mitropolitului)

Viața duhovnicească este viața Duhului Sfânt care este legată de viața creștină. Viața creștină este unirea și comuniunea noastră cu Hristos. Viața duhovnicească înseamnă să simtă cineva în lăuntrul său lucrarea Duhului Sfânt. Aceste lucruri nu diferă între ele. Hristos este Cel care trimite pe Duhul Sfânt în inimile noastre, iar Duhul Sfânt îl plăsmuiește pe Hristos în lăuntrul nostru.
Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre botezul apei și botezul Duhului Sfânt. Botezul apei este cel pe care l-am primit la o vârstă frageda, atunci când nu puteam conștientiza lucrul acesta, iar botezul Duhului Sfânt este lucrarea Duhului Sfânt pe care începem să o simțim prin pocăință.

Mitropolitul Pavel Boulos Yazigi de Alep

Ce înseamnă epoca contemporană? Este mediul în care trăim noi, toți. Cum este acest mediu în care trăiesc teologii contemporani? Este un mediu dificil și tragic. In Orientul Mijlociu creștinii ortodocși suferă războiul și prigoanele.Am petrecut 3 ani în Liban și în Siria, și mai cu seamă în 1998, când avea loc războiul civil în Liban. Am fost de multe ori în Damasc și în Alep, care astazii este într-o situație foarte grea. Am legat foarte multe prietenii duhovnicești cu creștinii de acolo. Un prieten de al meu este Mitropolitul de Alep care a fost răpit. Si cunosc condițiile în care trăiesc acești creștini ortodocși. Ei nu știu dacă se mai pot trezi a doua zi, dacă mai ajung să se culce din nou seara. In Africa creștinii suferă din pricina războiului, a foametei si a vrăjitoriei. Iar în Apus creștinii suferă din cauza secularizării. Dacă m-ați întreba care dintre acestea sunt ispitele cele mai periculoase, aș spune că cele din Apus, adică secularizarea.Ce înseamnă secularizare? Secularizare înseamnă să trăiască cineva după duhul lumesc iar nu după Duhul lui Dumnezeu, să se adapteze cineva legilor lumii și să uite poruncile lui Dumnezeu, să aibă doar botezul apei și să nu aibă știință de botezul Duhului Sfânt.

Insă, oare, aceste greutăți ale creștinului ortodox sunt doar ale creștinilor de astăzi? Ne place să ne victimizam, că suferim și ne chinuim în epoca noastră, însă fiecare epocă are propriile probleme. Totdeauna creștinii ortodocși au întâmpinat probleme și greutăți. In toate epocile creștinii ortodocși au suferit ispite și presiuni. Nu este un fenomen nou acesta – noi crezând că suferim în mod diferit de alții. Si voi da câteva exemple pentru a susține ceea ce spun. Să citim Sfânta Scriptură ca să vedem cum trăiau primii creștini. Aveau multe probleme, prigoane, dar aveau insuflare și trăiau cu botezul Duhului.
Noi, episcopii, spunem despre noi că suntem urmași ai Apostolilor, și acest lucru este adevărat. Dar, cum trăiau Sfinții Apostoli? Prin ce ispite și încercări treceau? Uităm faptul că toți Apostolii au suferit mucenicie, în afară de Evanghelistul Ioan, pentru că el a trăit moartea lui Hristos, fiind de față pe Golgota. Toți Apostolii au trăit martiriul și și-au sfârșit viața prin mucenicie. Au fost decapitați cei mai mulți. Se simțeau nefericiți? Se plângeau? Deloc! Erau cei mai fericiți oameni!
Citim epistolele Sf. Ap. Pavel. Patru, din cele 14 epistole care s-au păstrat, se numesc epistolele captivității. Sunt epistolele către Filipeni, către Efeseni, către Coloseni, către Filimon. Sfântul Apostol Pavel era în închisoare când a scris aceste epistole. Citim Epistola către Filipeni. Este acolo imnul Bucuriei. Nu al lui Beethoven, ci al Apostolului Pavel. In continuu vorbește despre bucurie. „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă(Filipeni, 4, 4). Nicăieri nu simte amărăciune, nu pomenește de clipele grele din închisoare. Citim cele două Epistole către Efeseni și către Coloseni. Sunt două Epistole în care se vorbește despre Taina Bisericii și despre cum trebuie să trăiască creștinii în lume. In Epistola către Efeseni adesea face referire la Biserică ca Trupul Slăvit al lui Hristos, iar în Epistola către Coloseni se referă adesea la Hristos, Care este capul Bisericii. Peste tot exprimă bucuria și Il slăvește pe Dumnezeu că este mădular al Bisericii. El însuși a urcat până la al treilea cer, și a auzit cuvinte pe care nu poate omul să le exprime, dar spune: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14). Nici pentru că era un iudeu de seamă care a studiat în preajma lui Gamaliel, nici pentru faptul că era cetățean roman, nici pentru faptul că era Apostol, și nici pentru că a avut marea experiență de a se sui până la al treilea cer!Insă el se lauda prin crucea lui Hristos, pentru prigoane, necazuri, moarte. In Filipi, in Macedonia, a fost arestat și l-au băgat la pușcărie. Vă puteți imagina ce însemnau închisorile în epoca respectivă?! Toți adunați grămadă, cu criminalii, fără toalete. Iar la miezul nopții, Apostolul Pavel împreună cu Sila se trezeau și aduceau cântări. Ce imne aduceau lui Dumnezeu? Psalmii lui David:slăvește suflete al meu pe Domnul...” Si toți acei pușcăriași stăteau și ascultau. Gândiți-vă la această scenă! O scenă extraordinară! Așadar Apostolii au trecut prin prigoane, dar ei considerau acest lucru o binecuvântare a lui Dumnezeu. Spune Sfântul Apostol Pavel că i s-a dăruit marele dar nu să creadă în Domnul, ci să pătimească în Domnul.

Al doilea exemplu: Sfântul Ignatie Teoforul, un părinte apostolic care a fost episcop al Antiohiei în Siria. A fost arestat și-l duceau spre Roma, unde urma să fie mâncat de fiare în circ. Pe drumul către Roma a aflat că creștinii din Roma strângeau bani ca să-l răscumpere de la împărat. Noi, ce am face, dacă am fi fost în locul lui? Le-am fi zis: „bravo, creștinilor, să vă binecuvinteze Dumnezeu!„. El, în schimb, trimite o scrisoare creștinilor din Roma și le spune lucruri înfricoșătoare:

„Vă rog mult dați-mi prilejul de a mă jertfi pentru Dumnezeu, acum când jertfelnicul este pregătit. Vă rog să fiți pentru mine un cor al dragostei și să cantați imne Tatălui, în Iisus Hristos. Vreau nu doar să mă numesc creștin, ci să ma găsesc și să dovedesc prin fapte că sunt creștin. Vă rog mult lăsați-mă să mă fac hrană fiarelor, prin care Il voi putea dobândi pe Dumnezeu. Eu sunt grâul lui Dumnezeu și vreau să fiu măcinat de dintâi fiarelor ca să mă arăt pâine curată a lui Hristos. Si vă cer nu numai ca să nu faceți nimic ca să mă sloboziți, ci vă rog, dimpotrivă, să le lăsați pe fiare să mă mănânce și să devină mormântul meu, să îmi mănânce tot trupul și să nu mai îmi lase nimic. Acum voi fi un adevărat mucenic pentru Hristos. Implorați-L pe Hristos pentru mine ca, prin aceste fiare, să mă arăt jertfa lui Hristos. Abia acum încep să devin ucenic al lui Hristos. Cu nimic nu mă vor folosi plăcerile lumii, nici împărățiile acestui veac. E de preferat pentru mine să mor pentru Iisus Hristos decât să împărățesc peste tot pământul. Pe Acela Îl caut, Care a murit pentru noi, pe Acela Îl doresc, Care a înviat pentru noi. Acum se apropie ceasul să mă nasc în viața cea adevărata. Nu mă împiedicați să trăiesc. Să nu doriți să mor departe de Dumnezeu. Lăsați-mă să primesc lumina adevărată. Îndată ce voi ajunge lângă Dumnezeu voi deveni om adevărat. Îngăduiți-mi să imit patimile lui Hristos”.

In mod repetat spune: „dragostea mea a fost răstignită„. Si Îl numește pe Hristos dragoste. Spune:Acesta, dragostea, S-a răstignit pentru mine, de aceea nu mai există în lăuntrul meu dragoste pentru lucrurile materialnice. Ce poate vedea cineva in această epistolă? Este dumnezeiasca insuflare!

Al treilea exemplu, este martiriul Sfintei Perpetua. Este cel mai bun martirologiu care există. Specialiștii spun că a fost probabil scris de Tertulian. Si a fost scris mai întâi în limba greacă, după care a fost adus în latină. Perpetua era o aristocrată foarte nobilă. A murit în Africa, în Cartagina, în anul 202, și este prăznuită pe 1 februarie. Si a fost arestată împreuna cu alți 4 catehumeni. Avea doar 22 de ani și abia născuse, își alăpta pruncul. S-a născut dintr-o familie nobilă, trăia foarte luxos și a avut o căsătorie bună. A fost arestată pentru că fusese catehizată și apoi botezată. Tatăl ei i-a luat copilul și îi spunea: „întoarce-te pentru copilul tău„. Insă ea Îl iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe copilul său. Când a sosit ceasul muceniciei au fost duși cu toții în amfiteatrul plin de păgâni. Si, spune acolo martirologiu: „am intrat în amfiteatru ca și cum am fi intrat în cer„. Chipul ei strălucea de lumină. Perpetua înainta către mucenicie într-un mod nobil, ca o mireasă a lui Hristos. Si au dat drumul unui animal sălbatic, care a lovit-o și a trântit-o la pământ, și sângele curgea din trupul ei. Ea s-a ridicat puțin și a încercat să se acopere de rușine, ca sa nu se vada goliciunea. Nu de durere ci de rusine! Si a cerut un ac sa isi coase haina, să nu se vadă ruptura. Si și-a strâns părul, pentru că nu i se părea cuviincios să aibă parul dezlegat. In vremea aceea, când o femeie își purta părul despletit însemna că purta doliu. Si nu dorea să fie văzuta cu părul despletit, să arate că se tânguiește, că este în suferință. Ea era mireasa lui Hristos și vroia să I se înfățișeze frumoasă. Era în răpire dumnezeiască și, la un moment dat, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn spunea: „când vor slobozi acea fiară sălbatică ca să ne omoare?„. Si i s-a răspuns că a fost slobozită fiara și că a fost trântită la pământ. Si ea nu a crezut acest lucru, și spunea: „când s-a întâmplat asta? Este imposibil!”. Si, când a văzut rănile pe trupul ei, abia atunci și-a dat seama că a fost slobozită fiara. Si apoi au decapitat-o. Aceasta este mărturia martirologiului, care a fost întocmit în anul următor morții sale. Prima jumătate a scris-o ea însăși în închisoare, iar cele despre moartea sa le-a scris Tertulian, din câte se spune. Nu este un basm, o povestire care au scris-o alții ulterior. Ce dovedește acest martiriu al Sfintei Perpetua? Dovedește ceea ce numim insuflare, botezul Duhului, că era îmbătată cu Duhul Sfânt!
Al patrulea exemplu. Exista o epistola care a fost scrisă de un anonim către Diognet, care dorea să afle cine sunt creștinii. Si aici este descris cum sunt creștinii:

„Creștinii locuiesc pe acest pământ ca și cum ar fi într-o țară străină, ca și cum nu ar avea patrie. Ca cetățeni, participă la toate aspectele vieții sociale, dar trăiesc ca și cum ar fi niște străini. Orice țară străină este patria lor, și orice patrie este străină pentru ei. Trăiesc pe pământ dar cetatea lor este în cer. Se supun legilor fiecărei țări dar, prin modul lor de viață ,sunt mai presus de lege. Ii iubesc pe toți, și sunt prigoniți de toți. Sunt omorâți, dar ei sunt vii.”

Aceștia sunt creștinii! Si, această Epistolă îmi amintește de ceea ce spunea Apostolului Pavel, că nu avem aici cetate stătătoare și așteptam ceea ce va să vină. Si, tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur: „nu știm că viața prezentă este trecătoare?” E ca și cum am înnopta într-un hotel și a doua zi plecam. Șederea pe acest pământ este trecătoare, noi suntem străini în această lume. Nu suntem cetățeni ai acestei lumi ci trecători prin ea. Nu avem aici cetate, pentru ca cetatea noastră este sus, în ceruri. Aici pășim pe o cale. Există un text mai anarhic decât acesta? Este un anarhism creștin [o răzvrătire față de duhul lumii n.n.]. Cât de mult îmi place să fie cineva îmbătat în Hristos! Cât de mult îmi place să fie cineva anarhist în Hristos. Anarhist nu este cel care omoara lumea cu bombe – acesta este plin de ură, și de răutate, și de iad. Anarhist [în Hristos] este cel care are dumnezeiasca insuflare.
Am dat câteva pilde: cea a Apostolului Pavel, din care putem vedea insuflarea pe care o avea; cea a Sfântului Ignatie Teoforul, care era îndrăgostit de Hristos; exemplul Sfintei Perpetua care era o femeie distinsă, de 22 de ani, care abia devenise mamă și, de asemenea, Epistola către Diognet. Toate aceste scrieri ce arată? Arată ce este insuflarea!  
Creștinul trebuie să fie un om care are insuflare, să trăiască botezul Duhului, să fie îndrăgostit de Hristos. Aceasta este cea mai buna dragoste, să fie insuflat de dragostea lui Dumnezeu și de lucrarea Duhului Sfânt.

Sfântul Porfirie spunea că creștinul trebuie să se asemene unui poet, adică să aibă insuflare. Același lucru îl spuneau și Sfinții Paisie și Sofronie. Poetul, artistul are o permanentă inspirație. Oriunde ar merge el nu vede doar ceea ce vad ochii lui, ci ceea ce este dincolo de aceste realități. Există cu adevărat o altă realitate dincolo de ceea pe care o vedem. Una este realitatea și alta este cea ce vedem în mod nemijlocit, imediat. Ceea ce simțim în mod nemijlocit, prin simțuri, este faptul că mă vedeți și că mă auziți. Iar realitatea este cea pe care o vede prorocul, care este mai presus de simțire și de rațiune, fără să fie, desigur, desființate nici simțurile, nici rațiunea. Pictorul, oriunde ar merge se gândește la cea ce urmează să picteze, și se gândește mereu când se va întoarce la atelier ca să-și continue pictura. Astfel trebuie să fie și creștinul. Creștinul care nu este poet și artist nu este un adevărat creștin. Este un fals creștin. Ne-am umplut de falși creștini, de caricaturi de creștini.

Si, să vă dau un alt exemplu, care l-am preluat de la Sfântul Grigorie de Nyssa, care, la rândul lui l-a preluat de la un scriitor antic. Era în Alexandria un circar care îmbrăcase o maimuță în om, și o învățase să facă tot felul de exerciții excepționale. Si toți o aplaudau. Si se întrebau oamenii dacă este posibil să facă un om toate aceste lucruri.  La un moment dat, cineva și-a dat seama că nu este vorba de un om, ci de o maimuța îmbrăcată în om. Stăpânul ei ii pusese o mască pe față și nu se vedea că e maimuță – părea a fi om. Si, acel om, a aruncat o nuca în maimuță – și, știți cât de mult iubesc maimuțele nuca. Așa că a abandonat toate acrobațiile pe care le făcea, și s-a dus să mănânce nuca. Dar nu putea să o mănânce că avea masca pe față. Cu mâna și-a rupt masca, și toți au strigat: „aaa… nu e om, e maimuță!„. Si, spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „așa suntem noi creștinii„. Nu suntem oameni adevărați, ci purtăm masca de oameni. Si când întâmpinăm vreo problemă, sau o ispită, ne rupem masca de pe față și atunci dam la iveala adevăratul nostru sine. Așadar, trebuie să trăim cu insuflare!

Acum să vă spun ceea ce spunea Părintele Sofronie despre insuflare. Când mă duceam la Părintele Sofronie și spuneam: „Părinte, sunt foarte supărat!„, Părintele rădea și spunea: „Ți-ai pierdut insuflarea!. Si, ce înțelegea prin insuflare? Dragostea de Dumnezeu, rugăciunea, adică acest botez al Duhului. Atunci când cineva trăiește în acest chip, toate celelalte sunt amănunte. Când cineva este îndrăgostit nu-l mai interesează ce spune lumea. Trăiește beția dragostei. Cine este îndrăgostit de Dumnezeu toate celelalte lucruri le dă la margine. Nu este nesimțitor față de lume și față de istorie; toate le înțelege însă este sensibil față de veșnicie. Are o altă viață lăuntrică, pe care ceilalți nu o înțeleg.

Deci, spunea Părintele Sofronie:  „Suntem datori să păstram în același timp un foarte puternic avânt către Dumnezeu și în același timp, conștiința sărăciei noastre. Dacă suntem satisfăcuți cu sinele nostru, atunci rugăciunea încetează să mai fie ceea ce trebuie să fie. Si ce trebuie sa fie rugăciunea? Să fie ca explozia unui vulcan. Știți ce înseamnă să explodeze un vulcan?! Nu mai ține seama de nimic, trece peste tot ceea ce întâlnește înainte”.

Aceasta este rugăciunea: explozia unui vulcan.
Știm că în lăuntrul nostru se află omul cel vechi, pe care l-am moștenit de la Adam și Eva, și de aceea în lăuntrul nostru sunt toate patimile pervertite ale sufletului. Si spun: „refuz voinţa sângelui meu căzut și vreau ca în venele mele să curgă viaţa lui Dumnezeu” (P. Sofronie)Aceasta este insuflarea.
Ca să nu pierdeți binecuvântarea pe care v-a dat-o Dumnezeu, luptați-vă să păstrați orice gând care vă inspiră și să alungați orice gând care vă ucide„.

In tot ceasul vă vin gânduri. Tatăl meu spunea: „astăzi îngerul mi-a dat o insuflare„. Mai apoi, am talcuit acest cuvant al lui, după cuvintele Părintelui Sofronie. Vine un gând, ne tulbură și trăim iadul. Alungăm gândurile rele, asimilam insuflarea, și trăim raiul. Ce înseamnă insuflarea?

„Gândul nostru să fie acolo unde este Hristos. Atunci rugăciunea noastră va fi cu El, și nu va rămâne mult loc pentru patimi.” (P. Sofronie)

Cu adevărat, atunci când cineva este îndrăgostit de altcineva nu mai ține seama de nimic altceva. In fiecare zi și în fiecare noapte să ne gândim că Dumnezeu ne vede, ne aude rugăciunile și vede adâncul duhului nostru. Atunci când omul gândește așa, devine alt om.

Odată le spuneam monahilor:

„odată, un pelerin în Sfântul Munte le-a pus o întrebare mai multor Părinti duhovnicești: „care e cel mai important lucru în viața noastră?”. Si toți i-au răspuns: „este dragostea lui Dumnezeu, să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele”. Si, s-a gândit acel om: „dar nu am dragoste nici de rugăciune, nici de oameni. Ce să fac, cum să trăiesc, cum să mă mântuiesc?” Si, apoi a hotărât, și a zis: „voi lucra în lume ca și cum aș avea această dragoste”. Si, după 30 de ani, după asemenea nevoințe, Duhul Sfanț i-a dăruit harisma acestei dragoste.

Da, nu am dragoste, dar ce aș face, cum m-aș comporta dacă aș avea dragoste? Fac cutare lucru și cutare lucru și, mai târziu, Dumnezeu îmi va da harisma dragostei. Spunea Sfantul Paisie că Dumnezeu nu dăruiește harisme leneșilor. Ii cerem lui Dumnezeu: „dă-mi dragoste, dă-mi răbdare, dă-mi credință„. Si spunea că „Dumnezeu nu este un băcan, să ne dea ce-i cerem: ia fasole, ia linte...” „Dacă vrei asemenea harisme, îți trimit Eu niște ispite, și o să primești harismele după măsura în care ai suportat ispitele„.

In altă parte spunea Părintele Sofronie:

ceea ce caută sufletul nostru nu se mărginește la viața noastră de fiecare zi. Noi căutăm să fim cu Dumnezeu, și încercăm să dobândim în deplinătatea lor și cele lumești și cele dumnezeiești„. 

Problema în viața noastră este cum trecem de la relativ la absolut. De aceea Părintele vorbea de doua nivele: de nivelul psihologic și de nivelul ontologic, nivelul teologic. Si trebuie încontinuu să ne eliberam de acest nivel psihologic pentru a trece la cel teologic. Ce înseamnă nivel psihologic? A avea o perspectivă sentimentală, afectivă asupra tuturor lucrurilor: „de ce nu mă iubește?”, „de ce nu mi-a vorbit?”, „de ce nu m-a văzut?”, „de ce nu m-a invitat?” Acesta este un nivel psihologic. Trebuie să depășim acest nivel și să gândim altfel: nu „de ce nu mă iubește?” ci „de ce eu nu iubesc?„! Noi avem pretenția ca alții să se jertfească pentru noi, însă Hristos ne-a arătat că noi trebuie să ne jertfim pentru ceilalti. Aceasta este teologia deșertării de sine, a chenozei, și aceasta este insuflarea.
Si, spunea Parintele Sofronie:

„Atunci când ți se dă insuflarea, întreaga viață se umple de bucurie și lumină. Nu mai observăm amănuntele vieții. […] Un singur lucru are importanță: să păzim intensitatea rugăciunii și a pocăinței. Atunci moartea va deveni pentru noi mutare în Împărăția lui Dumnezeu, pentru care vom fi pregătiți prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos și prin chemarea numelui Sau”.

A venit o dată o doamnă la mine, la birou, și mi-a spus: „mi-e teamă de moarte„. Era tânără, era bolnavă, avea și copil, era medic de profesie și cunoașterea foarte bine simptomele bolii. Si mi-a spus: „mă tem de moarte„. Eu am stat un timp fără să-i vorbesc. Ce pot să-i spui unui asemenea om?! Sfântul Vasile cel Mare spunea că atunci când ne doare ochiul și medicamentul care îl punem pe ochi ne face să suferim. Eu i-am răspuns: „ai fost îndrăgostită vreodată? Ce relație era între voi?”. „Ce legătura are frica de moarte cu îndrăgostirea?„, „Trebuie să te îndrăgostești mai mult decât ai fost îndrăgostită de soțul tău„, „de ce anume, de cine să mă îndrăgostesc?”. I-am spus: „să te îndrăgostești de Arhanghelul Mihail. Să ți-l faci prieten pe Arhanghelul Mihail. Să-ți pui o icoană, să o săruți, să te închini, și să ți-l faci prietenul tău. Atunci nu-ți va mai fi frică de moarte, pentru că acela te va lasă să trăiești atât cât este de trebuință, iar atunci când va veni să te ia îți va fi prieten, și astfel îl vei simți„. A rămas fără grai, nu știa ce să-mi răspundă. Dar, acest lucru a tămăduit-o. 
Voi continua să spun ce spunea Părintele Sofronie despre insuflareViața noastră este organizata în jurul a câtorva patimi omenești, iar viața duhovnicească este la marginea acestei vieți lumești. Suntem datori să răsturnam această stare de lucruri și să așezam viața duhovnicească în miezul vieții noastre. Nu lăsați ca lucrurile lumii să vă împrăștie mintea. Concentrați-vă, adunați-vă cu rugăciunea voastră, dăruiți lui Dumnezeu toată energia voastră, într-o viață care să corespundă poruncilor lui Dumnezeu. Mintea noastră este într-o continuă luptă cu mintea vrăjmașului. Dacă dormim, îl lăsăm slobod pe vrăjmașul, care niciodată nu doarme, ca sa își facă treaba lui, și ne primejduim mântuirea. A venit Dumnezeu ca să vă dea puterea să vv țineți duhul, inima și mintea voastră în duhul lui Hristos. Atunci orice s-ar întâmpla, se va putea transforma foarte ușor în bine. Tot ce vi se pare descurajant va dispărea, de vreme ce va fi transfigurat de dorința voastră de a fi oriunde este Hristos. Păstrați toate acestea în conștiința voastră și viața voastră va fi plină de insuflare, nu doar în fiecare zi ci în fiecare clipă.Nu uitați aceste cuvinte: „Dumnezeu v-a dat timp să zidiți mântuirea voastră. Nu risipiți acest timp!” Aceasta este dumnezeiasca insuflare, aceasta este viața creștinului ortodox, acesta este botezul Duhului, aceasta este dragostea după Hristos. Aceasta este anarhia sănătoasă, acesta este drumul către desăvârșire. Aceasta înseamnă să fie cineva poet și artist în Hristos. Si, orice creștin care nu este poet și artist este un creștin care a eșuat. 

Am încercat să vă prezint ce reprezintă viața duhovnicească în epoca contemporană. La început mi s-a părut un subiect banal, obișnuit. Ce poate să spună cineva despre aceasta: viața contemporană, viața duhovnicească? Toate trebuie să se săvârșească în Hristos. Dacă nunta este în Hristos este o binecuvântare. Dacă monahismul este în Hristos este binecuvântare. Dacă nici una nici alta nu sunt în Hristos, sunt un eșec. Apostolul Pavel spunea că fiecare om are harisma lui. Unul să fie căsătorit, celălalt să fie necăsătorit, toate însă să fie în Hristos. Deci, ceea ce vroiam să spun este că se cuvine să devenim creștini cu insuflare dumnezeiască. Lumea de astăzi are nevoie de asemenea creștini, insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi niște creștini secularizați, iar secularizarea este mai rea decât durerea, decât sărăcia și decât vrăjitoria. Așadar, să devenim poeți și artiști îndrăgostiți în Hristos!

sursa: Roman Ortodox in Franta

Despre indreptatire – Sf. Paisie Aghioritul

sursa foto: aerapatera.wordpress.com

Parinte, la ce se refera unii atunci cand spun ca in Sfanta Scriptura nu exista indreptatire?

– Se refera la faptul ca, intr-un anumit mod, indreptatirea nu este justificata.

– Parinte, atunci cand ma indreptatesc, dupa aceea cuget ca indreptatirea nu este proprie monahului.

– Nu numai ca nu este proprie monahului, ci ea nu are nici o legatura cu viata duhovniceasca. Trebuie sa inteleg ca atunci cand ma indreptatesc, ma aflu intr-o stare duhovniceasca gresita. Tai comuniunea cu Dumnezeu si ma lipsesc de harul dumnezeiesc, pentru ca acesta nu vine intr-o stare duhovniceasca gresita. Din clipa in care omul justifica cele nejustificabile, se instraineaza de Dumnezeu. Intra izolator, cauciuc intre om si Dumnezeu. Poate trece curentul prin cauciuc? Nu. Se izoleaza. Nu exista un izolator mai puternic pentru harul lui Dumnezeu ca indreptatirea de sine. Este ca si cum ai ridica un zid prin care te desparti de Dumnezeu, prin care tai orice legatura cu El.

– Parinte, ne spuneti adeseori: “Sa incercam sa prindem cel putin temelia duhovniceasca”. Oare care este temelia duhovniceasca?

– Recunoasterea smerita a greselii si cel putin neindreptatirea intru cunostinta a omului atunci cand este vinovat si i se face observatie. A nu se indreptati atunci cand nu este vinovat si este invinuit, acesta este cel mai bun lucru. Cel ce se indreptateste pe sine nici vreo sporire nu are si nici launtric nu se odihneste. Nu ne va spanzura Dumnezeu pentru o greseala ce am facut-o, dar sa nu ne indreptatim pe noi insine pentru acea greseala si sa consideram aceasta (indreptatirea) un lucru firesc.

– Daca mi se spune ca am gresit in ceva, dar nu-mi pot da seama cat am gresit, oare sa intreb ca alta data sa iau aminte, sau sa tac?

– Daca ti se pare ca ai gresit douazeci si cinci la suta, dar in realitate ai gresit numai cinci la suta, oare nu ai nici un castig? Pune mai mult, ca sa fii mai sigura. Aceasta este lucrarea duhovniceasca ce trebuie s-o faci: sa afli greseala si sa te constrangi pe tine insuti.Altfel esti luat inainte, te indreptatesti si odihna nu afli.

– Parinte, atunci cand cineva are obisnuinta sa se indreptateasca, dar dupa aceea isi recunoaste greseala si se plange pe sine, aceasta il foloseste?

– Cel putin dobandeste experienta, si daca o pune in valoare se va folosi. Iar daca Dumnezeu va spune: “Deoarece si-a dat seama si s-a pocait, sa-i dau ceva“, atunci va lua si din casieria pocaintei.

Indreptatirea se datoreaza egoismului

– Parinte, atunci cand nu le dau dreptate altora pentru vreo fapta a lor, aceasta insemna ca am inima inasprita?

– Nu le dai dreptate altora si te indreptatesti pe tine? La Judecata de Apoi nici Hristos nu te va indreptati. Se poate ca intr-un anume moment inima omului sa se faca asemenea pietrei atunci cand o intampini cu rautate, si in alt moment sa devina foarte gingasa atunci cand o intampini cu dragoste. Sa dobandesti inima de mama. Vezi, mama pe toate le iarta si uneori se face ca nu vede.

Cine face lucrare duhovniceasca corecta afla circumstante atenuante pentru toti, tuturor le da dreptate, iar pe sine niciodata nu se indreptateste, chiar si cand are dreptate. Totdeauna spune ca este vinovat, pentru ca se gandeste ca pune in valoare prilejurile ce i se dau. Vede, de pilda, pe unul ca fura si se gandeste ca si el insusi, daca nu ar fi fost ajutat, ar fi furat mai mult decat acela, si spune: “Dumnezeu m-a ajutat pe mine, insa eu mi-am insusit darurile Lui. Si acesta este un furt mai mare. Diferenta este ca furtul aceluia se vede, in timp ce al meu nu se vede“. Astfel se osandeste pe sine si judeca cu ingaduinta pe aproapele lui. Sau daca va vedea la altul o neputinta, fie mica, fie mare, o justifica punand ganduri bune. Se gandeste ca si el insusi are multe neputinte pe care le vad ceilalti.Pentru ca de cauta cineva afla multe “strambaturi” in el insusi, asa incat sa-l poata indreptati cu usurinta pe aproapele. Cate si cate nu am facut! “Pacatele tineretii si ale nestiintei mele nu le pomeni, Doamne“.

– Parinte, atunci cand mi se cere sa fac o slujire si o fac cu ravna, dar din pricina grabei fac si o mica greseala pentru care mi se face observatie, si de aceea ma indreptatesc pe mine insumi.

– Ai pornit sa faci un bine si ai facut si o mica greseala. Primeste observatia pentru mica greseala, ca sa primesti plata intreaga. Diavolul e foarte viclean. Isi stie arta foarte bine. Sa nu-si puna el in valoare experienta atator ani? Te pune sa te indreptatesti ca sa pierzi folosul din binele ce l-ai facut. Cand vezi un om ud de transpiratie purtand pe umeri o greutate si tu te duci ca sa-l usurezi, ei, aceasta este oarecum un lucru firesc. Ai vazut greutatea pe care o ducea, ai fost miscat de marimea de suflet si ai alergat sa-l ajuti. Insa a ridica greutatea unui cuvant pe care ti-l va spune cineva pe nedrept, aceasta are cu adevarat valoare. Daca atunci cand ni se face observatie, imediat ne indreptatim, aceasta descopera ca avem inca in noi, vie si intreaga, cugetarea lumeasca.

– Parinte, cui se datoreaza indreptatirea?

– Egoismului. Indreptatirea este cadere si alunga harul lui Dumnezeu. Trebuie nu numai sa nu se indreptateasca cineva, ci sa si iubeasca nedreptatea care se face impotriva lui. Aceasta indreptatire ne-a scos din rai. N-a patit aceasta Adam? Cand Dumnezeu l-a intrebat: “Nu cumva ai mancat din pomul din care ti-am spus sa nu mananci?”, acela nu a spus: “Iarta-ma Dumnezeul meu! Da, am gresit!”, ci s-a indreptatit: “Femeia pe care mi-ai dat-o, a spus, aceea mi-a dat si am mancat“. Ca si cum ar fi spus: “Tu esti vinovat ca ai facut-o pe Eva”. Oare Adam a fost obligat sa asculte in aceasta de Eva? Dumnezeu o intreaba si pe Eva si aceasta raspunde: “Sarpele m-a inselat” . Daca Adam spunea: “Am gresit, Dumnezeul meu“, si daca spunea si Eva: “Eu am gresit“, toate s-ar fi aranjat. Dar imediat a aparut indreptatirea si iarasi indreptatirea.

– Parinte, cine este de vina atunci cand cineva nu-si da seama ce mare rau este indreptatirea?

– Cine este de vina? El este de vina! Atunci cand cineva se indreptateste mereu pe sine si crede ca ceilalti nu inteleg, ca toti sunt nedrepti si el este cel care sufera, este victima, de aici incolo unul ca acesta este de necontrolat. Si care este lucrul ciudat? In timp ce el insusi a nedreptatit si este vinovat, tot el spune: “Eu as fi primit nedreptatea, dar nu vreau sa fie osandit acela“. Adica incearca sa se indreptateasca, chipurile din dragoste, ca sa-si vina in simtire celalalt, de care crede ca a fost nedreptatit, si sa nu se osandeasca. Sau incepe sa dea o gramada de explicatii, ca nu cumva celalalt sa inteleaga ceva gresit si sa se… osandeasca! Vedeti ce lucrare fina face diavolul?

Cel care se indreptateste nu poate fi ajutat duhovniceste

Am observat ca astazi si cei mici si cei mari pe toate le justifica cu o gandire satanica. Diavolul pe toate le explica in modul sau personal si astfel se afla in afara realitatii.Indreptatirea este o talcuire satanica.

– Si cum se face, Parinte, ca unii la fiecare cuvant afla replica?

– O, este infricosator sa discuti cu un om care s-a obisnuit sa se indreptateasca! Este ca si cum ai vorbi cu un indracit. Cei care se indreptatesc – Dumnezeu sa ma ierte – il au de staret pe diavolul. Sunt niste oameni chinuiti. Nu au pace inlauntrul lor. Iar din aceasta au facut o stiinta. Adica precum un hot nu doarme toata noaptea si se gandeste cum poate reusi sa fure, tot astfel si acestia se gandesc mereu cum sa-si indreptateasca o greseala sau alta a lor. Sau precum cineva se gandeste cum sa afle ocazia de a face un bine sau cum sa se smereasca, acestia, dimpotriva, se gandesc cum sa justifice pe cele ce nu se pot justifica. Se fac avocati! N-o poti scoate la capat cu unii ca acestia. Este ca si cum ai vorbi cu diavolul insusi. Ce-am patit cu unul! In timp ce ii spuneam: “Ceea ce faci nu este corect, la cealalta trebuie sa iei aminte, nu mergi bine. Trebuie sa faci asta si asta…“, acela pentru orice afla indreptatiri si la sfarsit imi spune: “Nu mi-ai spus ce sa fac”. “Bre, omule, oare ce vorbim de atatea ceasuri? Iti spun greselile tale, ca nu mergi bine si mereu te indreptatesti. Trei ceasuri m-ai sufocat, m-ai topit! Cum nu ti-am spus ce sa faci?” Sa-i spui pilde ca sa-i dai sa inteleaga ca nu este decat egoism satanic in felul cum infrunta lucrurile, ca primeste influente diavolesti si ca, daca nu se schimba, se va pierde, si in cele din urma sa spuna: “Nu mi-ai spus ce sa fac“! Cum sa nu explodezi? (…) Sa suferi pentru un indurerat, aceasta are sens. Dar ca sa te topesti cu acesta, sa-i spui atatea si atatea si in cele din urma sa-ti spuna:“Nu mi-ai spus ce sa fac”, si sa justifice cele ce nu se pot justifica! In felul acesta din om se face diavol. Infricosator! Daca s-ar gandi numai la osteneala pe care o faci – ca sa nu mai vorbim de durere – ca sa-l ajuti, s-ar schimba putin. Desi te vede ca suferi, te ostenesti, te chinuiesti, nu ia in seama nimic.

– Parinte, atunci cand cineva se indreptateste pentru o neoranduiala pe care a facut-o si-i spun: “Aceasta este indreptatire”, dar acela continua sa se indreptateasca, incercand sa demonstreze ca aceea nu este indreptatire, oare este cu putinta ca unul ca acesta sa se mai indrepte?

– Cum sa se indrepte? Isi da seama ca este in greseala, pentru ca se chinuieste, dar din egoism nu vrea sa recunoasca. Este foarte infricosator!

– Da, dar spune: “Nu ma ajuti. Vreau sa ma ajuti. Nu m-ai chemat ca sa discutam, pentru ce ma dispretuiesti?”.

– Ei, aceasta tot de la egoism porneste. Adica este ca si cum ar spune: “Eu nu sunt vinovat, tu esti vinovat ca nu merg bine“. Acolo ajunge. Lasa-l. Nu trebuie sa te preocupi de el, pentru ca nu poate fi ajutat. Pentru un astfel de suflet duhovnicul sau staretul nu are nici o raspundere. Acesta este egoism satanic, nu omenesc. Egoism omenesc are si acela care nu se va smeri sa spuna “iarta-ma”, dar cel putin nu va vorbi ca sa se indreptateasca. Cel care se indreptateste pe sine atunci cand greseste isi schimba inima sa in refugiu diavolesc.Daca nu-si va zdrobi eul sau va continua sa greseasca mai mult si se va zdrobi fara folos de insusi egoismul sau. Cand cineva nu stie ce mare rau este indreptatirea, are circumstante atenuante. Dar cand stie sau i-o spun altii, atunci nu are circumstante atenuante.

Este trebuinta de multa atentie atunci cand mergi ca sa ajuti pe cineva care a invatat sa se indreptateasca, pentru ca uneori se intampla urmatorul lucru: daca se indreptateste inseamna ca are mult egoism, si cand ii spui ca ceea ce a facut nu este corect va spune si alte minciuni si alte indreptatiri pana ce iti va dovedi si aceea si cealalta, ca sa apara nevinovat. Dar in felul acesta tu, care ai mers sa-i dovedesti ca greseste, te faci pricina sa se faca mai egoist, mai mincinos. Din clipa in care vei vedea ca isi continua indreptatirile, nu mai este nevoie sa-i dovedesti nimic. Fa numai rugaciune ca sa-l lumineze Dumnezeu.

Explicatie si indreptatire

– Parinte, de multe ori, atunci cand mi se face o observatie, mi se pare ca trebuie sa dau explicatii si spun: “Da, asa este, dar…”.

– Ce-ti trebuie pe “dar”? “Dar” nu are… sare si pe toate le preschimba in sensul cel rau.Sa spui: “Iarta-ma, si cu rugaciunile Sfintiei Voastre alta data voi lua aminte”.

– Parinte, atunci cand cineva trage o concluzie gresita despre o actiune a mea, trebuie sa explic cum am actionat?

– Daca ai putere duhovniceasca, adica smerenie, sa primesti cum ca tu ai gresit si sa nu vorbesti. Lasa ca sa te indreptateasca Dumnezeu. Daca nu vorbesti tu, va vorbi Dumnezeu dupa aceea. Vezi, Iosif , atunci cand fratii lui l-au vandut, oare a spus: “Sunt fratele lor; nu sunt rob. Tatal meu ma iubea mai mult decat pe ceilalti copii ai lui”? Nu a vorbit, dar dupa aceea a vorbit Dumnezeu si l-a facut imparat. Ce crezi? Oare Dumnezeu nu poate descoperi adevarul? Si daca Dumnezeu descopera adevarul pentru folosul tau, bine. Dar daca nu-l descopera, tot pentru folosul tau va fi. Cand te nedreptateste cineva, sa te gandesti ca nu te nedreptateste din rautate, ci pentru ca asa a vazut el lucrurile. Apoi, daca nu are rautate, Dumnezeu il va vesti, va intelege ca a nedreptatit si se va pocai. Numai cand exista rautate Dumnezeu nu vesteste, pentru ca frecventa in care lucreaza Dumnezeu este smerenie-dragoste.

– Parinte, este bine sa cer explicatii dupa o rea interpretare?

– Ti s-a stricat gandul cel bun?

– Nu.

– Daca nu ti s-a stricat gandul, nu este nevoie sa-ti explice nimeni. Daca ti s-a stricat,atunci este bine sa ti se dea o explicatie, ca sa nu se strice si mai mult.

– Parinte, daca nu explici ca sa te indreptatesti pe tine, dar spui cum ai infruntat o oarecare imprejurare, cum ai actionat etc.?

– Nu-i nevoie. Este mai bine sa spui: “Iarta-ma” si sa nu explici. Numai daca ti se cere sa dai explicatii, atunci cu smerenie sa spui cum s-a intamplat.

– Parinte, cand anume trebuie sa explice cineva?

– Cand apare o rea interpretare care ii priveste pe altii, atunci se impune o explicatie ca sa fie ajutata situatia. Sau cand cineva este sensibil, are si putin egoism si nu poate suporta invinuirea daca nu vorbeste; atunci este mai bine sa explice cum a actionat.

– Parinte, uneori nu putem deosebi indreptatirea de explicatie.

– Indreptatirea nu aduce odihna in suflet, in timp ce explicatia aduce odihna si pace.

Cel ce se cerceteaza corect pe sine nu se indreptateste

– Parinte, cum de se intampla ca in timp ce imi simt neputinta ma indreptatesc?

– Nu-ti simti neputinta, de aceea te indreptatesti. Daca ai simti-o, nu te-ai fi indreptatit pe tine. Ne iubim pe noi insine; nu vrem sa avem greutati; nu iubim osteneala. De multe ori vrem sa dobandim avutie fara osteneala. Cel putin sa recunoastem ca, asa cum infruntam lucrurile, nu mergem bine duhovniceste si sa ne smerim. Dar nu exista nici osteneala, nici recunoastere.

– Se poate ca cineva sa se cerceteze, sa se examineze pe sine si apoi sa se indreptateasca?

– Cel ce se cerceteaza corect pe sine nu se indreptateste. Si iata, sunt unii destepti, foarte isteti, care fac cele mai mari neghiobii. Pentru ca este si interesul. “Fac precum imi convine, precum este in interesul meu”.

– Parinte, cel ce se indreptateste nu isi vede caderile in nevointa sa?

– Orice ar face, il inseala diavolul si le justifica pe toate, si vointa, si incapatanarea, si egoismul si minciuna.

– Nu l-ar fi ajutat daca s-ar fi oglindit pe sine in cartile Sfintilor Parinti si mai ales in Sfanta Scriptura?

– Pentru unul care gandeste corect, duhovniceste, toate problemele i se rezolva din Sfanta Scriptura si din cartile Sfintilor Parinti. Acolo le vede pe toate foarte limpede.Insa pe unul care nu face lucrare duhovniceasca si sufletul nu il are curatit, nu-l ajuta nici Sfanta Scriptura, pentru ca pe toate le explica anapoda. Este mai bine sa-si spuna gandul sau duhovnicului si sa nu explice singur cele pe care le citeste. Daca citeste, de pilda, Vechiul Testament, le poate explica in mod viclean pe cele citite si astfel sa se intineze. Am bagat de seama ca unii iau ceva din cele duhovnicesti pe care le citesc si le explica cum le convine. Nu ca nu i-ar duce mintea sau nu ar intelege cele pe care le citesc, insa le explica asa, ca sa se indreptateasca pe ei insisi. Lucru infricosator! Dar si pe cele duhovnicesti ce le aud, rar le prind corect. Sa presupunem ca istorisesc o intamplare, ca sa accentuez ceva. In timp ce eu altceva vreau sa accentuez, unii cauta sa afle ceva din toata intamplarea de care sa se prinda si sa-si indreptateasca un cusur, o greseala, ca astfel sa-si odihneasca patimile lor. Nu se gandesc ca acela despre care am spus ceva nu a luat aminte si a ajuns acolo unde a ajuns, ci spun: “Daca exista oameni cu o stare atat de rea, atunci noi suntem foarte bine“, si astfel se indreptatesc pe ei insisi. Diavolul afla o multime nemasurata de indreptatiri.

Indreptatirea nu aduce odihna

Cel care se indreptateste pe sine nu afla odihna. Nu are mangaiere. Pe cel care se indreptateste pe sine, sinea lui il indreptateste? Sinea lui, constiinta lui nu-l indreptatesc si nu are odihna. Iar aceasta arata ca este vinovat. Cum le-a randuit Dumnezeu! A dat omului constiinta. Infricosator! Cineva poate reusi ceea ce doreste, fie in chip barbar, fie cu viclenie, fie cu lingusire, dar nu va afla odihna. Din aceasta el singur poate depista ca nu merge bine.

Atunci cand cineva primeste nedreptatea este ca si cum ar primi o avere duhovnicesca si se bucura. In timp ce atunci cand se indreptateste pe sine este ca si cum ar cheltui ceva din averea sa si nu simte bucurie. Vreau sa spun ca nu are odihna duhovniceasca pe care ar fi avut-o daca nu s-ar fi indreptatit pe sine. Cu cat mai mult atunci cand nu are dreptate si se indreptateste pe sine! Aduna urgia lui Dumnezeu, pentru ca atunci se face o rapire; risipeste o avere care i se da. Oare cel care risipeste afla odihna?

Prin indreptatire omul orbeste sufleteste. Chiar de ar omori si un om, diavolul ii da dreptate. “Cum de l-ai suferit atata timp?”, ii spune. “Trebuia sa-l omori mai devreme”. Si se poate sa vrea sa mai ia si plata de la Hristos pentru ani in care l-a suferit pe acela! Ai inteles? Acolo ajunge.

– Parinte, daca cel ce se indreptateste pe sine se chinuieste, de ce primeste acest chin al constiintei?

– Este obisnuinta. Ca s-o tai trebuie vointa. Si trebuie sa invete nu numai sa nu se indreptateasca, ci sa se si aranjeze in mod corect. Daca nu se indreptateste, dar inlauntrul lui crede ca a fost nedreptatit, atunci este mai rau. Pentru ca, daca se va indreptati, celalalt ii va putea spune ceva si astfel se va putea cunoaste pe sine si va putea iesi din inselare. Altfel, poate sa nu vorbeasca, dar inlauntrul sau sa spuna: “Am dreptate, dar nu vorbesc, pentru ca am superioritate”, si ramane astfel in inselare.

Sa luam greseala asupra noastra

– Parinte, ieri ati spus ca altceva este rabdarea si altceva suportarea. La ce v-ati referit?

– Rabdare nu este suportarea cuiva. Cand spun ca suport pe cineva, este ca si cum as spune: “Acela este vai de el, eu sunt bine si-l suport”. Rabdarea adevarata este sa simt vinovatie pentru starea lui si sa ma doara pentru el. Aceasta are multa smerenie si dragoste, si atunci primesc harul lui Dumnezeu si este ajutat si celalalt. Sa presupunem ca vad pe cineva schiop sau surd sau drogat; trebuie sa gandesc: “Daca as fi fost eu intr-o stare duhovniceasca buna, as fi rugat pe Dumnezeu si l-ar fi facut bine“, pentru ca Hristos a spus: “Va voi da putere sa faceti minuni mai mari decat Mine” , si astfel vine durerea, dragostea pentru acela. In timp ce, daca spun: “Ei, ce sa-i fac, este infirm, sa stau putin alaturi de el; de altfel voi avea si plata“, atunci il suport pe aproapele si ma indreptatesc pe mine insumi ca mi-am facut datoria.

– Parinte, intotdeauna ajuta sa iei asupra ta orice vina?

– Da, daca o poti duce, ajuta mult. Sa te defaimi pe tine insuti in toate. Sa iei greseala de la celalalt, s-o arunci asupra ta si sa-L rogi pe Hristos sa-ti dea putere s-o duci. Si atunci cand vei lua asupra ta mai multa greutate decat ai gresit sau, chiar de nu ai gresit, dar crezi intr-un anumit fel ca ai gresit, atunci niciodata nu te vei umfla, nu te vei mandri, ci vei avea din belsug harul lui Dumnezeu. Insa trebuie sa iei aminte, sa vezi daca poti ridica mai multa greutate. Pentru ca de nu poti, vei patimi hernie, hernie de disc…

– Care este hernia si care este hernia de disc in cazul acesta?

– Daca, de pilda, iei asupra ta o greseala pe care nu o poti duce si nu dai nici o explicatie, dupa aceea vei murmura, te vei revolta, vei judeca…

– Dar daca explic, aceasta nu va fi indreptatire?

– Ei, cauta sa justifici ceea ce nu poti duce, iar pe cealalta s-o lasi. Daca, de pilda, cineva este sensibil, sa caute sa duca atat cat poate; sa nu faca pe grozavul. Sa se cerceteze pe sine si sa se nedreptateasca cu discernamant, potrivit cu greutatea ce o poate duce, ca sa nu-l incovoaie vrajmasul cu sensibilitatea exagerata, sa-l arunce in deznadejde si astfel sa-l netrebniceasca.

Parinte, uneori nu numai ca imi vine greu sa primesc nedreptatea, ci chiar pun responsabilitatea vreuneia din caderile mele pe altul.

– Voi nu numai ca nu purtati din dragoste traista celuilalt, ci vreti sa dati traista voastra cea grea nu numai celui sanatos, ci si celui bolnavicios. Este trebuinta sa dobandesti barbatie duhovniceasca ca sa iei asupra ta toata responsabilitatea pacatului tau. Cu cat adaugam mai multa greutate asupra noastra luandu-ne asupra-ne greselile altora, cu atat mai mult si Bunul Dumnezeu ne usureaza povara si simtim veselie dumnezeiasca.

Purtarea din dragoste de catre cineva care are puteri trupesti a doi saci de ciment in spate, ca sa-l usureze pe unul slab, care nu poate ridica greutate, nu are atata valoare precum are purtarea greutatii greselii aproapelui si insusirea ei de catre acesta, care apare inaintea oamenilor ca vinovat. Iar aceasta este o mare virtute, o mare smerenie.

Intr-o manastire cu viata de obste din Sfantul Munte un oarecare frate incepator i-a vorbit odata urat tipicarului , care era si ieromonah, pentru ca in vreme ce citea la strana i-a aratat care condac sa-l puna mai intai. Desi a voit sa-l ajute, acela si-a iesit din fire. Dupa slujba fratele s-a inchis manios in chilia asa. Tipicarul s-a intors spre sine, a luat greutatea asupra sa si s-a mahnit, gandindu-se ca el a fost pricina impotrivirii fratelui. Il mustra in adevar constiinta. Si desi ca tipicar avea raspundere pentru slujba, nu a tinut seama de raspundere si si-a spus: “Eu sunt vinovat pentru ca s-a maniat fratele“. Si s-a dus la chilia fratelui sa-i faca metanie. Acela insa incuiase usa si nu deschidea. Atunci s-a asezat langa usa si a asteptat de dimineata pana la orele trei dupa-amiaza, cand toca pentru vecernie, si cand fratele a fost nevoit sa iasa. Tipicarul cazu la picioarele lui, ii facu metanie si-i spuse: “Sa ma ierti, frate, ca eu am gresit!“. Asa vine harul lui Dumnezeu”.

fragm. din “Nevointa duhovniceasca“, Cuviosul Paisie Aghioritul

Toţi am ajuns ca necuraţii şi toate faptele dreptăţii noastre ca un veşmânt întinat… (Is. 64, 5)

Sfântul Paisie Aghioritul: „Ştiinţa să fie valorificată în viata duhovnicească”

din cartea „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”, Cuviosul Paisie Aghioritul

Tot răul începe de la minte, atunci când ea se învârte numai în jurul ştiinţei şi este cu desăvârşire îndepărtată de Dumnezeu. Iata de ce aceşti oameni nu-şi găsesc pacea şi echilibrul lăuntric. Atunci insa când mintea se învârte în jurul lui Dumnezeu, oamenii folosesc ştiinţa atât pentru cultivarea lor lăuntrică, cât şi pentru binele lumii, pentru că într-un asemenea caz mintea este sfinţită.

– Adică, Părinte, ştiinţa nu îl ajută pe om?

– Ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult. Am cunoscut suflete cu o mare limpezime a minţii, cu toate ca învăţaseră puţine lucruri. Cei ce şi-au tulburat mintea cu ştiinţa, fireşte că vor avea mai multe unelte pentru lucru atunci când, cu Harul lui Dumnezeu, se vor limpezi. In timp ce, dacă nu se vor sfinţi uneltele, daca nu se sfinţeşte cunoaşterea, vor putea fi folosite numai pentru lucrarea lumească, nu şi pentru cea duhovniceasca. Dacă intră la mijloc neliniştea cea buna, atunci ele se sfinţesc repede. Cei care dau întâietate instruirii lor lăuntrice, instruirii sufletului, folosind şi cultura exterioară pentru instruirea lor lăuntrică, repede se schimbă duhovniceşte. Dacă se mai nevoiesc şi duhovniceşte, atunci ajută eficace multă lume, fiindcă scot lumea din stresul iadului şi o conduc la veselia paradisiacă. De multe ori se poate ca aceşti oameni ai lui Dumnezeu să aibă mai puţine diplome, dar să ajute mai mult, pentru că au mult Har, iar nu multe hârtii. Lumea s-a umplut de păcat si este nevoie de multă rugăciune şi nevoinţă duhovniceasca. Cele scrise sunt bancnote de hârtie, iar valoarea lor va depinde de „garanţia în aur” pe care o avem. Prin urmare, este nevoie de lucru în „mina” sufletului.

Imi aduc aminte că la Mănăstirea Esfigamenu era un batranel atât de simplu, încât chiar si Înălţarea Domnului o socotea a fi o sfântă. Rostea rugaciunea: „Sfântă a lui Dumnezeu, roaga-te pentru noi!”, cu siragul de metanii. Acest bătrân slujea la bolniţă si  s-a intâmplat odată să nu aibă ce să-i dea sa mănânce unui frate bolnav. Atunci coboară scarile, deschide fereastra dinspre mare, îşi întinde mâinile şi spune: „Sfânta mea Înălţare, dă-mi un peştişor pentru fratele!”  Şi indata – o, minunile Tale, Doamne! – un peşte mare sare în mâinile lui. Ceilalţi care l-au văzut au rămas încremeniţi. Dar el îi privea şi zâmbea ca şi cum le-ar fi spus: „Ce lucru ciudat ati văzut?”. Noi insa avem cunostinţe, ştim când se prăznuieşte sfântul cutare, cum a mărturisit cutare, când s-a petrecut Înălţarea, unde s-a petrecut şi cum, şi cu toate acestea nici măcar un peştişor mic nu putem dobândi într-acest chip. Acestea sunt faptele neobişnuite ale vieţii duhovniceşti, fapte pe care raţiunea intelectualilor, care sunt plini de sine şi nu de Duhul Sfânt, nu le poate cuprinde, pentru ca au cunoştinţa lumească cea stearpă împreunată cu boala duhovnicească lumească.

Sfantul Paisie Aghioritul: Cand prinde blestemul si cum se slobozeste cineva de blestem, deochiul si binecuvantarea

din cartea „Cu durere si dragoste pentru omul contemporan”, Cuviosul Paisie Aghioritul

– Parinte, cand prinde blestemul ?

– Blestemul prinde atunci cand exista la mijloc nedreptatea. Daca, de pilda, o oarecare femeie isi bate joc de alta ce este mahnita sau ii face vreun rau, iar cea mahnita o blesteama, s-a terminat, se pierde neamul ei. Adica atunci cand fac rau cuiva, si acela ma blesteama, se prind blestemele lui. Ingaduie Dumnezeu si se prind, precum de pilda ingaduie ca unul sa omoare pe altcineva. Cand insa nu exista nedreptate, atunci blestemul se intoarce la cel ce l-a rostit.

– Si cum se slobozeste cineva de blestem ?

– Prin pocainta si spovedanie. Cunosc multe cazuri de oameni care s-au chinuit din pricina blestemelor, deoarece au fost vinovati, dar care, atunci cand au inteles ca au fost blestemati, s-au pocait, s-au spovedit si s-au indepartat. Daca cel ce a fost vinovat spune: „Dumnezeule, am facut asta si asta, iarta -ma”, si se spovedeste cu durere si sinceritate, atunci Dumnezeu il va ierta. El este Dumnezeu.

– Este pedepsit numai acela care primeste blestemul sau si acela ce il spune ?

– Cel ce primeste blestemul se chinuieste in viata aceasta. Iar cel ce a blestemat se chinuieste si in viata aceasta si se va chinui si in cealalta, pentru ca va fi pedepsit de Dumnezeu ca un ucigas, daca nu se va pocai si spovedi. Pentru ca, sa zicem, poate cineva sa te necajeasca, insa tu, cu blestemul ce i-l dai, este ca si cum ai lua pistolul si l-ai omori. Cu ce drept faci asta ? Orice ar fi facut celalalt, nu ai dreptul sa-l omori. Ca sa ajunga sa blesteme cineva, inseamna ca are rautate. Cineva blesteama atunci cand o spune cu patima, cu inversunare.

Blestemul cand vine de la omul care are dreptate are mare putere; mai ales blestemul vaduvei. Imi aduc aminte de o batrana care avea un calut si il lega la marginea padurii sa pasca. Fiindca era putin zburdalnic, l-a legat cu o funie mai tare. Odata au mers trei femei in padure sa taie lemne. Una era bogata, una vaduva, iar cealalta orfana si foarte saraca. Au vazut calul ce era legat cu funia si pastea si au zis: „Nu luam funia sa legam lemnele ?” Au taiat-o in trei, si fiecare din ele au luat cate o bucata sa isi lege sarcina ei. Fireste, calul a fugit. Cand a venit batrana si n-a aflat calul, s-a mahnit mult. A inceput sa-l caute peste tot; s-a ostenit mult pana sa-l gaseasca. In cele din urma, dupa ce l-a aflat, a spus suparata: „Pe ceea ce a facut asta s-o duca cu aceeasi funie „. Intr-o zi, fratele femeii bogate facea glume cu o pusca, crezand ca e goala – era din cele ce le lasasera italienii – si a impuscat-o pe sora-sa in gat. Trebuia s- o duca la spital si trebuia funie ca sa o lege pe o scara de lemn. In ceasul acela s-a gasit o bucata de funie, aceea furata, dar n-a ajuns. Au adus si cele doua vecine ale ei cele doua bucati furate si au legat-o de scara si au dus-o la spital. Asa s-a infaptuit blestemul batranei: „Sa o duca cu aceeasi funie „. In cele din urma a murit sarmana; Dumnezeu s- o odihneasca. Vedeti, a prins blestemul la cea bogata, care nu avea nevoie materiala. Celelalte isi aveau saracia lor, avusesera oarecare indreptatire.

Boli şi nenorociri din blestem

Multe boli carora medicii nu le găsesc pricina pot fi din blestem. Cum să găsească medicii blestemul? Odată mi-au adus la Colibă un paralizat. Un bărbat zdravăn nu putea sta jos. Trupul ii era intepenit ca un lemn. Unul il ducea in spate, iar altul il tinea de picioare. I-am pus două lemne de care s-a sprijinit, sarmanul. Cei care il insoteau mi-au spus: „De la vărsta de 15 ani este in starea acesta si au trecut 18 ani de atunci”. Dar cum să pătească aceasta fără nici o pricină?”, am intrebat. „Nu se poate. Ceva se intămplă aici”. Am căutat pe ici-pe colo şi am aflat că il blestemase cineva. Ce se intamplase? Odată, pe cand mergea cu autobuzul la şcoală, stătea intins pe o banca. La o statie s-au urcat un preot in vărstă şi un bătrăn şi stăteau in picioare lăngă el. Atunci cineva i-a spus: „Scoală-te, să stea vărstnicii!”. Acela insă s-a intins si mai mult pe bancă, fără să dea importantă la cele zise. Atunci bătrănul care stătea in picioare ii spune: „Intins să rămăi şi niciodată să nu poti şedea!”. Şi blestemul a prins. Vezi, tănărul a fost obraznic. Ca şi cum ar fi spus: „De ce să mă scol, dacă am plătit locul?”. Da, dar şi celălalt a plătit, şi este in vărstă, respectabil şi stă şi in picioare, iar tu eşti un copil mic de 15 ani şi stai jos. „Aceasta este pricina, i-am spus. Caută să te pocăieşti, dacă vrei să te faci bine. Este nevoie de pocăintă”. Sărmanul, de indată ce şi-a dat seama şi şi-a recunoscut greşala, s-a şi făcut bine.

Căte de acestea ce se intamplă azi, nu sunt din blestem şi din supărare peste măsură! Cand se distrug familii intregi sau mor multe persoane intr-o familie să ştiţi că se intămplă aceasta fie din nedreptate, fie din vrăji, fie din blestem. Un tată avea un copil ce nu mai stătea acasa. Odată tatăl său ii spune foarte supărat: „Sa vii odată pentru totdeauna!”. În noaptea aceea, băiatul venind acasă, exact in fata casei sale l-a lovit o maşină şi a murit. Prietenii lui l-au ridicat şi l-au dus in casa. A venit după aceea si tatal lui la Coliba mea si plăngea. „Copilul a murit in fata uşii casei mele”, spunea. Cercetandu-l mi-a spus mai apoi: „I-am spus un cuvant”. „Ce i-ai spus?”, l-am intrebat. „M-am inverşunat ca umbla noaptea si i-am spus: „Să vii odata pentru totdeauna!”. „Nu cumva a fost din aceasta?”. „Ei, din ce altceva? i-am spus. Caută să te pocăieşti şi să te spovedesti”. Vedeţi, i-a spus numai aceste cuvinte: „De data aceasta să vii odată pentru totdeauna”, si l-au adus pe copil mort. Şi după aceea durere şi plans pe tatăl lui.

Blestemul părintilor prinde mult

Să ştiti că blestemul părintilor prinde mult; chiar şi supărarea lor. Chiar dacă nu l-ar blestema părintii pe copil, doar de s-ar inverşuna impotriva lui, copilul nu va vedea zile senine, ci viata lui va fi numai un chin. Se va chinui mult in viata aceasta. Fireşte, se va uşura in cealaltă viată, pentru că achită aici ceva. Se implineşte cuvantul pe care-l spune Avva Isaac: „Mănancă din iad”, adică imputinează din chinul iadului prin chinurile de aici, din această viată. Pentru că si chinul din viata aceasta mănancă din iad. Adică atunci cand lucrează legile duhovniceşti, se micşorează putin din iad, din chinuri. Părintii care dau pe copiii lor „necuratului” ii fagaduiesc diavolului si apoi diavolul are drepturi asupra lor. „Mi l-ai fagăduit”, iti spune. In Farasa era o familie. Aveau un copil care plangea, iar tatăl lui îl dădea „necuratului”. Şi iată ce s-a intamplat. Odată cand tatăl său l-a trimis pe copil „necuratului”, a ingăduit Dumnezeu ca să dispară copilul din leagăn. Atunci nenorocita mamă se duce la Hagi-efendi (asa il numeau pe Sf Arsenie Capadocianul) spunandu-i: „Hagi-efendi, să am binecuvântarea ta, mi-au luat diavolii copilul”. S-a dus Hagi-efendi, a citit rugăciuni deasupra leagănului şi s-a intors copilul. Treaba aceasta se facea mereu. Sărmana mamă spunea: „Hagi-efendi, să am binecuvântarea ta, cat o să mai meargă aceasta?”. „Eu nu obosesc să vin, ţie iti vine greu să vii să mă chemi? Va obosi diavolul şi il va lasa”. De atunci nu mai dispărea copilul. După ce s-a făcut mare ii spuneau: „chipul diavolului”. Tulbura tot satul; ii zăpăcea pe toti. Ce a mai tras şi tatăl meu cu el(tatal parintelui Paisie a fost primarul comunei Farasa) !” Mergea la unul şi-i spunea: „Cutare a spus aşa despre tine”. Mergea şi la altul şi spunea la fel. După aceea se certau unul cu altul şi se băteau. Cand acei oameni pricepeau aceasta, mergeau la el ca să-l prindă şi sa-l pedepsească. Dar acesta ii sucea şi ii făcea ca aceia să-şi ceară iertare de la el. Atat de indrăcit era. Chipul diavolului. A iconomisit Dumnezeu ca şi ceilalti să vadă in continuare urmările, ca să le vină mintea la cap, să se infraneze pe ei inşişi şi să fie foarte atenti. Acum, cum il va judeca Dumnezeu pe acesta, este alt subiect. Fireşte ca are şi multe circumstante atenuante.

Cea mai mare avere pentru lume este binecuvântarea părinţilor. După cum in viata monahiceasca cea mai mare binecuvăntare este să primeşti binecuvăntarea stareţului tău. De aceea se spune: „Să iei binecuvantarea părinţilor”. O mamă, imi aduc aminte, avea patru copii şi se plangea, sărmana. „Voi muri de supărare, imi spunea. Nu s-a căsătorit nici un copil. Fă rugăciune”. Văzănd că este o femeie văduvă cu copii orfani, mi-a fost milă de ei. Fac rugăciune, fac rugăciune, dar nimic. Imi spun: „Se intămplă ceva aici’. „Ni s-au făcut vrăji”, spuneau copiii. „Nu sunt vrăji aici; se vede cand este din vrăji. Nu cumva v-a blestemat mama voastră?”, ii intreb. „Da, Părinte, imi spun. Cand eram mici, fiindcă eram foarte zburdalnici, mama ne spunea mereu de dimineaţa pană seara: Ca lemnele să rămăneţi; ca lemnele să rămaneti”. „Mergeti şi scuturati-o pe mama voastră, le-am spus, şi să-i spuneti să se pocăiască şi să se spovedească şi de acum inainte să vă dea mereu binecuvăntari”. Intr-un an şi jumătate s-au casătorit toţi patru. Aceea, sărmana, era femeie văduvă şi se pare că şi fără răbdare, iar copiii, zburdalnici fiind, o scoteau din rabdari şi de aceea ii blestema.

– Dacă părinţii işi blesteamă copiii si după aceea mor, cum se vor slobozi copiii de blestem?

– Dacă copiii caută in ei inşişi vor afla că, pentru a fi blestemati de părinţii lor, se pare că au fost nerozi si i-au chinuit pe aceia. Dar dacă vor recunoaste greşeala lor, se vor pocai cu sinceritate şi se vor spovedi, atunci se vor indrepta. Iar daca mai Si sporesc duhovniceste, atunci vor fi ajutati si parintii lor.

– Părinte, cănd am plecat la mănăstire şi pe mine m-au blestemat părintii mei.

– Acestea sunt singurele blesteme care se transformă in binecuvantări.

Blestemul „politicos”

– Părinte, este corect să spună cineva despre cel ce l-a nedreptătit: „Dumnezeu să-i răsplateasca”?

– Cel ce spune aşa este batjocorit de cel viclean şi nu intelege că in felul acesta blesteamă intr-un mod politicos. Sunt unii care spun că sunt sensibili şi au dragoste şi finete şi suportă nedreptătile ce li se fac de oameni, dar spun: „Dumnezeu să le răsplatească”. In viata aceasta toti oamenii dăm examene pentru ca in cealalta viata, cea veşnică, să ne invrednicim de Rai. Gandul imi spune ca acest blestem politicos este sub nivelul de plutire duhovniceăscă şi nu ii este ingăduit creştinului să-l rosteasca, pentru că Hristos nu ne-a invatat o astfel de dragoste, ci: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. Tot astfel binecuvantarea cea mai mare dintre toate este atunci cand suntem blestemati pe nedrept, iar noi primim aceasta in tăcere şi cu bunătate. Cand suntem clevetiti sau nedreptătiti fie de oamenii superficiali, fie de cei vicleni, care au răutate şi strămbă şi adevărul, dacă putem este bine să nu dorim să ne indreptătim atunci cand nedreptatea priveşte numai persoana noastră. Nici să spunem: „Sa le rasplateasca Dumnezeu”, pentru că şi aceasta este tot blestem. E bine să-i iertam cu toată inima noastra şi să rugăm pe Dumnezeu sa ne intărească, astfel incat să putem ridica greutatea clevetirii şi să continuăm viaţa duhovnicească pe cat putem in ascuns. Oamenii care au ca tipic să judece şi să osandească pot continua să ne nedreptătească, deoarece in felul acesta ne pregătesc mereu cununi de aur pentru viata cea adevarată. Fireşte, cei ce sunt aproape de Dumnezeu niciodată nu pot fi blestemati, pentru că nu au răutate, ci numai bunătate şi orice rău ar arunca cineva asupra acestor oameni sfintiti, se sfinteşte, iar ei simt o bucurie mare şi tainică.

Deochiul

Invidia, atunci cand are şi răutate, poate pricinui rele. Acesta este deochiul. E o lucrare diavolească.

— Părinte, Biserica recunoaşte că deochiul este o lucrare diavolească?

— Da, există şi o rugăciune specială (Staretul accentua că numai preotul poate citi rugaciunea pentru deochi). Cand cineva spune ceva cu invidie, atunci este „deochiat”.

— Părinte, mulţi cer „talismane” pentru prunci, ca să nu fie deochiati. Este bine să poarte aşa ceva?

— Nu, nu este bine. Să spuneţi mamelor lor să le pună cruciulite.

— Părinte, dacă cineva laudă un lucru frumos si cei care l-au făcut primesc lauda cu un gand de măndrie si se pricinuieşte un rău, acesta este deochi?

– Nu este deochi lucrul acesta. In cazul acesta lucrează legile duhovniceşti. Dumnezeu retrage harui Său de la om şi atunci se pricinuieşte pagubă. Deochiul există in cazuri rare. Mai ales oamenii care au invidie şi răutate – puţini sunt de aceştia – sunt cei care deochiază. De pidă, o femeie vede un copilaş drăgălaş cu mama lui şi spune cu răutate: „De ce n-am avut eu acest copil? De ce l-a dat Dumnezeu acesteia?”. Atunci copilaşul acela poate păţi ceva rău; fie nu va putea dormi, fie va plange mereu, fie se va chinui in altfel. Iar toate acestea se intamplă pentru că aceea a spus-o cu rautate. Şi dacă copilul s-ar imbolnăvi şi ar muri, acea femeie ar simţi bucurie in sinea ei. Altul vede un viteluş, il pofteşte şi indată acela piere.

De multe ori insă se poate ca să se chinuiască copilul, dar să fie de vină mama lui. Adică se poate ca mama să fi văzut candva un copil slab şi să fi spus: „Ce copil este acesta? Ce schelet de copil!”. Să se fi lăudat cu al ei şi să fi judecat pe cel străin. Şi ceea ce a spus cu răutate despre copilul străin prinde la al ei. Apoi din pricina mamei copilul se chinuieşte fără să fie vinovat. Se topeşte sărmanul, ca să se pedepsească mama şi să-şi inteleagă greşeala. Fireşte, copilul va fi mucenic. Judecătile lui Dumnezeu sunt abis.

Binecuvantarea ce iese din inimă este binecuvantare dumnezeiască

Să vă dau şi eu acum un “blestem!”. Dumnezeu să va umple inima de bunatatea şi de multa Sa dragoste pană ce o să „innebuniţi”, astfel ca să vă plece mintea de pe pamant si să vă aflati de pe acum langă El, in cer. Sa innebuniti cu nebunia cea dumnezeiasca a dragostei  lui Dumnezeu! Să vă aprindă Dumnezeu inimile voastre cu dragostea Sa! Să nu mă mai siliti alta dată să vă mai dau si un al doilea, pentru că „blestemul” meu (cel bun) prinde, fiindcă iese din inima mea. Şi atunci cand eram in Sanatoriu mi-a fost milă de voi. Unele aşteptau de opt ani, spunand: „Vom face mănăstire”, dar manastirea nu se făcea. Proiectul se veştejea. Atunci am spus: „De indată ce voi ieşi din spital, manăstirea va răsări ca o ciu-percă. Într-un an veti fi in manăstire!”. Şi intr-adevăr, intr-un an s-a făcut manăstirea. Am spus aceasta cu toată inima mea. Aţi avut dispozitie bună, de aceea nu v-a lăsat Dumnezeu. Altfel nu se explică.

Cand te doare sufletul pentru un om care are smerenie si cu toată inima sa iti cere să te rogi, de pildă, pentru o patimă ce il chinuie şi-i spui: „Nu te teme, te vei face mai bun”, ii dai o astfel de binecuvăntare, care este o binecuvantare dumnezeiască. Ea are multă dragoste si durere, de aceea prinde. Lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu si de aceea El implineşte binecuvantarea. Adica si numai durerea ce o simte cineva pentru altul este ca o binecuvantare.

Odată, pe cand eram militar, m-a trimis comandantul să implinesc o făgăduinta la o bisericuta a Sfantului Ioan Inaintemergătorul, pentru ca atunci, in razboi, ne ajutase Sfantul. Eram trimis să duc doua sfeşnice pentru bisericută şi in acelaşi timp să insotesc pe cineva care trebuia să treaca pe la Tribunalul militar din Navpacto. Ceilalti militari i-au spus comandantului: „Ai şi găsit om care să-l predea”. Era din Epir sărmanul, căntăreţ ambulant, sărac, căsătorit, cu copii; şi fusese acuzat că s-a rănit singur ca să scape de război. Se gandea: „Mai bine să am doar un picior decat să mor”. Am coborat la Agrinio, unde avea nişte cunoscuţi. „Să mergem să-i văd”, imi spune. „Să mergem”, ii spun. „Să mergem aici, să mergem acolo”. Ce să fac, am mers şi eu cu el. Mare osteneală. Şi nu voia să meargă să-l predau. Imi era milă şi mie de el, sărmanul. M-a durut foarte mult de el şi i-am spus: „Vei vedea că tu o vei duce mai bine decat toţi. Şi comandantul va trimite scrisoare ca să te bage in vreo slujbă şi vei putea să iţi randuieşti şi copiii şi vei avea şi viaţa in siguranţă”. In cele din urmă, cand am ajuns la Navpacto, am aflat că si comandantul trimisese o scrisoare şi l-a scăpat; altfel ar fi fost executat. In timp de război lucrurile sunt severe. Comandantului i-a fost milă de el, fiindcă era cu familie, şi l-a pus bucătar la Centrul de Mobilizare. Şi-a adus şi familia aproape de el şi a petrecut o viaţă mai bună decat toţi. Şi fiindca militarii nu mergeau intotdeauna să mănănce acolo, măncarea prisosea şi astfel işi hrănea şi copiii. După asta toţi ii spuneau: ai dus-o mai bine decat toţi!”. Pentru că noi toţi ceilalţi eram pe munţi, in zăpezi. Ceea ce ii dorisem a fost plăcut lui Dumnezeu, pentru că am spus-o cu durere, din adancul inimii mele şi de aceea Dumnezeu a implinit-o.

Imi aduc aminte de un alt caz, la Konita, cand eram la Sf. Manastire Stomiu. Dupa  praznicul Maicii Domnului de la 8 septembrie, inchinatorii au lasat toate in neoranduiala. Pe cand mai aranjam cate ceva, vad ca a ramas sora mea cu o alta fata sa aranjeze lucrurile. Sarmana aceea mai avea inca doua surori care se maritasera, si numai ea ramasese necasatorita. Ce marime de suflet avea! A ramas si le-a aranjat pe toate si la urma mi-a spus: „Parinte, daca este nevoie, putem ramane sa facem si alte treburi”. „Atata marime de suflet”, imi spun. Merg in bisericuta si spun cu toata inima mea: „Maica Domnului, randuieste tu cele pentru ea. Eu nu am ce sa-i dau”. Si data as fi avut nu ar fi primit. Ei bine, cum a mers acasa o astepta unul cu care facusem armata impreuna, un baiat foarte bun, un bulgare de aur, si dintr-o familie buna. S-au casatorit indata. Cum a rasplatit-o Maica Domnului!

Invataturi ale Sfantului Cuvios Paisie Aghioritul (12 Iulie)

pagina casianei

sf paisie-

• Lumea vrea să păcătuiască, dar Îl vrea şi pe Dumnezeu să fie bun. El să ne ierte, iar noi să păcătuim. Noi adică să facem orice vrem, iar Acela să ne ierte. Să ne ierte mereu, iar noi să ne vedem de treaba noastră.
•  Dacă oamenii nu se vor pocăi, dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu, vor pierde viaţa cea veşnică. Omul trebuie ajutat să priceapă sensul cel mai profund al vieţii, să-şi revină, ca să simtă mângâierea dumnezeiască. Scopul omului este şi să urce duhovniceşte, nu numai să nu păcătuiască.
• Bunul Dumnezeu ne dă binecuvântările Sale cele bogate. Să nu fim nemulţumitori şi să-L întărâtăm, pentru că vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Dacă nu slăvim pe Dumnezeu, atunci El îngăduie să vină o încercare, ca să preţuim lucrurile. Iar dacă le preţuim, atunci Dumnezeu nu îngăduie să se întâmple.
•  Bunul Dumnezeu pe…

Vezi articol original 951 de cuvinte mai mult

Acatistul Cuviosului Părintelui nostru Paisie Aghioritul

Sfântul Munte Athos

paisie-aghioritul-eleni-dadi-detaliu

Dupa obisnuitul inceput, se zic:
CONDACELE SI ICOASELE

Condacul 1:

Să-l lăudăm toţi credincioşii într-un glas, pe cel trimis de Dumnezeu în aceste vremuri de cernere, spre mângâierea şi îndrumarea noastră, pe cel ce s-a nevoit în chip bineplăcut Stăpânului, arzând de dragoste pentru întreaga lume, pe Paisie mult minunatul, care inima şi-a pus pentru noi şi pentru mântuirea noastră, şi să-i cântăm cu mulţumire zicând: Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Icosul 1:

Dumnezeu a rânduit ca să te naşti, Părinte, în binecuvântatul pământ al Capadociei, cel ce a odrăslit mulţime nenumărată de sfinţi. Cărora şi tu te-ai adăugat, întru deplină vrednicie, luminând alături de ei şi neobosit povăţuindu-ne spre pocăinţă. Pentru care te şi lăudăm, cu întreagă bucurie, aşa:
Bucură-te, că te-ai făcut urmaş ales al tuturor sfinţilor capadocieni;
Bucură-te, că acelora te-ai asemănat întru totul, ca un de-Dumnezeu-purtător;
Bucură-te, floare preafrumoasă…

Vezi articol original 3.479 de cuvinte mai mult

Sfanta Eufimia si Sfantul Paisie Aghioritul

Pentru ziua de pomenire a Sfintei Mucenite Eufimia, 16 septembrie (dar si 11 iulie), am selectat din cartea despre “Viata Cuviosului Paisie Aghioritul“ fragmentul de mai jos, unde acesta povesteste minunata sa intalnire cu Sfanta care,  care i-a devenit de atunci atat de draga inimii sale. Trebuie amintit ca prin minunea extraordinara facuta Sfanta Mucenita Eufimia s-a aratat biruinta Sfintilor Parinti de la Sinodul al IV-lea de la Calcedon asupra monofizitilor, ea fiind supranumita si “Sfanta Dogmei ortodoxe”. Despre actualitatea mesajului transmis de Dumnezeu prin Sfanta Eufimia in legatura cu ereticii monofiziti urmeaza sa tratam intr-un articol urmator.

Pentru noi, cei ce cunoastem deja viata de sfintenie a Cuviosului Paisie Aghioritul, poate nu ar fi o mare mirare ca acesta a primit “vizita” unei Sfinte Mucenite. Cu toate acestea, motivul intalnirii (sau, cel putin, unul dintre motive) nu trebuie sa ne scape, mai ales ca el a fost subliniat chiar de cuvios: în acea vreme mă preocupa un subiect care privea situaţia Bisericii în general.

Asadar, durerea inimii si nelinistea cea buna pe care Cuviosul Paisie a avut-o fata de Biserica in general a fost motivul pentru care acesta s-a invrednicit de o convorbire detaliata cu o Sfanta Mare Mucenita ca Eufimia. De aici intelegem cat de grabnic vin Sfintii in ajutor atunci cand realmente ne doare pentru Biserica, atunci cand chiar ne nelinistim pentru mantuirea de obste. Multi ar zice in vremurile noastre ca preocuparea pentru lucrurile ce privesc “Biserica in general” sunt inutile sau chiar dovada unei mandrii si a unei ignorari a “vietii duhovnicesti”. Vietile sfintilor ne arata ca, dimpotriva, acest gen de infruntare – mai bine zis de eludare – a realitatii este de la bun inceput unul profund eronat si vadeste tocmai o ocolire a vietii duhovnicesti reale.

Ce ne facem insa noi, ceilalti, care am socoti ca ne nelinistim pentru Biserica? Oare o facem noi din toata inima? Pana la capat? Oare vom avea putere sa pastram nelinistea in ciuda acestui razboi de uzura la care suntem supusi zi de zi? Sau nu cumva ne-am blazat deja, sau ne-am refugiat pe pozitiile unei “rezistente” pur ideologice, in care reactionam mai mult automat, defensiv, si nu dintr-o autentica framantare a duhului? Cate intrebari, atatea capcane – de care ne putem feri doar prin staruinta si prin ajutorul cerut Sfintilor Mucenici, care, vedem bine, nu lasa necercetati pe cei care au inima pentru Biserica.

o-vios-tis-agias-eyfimias-kai-o-gerontas-paisios«Aenai-EpAnastasi.

“Stareţul se afla în curtea colibei lui, atunci când l-a vizitat un fiu duhovni­cesc de-al său şi spunea mereu cu toată inima: „Slavă Ţie, Dumnezeule!” La un moment dat, Stareţul i-a spus:

– Se poate netrebnici cineva şi în înţelesul cel bun.

– Cine, Gheronda?

– Stăteam liniştit în chilia mea când a venit şi m-a uluit. Ce frumos petrec ei acolo sus!

– Ce se întâmplă, Gheronda?

– Iţi voi spune, dar să nu spui la nimeni.

Atunci Stareţul i-a povestit următoarele: „Tocmai mă întorsesem din lume, unde ieşisem pentru o pro­blemă bisericească. Marţi[1], pe la ora 10 dimineaţa, stăteam în chilie şi făceam Ceasurile. Deodată am auzit o ciocănitură în uşă şi o voce de femeie spu­nând: «Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…» Atunci m-am gândit: «Cum de a intrat o femeie in Sfântul Munte?» Cu toate acestea am simţit o dulceaţă dumnezeiască înlăuntrul meu şi am întrebat:

– Cine este?

– Eufimia.

«Care Eufimia? m-am întrebat în sinea mea. Nu cumva vreo femeie a făcut vreo nebunie şi a venit în Sfântul Munte îmbrăcată în haine bărbăteşti? Acum ce să fac?» Aceea a bătut din nou la uşă, iar eu iarăşi am întrebat:

– Cine este?

– Eufimia.

Mă aflam în îndoială şi de aceea nu am deschis. Când a bătut a treia oară, uşa, care era zăvorâtă pe dinăuntru, s-a deschis singură. Apoi am auzit paşi pe hol. Am sărit ca să deschid uşa chiliei şi am văzut înaintea mea o femeie cu capul acoperit. O însoţea cineva care semăna cu Evanghelistul Luca şi care a dispărut îndată. Cu toate că eram sigur că aceasta nu era o nălucire de la cel viclean, pentru că avea o strălucire deosebită, am întrebat-o cine este.

– Muceniţa Eufimia, mi-a răspuns aceea.

– Dacă eşti Muceniţa Eufimia, vino să ne închinăm Sfintei Treimi. Tot ce fac eu să faci şi tu.

Dar când încă se mai afla pe hol, a început să facă metanii, însă nu spre biserică, ci spre chilia mea. La început mi s-a părut ciudat, dar după aceea mi-am amintit că aveam deasupra uşii chiliei mele o iconiţă de hârtie cu Sfânta Treime.

Apoi am intrat în biserică şi am făcut o metanie spunând: «In numele Tatălui.» A repetat şi ea după mine, făcând o metanie. «Şi al Fiului». «Şi al Fiului», a repetat ea cu o voce subţire.

– Mai tare, ca să aud şi eu! Iar ea a repetat mai tare.

După ce ne-am închinat şi a treia oară, rostind: «Şi al Sfântului Duh», i-am spus: «Acum să mă închin şi eu la tine». M-am închinat ei şi i-am sărutat picioarele şi vârful nasului, căci a o săruta pe faţă am consi­derat că este o necuviinţă. După aceea sfânta s-a aşezat pe scăunel, iar eu pe cufăr şi mi-a dezlegat nedumerirea pe care o aveam (în legătură cu un subiect bisericesc). Apoi mi-a povestit viata ei. Ştiam că există o Sfân­tă Eufimia, dar viata ei nu o cunoşteam. Când mi-a povestit mucenicia ei, nu numai că o auzeam, dar parcă o vedeam, o trăiam. M-am înfricoşat.

– Cum ai răbdat astfel de chinuri? am întrebat-o.

– Dacă aş fi ştiut ce slavă au sfinţii în cer, aş fi făcut tot ce aş fi putut ca să îndur chinuri şi mai mari.

După această întâmplare, timp de trei zile nu am putut să fac nimic. Tresăltam de bucurie şi slăveam neîncetat pe Dumnezeu. Nu puteam nici să mănânc, nici nimic altceva să fac… doxologie neîncetată.”

Intr-o epistolă de a sa scria: „în toată viaţa mea nu-mi voi putea plăti marea mea datorie faţă de Sfânta Eufimia care, deşi îmi era necunoscută şi fără să aibă vreo îndatorire faţă de mine, mi-a făcut aceas­tă mare cinste…” După ce a povestit acest fapt dumnezeiesc, Stare­ţul a adăugat cu smerenie că Sfânta Eufimia i s-a arătat „nu pentru că aş fi fost vrednic, ci fiindcă în acea vreme mă preocupa un subiect care privea situaţia Bisericii în general. Dar şi pentru alte două motive”. Stareţul a fost foarte impresionat şi se minuna cum de o femeie cu trup atât de firav a putut răbda atât de multe chinuri. „Să fi spus că era una… (voia să spună una voinică şi puternică), dar era o mână de om”.

Pe când se afla în această stare de har, Stareţul a compus o stihiră în cinstea sfintei: „Cu ce cântări de laudă vom încununa pe Eufimia, care s-a pogorât din cele de sus şi a cercetat un monah vrednic de milă din Kapsala. De trei ori i-a bătut în uşă, iar a patra oara[2] s-a deschis singură prin minune şi a intrat cu slavă cerească, muceniţa lui Hristos, închinându-se împreună Treimei celei Sfinte.”

A mai compus şi o luminândă după „Cu ucenicii să ne suim…”, care începea astfel: „Preaslăvită Eufi­mia, mare muceniţa a lui Hristos, te iubesc mult de tot după Maica Domnului”... (Fireşte, aceasta nu a alcătuit-o pentru a fi folosită la slujbe şi nici el nu o cânta când erau şi alţii de faţă.) Impotriva obiceiului său, a mers din nou la Suroti şi le-a făcut pe monahii părtaşe acestei bucurii ce­reşti. Apoi ele au pictat icoana sfintei cu ajutorul şi îndrumările Stareţului. Stareţul a făcut cu mare măiestrie o stanţă de oţel cu icoana sfintei, cu care făcea apoi iconiţe şi le împărţea de binecuvântare la închinători în cinstea ei.

Insă s-a chinuit mult să facă degetele de la mâna stângă a sfintei, după cum el însuşi a spus: „M-am ostenit mult să-i fac mâna, dar după aceea am pus gândul cel bun: poate pentru că şi eu am chinuit-o pe sfânta”.

In Minei, la Sinaxarul din 27 februarie, a adăugat: Sfânta Eufimia!!!!!!!

***

[1]. La 27 februarie 1974

[2]. Nu este vorba despre o nepotrivire, deoarece sfânta a bătut în uşă de trei ori, iar a patra oară nu a bătut, ci uşa s-a deschis singură.

(din: Ieromonahul Isaac, “Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”, Editura Evanghelismos)

sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/09/15/sfanta-eufimia-si-cuviosul-paisie/

Simplificaţi-vă viaţa!, Cuviosul Paisie Aghioritul

Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaţa cea simplă, firească şi înaintează spre lux, cu atât creşte şi neliniştea din ei. Şi cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniştiţi chiar şi împrejurul lumii – precum cureaua maşinii împrejurul roţii nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor linişte. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educaţia exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar şi copii mici) la psihanalize şi la psihiatri şi construieşte mereu spitale de boli psihice şi instruieşte psihiatrii, dintre care mulţi nici în Dumnezeu nu cred, nici existenţa sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinţă ca aceşti oameni să ajute suflete, când ei înşişi sunt plini de nelinişte? Cum este cu putinţă ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu şi în viaţa cea adevărată, cea de după moarte, cea veşnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieţii celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniştea şi-i vine mângâierea dumnezeiască, şi astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice şi le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toţi cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieţii.

Oamenii încearcă să se liniştească cu calmante sau cu teorii yoga, şi nu vor adevărata linişte, care vine atunci când se smereşte omul şi care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Şi turiştii care vin din ţări străine şi umblă pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpuşeală, gândeşte-te cât suferă! Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniţi de ei înşişi, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!

Când vedem un om cu o nelinişte mare, cu mâhnire şi supărare, deşi le are pe toate – nu-i lipseşte nimic – atunci să ştim că-i lipseşte Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiţi şi de bogăţie, pentru că bunurile lumeşti nu-i împlinesc sufleteşte; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogaţi care au de toate şi nu au copii, şi tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiţi de toate. “În regulă”, îi zic unuia, “dacă ai timp liber, fă-ţi cele duhovniceşti. Citeşte un Ceas, citeşte puţin din Evanghelie”. “Nu pot”, îmi spune. “Fă un bine, du-te la un spital şi mângâie un bolnav”. “Cum să merg până acolo?, îmi răspunde. “Şi de ce să fac aceasta?”. “Du-te şi ajută vreun sărac de prin vecini”. “Nu, nu mă mulţumeşte nici aceasta”, spune. Să aibă timp liber, să aibă o grămada de case, să aibă toate bunătăţile şi să se chinuiască! Ştiţi câţi astfel de oameni există? Şi se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea? Înfricoşător! Şi dacă nici nu lucrează, ci îşi trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiţi oameni. Dacă ar avea cel puţin un serviciu, ar fi mai bine.

Viaţa de astăzi e alergătură, este un iad

Oamenii se grăbesc şi aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo, şi aşa mai departe. Şi ca să nu uite ce au de făcut, şi le notează pe toate. Cu atâta alergătura, tot este bine ca îşi mai amintesc cum îi cheamă… Nici pe ei înşişi nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindeşti în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viaţă, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu află linişte şi aleargă mereu.

Bine că există viaţa de dincolo. Dacă oamenii ar fi trăit veşnic în viaţa aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul în care şi-au făcut ei viaţa. Cu neliniştea asta de acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani, ca în vremea lui Noe, ar fi trăit un mare iad. “Zilele anilor noştri şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia, osteneala şi durere.” (Ps.89, 10-11). Şaptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii să-şi căpătuiască copiii.

Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care trăieşte în America şi mi-a spus despre viaţa de acolo. Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă maşina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se mişte liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează şi se ostenesc ca să scoată bani mulţi, ca sa spună că sunt aranjaţi şi fericiţi. Dar ce legătură au toate astea cu fericirea? O astfel de viaţă plină de nelinişte şi într-o neîncetată alergătură (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viaţa într-un astfel de stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viaţă, eu nu aş fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu vă pedepsesc pentru viaţa ce o trăiţi, însă vă voi lăsa să trăiţi veşnic în acest fel”, asta pentru mine ar fi fost un mare iad.

De aceea, mulţi oameni nu pot răbda să trăiască în astfel de condiţii şi ies afară în aer liber, fără direcţie şi scop. Se adună în grupuri şi merg în afara oraşelor, în mijlocul naturii, unii ca să facă gimnastică, iar alţii pentru altceva. Mi s-a spus despre unii că ies în aer liber şi aleargă, ori se suie pe munţi până la înălţimea de 6000 de metri. Îşi ţin răsuflarea, apoi o lasă, şi iarăşi inspiră adânc… Lucruri de nimic. Aceasta arată că inima lor este strivită de nelinişte şi caută o ieşire. Am spus unuia dintre aceştia: “Voi săpaţi o groapă, o măriţi, vă minunaţi de groapa ce aţi făcut-o şi… săriţi în ea, prăvălindu-vă în jos, în timp ce noi [creştinii] săpăm groapa, dar aflăm metale preţioase. Nevoinţa noastră are rost, fiindcă se face pentru ceva mai înalt.“

Simplificaţi-vă viaţa!

Mirenii spun: “Fericiţi sunt cei care trăiesc în palate şi au toate înlesnirile”. Dar însă fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa şi s-au eliberat din laţul acestui progres lumesc al multelor înlesniri, sau mai degrabă al multelor greutăţi, şi au scăpat de acest stres înfricoşător al vremii noastre de azi. Dacă omul nu îşi simplifică viaţa, se chinuieşte, în timp ce simplificând-o nu va avea acest stres.

Odată, la Sinai un german i-a spus unui copil de beduin, care era foarte deştept: “Tu eşti deştept, poţi învăţa carte”. “Şi după aceea?”, îl întrebă copilul. “După aceea o să devii mecanic”. “Şi după aceea?”. “După aceea iţi vei deschide un atelier de reparat maşini”. “Şi după aceea?”. “După aceea o să-l măreşti”. “Si după aceea?”. “După aceea vei lua şi pe alţii să lucreze şi vei avea mult personal”. “Adică, ii spune, să am eu durere de cap, apoi să dau şi altuia durere de cap, şi după aceea altuia? Nu este mai bine acum, când nu am nicio durere de cap?” Cea mai mare durere de cap vine din gândurile acestea: “Să facem aceasta, să facem cealaltă”. Dacă gândurile ar fi duhovniceşti, cel ce le are ar simţi mângâiere duhovnicească şi nu ar avea durere de cap.

Încă şi la mireni insist mult asupra simplităţii, pentru ca multe din cele ce se fac nu sunt de trebuinţă şi îi mănâncă stresul. Le vorbesc de cumpătare şi nevoinţă. Strig mereu: “Simplificaţi-vă viaţa, şi stresul va fugi“. Cele mai multe divorţuri de aici pornesc. Oamenii au de făcut multe treburi, multe lucruri şi astfel se ameţesc. Lucrează amândoi, tata şi mama, şi îşi lasă copiii de izbelişte. Osteneală, nervi – din probleme mici, scandaluri mari – apoi, divorţ fără justificare. Acolo ajung. Dar dacă şi-ar simplifica puţin viata, ar fi şi odihniţi, şi veseli. Acest stres este o catastrofă.

Odată mă aflam într-o casă foarte luxoasă. Discutând cu stăpânii ei, aceştia mi-au zis: „Noi trăim în rai, în timp ce alţi oameni duc lipsă”. “Trăiţi în iad”, le spun. “Nebune, în noaptea aceasta…”, a spus Dumnezeu bogatului. Dacă Hristos m-ar întreba: “Unde vrei să trăieşti, într-o puşcărie sau într-o casă ca aceasta?”, eu aş răspunde: “Într-o puşcărie întunecată”, pentru că puşcăria m-ar ajuta. Mi-ar aminti de Hristos, de sfinţii mucenici, mi-ar aminti de pustnicii care au stat în crăpăturile pământului, mi-ar aminti de călugărie. Puşcăria ar semăna puţin şi cu chilia mea, şi m-aş bucura. Dar casa voastră de ce mi-ar aduce aminte şi la ce m-ar ajuta? De aceea puşcăriile mă odihnesc mai mult decât un salon lumesc, dar şi decât o chilie frumoasă a unui monah. De mii de ori aş prefera să stau în puşcărie, decât într-o astfel de casă.

Odată, fiind găzduit în casa unui prieten din Atena, gazda m-a rugat să primesc un creştin înainte de a se lumina de ziuă, deoarece în altă vreme a zilei acela nu putea. Aşadar, acel om a venit bucuros şi slăvind neîncetat pe Dumnezeu. Avea multă smerenie şi simplitate şi-mi cerea să mă rog pentru familia lui. Fratele acesta era cam pe la 38 de ani şi avea şapte copii. Împreună cu familia lui mai stăteau şi cei doi părinţi ai săi; în total unsprezece suflete, care locuiau împreună într-o singură cameră. Îmi spunea cu toată simplitatea pe care o avea: “Camera ne încape numai atunci când stăm în picioare, dar când trebuie să ne culcăm nu ne mai încape, este puţin strâmtă. Dar, slavă lui Dumnezeu, acum am făcut un adăpost pentru bucătărie şi am rezolvat-o. Părinte, noi cel puţin avem un acoperiş deasupra capului, în timp ce alţii stau sub cerul liber”. Lucra ca tocilar. Locuia în Atena şi plecă înainte de a se lumina de ziuă ca să ajungă la Pireu, unde lucra. Din pricina statului în picioare şi a multelor drumuri avea varice, care îl deranjau, însă multa lui dragoste pentru familie îl făcea să uite durerile şi suferinţele. Mai ales se prihănea pe sine mereu şi spunea ca nu are dragoste, pentru că nu face fapte bune cum se cuvine unui creştin şi lăuda pe femeia sa că face fapte bune, pentru că pe lângă copiii şi socrii săi, de care avea grijă, mergea şi lua lucrurile bătrânilor din vecinătate, pe care le spăla; le punea acestora casele în rânduială şi le făcea şi câte o supă. Pe faţa acestui bun creştin se putea vedea zugrăvit harul dumnezeiesc. Avea înlăuntrul său pe Hristos şi era plin de bucurie, iar camera sa era plină de bucurie paradisiacă. În timp ce aceia care nu au înlăuntrul lor pe Hristos sunt plini de nelinişte. Chiar şi numai doi oameni dintre aceştia să fie, nu încap nici în unsprezece camere. Pe când acei unsprezece oameni, care aveau pe Hristos în ei, încăpeau într-o singură cameră.

Chiar şi pe unii oameni duhovniceşti îi vezi că nu încap, oricât loc ar avea, fiindcă înlăuntrul lor n-a intrat în întregime Hristos. Dacă femeile ce au trăit în Farasa ar fi văzut luxul care exista azi, chiar şi în mănăstiri, ar fi zis: “Va arunca Dumnezeu foc să ne ardă! Ne va părăsi Dumnezeu”. Acelea îşi făceau treburile taca-taca. Dis-de-dimineaţă trebuia să scoată caprele la păscut, apoi să deretice casa. După aceea, mergeau la bisericuţele din împrejurimi ori se adunau prin peşteri, unde vreuna, care ştia puţină carte, citea Sinaxarul cu Sfântul zilei. Pe urmă dă-i la metanii; rosteau apoi şi rugăciunea: “Doamne Iisuse…”. Şi lucrau, şi se osteneau. Femeia trebuia să ştie să coasă toate hainele casei. Şi pe atunci le cosea cu mâna. Maşini de cusut erau puţine, şi acelea numai în oraşe; în sate nu existau. În Farasa exista numai o singură maşină de cusut. Coseau încă şi hainele bărbaţilor lor, care erau mai comode decât cele de astăzi; iar ciorapii ii împleteau cu mâna. Aveau gust, tragere de inimă, şi le mai rămânea şi timp, fiindcă ele pe toate le făceau simple. Femeile din Farasa nu se uitau la amănunte. Trăiau bucuria călugăriei. Şi dacă, de pildă, pătura nu era bine întinsă şi atârna puţin într-o parte, şi i-ai fi spus: “Îndreaptă pătura!”, ea ţi-ar fi răspuns: “Te împiedică la rugăciune?”. Oamenii de astăzi nu cunosc această bucurie a călugăriei. Ei cred că nu trebuie să trăieşti în lipsă, ca să nu te chinuieşti. Dacă oamenii ar gândi puţin mai călugăreşte, dacă ar trăi mai simplu, ar fi liniştiţi. Acum se chinuiesc, pentru că au în sufletul lor nelinişte şi deznădejde. “Cutare a reuşit în viaţă fiindcă şi-a făcut două blocuri de locuinţe sau pentru că a învăţat cinci limbi etc. Iar eu nu am nici un apartament şi nu ştiu nicio limba străină. Oh, sunt pierdut!”. Unul are o maşină şi începe: “Cutare are una mai bună. Să-mi iau şi eu”. Ia una mai bună, însă tot nu se bucură de ea, pentru că altul are una încă şi mai bună. Şi ia pe cea încă şi mai bună, dar după aceasta află că unii au avioane personale şi iar se chinuieşte. Nu se mai opresc. În timp ce unul nu are maşină slăveşte pe Dumnezeu şi se bucură. “Slava lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic ca n-am maşină. Am în schimb picioare sănătoase şi pot merge. Câţi oameni nu sunt cu picioarele tăiate şi nu se pot sluji pe sine, nu pot ieşi la plimbare, ci le trebuie un om să-i slujească, în timp ce eu am picioarele mele!”. Şi un şchiop se bucura când spune: “Alţii sunt lipsiţi de amândouă picioarele!”.

Nemulţumirea şi nesaţiul sunt un rău mare. Cel robit bunurilor materiale este stăpânit mereu de mâhnire şi de nelinişte, pentru că pe de o parte tremură ca să nu piardă cele materiale, iar pe de alta parte ca să nu i se ia sufletul. Într-o zi a venit un bogat din Atena şi mi-a spus: “Părinte, am pierdut legătura cu fiii mei; mi-am pierdut copiii!”. “Câţi copii ai?”, îl întreb. “Doi”, îmi răspunde. “I-am crescut cu lapte de pasăre. Tot ce au vrut au avut! Chiar şi maşină le-am luat.” Din discuţie reieşea că şi el avea maşina lui, şi femeia sa pe a ei, şi copiii lui pe a lor. “Binecuvântatu-le, i-am spus, tu în loc să-ţi micşorezi problemele, le-ai mărit. Acum ai nevoie de un garaj mare pentru maşini, de un mecanic pe care să-l plăteşti de patru ori mai mult ca să le repare, ca să nu mai vorbim de faptul că vă primejduiţi toţi patru în fiecare clipă să muriţi. În timp ce dacă ţi-ai fi simplificat viaţa, familia ţi-ar fi fost unită, v-aţi fi înţeles unul pe altul şi nu ai fi avut aceste probleme. Nu sunt vinovaţi copiii tăi, tu eşti vinovat că nu te-ai îngrijit să le dai altă educaţie”. O familie, patru maşini, un garaj, un mecanic etc.! Ce are dacă merge unul mai târziu? Toate aceste înlesniri nasc greutăţi.

Altă dată a venit un alt familist la coliba mea – familia lui era alcătuită din cinci persoane – şi mi-a zis: “Părinte, avem o maşină şi mă gândesc să-mi iau alte două. Ne vor ajuta”. “Dar te-ai gândit cât vă vor îngreuia? l-am întrebat. Pe aceea pe care o ai o pui acolo, într-o gaură, pe toate trei unde le vei pune? Îţi va trebui un garaj şi o magazie pentru carburanţi. Veţi trece prin trei primejdii. Mai bine sa aveţi una şi să vă limitaţi ieşirile. Veţi avea atunci timp să vă vedeţi şi de copii. Veţi avea şi linişte. Simplificarea este totul”. “Nu m-am gândit la aceasta”, îmi zice.

Când eram mici făceam dintr-un mosor o jucărie minunată, şi ne bucuram de ea. Copiii mici se bucură de o maşinuţă mai mult decât oricare din părinţii lor, atunci când îşi cumpără un Mercedes. Dacă întrebi o fetiţă: “Ce vrei, o păpuşă sau un bloc de locuinţe?”, vei vedea ca îţi răspunde: “O păpuşă”. Aşadar, copiii mici cunosc deşertăciunea lumii. – Părinte, ce ajuta mai mult pentru ca cineva să cunoască această bucurie a cumpătării? – Să prindă sensul cel mai adânc al vieţii. “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu…”. De aici porneşte simplitatea şi orice înfruntare corectă a lucrurilor”.

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan” (fragment)

sursa

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul va fi înscris în calendarul Bisericii Ortodoxe Române începând cu 2016

Sfântul Munte Athos

ic-noua-cuv-paisieÎn zilele de 3 şi 4 iunie 2015, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-au desfăşurat lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, reunit în şedinţă de lucru la Reşedinţa patriarhală.

Dintre hotărârile adoptate menţionăm:

 –         Înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, începând cu anul 2016, a Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul, canonizat de Patriarhia Ecumenică în luna ianuarie a anului 2015, cu ziua de pomenire la 12 iulie!

Sursa: basilica

Vezi articol original