Căci Dumnezeu n-ar nevoie de o făptuire mare cât de o dorinţa nobilă

photo_2017-01-06_15-40-35 Căci Dumnezeu n-ar nevoie de o făptuire mare cât de o dorinţa nobilă. Dumnezeu n-alege un suflet virtuos plecând de la faptele lui, ci de la dorinţa lui nobilă îndreptată spre El şi de la o inima plină de zdobire. Cum nu-l desparte de El pe păcătos plecând de la faptele lui; fiindcă adeseori faptele sunt împiedicate de felurite pricini, şi multe fapte bune sau rele sunt săvârşite fără dorinţa celor ce le săvârsesc. Dumnezeu Se uită mai degrabă la dorinţa voinţei să vadă în ce anume îşi găseşte acesta plăcerea. Aşa că dorinţa unui suflet îi este de ajuns chiar şi fără fapte, dacă săvârşirea lor e cu neputinţă, cum spune fericitul Tâlcuitor [Teodor al Mopsuestiei]: “Când dă legi, Domnul pare să cerceteze mai riguros dorinţa sufletului decât faptele lui”. Iar altundeva, plecând de la cuvintele Lui, vorbeşte ca în numele Domnului: “Cercetez dorinţa, şi nu cercetez atât faptele, fiindcă un sufletcare se alipeşte de virtute cu dorinţa desăvârşită îmi este de ajuns. Cei de sub Legea lui Moise trec prin sită faptele lor, deşi conştiinţa le e rănită de o mulţime de lipsuri, chiar şi mărunte. Dar cei care ţin la Legea Mea rămân în bucurie, chiar dacă se întâmplă să lucreze rău ca nişte oameni ce sunt, de vreme ce ştiu că în conştiinţa lor au optat pentru virtute“. [

Sf Isaac Sirul: Cuvinte către singuratici, partea 2, recent descoperită

sursa

Anunțuri

Gândul zilei

Scopul nostru nu e de a cunoaşte multe, ci să facem această cunoaştere să strălucească din vieţuirea noastră. Spunând aceasta, nu fac elogiul ignoranţei, ci vreau să stăvilesc alergarea spre cele de prisos, care nu sunt necesare pentu calea noastră şi a căror căutare împiedică râvna pentru curăţie.

Sf Isaac Sirul: Cuvinte către singuratici, partea 2, recent descoperită

sursa

Cuvinte de folos

Nu discuta in contradictoriu despre adevar cu cine nu cunoaste, si nu ascunde Cuvantul de cel care vrea sa-L cunoasca.

Pe cel care nu se poate folosi de cunoastere, foloseste-l mai mult cu tacerea ta decat cu cuvantul cunoasterii. Coboara-te cu el la masura neputintei lui si dupa treapta la care se gaseste zburatoarea vorbeste cu el pe o limba asemanatoare lui ca sa-l vanezi cu buna stiinta spre viata.

Nu te tulbura pentru cuvintele celui care vorbeste impotriva adevarului nu din invartosarea inimii, nici pentru cel care vorbeste rau nu din rautate, ci pentru ca-l chinuie nestiinta; ci ele sa-ti intre pe poarta urechilor ca ganguritul unui prunc.

din  „Cuvinte către singuratici, partea 2, recent descoperită”,  Sf Isaac Sirul

Sf Isaac Sirul: Ingenuncherea in inchinare

Nu socoti ca e trandavie multa ingenunchere in inchinare inaintea lui Dumnezeu, caci nici macar rostirea de psalmi nu e la fel de mare ca ea. Nu e lucrare mai mare intre toate virtutile savarsite de oameni. Dar ce vorbesc aici de virtuti, cand inchinarea intrece toate virtutile atunci cand se prelungeste la Dumnezeu? E semnul mortii fata de lume si, potrivit cuvantului Talcuitorului, e calea exacta a intoarcerii [caintei]; e smerirea trupului si a gandirii, oprirea gandurilor rele, smulgere dorintelor, pregatirea in taina [simbolica] a sufletului pentru iesirea sa desavarsita din trup [pentru moarte], o imensa nazuinta spre iubirea lui Dumnezeu: in ea sunt adunate toate cele bune de aici si viitoare. Sa nu fie, asadar, mica in ochii tai aceasta lucrare. Daca poti, savarseste-o neincetat si staruie numai in ea, tagaduid orice altceva si chiar pe tine insuti. Daca te vei fi predat ei, atunci nu vorbi de fericirea ta cu o limba pamanteasca, fiindca, iti spun tie, cele ce se vor face in tine vor fi lucruri de negrait si uimitoare. E cu adevarat iesirea desavarsita din aceasta lume sau mai degraba din vietuirea supusa stricaciunii. E sfarsitul tuturor ostenelilor, rostul tuturor poruncilor si implinirea oricarei virtuti.

sursa

Cuviosul Paisie Aghioritul: Puţină citire a cuvintelor Avvei Isaac Sirul schimbă sufletul cu multele lor vitamine

Cu cat oamenii se indeparteaza mai mult de viata cea simpla, fireasca si inainteaza spre lux, cu atat creste si nelinistea din ei. Si cu cat se indeparteaza mai mult de Dumnezeu, este firesc sa nu afle nicaieri odihna. De aceea umbla nelinistiti chiar si imprejurul lumii – precum cureaua masinii imprejurul rotii nebune – pentru ca in toata planeta noastra nu incape multa lor liniste. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumeasca iese stresul lumesc. Educatia exterioara cu stres duce in fiecare zi sute de oameni (chiar si copii mici) la psihanalize si la psihiatri si construieste mereu spitale de boli psihice si instruieste psihiatri, dintre care multi nici in Dumnezeu nu cred, nici existenta sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinta ca acesti oameni sa ajute suflete, cand ei insisi sunt plini de neliniste? Cum este cu putinta ca omul sa mangaie cu adevarat, daca nu crede in Dumnezeu si in viata cea adevarata, cea de dupa moarte, cea vesnica? Cand omul prinde sensul cel mai adanc al vietii celei adevarate, i se indeparteaza toata nelinistea si-i vine mangaierea dumnezeiasca, si astfel se vindeca. Daca ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice si le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi facut bine toti cei ce ar fi crezut in Dumnezeu, pentru ca ar fi cunoscut sensul cel mai adanc al vietii”.

~~~+~~~

– Parinte, ce sa studiez ca sa ma ajute sa ma eliberez de logica lumeasca?

– Mai intai sa citesti Patericul, Istoria iubitoare de Dumnezeu, Everghetinosul, adica nu carti de teorie, ci de practica, ca sa-ti plece logica lumeasca prin acest duh simplu patristic al sfinteniei. Dupa aceea sa incepi pe Avva Isaac, dar sa nu-l privesti pe Avva Isaac ca pe un filozof, ci ca pe un om luminat de Dumnezeu. (Cuviosul Paisie Aghioritul – „Cu durere si dragoste pentru omul contemporan)

CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL OFERĂ UN RĂSPUNS DIN CER FALŞILOR TEOLOGI CE SUSŢIN CĂ SFÂNTUL ISAAC SIRUL A FOST NESTORIAN ŞI, PRIN URMARE, ŞI ERETICII AU SFINŢI

Sfântul ,,mult nedreptăţit”

 Odată stareţul stătea în afara Mănăstirii Stavronikita si discuta cu nişte închinători. Unul dintre ei care era teolog, susţinea că Sfântul Isaac Sirul a fost nestorian. Din nefericire repeta cunoscutele concepţii apusene.

Părintele Paisie  a încercat să-l convingă că Avva Isaac Sirul este nu numai ortodox, dar si sfânt si că au mult har şi putere cuvintele lui ascetice, dar în zadar. Teologul stăruia cu încăpăţânare în părerile lui. Dupa ce au terminat discuţia, Stareţul a plecat spre coliba sa întristat.

Pe drum, în timp ce se ruga, in locul unde se află un platan  mare, ,,ceva i s-a întâmplat”, după cum el însuşi a povestit. Stareţul nu a destăinuit tot ce i s-a petrecut, dar, potrivit spuselor lui, a vazut în vedenie ceata Cuvioşilor Părinţi trecând prin faţa lui. Unul dintre ei s-a oprit şi i-a spus: ,,Eu sunt Issac Sirul. Sunt foarte ortodox. Într-adevăr în ţinutul meu a existat eresul lui Nestorie, dar eu m-am luptat împotriva lui.” Ne este cu neputinţă să adeverim sau să respingem credibilitatea acestei mărturii. Cu toate acestea, este de netăgăduit faptul că acel ,,ceva care i s-a întâmplat” Stareţului a fost un fapt dumnezeiesc, care l-a încredinţat foarte limpede despre ortodoxia şi sfinţenia Avvei Issac Sirul.

,,Cuvintele ascetice” ale Sântului Issac Sirul le ţinea la căpătâiul  său şi le citea mereu. Pentru o perioadă de şase ani acestea au fost singura lui lectură duhovnicească. Lua o frază şi toata ziua o punea în practică. Stareţul ,,mesteca” toate cuvintele Sfântului, aşa cum ,,animalele îşi rumegau mâncarea lor”, potrivit expresiei lui. Împărţea de binecuvântare o culegere alcătuită din cele mai frumoase cuvinte ale Sfântului pentru a îndemna pe cât mai mulţi la citirea lor. ,,Foarte mult ajută studiul *Cuvintelor ascetice* ale Sfântului Isaac, spunea Stareţul, pentru că ele îl ajută pe omul care crede în Dumnezeu să prindă sensul cel mai adânc  al vieţii şi să alunge orice fel de comlex mic sau mare. Puţină citire a cuvintelor Avvei Isaac schimbă sufletul cu multele lor vitamine

Sfătuia şi pe mireni să citescă din Sfântul Isaac, dar foarte puţin, ca să-l poata ,,asimila”. Stareţul spunea ca scrierile lui Avva Isaac valorează cât toată patristica.

În cartea Avvei Isaac din care citea Stareţul a însemnat sub icoana Sfântului , în care este zugrăvit cu o pană în mână: ,,Avva al meu, dă-mi mie pana ta, ca să subliniez toata cartea ta.”(Adica tot textul cărţii merită să fie subliniat.)

Stareţul nu numai că îi citea scrierile, dar avea şi multă evlavie la el. La ,,Panaguda” , una din cele cinci-şase icoane pe care le avea deasupra Sfintei Mese era a Sfântului Isaac. Din dragoste şi evlavie faţă de Sfânt, Stareţul a dat numele unuia dintre fiii săi duhovniceşti, atunci cand l-a făcut schimonah. Pomenirea Sfântului o prăznuia la 28 septembrie cu priveghere de toată noaptea. La una dintre aceste privegheri Stareţul a fost văzut într-o lumină taborică, ridicat de la pamânt şi transfigurat. În vechime, când Sfântul Isaac se prăznuia împreună cu Sfântul Efrem Sirul, Stareţul a adăugat în Mineiul pe ianuarie, la ziua 28, următoarele:

Luna ianuarie, în 28 de zile, pomenirea Cuviosului Părintele nostru Efrem Sirul şi a marelui isihast Isaac, mult nedreptăţitul. ( din cartea „Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul”, scrisă de ucenicul său, Ierom. Isaac)

Fără ispite, nu se va putea înrădăcina înăuntrul tău dorul cel după Dumnezeu (2)

Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu-insuflat

Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare

Traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu
SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS
Editura EVANGHELISMOS
Bucureşti – 2007

Vom birui ispitele trupeşti cu ajutorul harului lui Dumnezeu

Şi iarăşi, Domnul nostru, din nemăsurata Sa milostivire, mult se îngrijeşte de noi şi de aceea, dacă vei lua aminte la pildele pe care ţi le voi da, ne-a îndemnat să ne rugăm şi pentru ispitele trupului, nu ca să le evităm, ci ca să nu cădem deodată în necazuri trupeşti mai presus de puterea noastră şi astfel să ne pierdem răbdarea. Iar aceasta a iconomisit-o, deoarece a văzut că firea noastră omenească este neputincioasă din pricina trupului nostru pământesc şi stricăcios şi nu se poate împotrivi ispitelor ce ne împresoară, căzând astfel din virtute, biruită fiind de necazuri şi dureri.

Să ne adunăm, aşadar, toate puterile şi, cu harul lui Dumnezeu, să dispreţuim necazurile trupului şi să afierosim sufletul nostru lui Dumnezeu. Astfel, vom putea trece cu ajutorul Lui noianul acestor ispite, întăriţi fiind de puterea Sa care ne va mântui din valurile ce ne înconjoară.

Această putere l-a mântuit şi pe Iosif din cursa egiptencei, arătându-l chip al înfrânării. Ea l-a păzit nevătămat şi pe Daniel în groapa cu lei şi pe cei trei tineri (Anania, Azaria și Misail) în cuptorul cu foc, pe Ieremia l-a izbăvit din groapa cu noroi şi l-a miluit şi în tabăra haldeilor. Aceeaşi putere a lui Dumnezeu l-a scos pe Petru din temniţă, pe când uşile erau zăvorâte, iar pe Pavel l-a mântuit din mâinile sinagogii iudaice.

Într-un cuvânt, Dumnezeu este întotdeauna şi pretutindeni lângă robii Săi, dându-le putere şi biruinţă, păzindu-i prin multe intervenţii minunate şi arătându-le energiile sale mântuitoare ascunse în toate necazurile lor.

Să avem, aşadar, în sufletele noastre, râvnă împotriva diavolului şi a
slujitorilor lui, aşa cum au avut Macabeii, Sfinţii Prooroci, Apostolii, Mucenicii, Cuvioşii şi toţi Drepţii. Căci aceştia au păzit legile dumnezeieşti şi poruncile Sfântului Duh în locuri înfricoşătoare, îndurând ispite grele, dispreţuind desfătările lumeşti şi durerile trupeşti şi făcând răbdare. Aceştia erau, înaintea lui Dumnezeu, drepţi şi credincioşi robi ai Săi, deoarece nu s-au lăsat biruiţi de primejdiile care împresurau sufletele şi trupurile lor. Ei sunt cei care au biruit prin bărbăţia lor şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

Marile ispite sunt urmate de mari harisme. Ispitele care înţelepţesc

Atunci când vei întâlni pe drumul nevoinţei tale o pace neschimbată, atunci să te temi, deoarece te afli departe de calea bătătorită de picioarele mult-pătimitoare ale Sfinţilor. Deoarece cu cât înaintezi pe calea ce duce la Împărăţia lui Dumnezeu, aceasta pe care ţi-o voi spune să-ţi fie semn de încredinţare, şi anume că ispitele devin tot mai puternice. Cu cât sporeşti mai mult, cu atât se înmulţesc ispitele. Aşadar, atunci când, mergând pe calea nevoinţei, vei vedea înăuntrul tău că eşti împresurat de diferite ispite ce devin tot mai puternice, să ştii că, într-adevăr, sufletul tău a sporit în chip tainic şi mai mult, primind un alt har la cel de dinainte.

Căci potrivit cu măsura harului este şi mâhnirea pricinuită de ispite, pe care Dumnezeu o aduce în suflet. Iar aici nu vorbesc de mâhnirea adusă de ispitele lumeşti, ce vin peste unii oameni, pentru a înfrâna răutatea lor, şi nici de tulburările trupeşti, ci de întristările care sunt îngăduite numai monahilor isihaşti. Iar dacă sufletul este neputincios
şi nu poate răbda ispitele cele mari, atunci nu va putea primi nici harismele cele mari.

Pentru că Dumnezeu nu dă o harismă mare fără să vină mai înainte o mare ispită, căci potrivit cu asprimea ispitelor sunt împărţite şi harismele de către înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care oamenii de obicei o pot cuprinde. Aşadar, după mulţimea marilor întristări pe care le trimite purtarea de grijă a lui Dumnezeu, poţi înţelege de câtă cinste te-a învrednicit. Căci potrivit cu întristarea prin care treci, este şi mângâierea ce o primeşti.

Harisma lui Dumnezeu nu se manifestă niciodată în chip vădit la om, mai înainte ca acesta să guste amărăciunea ispitelor şi a întristărilor. Desigur, ea există de mai înainte în mintea noastră, însă întârzie să se facă cunoscută ca energie. De aceea trebuie ca noi să avem, în timpul ispitelor, în sufletul nostru bucurie şi frică. Bucurie, pentru că ne-am învrednicit să păşim pe calea pe care au păşit Sfinţii şi mai ales Iisus Hristos, Care dă viaţă la toată lumea, însă suntem datori să avem şi frică, ca nu cumva mândria noastră să fie pricina ispitelor. Dar toţi cei care sunt smeriţi-cugetători sunt luminaţi de harul lui Dumnezeu şi pot să disceamă care ispite sunt trimise pentru sporirea duhovnicească şi pentru îmbogăţirea vieţii în Hristos, şi care sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a ne înţelepţi atunci când se trufeşte inima noastră.

Ispitele îngăduite celor mândri, care sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu

Aici voi vorbi de ispitele care sunt trimise de toiagul duhovnicesc al lui Dumnezeu, pentru ca sufletul să sporească în virtute, ispite prin care el se exersează, se nevoieşte, este încercat.

Ele sunt: lenevia, îngreuierea trupului, moleşeala mădularelor, akedia (slăbirea și tulburarea sufletului), tulburarea minţii, ideea stăruitoare că avem vreo boală trupească, stările de deznădejde, întunecarea cugetării, lipsa de orice ajutor omenesc şi de cele trebuincioase trupului, precum şi altele asemenea.

Prin aceste ispite omul simte în sufletul său părăsire şi neîncredere în el însuşi, iar inima i se face înfrântă şi smerită. În acest fel, omul este încercat, ca el să dorească şi să caute harul Făcătorului său. Iar aceste ispite sunt iconomisite de dumnezeiasca pronie, potrivit cu puterea răbdării şi cu nevoia fiecăruia. În aceste ispite, vei găsi împletite mângâierea lui Dumnezeu şi nefericirea, lumina şi întunericul, războiul şi ajutorul, mâhnirea şi desfătarea. Acesta este aşadar semnul că omul este ajutat de Dumnezeu şi sporeşte.

Ispitele îngăduite vrăjmaşilor lui Dumnezeu care sunt cei mândri

Aici veţi găsi ispitele pe care le îngăduie Dumnezeu celor fără de ruşine şi celor care cugetă semeţ, săvârşind astfel nedreptate înaintea Bunului Dumnezeu. Aşadar ispitele vădit demonice, ce depăşesc puterea lor de a răbda, sunt: lipsirea de înţelepciunea pe care o aveau, atacul furios al patimii desfrânării, care se slobozeşte asupra lor pentru a smeri trufia lor, aprinderea mâniei, dorinţa de a-şi impune voia lor, de a se împotrivi în cuvânt, de a-i mustra şi a-i pedepsi pe ceilalţi, dispreţuirea doririlor celor după Dumnezeu ale inimilor lor, înşelarea desăvârşită a minţii lor, hulele împotriva lui Dumnezeu, cugetări pline de nebunie, vrednice de râs – aş spune mai degrabă de plâns, dispreţuirea de către oameni, distrugerea reputaţiei lor, batjocorirea şi chinuirea în multe feluri de către demoni, pe ascuns şi la arătare, dorinţa de a petrece împreună cu mirenii, de a flecări întotdeauna ca unii fără de minte, de a născoci lucruri nefolositoare şi de a spune profeţii mincinoase, de a făgădui lucruri ce depăşesc puterile lor. Acestea sunt ispitele sufleteşti.

Iar ispitele cele trupeşti ale omului mândru sunt: întâmplările dureroase ce stăruie pururea în împletire cu el şi sunt anevoie de destrămat, întâlniri cu oameni răi şi necredincioşi care îi pricinuiesc necazuri; uneori inima i se tulbură dintr-o dată din pricina fricii lui Dumnezeu; de multe ori cade de pe stânci şi alte locuri înalte; şi alte pătimiri rele ale trupului li se întâmplă unora ca aceştia; lipsirea nădejdii şi a credinţei în Dumnezeu, lipsa oamenilor care ar putea mângâia inima lor deznădăjduită, lucru ce este iconomisit astfel de puterea lui Dumnezeu. Şi, pe scurt, unii ca aceştia pătimesc toate cele care sunt mai presus de puterea lor de a răbda, la acestea adăugându-se şi războiul adus de patimile lor.

Iar aceste ispite încep atunci când omul începe să se considere înţelept. Şi astfel cade când într-o ispită, când într-alta, potrivit cu măsura în care primeşte aceste gânduri de mândrie.

Aşadar, din felurile ispitelor ce te atacă, înţelege cărările înguste pe care se abat gândurile tale. Şi dacă vei vedea împletite unele dintre aceste ispite cu cele vădit demonice, ce le-am arătat mai sus, să ştii că, potrivit cu ispitele pe care le primeşti, s-a cuibărit în tine mândria şi te roade.

Ispita împuţinării de suflet

Atunci când Dumnezeu vrea să aducă peste om o mâhnire şi mai mare, ca astfel să se pocăiască şi să caute mila Sa, îngăduie să cadă în împuţinarea de suflet. Iar aceasta naşte puterea cea tare a trândăviei, ce înăbuşă sufletul şi-l face să preguste iadul.

Apoi vine duhul ieşirii din minţi, din care izvorăsc nenumărate ispite precum tulburarea minţii, mânia, hula, cârtirea, gândurile necurate, mutarea dintr-un loc într-altul, căci nicăieri nu-şi află odihna, şi cele asemenea.

Iar dacă mă vei întreba care este cauza tuturor acestora, îţi voi răspunde că nepăsarea.

Însă leacul tuturor acestora este unul singur, cu ajutorul căruia omul va găsi îndată în sufletul său mângâierea după care tânjea. Aşadar care este acest leac? Este smerita-cugetare a inimii. Fără ea nu poate să strice cineva îngrăditura ispitelor, ci dimpotrivă le face mai puternice şi atunci ele îl copleşesc.

Să nu te mânii pe mine că îţi spun adevărul. Niciodată nu ai căutat smerenia cu toată puterea sufletului tău. Dacă vrei, vino în ţinutul ei şi vei vedea cum te va izbăvi de răutatea ispitelor. Căci, după măsura smeritei tale cugetări, îţi va da Dumnezeu şi puterea să rabzi necazurile.

Şi potrivit răbdării tale, se uşurează şi greutatea necazurilor tale şi astfel primeşti alinare. Şi cu cât primeşti mângâiere, cu atât dragostea ta pentru Dumnezeu creşte. Şi cu cât iubeşti mai mult pe Dumnezeu, cu atât se măreşte bucuria pe care ţi-o dăruieşte Duhul Sfânt.

Prea milostivul nostru Părinte, vrând să întoarcă în bine ispitele fiilor săi adevăraţi, nu le ridică, ci le dă putere ca să le rabde. Toate aceste bunătăţi – alinarea, dragostea şi bucuria – nevoitorii le primesc ca roade ale răbdării, ca să ajungă la desăvârşire. Fie ca Hristos, Dumnezeul nostru, să ne învrednicească cu harul său să suferim amărăciunea ispitelor pentru dragostea Lui, întru mulţumirea inimii. Amin.

Din experienţa dobândită în necazuri, se naşte înţelepciunea

Sfinţii îşi arată în faptă dragostea lor pentru Dumnezeu prin toate cele pe care le rabdă pentru Numele Său. Dumnezeu le trimite necazuri, dar nu Se depărtează de ei, pentru că îi iubeşte. Din această dragoste pătimitoare, inima lor primeşte îndrăznire ca să privească la El în chip neacoperit, încredinţaţi fiind că cererile lor vor fi ascultate şi împlinite.

Mare este puterea rugăciunii ce se face cu îndrăznire. Tocmai pentru aceasta Dumnezeu lasă ca sfinţii Săi să guste toată întristarea, ca să dobândească experienţă şi astfel să se încredinţeze de ajutorul Său şi să înţeleagă cât de mult se îngrijeşte de ei.

Astfel ei dobândesc, din ispite, înţelepciune. Şi aceasta ca să nu rămână neîncercaţi, lipsiţi fiind de experienţa duhovnicească atât a binelui, cât şi a răului, ci să dobândească, din încercarea lor, cunoştinţa tuturor lucrurilor. Căci altfel vor fi târâţi de neştiinţă şi vor ajunge de batjocura diavolilor. Deoarece dacă ar fi încercaţi numai în cele bune şi nu ar avea experienţa luptei cu răul, ar merge la război cu desăvârşire neexperimentaţi.

Iar dacă susţinem că ei pot fi încercaţi şi fără să aibă experienţa luptei cu ispitele cele rele, este ca şi cum i-am asemăna cu boii şi cu asinii, care nu au libertate în nimic. Omul nu poate gusta şi preţui binele, dacă mai înainte nu a încercat amărăciunea ispitelor. Astfel, atunci când va întâlni în viaţă bunătăţile lui Dumnezeu, el le va folosi
întru libertate cunoscând valoarea lor, ca şi cum le-ar dobândi prin sudoarea sa.

Oamenii vin la cunoştinţa cea adevărată atunci când Dumnezeu Îşi retrage puterea Sa, făcându-i astfel să-şi simtă propria lor slăbiciune, greutatea încercărilor şi viclenia vrăjmaşului. Atunci ei înţeleg cu cine au a se lupta, cât de slabă este firea lor omenească şi cum îi păzeşte puterea dumnezeiască. Îşi vor da seama cât de mult au sporit în virtute şi că fără puterea lui Dumnezeu sunt neputincioşi în faţa oricărei patimi. Iar aceasta o face Dumnezeu ca ei să dobândească, din toate aceste experienţe neplăcute, adevărata smerenie şi să se apropie de El, aşteptând ajutorul Lui întru rugăciune stăruitoare.

Iar toate acestea de unde le vor învăţa dacă nu din experienţa dobândită în urma multor necazuri, prin care Dumnezeu îngăduie să treacă?

Sfântul Apostol Pavel spune: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup, un înger al Satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (2 Corinteni 12, 7).

Dar şi credinţă statornică dobândeşte cineva din aceste ispite prin încercarea ajutorului dumnezeiesc, pe care de multe ori îl primeşte în lupta sa. Astfel se face neînfricat, dobândind curaj în vremea ispitei.

Ispita aduce folos tuturor oamenilor. Dacă încercarea l-a folosit pe Pavel, nimeni nu poate spune că ea este nefolositoare, ci toţi aceia care nu vor să primească folos din ispite şi încercări, pentru mântuirea lor, vor da seamă înaintea lui Dumnezeu.

Ispitele sunt un leac amar. Să-l primim aşadar cu smerenie şi răbdare

Aşadar, nevoitorii sunt ispitiţi pentru a-şi mări bogăţia duhovnicească, iar cei nepăsători sunt ispitiți pentru a fi păziţi de ceea ce îi vatămă, cei adormiţi pentru a se trezi, cei îndepărtaţi de Dumnezeu, pentru a se apropia de El, iar prietenii lui Dumnezeu ca să intre cu îndrăzneală în casa Sa. Un fiu care nu a fost scos în lume, nu poate mânui bogăţia tatălui său, astfel încât să se folosească de ea. De aceea, Dumnezeu trimite la început greutăţi şi încercări dureroase fiilor Săi, iar apoi le arată ce daruri le pregăteşte. Slavă lui
Dumnezeu, Care prin leacuri amare ne învredniceşte să ne desfătăm de sănătatea duhovnicească!

Este cineva, oare, care nu simte mâhnire şi osteneală în timpul încercării? Este, oare, cineva care să nu simtă amărăciune atunci când bea leacul ispitelor şi al necazurilor? Aşadar, nimeni nu poate dobândi o sănătate trainică fără să treacă prin acest stadiu al încercărilor. Însă nici răbdarea în ispite nu este a noastră. Căci cum ar putea omul, care este un vas de lut, să ţină într-însul apa, dacă nu-l căleşte focul dumnezeiesc?

Dacă vom pleca capul, atunci orice lucru bun şi folositor Îi vom cere lui Dumnezeu în rugăciunea noastră cu smerenie, cu dorire neîncetată şi cu răbdare, ni-l va da.

Aşa cum leacurile pe care le luăm, alungă din trupul nostru microbii, tot astfel şi mâhnirile puternice curăţă inima noastră de faptele şi amintirile cele rele.

Rugăciunile neîncetate făcute în vremea ispitelor

Aşa cum copiii mici se înfricoşează de priveliştile înspăimântătoare şi aleargă la părinţii lor, prinzându-se de hainele lor şi cerându-le ajutorul, tot astfel şi sufletul: cu cât se teme mai mult de ispite, cu atât aleargă mai repede la Dumnezeu şi se lipeşte de El, făcând rugăciuni neîncetate. Cu cât ispitele vin asupra lui, una după alta, cu atât se roagă mai mult. Însă atunci când ispitele încetează, iar sufletul îşi află odihna, de obicei el pierde contactul cu realitatea (duhovnicească – nota traducătorului) şi se îndepărtează de Dumnezeu.

Dumnezeu şi îngerii se bucură în necazurile noastre, în timp ce diavolul se bucură în trândăvia şi traiul nostru bun

Cu cât cresc ostenelile noastre zilnice, trupeşti şi duhovniceşti, cu atât se micşorează războiul trupesc. Căci mâhnirile şi primejdiile omoară iubirea de plăceri, în timp ce traiul bun şi nepăsarea o hrănesc. De aceea şi Dumnezeu cu îngerii Săi se bucură în mâhnirile şi necazurile noastre, în timp ce satana şi toţi diavolii lui se bucură atunci când trândăvim şi petrecem în desfătare.

Osândeşte-te pe tine însuţi în vremea necazului şi nu deznădăjdui

Să fii pregătit să primeşti tot felul de dispreţuiri şi jigniri, osândiri şi ocări din partea tuturor, chiar şi de la cei de la care nu te aştepţi. Să te consideri pe tine însuţi vrednic de ele şi să le primeşti pe toate cu mulţumire şi cu bucurie.

Să rabzi orice osteneală şi mâhnire şi primejdie, ce vine din partea demonilor, ca unul ce ai împlinit voile lor când erai în păcat. Şi să rabzi cu bărbăţie lipsirea celor de trebuinţă, întâmplările neplăcute şi amărăciunile vieţii.

Să rabzi având încredere în Dumnezeu, chiar şi lipsa hranei tale zilnice, care în câteva ceasuri devine gunoi.

Iar toate acestea să le rabzi de bunăvoie, punându-ţi nădejdea în Dumnezeu şi neaşteptând de la altcineva izbăvirea sau alinarea. Căci orice ajutor venit din partea oamenilor se dă în urma luminării şi povăţuirii celei de la Dumnezeu. Lasă, aşadar, toată grija ta la Dumnezeu şi în toate greutăţile tale osândeşte-te pe tine însuţi, spunându-ţi că tu eşti pricina tuturor relelor, ca unul ce ai mâncat din rodul oprit al pomului şi ai căpătat, astfel, felurite patimi.

Primeşte, aşadar, acum cu mulţumire amărăciunile, care te vor scoate din moleşeala ta şi care te vor face să te îndulceşti de harul lui Dumnezeu.

„Beţia” lui Dumnezeu îl face pe om nesimţitor faţă de întristări

Atunci când se va deştepta în suflet dorinţa firească de a trăi lângă Dumnezeu, iar acest pahar al doririi va adăpa viaţa nevoitorului şi-l va îmbăta, el nu va mai simţi lumea, nici osteneala, ci se va face nesimţitor faţă de întristări şi faţă de diferitele lucrări ostenitoare. Atunci, unul ca acesta simte că păşeşte în aer, iar nu pe pământ, ca ceilalţi oameni. Şi aceasta pentru că nu mai vede asprimea drumului şi nu mai are înaintea sa munţi şi văi de străbătut. Căci aşa cum spune Isaia: „Drumurile colţuroase vor deveni pentru ei căi netede” (Isaia 40, 4), ei nu mai simt lumea, pentru că au ochii sufletului îndreptaţi către Părintele lor Ceresc. Iar nădejdea lor în Dumnezeu devine atât de simţită, încât aceasta le arată, aşa cum arătăm noi cu degetul, în fiecare clipă, cele care se află la distanţe mari şi sunt nevăzute. Acestea le văd înăuntrul lor cu ochiul cel ascuns al credinţei şi într-un chip pe care nu putem să-l înţelegem dintru început. Şi învăpăiat fiind sufletul lor de flacăra Duhului Sfânt, ei le văd pe cele viitoare ca şi cum ar fi prezente.

Trupul se face nesimţitor la necazuri

Când sufletul se va îmbăta cu bucuria nădejdii şi a desfătării lui Dumnezeu, trupul se face nesimţitor la necazuri, chiar dacă este bolnăvicios. Căci, deşi ridică greutate îndoită, boala şi necazul, nu slăbeşte, ci se desfătează de bucuria lui Dumnezeu împreună cu sufletul şi îl ajută să se bucure, deşi este bolnăvicios. Acestea se petrec atunci când în suflet vine bucuria Duhului Sfânt.

Prin răbdarea în necazuri, ne facem părtaşi ai Patimilor lui Hristos

Să-i cercetăm şi pe filozofii atei, aşa cum se numesc… Unii dintre ei biruiau cu desăvârşire pofta trupească. Alţii răbdau mai uşor ocările şi osândirile. Alţii sufereau boli cumplite fără să se întristeze. Alţii iarăşi arătau răbdare în necazuri şi în mari nenorociri. Şi dacă aceştia răbdau toate acestea din slavă deşartă sau din nădejde deşartă, cu atât mai mult noi, monahii, – şi desigur toţi creştinii – suntem datori să răbdăm, noi care am fost chemaţi de Dumnezeu să ne facem părtaşi Patimilor şi slavei Lui.

Răbdarea în necazuri

Toate întâmplările dureroase şi necazurile, atunci când nu avem răbdare, ne chinuiesc îndoit. Pentru că omul, prin răbdarea sa, alungă amărăciunea nenorocirilor, în timp ce împuţinarea de suflet naşte deznădejdea iadului.

Răbdarea este maica alinării, este o putere sufletească care se naşte dintr-o inimă largă. Dar această putere cu greu o află omul în necazurile sale, dacă nu are dumnezeiescul har, pe care îl dobândeşte prin rugăciune stăruitoare şi lacrimi și participare la slujbele Bisericii Ortodoxe.

Să suferim nedreptatea cu smerenie şi cu bucurie

Cel care poate răbda nedreptatea cu bucurie, deşi poate să o îndepărteze şi să o evite, a primit înăuntrul său mângâierea lui Dumnezeu împreună cu încrederea în El. Iar cel care rabdă cu smerită-cugetare clevetirile pornite împotriva sa, unul ca acesta a ajuns la desăvârşire şi se minunează de el Sfinţii îngeri. Căci nici o altă virtute nu este mai mare şi mai greu de dobândit.

Răbdarea este harisma lui Dumnezeu

Atunci când răbdarea va creşte în sufletele noastre, este semn că am primit în chip tainic harul alinării. Puterea răbdării este mai mare decât simţirea bucuriei în inima noastră. Ca să trăim în Dumnezeu, trebuie să smerim simţurile noastre. Atunci când trăieşte inima, simţurile se smeresc, iar când acestea se răzvrătesc, inima moare pentru Dumnezeu.

Răbdarea cea de mulţi ani care a adus îmbelşugat harul lui Dumnezeu

Unul dintre Sfinţii Părinţi a spus:

Odată, când eram foarte întristat din pricina încercărilor, am mers la un pustnic bătrân. Acesta era bolnav şi ţintuit la pat. După ce am luat binecuvântarea lui, m-am aşezat lângă el şi i-am spus:

– Părinte, fă o rugăciune pentru mine, căci mult mă mâhnesc din pricina ispitelor diavoleşti.

Atunci, stareţul deschizându-şi ochii mi-a spus:

– Fiul meu, tu eşti tânăr şi de aceea nu îngăduie Dumnezeu să fii copleşit de ispite mai presus de puterea ta.
– Deşi sunt tânăr, am ispite pe care numai oamenii virtuoşi le au.
– Dumnezeu vrea să te facă înţelept.
– Cum mă va face înţelept? Eu în fiecare zi gust moartea sufletului.
– Încetează, fiul meu! Am spus că Dumnezeu te iubeşte şi îţi va da harul Său. Să ştii, fiul meu, că treizeci de ani m-am luptat cu demonii şi timp de douăzeci de ani nu am simţit ajutorul lui Dumnezeu, însă după ce a trecut cel de-al douăzeci şi cincilea an, am început să simt o oarecare odihnă, care a început apoi să crească tot mai mult. În cel de-al douăzeci şi optulea an odihna a devenit foarte simţită. Iar, când se apropia sfârşitul celui de-al treizecilea an, atât de mult s-a întărit întru mine această odihnă, încât nu pot să o exprim în cuvinte. Când vreau să mă ridic la rugăciune, doar trei psalmi apuc să rostesc cu gura mea şi îndată sunt răpit în extaz, lângă Dumnezeu. În această stare, trei zile dacă stau în picioare, nu simt deloc oboseală. Vezi câtă odihnă mi-a pricinuit lucrarea cea de mulţi ani a răbdării?

SFATURI DUHOVNICEŞTI

– Să-i iubeşti şi să pătimeşti împreună cu cei săraci, ca şi tu să fii miluit de Dumnezeu.
– Să nu-i mustri pe cei care au întristare în inimă, ca să nu fii pedepsit cu acelaşi toiag şi, căutând pe cineva care să te aline, să nu afli pe nimeni!
– Aminteşte-ţi că şi tu ai trup de ţărână şi fă binele tuturor, fără deosebire.
– Mai presus decât toate virtuţile este dreapta socoteală.
– Să nu mustri pe nimeni pentru greşeala lui, ci să te consideri răspunzător pentru toate, chiar şi pentru greşeala aproapelui.
– Mai bine să fii dispreţuit, decât să dispreţuieşti pe altul. Mai bine să fii nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti.
– Să nu locuieşti împreună cu omul mândru, ca să nu piardă sufletul tău harul Sfântului Duh, şi astfel să devină sălaş al patimilor viclene.
– Cel care fuge de slava cea deşartă a lumii, unul ca acesta simte în sufletul său slava veacului ce va să fie.
– Urăşte odihna şi traiul bun, ca să-ţi păzeşti gândurile tale netulburate.
– Fereşte-te de întâlnirile cele multe şi îngrijeşte-te de sufletul tău, ca să-ţi păstrezi liniştea sufletească.
– Păzeşte-te de păcatele cele mici, ca să nu cazi în cele mari.
– Îţi este mai de folos să înviezi sufletul tău din patimi, cugetând la cele dumnezeieşti, decât să înviezi morţi.
– Mulţi oameni au făcut lucruri minunate, au înviat morţi, s-au ostenit să-i aducă pe cei înşelaţi la calea mântuirii şi alte minuni mari. Mulţi oameni au fost povăţuiţi cu ajutorul lor la cunoaşterea de Dumnezeu. Mai târziu, însă, aceştia care au înviat morţi, au căzut în patimi de ocară, ucigând astfel sufletul lor. Prin aceasta, prin faptele lor păcătoase ce s-au făcut arătate, ei au smintit pe mulţi. În realitate, ei erau cei bolnavi şi în loc să se îngrijească de sănătatea lor sufletească, au ieşit în marea lumii acesteia ca să tămăduiască şi să mântuiască sufletele altora, pierzând astfel nădejdea ce o aveau în Dumnezeu şi sufletele lor.
– Cel care se scârbeşte de înşelarea şi răspândirea minţii în cele lumeşti, vede înăuntrul inimii sale pe Stăpânul şi Domnul său.
– Pentru ca Dumnezeu să ia în considerare virtuţile noastre, trebuie ca ele să fie însoţite de înfrânare trupească şi de conştiinţă curată (post și spovedanie).
– Mai bine să locuieşti împreună cu vulturii decât cu cel lacom şi nesăţios.
– Mai bine să trăieşti împreună cu cel infirm şi cu cel neînsemnat, decât cu cel mândru.
– Mai bine să fii prigonit, decât să prigoneşti; să fii răstignit, decât să răstigneşti; să fii nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti; să fii clevetit, decât să cleveteşti.
– Îndreptăţirea de sine nu are loc în viaţa creştinilor şi nu este cuprinsă nicăieri în învăţătura lui Hristos.
– Dacă iubeşti blândeţea, vei avea pace în sufletul tău. Iar dacă te vei învrednici să dobândeşti pacea, te vei bucura în orice încercare.
– Dumnezeu rabdă toate neputinţele noastre, însă nu-l suferă pe cel care tot timpul cârteşte, ci îl pedepseşte ca să-l îndrepte.
– Gura şi inima, care în fiecare încercare Îi mulţumesc lui Dumnezeu, primesc binecuvântarea Lui şi harul dumnezeiesc.
– Harului dumnezeiesc îi premerge smerita-cugetare, iar pedepsei, cugetarea semeaţă.
– Atunci când viaţa ta este după Dumnezeu, să nu te întristezi pentru necazurile şi relele tale pătimiri, căci Dumnezeu ţi le va ridica într-o bună zi. Să nu te temi nici de moarte, pentru că Dumnezeu a pregătit bunătăţile cele viitoare ca să te facă mai presus de moarte.

                           < – prima parte

Fără ispite, nu se va putea înrădăcina înăuntrul tău dorul cel după Dumnezeu

Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu-insuflat

Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare

Traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu
SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS
Editura EVANGHELISMOS
Bucureşti – 2007

 

Cuvinte purtătoare de nădejde

„Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită!” (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul) 2, 1).

„Uitaţi-vă la neamurile cele din început şi vedeţi cine a nădăjduit spre Domnul şi s-a ruşinat? Sau cine a petrecut în frica Lui şi a fost părăsit? Sau cine L-a chemat pe El şi a fost trecut cu vederea?” (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul) 2, 10-11).

„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

„Dar credincios este Dumnezeu, Care nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi ci, odată cu ispita, va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (1 Corinteni 10, 13).

Cu smerenia împuţinăm întristarea adusă de ispite

Să ne aducem aminte de făcătorii de rele, care se dau pe ei înşişi în mâinile judecătorilor ca să fie pedepsiţi pentru faptele lor. Aceştia, atunci când încep să fie chinuiţi, dacă se smeresc şi îşi mărturisesc fără întârziere nedreptatea lor, sunt pedepsiţi mai puţin şi, suferind acele dureri, se izbăvesc. Dacă însă rămân neînduplecaţi şi nu vor să-şi mărturisească fărădelegea, chinurile lor se înmulţesc. Iar la sfârşit, după multe suferinţe şi după ce trupul lor ajunge plin de răni, sunt nevoiţi să mărturisească, chiar şi fără să vrea, dar acum nu le mai foloseşte la nimic, deoarece au îndurat deja toate acele chinuri.

Căci şi noi, pentru păcatele noastre cele nesăbuite, suntem predaţi, ca să fim miluiţi, în mâinile Dreptului Judecător al tuturor oamenilor şi primim loviturile întristărilor, până când le vom mărturisi. Atunci pedeapsa se micşorează. Aşadar, dacă, atunci când va veni peste noi toiagul Judecătorului, ne vom smeri şi ne vom aduce aminte de nedreptăţile noastre, mărturisindu-le în faţa Dreptului Judecător, cu puţine ispite şi întristări ne vom izbăvi.

Dar se poate ca în timpul certării să ne cuprindă încăpăţânarea şi să nu mărturisim că noi am greşit, fiind vrednici să pătimim şi mai multe, ci să aruncăm vina pentru păcatele noastre asupra oamenilor. Ba încă şi asupra diavolilor, iar uneori chiar şi asupra dreptăţii dumnezeieşti iar astfel ne scoatem pe noi înşine nevinovaţi.

Ne încăpăţânăm şi nu ne pocăim, deşi ştim că Dumnezeu cunoaşte mai bine ceea ce ne este de folos şi că dreptatea Lui se întinde peste întreaga lume şi că nimeni nu este pedepsit fără să poruncească El. Deci dacă vom înfrunta întristările noastre cu o astfel de încăpăţânare, orice necaz va veni peste noi, ne va aduce o mâhnire neîncetată, iar necazurile noastre vor deveni şi mai cumplite şi vor veni unele după altele. Iar aceasta până când vom dobândi o adevărată cunoaştere de sine și ne vom smeri şi vom conştientiza că am păcătuit.

Dar dacă ne vom învârtoşa şi, siliţi fiind de necazuri, vom mărturisi păcatele noastre la sfârşit, această mărturisire nu ne va folosi, de vreme ce am îndurat toate întristările şi ispitele şi ne-am lipsit de mângâierea pe care o aduce pocăinţa.

Necazurile îndurate fără de voie sunt iconomisite de iubirea de oameni a lui Dumnezeu

Cu cât cineva se va lipsi de bunăvoie de bunătăţile acestei lumi, cu atât mila lui Dumnezeu îl va urma, iar iubirea Lui îl va ocroti. Însă toţi cei care au o voinţă slabă şi, pentru aceasta, nu se pot nevoi pentru dobândirea vieţii veşnice, Dumnezeu povăţuieşte sufletele lor spre virtute prin necazurile cele fără de voie.

Căci şi acel sărac Lazăr nu era lipsit de bunătăţile acestei lumi de bunăvoie. Acesta avea şi trupul plin de răni şi astfel era cuprins de două suferinţe amare, una fiind mai rea decât cealaltă. Însă la sfârşit, s-a învrednicit de sânul lui Avraam.

Dumnezeu este foarte aproape de inima omului întristat, care cu durere strigă către El. Se poate ca Dumnezeu să-l lipsească pe om de bunătăţile cele materiale sau să-i trimită un alt necaz, dar toate acestea le îngăduie până când ne vom deprinde cu răbdarea.

El lucrează întocmai ca un medic care operează pe cineva pentru a-l scăpa de o boală gravă. Cu toate acestea, Dumnezeu îi arată iubirea Sa de oameni potrivit cu măsura în care acela îndură necazurile.

În vremea necazurilor, să ne încredinţăm înţelepciunii şi purtării de grijă a lui Dumnezeu

Nici demonii, nici fiarele nu-l pot vătăma pe om, nici oamenii răi nu-şi pot împlini voia lor cea rea de a-i distruge pe ceilalţi, dacă Dumnezeu, Care cârmuieşte toată lumea, nu va îngădui aceasta. Iar dacă îngăduie, El va hotărî cât de mare va fi vătămarea.

Căci Dumnezeu nu îngăduie ca ei să acţioneze în deplină libertate, pentru că altfel nu ar fi supravieţuit nici o făptură. El nu lasă ca puterea demonilor şi a oamenilor răi să se apropie de făpturile Sale şi să le vatăme potrivit voinţei lor.

De aceea, să-ţi spui întotdeauna: „Îl am pe Dumnezeu Care mă păzeşte şi nici o făptură nu poate să mă vatăme, dacă nu are îngăduinţă de la Dumnezeu. Cred încă şi aceasta că nici măcar înaintea ochilor mei nu vor îndrăzni să se arate şi nici să-i aud ameninţările. Căci dacă ar fi avut îngăduinţă de la Dumnezeu să facă rău cât de mult vor, nu ar fi fost nevoie de cuvintele lor ca să mă înfricoşeze, ci ar fi făcut cu mine ce ar fi vrut”.

Şi iarăşi să-ţi spui: „Dacă este voia Domnului meu ca făpturile Sale să fie stăpânite de demoni şi de oamenii vicleni, primesc aceasta cu bucurie ca să nu zădărnicesc voia Domnului meu” şi astfel, în vremea ispitelor te vei umple de bucurie, fiind încredinţat că mâna Domnului te povăţuieşte prin ispite.

Întăreşte, aşadar, inima ta, având încredere în Domnul şi nu te teme nici de frica de noapte, nici de săgeata ce zboară ziua. Căci credinţa dreptului în Dumnezeu, ne spune Sfânta Scriptură, îmblânzeşte fiarele sălbatice şi le face ca nişte mieluşei.

Să-I fim recunoscători lui Dumnezeu pentru necazurile ce ni le trimite şi să le răbdăm cu bucurie, căci El ne iubeşte

De multe ori, Dumnezeu îngăduie ca asceţii virtuoşi să fie încercaţi cu lipsirea de bunurile materiale şi să se ridice ispite asupra lor, să sufere boli trupeşti, precum Iov, să fie aruncaţi în sărăcie şi în primejdia de a fi ucişi de oamenii cei răi. Numai sufletele lor nu sunt vătămate. Căci nu este cu putinţă ca atunci când păşim pe calea lui Dumnezeu să nu întâlnim lucruri şi situaţii neplăcute, iar trupul să nu fie chinuit cu boli şi osteneli, desigur, atunci când iubim viaţa trăită în virtute.

Omul care îşi petrece viaţa sa potrivit voii sale păcătoase, care este biruit de invidie sau de altă patimă de suflet-ucigătoare, va fi osândit de Dumnezeu. Dacă însă va păşi pe drumul virtuţii şi va trăi potrivit voii lui Dumnezeu, împreună cu mulţi alţii care fac aceeaşi nevoinţă, dar va întâlni ceva neplăcut, nu este bine să părăsească calea virtuţii
ci, dimpotrivă, trebuie să primească încercarea cu bucurie, iar nu să se plângă, şi să mulţumească lui Dumezeu pentru acest mare dar.

Să-I mulţumească încă şi pentru că a căzut în această încercare pentru dragostea Lui şi că s-a făcut părtaş pătimirilor Proorocilor, Apostolilor şi tuturor Sfinţilor, care au îndurat necazurile fără să părăsească calea lui Dumnezeu, fie că au venit ispite de la oameni, fie de la trup, fie de la demoni. Căci, fără îngăduinţa lui Dumnezeu, nu este cu putinţă să ne găsească ispita, care se face pentru noi pricină de a trăi potrivit voii dumnezeieşti.

Nu este cu putinţă ca Dumnezeu să lucreze într-un alt chip, atunci când vrea să-l ajute pe cel ce doreşte să se afle lângă El, decât să îngăduie ca acesta să fie încercat, pentru ca astfel să se dăruiască cu totul adevărului Evangheliei Şi aceasta pentru că omul singur nu se poate învrednici de măreţia virtuţii, căci, pentru a primi binefacerile lui Dumnezeu, nu poate singur să se dea pe sine necazurilor şi, mai mult, să se bucure pentru ele, fără să fi primit harisma răbdării de la Iisus Hristos.

Aceasta o mărturiseşte şi Sfântul Apostol Pavel. Căci atât de mare este acest dar, încât numeşte aceasta harismă, zicând: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El” [Filipeni 1, 29).

Şi aşa cum Apostolul Petru scria în epistola sa: „Dar de veţi şi pătimi pentru dreptate, fericiţi veţi fi… întrucât sunteţi părtaşi patimilor lui Hristos” (1 Petru 3, 14; 4, 13).

Aşadar, nu este bine să te bucuri când toate îţi merg bine, iar în necazuri să te posomorăşti şi să cugeţi că ele (necazurile) sunt străine de calea lui Dumnezeu. Căci de la începutul lumii, şi din generaţie în generaţie, oamenii păşesc pe calea lui Dumnezeu prin cruce şi prin răstignirea şi omorârea patimilor. De unde însă ţi-a venit aceasta, adică să nu doreşti necazurile? Află, deci că, dacă cugeţi astfel, nu te afli pe calea lui Dumnezeu. Nu vrei să păşeşti pe urmele sfinţilor, ci voieşti să mergi pe o altă cale, a ta, şi să păşeşti pe ea fără să pătimeşti nimic.

Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi. Nimeni nu a urcat la Cer prin odihnă. Ştim unde sfârşeşte calea odihnei şi a traiului bun. Dumnezeu însă niciodată nu vrea ca să rămână fără grijă cel ce I s-a afierosit cu toată inima sa. Dimpotrivă, El vrea ca acesta să se îngrijească neîncetat de dobândirea virtuţilor. Dar şi din aceasta înţelegem că Dumnezeu îi poartă de grijă, din faptul că îi trimite neîncetat necazuri.

Pe cei care îşi petrec viaţa îndurând ispite, niciodată dumnezeiasca Pronie nu-i lasă să cadă în mâinile dracilor. Desigur, dacă se pleacă şi sărută cu smerenie picioarele fraţilor, le acoperă greşelile ca şi cum ar fi ale lui.

Cel care vrea să trăiască fără să se îngrijescă de virtute şi face aceasta în mod conştient, dar în acelaşi timp vrea să păşească pe calea virtuţii, unul ca acesta nu are nici cea mai mică idee despre această cale. Drepţii nu numai că s-au nevoit de bunăvoie, ci chiar şi fără de voie, prin îndurarea ispitelor cumplite, trimise lor pentru a li se încerca răbdarea. Căci atunci când sufletul are frică de Dumnezeu, nu se teme de nimic din cele care vatămă trupul, deoarece nădejdea lui se află în Dumnezeu, atât în această viaţă, cât şi în cea viitoare, care nu are sfârşit. Amin

Să nu începi lucrarea virtuţii, dacă nu eşti pregătit să te lupţi cu vrăjmaşul

Atunci când vrei să începi o lucrare plăcută lui Dumnezeu, mai întâi să te pregăteşti împotriva ispitelor care te vor afla şi să nu şovăi deloc. Căci vrăjmaşul are obicei, atunci când vede pe cineva că începe cu credinţă fierbinte o lucrare bună şi mântuitoare, să-l împiedice cu diferite ispite înfricoşătoare, ca, din pricina lor, să se răcească râvna lui şi să nu mai aibă vreo dorinţă de a se îndeletnici cu vreo lucrare plăcută lui Dumnezeu. Iar aceasta nu pentru că vrăjmaşul ar avea o asemenea putere – căci dacă ar fi avut, nimeni nu ar fi putut face vreodată vreo faptă bună – ci Dumnezeu îngăduie astfel, aşa cum am aflat din pilda lui Iov.

Aşadar, pregăteşte-te pe sineţi, astfel încât să înfrunţi cu vitejie ispitele ce se împotrivesc lucrării virtuţilor şi numai atunci această lucrare a ta e bineplăcută lui Dumnezeu. Dar dacă nu te vei pregăti pentru înfruntarea ispitelor, să nu porneşti spre săvârşirea virtuţilor.

Înţelepciunea lui Dumnezeu se arată în ispite şi în necazuri

Aşa cum se apropie genele una de alta, tot astfel se apropie şi ispitele de oameni. Iar aceasta Dumnezeu a iconomisit-o cu înţelepciune ca noi să dobândim folos. Adică să baţi cu stăruinţă la uşa milei lui Dumnezeu atunci când eşti împresurat de ispite şi, prin frica întristărilor, să intre în mintea ta sămânţa pomenirii lui Dumnezeu, ca rugându-te fierbinte să te apropii de El. Şi astfel să se sfinţească inima ta cu neîncetata pomenire a lui Dumnezeu. Dacă vei face aceasta, atunci când Îl vei ruga, El te va asculta.

Prin necazuri, cunoaştem dragostea lui Dumnezeu

Ca să nu-ţi pierzi încrederea şi dăruirea faţă de El, Dumnezeu a iconomisit să fii încercat de necazuri. Aceasta şi ca să părăseşti calea Lui, atrăgând astfel mânia Sa, iar atunci te va pedepsi, dacă nu te vei pocăi, te va lepăda de la faţa Lui.

Gândeşte-te şi la aceasta: câtă lipsă de evlavie şi câte fapte necuviincioase aduc în viaţa noastră traiul cel bun şi lipsa fricii de Dumnezeu. De aceea, prin pătimirile noastre şi prin necazurile ce vin asupra noastră, creşte pomenirea Lui în inima ta. Şi astfel, prin frica de cele neplăcute, Dumnezeu te deşteaptă ca să baţi la uşa milostivirii Sale, izbăvindu-te în acest chip de necazuri şi semănând înăuntrul inimii tale dragostea Sa cea dumnezeiască. Prin aceasta, El te aduce lângă Sine şi te cinsteşte cu darul înfierii, dăruindu-ţi din belşug harul său.

Căci altfel cum ai fi cunoscut că îţi poartă de grijă şi te iubeşte, dacă nu te-ar fi împresurat necazurile? Pentru că mai ales prin durere şi întristare este cu putinţă să se înmulţească dragostea lui Dumnezeu în sufletul tău şi să-l umple. Ele te fac să-ţi cunoşti harismele tale şi-ţi aduc aminte de deosebita purtare de grijă ce o are Dumnezeu pentru tine.

Toate aceste daruri duhovniceşti se primesc în urma celor întristătoare. Şi aceasta ca să te înveţi să mulţumeşti pentru toate lui Dumnezeu.

Aminteşte-ţi de Dumnezeu, ca şi El să-Și amintească de tine.

Iar atunci când Îşi va aduce aminte de tine şi te va mântui de necazuri, vei primi de la El tot felul de binecuvântări şi vei fi fericit. Aşadar, nu-L uita, risipindu-ţi mintea în deşertăciuni, ca să nu te uite nici El pe tine atunci când vei fi războit de cel viclean. Când toate îţi vor merge bine, să te supui lui Dumnezeu şi să păzeşti poruncile Lui, ca să ai îndrăzneală înaintea Lui întru necazurile tale, prin rugăciunea făcută din inimă şi cu stăruinţă.

Toţi cei care mor pentru lume se pregătesc să îndure cu bucurie cele neplăcute

Dacă ispititorul va lovi pe cel nedrept, acesta nu va avea curaj să ceară ajutorul lui Dumnezeu şi nici să aştepte de la El mântuire, pentru că în vremea în care nu avea necazuri şi se afla întru odihnă, nu a împlinit voia Sa.

Înainte de a începe războiul, caută cu stăruinţă să faci alianţă şi mai înainte de a te îmbolnăvi, caută să afli cine este medic bun. Astfel, înainte de a veni asupra ta necazuri, să te rogi, ca în vremea necazului să-L afli pe Dumnezeu ajutător, iar El te va asculta cu atenţie. Mai înainte de a aluneca şi de a cădea în deznădejde, să te rogi lui Dumnezeu, dar mai înainte de a te ruga, să-ţi împlineşti făgăduinţele tale monahale, care sunt proviziile tale pe calea lui Dumnezeu.

Corabia lui Noe în timp de pace a fost construită, iar copacii folosiţi la
construirea ei fuseseră plantaţi cu o sută de ani mai înainte. Astfel, atunci când a venit mânia lui Dumnezeu pentru lipsa de pocăinţă a oamenilor, cei nedrepţi şi cei nepăsători sau pierdut, în timp ce pentru dreptul Noe corabia s-a făcut acoperământ mântuitor.

Toţi cei care au murit pentru lume, îndură cu bucurie ispitele şi cele neplăcute, în timp ce aceia care trăiesc lumeşte nu au puterea să îndure nedreptatea. Aceştia din urmă fie sunt biruiţi de slava deşartă, fie se mânie şi se tulbură, purtându-se ca unii fără de minte, fie sunt biruiţi de întristare şi deznădejde.

Pentru care pricini sunt îngăduite ispitele

De aceea, Domnul îngăduie să vină ispite asupra sfinţilor care îl iubesc ca, prin zdrobirea inimii, care se dobândeşte cu rugăciune stăruitoare, să se apropie de El cu smerenie. De multe ori le pricinuieşte frică – prin pătimirile trupeşti şi prin alunecarea în amintirile necurate, prin ocări şi batjocoriri, prin boli şi neputinţe trupeşti, prin sărăcie şi lipsa celor necesare pentru întreţinerea trupului. Iar alteori El îngăduie să vină peste ei o frică cumplită şi să simtă o părăsire de har şi un război înverşunat din partea diavolului.

De multe ori, Domnul îi smereşte pe aleşii Săi şi în diferite alte chipuri. Iar toate acestea ca să nu dormiteze sau să cadă în nepăsare; sau se pot petrece ca nevoitorul să-şi capete sănătatea sufletească, pe care a pierdut-o din pricina păcatelor sale, sau ca acesta, temându-se de chinurile viitoare, să se păzească de păcat. Aşadar, ispitele aduc folos.

Nu spun însă că omul trebuie să primească de bunăvoia sa gândurile cele ruşinoase şi să şi le amintească ca să afle pricină de smerenie, nici să caute să intre în alte ispite, ci vreau să spun că omul, atunci când săvârşeşte binele, trebuie să fie atent şi să-şi păzească sufletul de păcat, cugetând că este zidit şi, prin urmare, uşor poate cădea. Orice om zidit are nevoie de puterea lui Dumnezeu care să-l ajute. Iar cel care are nevoie de ajutorul altuia, are o neputinţă firească. Unul ca acesta, atunci când îşi conştientizează neputinţa, trebuie să se smerească şi să ceară ceea ce îi trebuie de la cel care poate să-i dea. Aşadar, dacă omul şi-ar vedea de la început neputinţa, nu s-ar lăsa cuprins de nepăsare, iar dacă nu ar fi nepăsător, nu ar dormi fără grijă şi nu s-ar preda în mâinile celor care îl rănesc cu întristările ca să-l scoată, în cele din urmă, din nepăsarea sa.

Cel care păşeşte pe calea lui Dumnezeu, trebuie să-I mulţumească pentru toate necazurile care îl împresoară şi să se osândească pe sine însuşi pentru nepăsare. El trebuie să ştie că Domnul, Care îl iubeşte şi îi poartă de grijă, nu ar fi îngăduit să vină asupra lui necazuri, ca să-i deştepte mintea, dacă nu s-ar fi arătat nepăsător.

Se poate ca Dumnezeu să fi îngăduit un necaz, deoarece omul s-a mândrit cândva. De aceea el trebuie să înţeleagă, să nu se tulbure şi să nu părăsească nevoinţa, ci să se considere pe sine ca fiind pricina ispitei, ca răul să nu se facă îndoit, adică să sufere şi să nu vrea să se vindece. La Dumnezeu, Care este izvorul dreptăţii, nu există nedreptate. Aceasta nici măcar să o cugetăm. Slăvit să fie numele Lui în veci! Amin

Crucea ispitelor ne izbăveşte de cugetarea cea semeaţă şi ne povăţuieşte către virtute

Atunci când harul dumnezeiesc vede că omul începe să aibă o idee înaltă despre sine şi să cugete semeţ, îndată slobozeşte asupra lui ispite şi mai puternice, care să-l biruiască, până când acesta va învăţa că este neputincios. Iar aceasta o face ca omul să scape la Dumnezeu şi să rămână lângă El, întru smerenie.

Astfel, el ajunge la măsura desăvârşitei credinţe şi a desăvârşitei nădejdi în Fiul lui Dumnezeu, înaintând întru acest chip către virtutea dragostei. Căci omul cunoaşte cât de minunată este dragostea lui Dumnezeu către el, atunci când se află împresurat de greutăţi, care îl despart de orice nădejde omenească. Abia atunci Dumnezeu îi arată puterea Sa cea mântuitoare. Omul niciodată nu va putea cunoaşte puterea dumnezeiască trăind în odihnă şi desfătare. Şi niciodată Dumnezeu nu Şi-a arătat într-un chip simţit puterea Sa cea mântuitoare, fără numai în locuri liniştite şi pustii, în locuri unde nu întâlneşti multă vorbărie şi gălăgie pricinuite de oameni.

Să nu te miri atunci când, la începutul nevoinţei tale monahale, te vor potopi necazuri şi întristări cumplite. Căci nici măcar nu poate fi numită virtute, cea care nu este urmată de încercări grele. Ea a fost numită virtute din pricina greutăţilor pe care le înfruntă.

Sfântul Ioan spune că este un lucru obişnuit ca virtutea să fie supusă încercărilor. Iar fericitul Marcu Ascetul spune că lucrarea care se săvârşeşte întru odihnă este vrednică de defăimare. Fiecare virtute, atunci când este săvârşită potrivit poruncii Sfântului Duh, se numeşte cruce. De aceea, toţi cei care vor să trăiască întru frica Domnului şi să primească puterea sfinţitoare a lui Iisus Hristos, vor fi prigoniţi (2 Timotei 3, 12). Căci Domnul a spus: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, săşi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Cel care nu voieşte să trăiască în odihnă, va pierde traiul cel bun pentru Numele Meu, dar îşi va mântui sufletul său (Marcu 8, 35).

De aceea, pune înaintea ta priveliştea Crucii, hotărât fiind să mori (celor lumești), şi atunci vei putea să-L urmezi.

În Împărăţia lui Dumnezeu vom intra cu multă durere şi osteneală

De câte ori omul, atunci când vrea să înceapă o lucrare pentru dragostea Domnului, nu se întreabă spunând: „Oare există odihnă în această lucrare? Oare cum voi putea păşi pe această cale a virtuţii fără să mă ostenesc? Oare există ceva care să nu pricinuiască osteneală trupului meu?”. Ia priveşte cum căutăm să le facem pe toate fără osteneală!

Dar ce spui, omule? Vrei să urci la Cer şi să intri în Împărăţia lui Dumnezeu, să te împărtăşeşti de slava Lui şi să te bucuri de odihna lumii aceleia şi de petrecerea împreună cu îngerii, să dobândeşti viaţa cea fără de moarte şi întrebi dacă acest drum care duce la Dumnezeu are greutăţi?

Uitaţi-vă la marinari, care aleargă după lucrurile acestei lumi mincinoase şi deşarte, cum plutesc împotriva valurilor înfricoşătoare ale mării. Priviţi şi la cei de pe uscat cum se încumetă să străbată, cu preţul vieţii lor, drumuri anevoioase şi cărări stâncoase şi nu spun niciodată că drumul lor are greutăţi şi osteneli.

Dar noi facem dimpotrivă: oriunde ne-am afla, căutăm odihna. Dacă însă vom cugeta în fiecare situaţie la Patimile Domnului, atunci vom înţelege că nici o osteneală sau greutate nu este mai mare decât acestea.

Nu cumva este cineva care nu este deplin încredinţat de aceasta? Adică este cineva care:
– a biruit în război,
– sau a primit pe capul său cununa stricăcioasă a biruinţei
– sau a reuşit ceea ce voia, chiar dacă nu era ceva vrednic de laudă,
– sau a devenit slujitor,
– sau a izbutit să dobândească o virtute vrednică de mirare, dacă mai înainte ar fi dispreţuit osteneala şi necazul, şi dacă nu ar fi îndepărtat din sufletul său cugetarea aţâţătoare a odihnei, care naşte nepăsarea, trândăvia, frica? Oare toate acestea nu îl moleşesc pe om, făcându-l neputincios pentru orice lucrare duhovnicească?

Reaua pătimire, suferită cu smerenie, este urmată de bucurie

Durerile şi ostenelile pe care le suferim în această lume, pentru dragostea lui Dumnezeu, nu se pot compara cu desfătarea duhovnicească pe care El a pregătit-o celor ce rău-pătimesc şi se lipsesc de bunătăţile acestei lumi. Aşa cum snopii, de bucurie, se adună în urma celor ce seceră cu osteneală şi sudoare, tot astfel bucuria urmează relei pătimiri, pe care am suferit-o pentru dragostea lui Dumnezeu. Pâinea care se câştigă cu sudoare, este dulce pentru ţăran, tot astfel şi ostenelile care sunt răbdate pentru virtute, se fac şi ele dulci în inima care a cunoscut pe Hristos.

Să rabzi cu mulţumire înjosirea şi umilirea ca să ai îndrăzneală la Dumnezeu. Omul care rabdă de bună voie cuvinte grele şi înjositoare, fără ca mai înainte să-l fi vătămat pe cel care îl ocărăşte, aşază cunună de spini pe capul său. Unul ca acesta este fericit, deoarece la Judecata viitoare va fi răsplătit cu cununa nestricăciunii.

Să nu-l lauzi pe cel ce pătimeşte trupeşte, dar care are simţurile slăbănogite. Aici înţeleg auzul, limba neînfrânată şi ochii iubitori de păcat.

Să nu laşi înăuntrul tău sămânţa gândului viclean ca să nu cazi în ispite

Dacă Domnul te va cerceta şi Se va îngriji de cele trebuincioase trupului tău, fără ca tu să te osteneşti, în timp ce tu te nevoieşti pentru sporirea sufletului tău, atunci se poate ca diavolul, ucigaşul de oameni, să meşteşugească şi să-ţi strecoare următorul gând: că adică tu însuţi eşti pricina acestei purtări de grijă a lui Dumnezeu. Dacă vei primi acest gând, îndată se va lua de la tine această purtare de grijă a lui Dumnezeu şi atunci se vor ridica asupra ta foarte multe ispite. Iar aceasta se va petrece din îngăduinţa proniatoare a lui Dumnezeu.

Oricum, Dumnezeu nu îşi ridică de la tine purtarea Sa de grijă numai pentru această mişcare a gândului tău, ci pentru primirea şi păstrarea lui în mintea ta. Căci Dumnezeu nu pedepseşte, nici nu îl judecă pe om pentru un gând venit în minte fără de voie şi nici pentru o învoire de scurtă durată cu el.

Aşadar, dacă atunci când gândul (cel păcătos) ne va ispiti, noi vom irita patima din noi, dar îndată după aceasta ne va ajunge căinţa şi umilinţa, Domnul nu va cere de la noi socoteală pentru această nepăsare a noastră. Dar vom fi răspunzători atunci când mintea noastră va primi acel gând ca fiind bun şi, fără să ne dăm seama de paguba (sufletească), va aştepta să câştige ceva de pe urma lui, considerându-l cuviincios şi folositor şi neînţelegând că acesta îl va duce într-o înfricoşătoare primejdie.

„Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită”

Să nu fugi de necazuri, deoarece ajutat fiind de ele, cunoşti adevăratul sens al vieţii şi dragostea lui Dumnezeu.

Să nu te înfricoşezi de ispite, căci în ele vei afla comoară.

Să te rogi ca să nu intri în ispitele sufleteşti. Cât despre cele trupeşti, să te pregăteşti să le înfrunţi cu toată puterea ta, căci fără ele nu te poţi apropia de Dumnezeu.

Înăuntrul lor se află odihna dumnezeiască. Cel care fuge de ispitele trupeşti, fuge de virtute.

Domnul ne îndeamnă să nu fugim de suferinţă, căci prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 14, 22) şi în lume necazuri veţi avea (Ioan 16, 33) şi întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19).

Aşadar cum ne spune: „Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită” (Luca 22, 40)?

Aici, Domnul ne porunceşte să ne rugăm ca să nu intrăm în ispita necredinţei.

El spune: Roagă-te ca să nu intri în ispita cugetării semeţe, care conduce la hula diavolească împotriva Duhului Sfânt şi la trufie.

Roagă-te ca nu cumva să îngăduie Dumnezeu, din pricina amintirilor rele, să intri în război vădit cu diavolul.

Roagă-te ca nu cumva să plece de la tine îngerul curăţiei şi astfel să fii cuprins de flacăra războiului trupesc iar apoi, neputând răbda, să fii părăsit de harul lui Dumnezeu.

Roagă-te ca nu cumva să intri în ispită şi să te aprinzi de mânie împotriva cuiva sau să te cuprindă îndoiala şi să şovăi în a face voia lui Dumnezeu. Căci, atunci, în suflet va începe o mare luptă.

Aceasta înseamnă cuvântul: Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită.

Cât despre ispitele trupului, să te pregăteşti să le primeşti cu bărbăţie. Să înoţi în marea acestor ispite cu toate puterile tale, umplând ochii tăi de lacrimile durerii şi ale dragostei, ca să nu plece de la tine harul lui Dumnezeu care te păzeşte. Fără ispite, purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu se face vădită şi este cu neputinţă să dobândeşti, fără ele, îndrăzneală la Dumnezeu şi să capeţi înţelepciunea Sfântului Duh.

Fără ele, nu se va putea înrădăcina înăuntrul tău dorul cel după Dumnezeu.

Mai înainte de a veni ispitele, omul se roagă ca un străin, însă atunci când îndură ispitele, pentru dragostea Domnului şi rămâne neschimbat, Îl obligă pe Dumnezeu ca să-l ajute. Atunci Acesta îl socoteşte prieten adevărat al Său, deoarece s-a luptat şi a biruit pe vrăjmaşul Său, împlinind voia Sa cea sfântă.

Şi iarăşi, roagă-te ca să nu intri în ispita cumplită a diavolului, aceea a trufiei şi a dispreţuirii. Să primeşti necazurile trupului, dacă iubeşti pe Dumnezeu şi vrei ca să te sprijinească puterea Sa şi să biruiască în sufletul tău pe vrăjmaşii Săi. Roagă-te ca să nu intri în ispitele duhului şi să se întărească în tine gândurile şi obişnuinţele cele rele. Să aştepţi necazurile trupeşti ca să fie încercată astfel dragostea ta pentru Dumnezeu şi să se slăvească puterea Lui întru răbdarea ta. A lui Dumnezeu fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

continuarea ->

Ca un trifoi cu patru foi într-o păşune aşa e Sfântul Isaac între oameni, şi mai greu de găsit decât acesta

FOTIOS KONTOGLU
Lauda Sfântului Avva Isaac Sirul
nepotrivită pentru înălţimea a ceea ce se spune, dar scrisă cu multă iubire*

Cine vrea să-l laude pe Sfântul Isaac trebuie să aibă trâmbiţă de arhanghel, iar nu pana păcătoasă pe care o ţin în mâna mea.

Cine va împleti o cunună neveştejită pentru creştetul său? Cu ce laude melodioase va putea lăuda cineva pe bărbatul acesta lăudat chiar de îngeri? Cu limbă armonioasă veniţi să inălţăm smerita floare a pustiei Siriei, izvorul de aur ţâşnitor al nemuririi, sarea pământului, fagurele virtuţii, harpa cu corzi de aur care răpeşte inima, mintea dumnezeieşte intocmită, slava Răsăritului, oceanul înfricoşător, lumina incântătoare care luminează adâncuri nepătrunse, binecuvântatul fiu al lui Dumnezeu, şi orice altceva l-ar putea numi limba noastră obişnuită să vorbească tot felul de fleacuri.

Mai bine să ne apropiem cu evlavie şi inflăcărare şi să ne adunăm împreună ca turmă duhovnicească în jurul acestui scump dar, pe care ni l-a trimis Dumnezeu. Iar muza care ne va inspira să fie recunoştinţa, ca să ne putem îndulcide ce este cu adevărat, iar nu de umbre şi amăgiri, batjocurile vrăjitoriei cum le numeşte Solomon.

Să plângem de bucurie şi să-i chemăm pe toţi care vor să-şi astâmpere setea din acest excelent izvor. Şi atunci făptura noastră lăuntrică va înflori îmbibată de apa făcătoare de viaţă, după ce înainte zăceam cu toţii galbeni, plini de pietre şi spini.

Ca un trifoi cu patru foi într-o păşune aşa e Sfântul Isaac între oameni, şi mai greu de găsit decât acesta. E aşa de greu de găsit pentru că s-a îmbrăcat în strălucirea smereniei scriindu-şi sfintele cuvinte nu ca să se slăvească pe el însuşi, ci ca Domnul său să se preamărească. Câtiva fericiti le-au găsit acolo unde fuseseră scrise şi le-au strâns cu bucurie ca nişte mărgăritare scoase dintr-o mare nepământească nemaiauzită; iar Dumnezeu le-a păstrat până în zilele noastre rele. Nimeni să nu se apropie deci cu nepăsare de acest chivot nepreţuit, ci cu frică şi cutremur, fiindcă nu e drept să se răcorească şi să-şi astâmpere setea de aici acela care şi-a stricat cerul gurii cu băuturile otrăvitoare ale acestei lumi.

Sfântul Isaac are intelepciunea în gura sa cum are în gură o albină mierea aurie. Nu intelepciunea deşartă şi sălbatică a deşteptilor, ci intelepciunea netrecătoare, izvorul nestricăciunii care-l eliberează cu adevărat pe omul care o are. E intelepciunea pe care Solomon a preferat-o sceptrelor şi scaunelor impărăteşti. El o aseamănă unui giuvaier nepretuit, fiindcă tot aurul de pe pământ e ca un pumn de tărână înaintea lui, ca noroiul fată de argint. Solomon spune că a iubit-o mai mult decât sănătatea şi frumusetea şi a ales-o ca o făclie care să-i lumineze paşii, fiindcă strălucirea ei nu se stinge niciodată. Prin ea s-a învrednicit să aibă deodată toate cele bune, să primească bogătii nenumărate şi să se bucure de toate, fiindcă toate cele bune vin din intelepciune şi ea le naşte pe toate; ea stătea lângă Dumnezeu chiar atunci când Acesta a făcut lumea.

Fiindcă Duhul Sfant vorbeşte prin gura Sfântului Isaac, cuvintele acestui de trei ori fericit sfânt sunt neasemănate în frumusetea lor şi aprinse de o scânteie dumnezeiască. De aceea, deşi scrie mult, face ca în mintea noastră să se aştearnă o sfântă tăcere, ca şi cum n-ar vorbi nimeni, ci am auzi doar ecoul îndepărtat al unei mări ascunse vederii noastre.

Pacea îl acoperă ca mantia unui episcop; in mână tine drept toiag smerenia, semn de mare putere, de care se invrednicesc cei ce cunosc adevărul.

Să fie el oare minunatul Enoh — nepotul lui Adam, mutat cu trupul la cele veşnice — arătat iarăşi pe vechiul pământ al Răsăritului ca să ne povătuiască în taine infricoşătoare?

Ochiul său priveşte tintă Soarele şi rămâne neorbit. E ca un vultur neasemănat ce se ridică mai presus de nori şi pluteşte netulburat peste muntii întunecoşi, uitându-se de departe la adâncul cel mare, în vreme ce noi, care şedem în putul strâmt al lumii, strigăm la el să se milostivească de noi.

Soarele vine de la răsărit; din acelaşi tinut a răsărit şi acest sfânt, de aici a zburat acest porumbel tinând în cioc ramura de măslin şi aducând-o tuturor celor incuiati în strâmta arcă a lumii. A trăit departe de omenire, ca un pom singuratic, în pustia fericitului tinut al Mesopotamiei. După o vreme sfintenia şi curătia vietii lui s-au făcut cunoscute şi a fost hirotonit, împotriva voii lui, episcop al Ninivei. Dar n-a stat multă vreme pe scaunul acestui Babilon creştin, pentru că relele lumii, duhurile necurate şi patimile ei l-au amărât, iar el le-a întors spatele întorcându-se în pustie, refugiul său iubit.

Intraripat de dragostea de Dumnezeu a petrecut multi ani în singurătate. Domnul l-a binecuvântat şi l-a tinut de mână ca să poată urca scara lui Iacob. L-a făcut potir şi disc al intelepciunii, povătuitor al ascetilor şi initiator în tainele înalte ale creştinismului. Acest stejar sfânt îşi întinde ramurile şi-i acoperă pe toti cei care vor să se odihnească la umbra lui. Fericit omul care s-a întors spre acest adevărat văzător şi a auzit cuvintele lui mântuitoare!

Multi vor spune că pustnicii şi sihaştrii care-şi chinuiau trupurile erau doar o gloată de oameni simpli, neştiutori şi bigoti, care trăiau în peşterile lor din superstitie sau se urcau pe stâlpi din vanitate. Pentru cei mai mulţi oameni, inţelepciunea lui Dumnezeu e nebunie, cum spune Pavel cel cu limbă de aur. Astfel de oameni mândri şi deştepţi nu-şi pot imagina ce avea inăuntru sufletul acestor oameni sfinti şi ce lucruri s-au invrednicit să vadă şi să inteleagă. Dar, cum spune Scriptura, „mai multi sunt copiii celei părăsite decât ai celei care are bărbat”. Copiii pustiei nu sunt însă numai mai multi decât cei ai oraşelor, sunt şi mai minunati şi mai vrednici de evlavia noastră.

De Dumnezeu insuflatele cuvinte pe care le-a aşternut în scris această mână netrupească au fost scrise în limba siriacă. Până la ce desăvârşire a ajuns această limbă se poate vedea chiar şi numai din faptul că a putut să exprime gânduri atât de cu neputintă de atins, la fel de subtiri şi de greu de prins ca lumina.

Majoritatea oamenilor cultivati însă va admira doar din afară felul iscusit în care sunt exprimate aceste cuvinte, strălucirile ciudate pe care le reflectă, câteva din piscurile şi paradoxurile lor; dar ei nu vor fi în stare să vadă bogătiile interioare şi adâncurile născătoare de mărgăritare ale acestui ametitor abis, vor rămâne străini, neînstare să guste acea binecuvântată desfătare. Cheia acestei minti rodnice şi a acestui adânc suflet e dată numai celor smeriti şi celor ce caută prin lumina credintei, iar nu ştiutorilor. Tuturor celorlalti acest rai duhovnicesc le rămâne incuiat, iar toti cei care cred că vor intra în el doar prin cunoaşterea lor rămân în afara portii lui, ca Adam.

E limpede că toate cuvintele duhovniceşti scrise de Avva Isaac în limba siriacă sunt ceva de dincolo de lume. Am putea spune că acest minunat bătrân şi-a muiat pana sa nu în cerneală, ci în ceva nemuritor.

N-am putut da în Europa peste ceva scris despre Sfântul Isaac. L-am lăsat să cadă în uitare ca o lumină sub obroc. Un ortodox de-al nostru, un rus, Dostoievski, a scris despre el într-o carte a lui [Fraţii Karamazov]. Nu teologii şi-au adus aminte de el, ci acest păcătos, jucător de cărti, un fiu risipitor chinuit până la agonie, dar pentru care a fost junghiat vitelul cel gras: „Vameşii şi desfrânatele intră înaintea voastră în Impărătia cerurilor”.

Veniti deci şi astâmpărati-vă setea din acest nemuritor izvor. Toti sunt chemati la acest strălucitor ospăt. Masa e pusă cu pâine din cer. Să punem dar făclia în sfeşnic să risipească întunericul din jurul nostru.

Pe marginea acestei cărti s-ar putea scrie „Tămăduire sufletească”. Veniti dar toti cei bolnavi şi primiti mântuire. Dar nu veniti împovărati de lanturile grele ale deşteptăciunii şi mândriei. Veniti mai degrabă cu străpungere şi inimă curată, fiindcă aceasta vă va arăta calea care-l duce pe om în tainica grădină a raiului.

Aşa cum o femeie naşte în dureri, tot aşa oricine vrea să se dezbrace de omul cel vechi simte dureri. Dar mai apoi ochii se vor deschide spre o nouă lumină şi ca un om înviat din morti se va bucura şi va fi într-o necontenită uimire. Va vedea o altă lume şi va auzi o armonie pe care inima sa impietrită nici n-o bănuia până atunci.

Atunci cuvintele scrise galatenilor de Pavel cu limbă de aur: „Roada Duhului e dragostea, bucuria, pacea” vor fi pentru el nu simple vorbe ca oricare altele, ci izvoare reci şi răcoroase. Atunci împreună cu Isus Sirah va spune: „Lucruri mai mari decât acestea sunt ascunse, căci am văzut doar câteva din lucrările Lui”.

Chiar şi pământul şi făpturile acestei lumi pe care o vedem cu totii vor avea atunci o infătişare nespusă şi o frumusete netrecătoare, strălucind cu raze vesele. Obosit de sistemele de cunoaştere, sufletul chinuit va sălta cu desfătare şi va pluti ca o corabie cu pânzele umflate de o dulce briză pe marea de dincolo de oceanele şi ostroavele acestei lumi.

Doamne, milostive Părinte, fă ca prin cele scrise de mine măcar un singur om să se întoarcă la Tine, la sfânta Ta voie. Dă-i să vadă lumina cea neînserată chiar dacă e învăluit fără nădejde în păcate osândite de bunăvoie de noi înşine. Căci, după cuvântul Tău, mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se căieşte. Deschide uşile închise şi fă-ne vrednici să vedem tainele Tale. Dă aripi mintii noastre să poată zbura spre măretia Ta.

Inaintea Ta omul e mai mic ca o picătură în fata oceanului şi ca un strop de nisip în fata Himalaiei. Dar totuşi, dragostea Ta îl înaltă şi face să crească, să poată ajunge părtaş al slavei Tale şi copil cinstit al măretiei Tale.

Binecuvântat e cel care Te-a iubit pe Tine! Căci Tu eşti Izvorul de negăsit al vietii, Râul cel mare, Ochiul neadormit şi orice altceva poate spune limba noastră slabă, şi tot ce poate fi rostit de îngeri sau de oameni. Numele Tău nu-i un cuvânt pentru gura noastră.

Atena, 1944


*-Trad. după: The Ascetical Homilies of Saint Isaac the Syrian, Holy Transfiguration Monastery, Boston MA, 1984, p. LVII—LXI.

din cartea Sf Issac Sirul –Cuvinte către singuratici, partea a II-a, recent descoperită”( sursa)

Continuitatea, egalitatea şi iubirea Firii dumnezeieşti atât la începutul, cât şi la sfârşitul creaţiei

Lupta cu patimile, desen de Gabriela Mihaita David

Că Dumnezeu a fost veşnic egal în tot ceea ce ţine de Firea Lui, că nu Se schimbă ca urmare a ceea ce se intâmplă în creaţie, sunt lucruri pe care îmi închipui că nici o fiinţă raţională nu le va contrazice: e o evidenţă pentru toţi cei ce au o inteligenţă raţională că, deşi in gândul nostru e o schimbare atunci când vedem că fiecare fiinţă raţională îşi schimbă purtările, în gândul Creatorului există o unică intenţie egală cu privire la toate fiinţele raţionale, precum şi o singură iubire şi o singură milă care se intinde la intreaga creaţie fără schimbare, în afara timpului şi veşnic.

Nu putem spune nici că iubirea Creatorului ar fi mai mică faţă de fiinţele raţionale care sunt demonii, pentru că au ajuns demoni, că ea ar fi mai mică decât plinătatea iubirii pe care o are faţă de cele ce rămân in starea ingerească, sau că iubirea Sa faţă de păcătoşi ar fi mai mică decât pentru cei numiţi pe drept cuvânt drepţi. Căci Firea dumnezeiască nu e afectată de cele ce se întâmplă, nici de impotrivirea faţă de Ea, şi în Ea nu se pune in mişcare nimic care să-şi aibă cauza în creaţie şi care n-ar fi în El în veci; aşa cum în Ea nu e nici o iubire care să-şi aibă obârşia plecând de la evenimente care au loc în timp.

Ci toate au un singur loc in gândul Lui, în treapta iubirii potrivit formei pe care a prevăzut-o pentru ele înainte de a le fi creat împreună cu restul creaţiei, adică înainte ca gândul Lui veşnic să fi realizat efectiv facerea lumii. Fiindcă Dumnezeu a fost pus în mişcare pentru a începe alcătuirea lumii nu de o iubire întâmplătoare, ci de o iubire fără început. El cunoaşte o singură treaptă de iubire desăvârşită şi nepătimaşă faţă de toţi şi o singură purtare de grijă atât pentru cei care au căzut, cât şi pentru cei care n-au căzut.

Este limpede că El nu le părăseşte atunci când cad, că demonii nu vor rămâne în starea lor de demoni, nici păcătoşii în cea de păcătoşi, ci Dumnezeu le va duce pe toate la o singură egalitate a desăvârşirii în legătură cu Fiinţa Lui, acolo unde sunt acum sfinţii îngeri, într-o iubire desăvârşită şi un gând nepătimaş. Le va duce la acea voinţă nobilă unde nu vor mai fi ca unii care au căpăstru şi sunt neliberi, fremătând de stârniri care vin de la cel potrivnic, ci în care cunoaşterea lor va fi ajuns desăvârşită, inteligenţa lor fiind condusă spre desăvârşire prin mişcările pe care le primeşte de la revărsarea dumnezeiască şi pe care fericitul Creator le pregăteşte prin harul Lui. Vor fi făcuţi desăvârşiţi în iubirea Lui într-o inteligenţă desăvârşită ale cărei mişcări sunt acum mai presus de orice inclinare.

Poate că atunci vor fi într-o desăvârşire mai mare decât cea în care sunt acum ingerii, căci toate împreună vor fi într-o singură iubire, un singur gând, o singură voinţă, o singură cunoaştere desăvârşită, privind spre Dumnezeu cu dorinţa unei iubiri nesăturate, chiar dacă între timp, din motive cunoscute doar de Dumnezeu, pentru un timp rânduit şi hotărât de inţeleapta Lui voinţă, mai trebuie să se săvârşească şi o altă economie [a gheenei].

Cine poate spune sau gândi că iubirea Creatorului nu este interioară acestui lucru [gheenei] pe care-l săvârşeşte pentru folosul care iese din el, folos cunoscut acum doar de El Singur, dar pe care-l va face mai apoi cunoscut tuturor?

Din partea lui Dumnezeu în pregătirea Impărăţiei de sus gatite pentru toate lumile nu se va pierde nici o parte a fiinţelor raţionale. In bunătatea Firii Lui, prin care a adus la existenta şi le poartă pe toate, prin care le conduce şi pentru care in mila Sa nemăsurată a prevăzut lumile şi făpturile create, El a gandit şi aşezarea Impărăţiei cerurilor pentru toată comunitatea fiinţelor raţionale, chiar dacă pentru egalizarea acestei comunităti a rezervat un timp intermediar. Totuşi [gheena] e un lucru cumplit, chiar dacă e mărginit în timp. Cine o va putea îndura? De aceea în cer îngerii se bucură pentru un singur păcătos care se întoarce [Lc 15, 7].

Pentru că în cunoaşterea Lui plină de milă Dumnezeu ştia că abia un om din zece mii ar fi intrat în Impărătia cerurilor dacă ar fi fost să se ceară de la ei toată dreptatea, de aceea a dat tuturor un leac potrivit pentru fiecare: căinta. In toate zilele şi în orice clipă ei au astfel un prilej de a se îndrepta uşor prin puterea acestui leac: prin străpungerea inimii ei se pot spăla în fiecare clipă de întinăciunile care li s-ar întâmpla înnoindu-se în fiecare zi prin pocăintă.

Mare purtare de grijă a făcut cu noi în dumnezeiasca Sa intelepciune milostivul Creator spre viata veşnică, fiindcă vrea ca în fiecare zi să ne înnoim şi să începem o schimbare în mai bine a vointei noastre şi o întremare a gândirii noastre.

E ceea ce vrea să spună cuvântul. ,Nu vreau moartea păcătosului” [Iz 33, 1 1]. De aceea ne-a dat un mijloc uşor prin care să ne îndreptăm fără osteneală, fiindcă nu vrea ca oamenii să piară din pricina păcatelor lor. Căci tot ce li se întâmplă vine din slăbiciune, fie din răutatea firii cu care sunt imbrăcati, şi din luptele care le urmează, fie din vreo altă cauză sădită în firea lor şi care-i face să primească prilejurile ce duc la păcat, iar atunci cad şi sunt biruiti în gânduri, cuvinte sau fapte, de una sau alta din acestea. Dar dacă se căiesc cu durere şi luptă mare, El îi va ierta numaidecât şi fără şovăire.

Cât de inteleaptă e această purtare de grijă găsită de Creatorul nostru Care, fiind bun prin fire, vrea să mântuiască pe fiecare prin orice mijloace.

Prin acest plan milostiv cei mai multi oameni vor intra în Impărătia cerurilor fără să facă experienta gheenei. Afară de cei care, din pricina învârtoşării inimii lor şi a predării lor desăvârşite răutătii şi plăcerilor, nu simt nici o durere şi remuşcare pentru greşelile şi păcatele lor, care n-au invătat cât de bună şi plină de milă e Firea dumnezeiască, nici cât de mult caută mereu să găsească un cât de mic prilej ca să-i poată îndrepta, nici cum poate ierta oamenilor păcatele lor, aşa cum a făcut-o cu vameşul care a fost îndreptat de o rugăciune îndurerată [cf. Lc 18, 14], cu femeia cu cei doi bănuiti ai ei [Mc 12, 42] sau cu tâlharul care a primit iertarea pe cruce [Lc 22, 43]. Fiindcă El vrea mintuirea noastră, iar nu motive ca să ne chinuiască.

Pentru că fata Lui e intoarsă tot timpul spre iertare, gata să o dea pentru motive neinsemnate şi uşoare sau care de-abia dacă există, de aceea El revarsă iarăşi şi iarăşi peste noi nemăsuratul Său har, asemenea unui ocean, pentru lucruri care ne par a fi o simplă întâmplare şi prilejuri la care nici nu ne gândim.

Oricui arată doar putină părere de rău şi voinţă de căintă pentru ce s-a intâmplat, Dumnezeu îi va da numaidecât, pe loc şi neîntârziat iertarea păcatelor lui. Cine nu va fi uimit văzând toate cele făcute şi săvârşite pentru lume în Hristos Domnul? Când toată creatia L-a părăsit şi L-a uitat pe Dumnezeu şi s-a perfectionat în tot felul de răutăti, atunci fără să i se fi cerut sau să fi fost rugat, S-a pogorât de bunăvoie la sălaşurile lor, a trăit impreună cu ei într-un trup asemenea lor, ca unul din ei, şi cu o iubire mai presus de orice cunoaştere şi cuvânt al creaturii i-a implorat să se întoarcă la El, le-a arătat slăvita alcătuire a lumii viitoare, în a cărei fericire hotărâse să introducă creatia înainte de a fi fost făcute toate lumile, le-a făcut cunoscută existenta ei, le-a iertat toate păcatele pe care le săvârşiseră mai înainte, şi a întărit această bunăvointă prin semne şi minuni puternice şi prin descoperirea tainelor Lui; după care S-a coborât până acolo încât să vrea să fie chemat „Părinte” al unei firi păcătoase, al pulberii pământului, al unor oameni vrednici de dispret, care sunt doar carne şi sânge. Toate acestea ar fi putut fi săvârşite oare fără o imensă iubire?

Văzând şi auzind acestea, cine va mai fi tulburat de amintirea păcatelor sale care aruncă astfel de îndoieli in inima lui: „Imi va ierta oare Dumnezeu, dacă-L rog, aceste lucruri de care-mi pare rău şi a căror aducere-aminte mă chinuie? Lucruri spre care alunec, deşi mă scârbesc de ele şi pentru care părerea de rău şi durerea pe care mi-o produc, atunci când vin, e mai mare decât intepătura unui scorpion; deşi le urăsc, stau în ele, şi deşi mă căiesc de ele cu durere, mă intorc în chip nenorocit din nou la ele.”

Aşa gândesc multi temători de Dumnezeu care se sârguiesc să ducă o viată virtuoasă şi care sunt intepati de durerea părerii de rău şi plâng pentru păcatul lor, în timp ce inclinările lor îi silesc să suporte alunecările pe care le pricinuieşte acesta, trăind neîncetat între păcat şi căintă.

Nu vă indoiti niciodată, oameni, de nădejdea mântuirii, căci Cel Care a pătimit pentru noi Se îngrijeşte de mântuirea noastră. Indurarea Lui e mai îmbelşugată decât putem pricepe, iar harul Său e mai mare decât tot ce am putea cere. Dreapta Lui e întinsă ziua şi noaptea, gata să sprijine, să mângâie şi încurajeze pe fiecare. El se uită să vadă mai cu seamă dacă sunt gata să îndure chiar şi numai putină suferintă şi întristare pentru păcatele lor şi dacă se întristează pentru părticica de dreptate smulsă de la ei din când în când de lupta cu patimile şi păcatul. Şi aşa, plecând de la aceste neînsemnate inceputuri, vrea să-i facă moştenitori ai Impărătiei cerurilor şi să-i ducă neîmpiedicat spre bucuria ei.

Lui Dumnezeu Mântuitorul nostru fie slava în Hristos Iisus Domnul nostru impreună cu închinăciunea şi cinstea, în cele două lumi pe care le-a creat spre povătuirea şi desfătarea noastră în veci nesfârşiti. Amin.

Sf Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a II-a, recent descoperită” , (Cuvantul 40)

 

Despre pacea şi liniştea gândirii, despre iubirea de Dumnezeu si despre curgerea neîncetată a lacrimilor

din  Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a II-a, recent descoperită [Cuvantul 18]

1. Despre pacea şi liniştea gândirii si când anume incepe cineva să le simtă.

După ce face experienta luptelor, sufletul primeşte limpezime; chiar dacă în timpul războiului el este intunecat, o dată ce aceste lupte au trecut, mintea devine ca un soare care străluceşte cunoaştere. Bătută de patimi şi demoni în încercările îndurate pentru Domnul, ea este ca roadele de fiecare an care, bătute de tăria razelor soarelui, dobândesc dulceaţă şi slujesc ca desfătare [oamenilor].

2. Despre iubirea de Dumnezeu, ce este, cum şi când anume se dobândeşte.

Iubirea de Dumnezeu nu e o mişcare care se trezeşte fară ştiinta omului şi fără discernământ; nu poate fi pusă în mişcare nici numai de cunoaşterea Scripturilor, cum nu e cu putintă să iubeşti pe Dumnezeu silindu-te la aceasta. Citirea şi meditarea Scripturilor umplu gândirea de un respect care vine din aducerea-aminte de măreţia lui Dumnezeu şi-o fac să se teamă de El cu discernământ, fie cu teama copiilor, fie cu cea a robilor; de unde ea poate fi trezită cu un imbold spre virtute şi o dorintă aprinsă de bine. Dar, dacă cineva pretinde sau îşi închipuie în inima lui ori invată pe alţii că iubirea de Dumnezeu se poate alcătui în suflet prin vegherea la cele poruncite de o lege sau ceva asemănător, printr-o silintă ori luptă din partea lui sau ca urmare a unei făptuiri, ori a unor mijloace omeneşti, acela nu ştie ce vorbeşte. Fiindcă nu e cu putinţă să iubeşti pe Dumnezeu nici măcar plecând de la legea sau porunca iubirii pe care a dat-o El Însuşi [In 13, 34]; căci din lege vine frică, nu dragoste. Câtă vreme cineva n-a primit Duhul descoperirilor şi sufletul său n-a fost prins de mişcările unei intelepciuni de dincolo de lume şi nu simte în el însuşi insuşirile subtiri ale lui Dumnezeu, nu se poate apropia de slăvita gustare [a iubirii]. Cine n-a băut vreodată vin nu se va imbăta când i se va vorbi despre vin, şi cine nu s-a învrednicit de cunoaşterea lucrurilor subtiri ale lui Dumnezeu nu se poate imbăta de iubirea Lui.

3. Ce urmează atunci când inteligenţa e dusă de mană spre lucrurile slăvite ale lui Dunmezeu.

Prin neîncetata meditare şi reflectare a gândirii care pluteşte in cele ce ţin de Firea lui Dumnezeu, precum şi prin bătăile şi antrenamentul primit în luptele şi războaiele duhovniceşti, în inteligentă se naşte în chip simtit o putere care face la rândul ei să se nască în suflet o bucurie în toată vremea, prin care se apropie de curătia gândurilor numită şi locul curat al stării naturale. După aceea prin curăţie se învredniceşte de lucrarea Duhului Sfânt; o dată curătit, e apoi sfintit. Uneori acest lucru se poate întâmpla si intr-o reflectie în mijlocul îndeletnicirilor sale printr-o stârnire luminoasă care întrece trupul, când dobândeşte o liniştire lăuntrică în Dumnezeu ca o icoană a celor viitoare care vor sta intr-o neîncetată şi negrăită odihnă în El.

4. De unde anume se naşte plânsul neincetat si despre ceea ce se istoriseşte despre unii sfinti că nu incetau niciodată din plâns.

Curgerea neîncetată a lacrimilor se poate ivi din trei pricini. Mai întâi din uimirea fată de înţelegerile pline de taină ce se descoperă neîncetat minţii lacrimile curg din belşug şi involuntar, fără ca omul să simtă vreo întristare, fiindcă scrutează aceste înţelegeri cu privirea mintii cuprins de minunare în fata cunoaşterii care-i este descoperită duhovniceşte în aceste înţelegeri; atunci lacrimile curg cu consimtământul lor şi fără să obosească din pricina tăriei dulcetii care cuprinde mintea din vederea pe care o cuprind în ele. Aceste intelegeri tainice şi duhovniceşti Părintii le-au văzut prefigurate de mana pe care o mâncau fiii lui Israel şi de băutura din Piatra care era Hristos [1 Co 10, 4].

5. Lacrimile pot veni apoi dintr-o iubire aprinsă de Dumnezeu care pune sufletul pe foc, iubire pe care acesta n-o poate îndura fără să plângă necontenit ca urmare a dulcetii şi desfatării ei.

6. Sau lacrimile mai pot veni dintr-un belşug de smerenie a inimii. Aceasta însă poate avea două pricini: fie cunoasterea exactă a păcatelor noastre, fie aducerea-aminte de smerenia Domnului sau, mai bine zis, de măretia lui Dumnezeu si pana unde s-a pogorât măretia Domnului a toate pentru a vorbi cu noi oamenii şi a ne povătui în felurite chipuri, injosindu-Se până acolo încât a luat dintre ei trup, trup al Domnului care a îndurat şi a trecut prin atâtea, arătându-se dispretuit in ochii lumii, deşi avea la Tatăl Său de sus o slavă negrăită, iar vederea Lui îi înspăimânta pe îngeri atunci când slava Fetei Lui strălucea între cinurile lor. Nouă însă ni S-a arătat atat de umil la vedere şi a apărut atât de banal, încât pe când vorbea cu noi au putut pune mâna pe El şi L-au spânzurat pe lemn.

7. Astfel, când cineva n-are o curgere a lacrimilor, nu inseamnă pur şi simplu că nu le are, ci mai degrabă că e taiat de lucrurile care pricinuiesc lacrimile şi n-are în sufletul radăcinile care le dau naştere. Inseamnă cu alte cuvinte ca n-a simtit niciodată gustul iubirii de Dumnezeu, că staruinta sa înaintea lui Dumnezeu n-a stârnit niciodată în el gandirea la tainele lui Dumnezeu, şi că n-are smerenia inimii chiar daca- si închipuie că o are.

8. Şi nu-mi adu drept exemplu pe cei smeriti prin fire, spunând că sunt mulţi cei a căror fire dă mărturie că sunt smeriti,dar care nu au lacrimi. Nu invoca aici cele ale firii, fiindca ei au mişcări/porniri stinse, inerte şi lipsite de căldura. N-au insă smerenia discernământului care se recunoaşte in ganduri de înjosire, în reflecţii dureroase şi pline de discernamant, in neînsemnătatea cu care unul se priveşte pe sine, in inima infrântă şi râul lacrimilor care curg dintr-o conştiinţă dureroasa şi un discernământ al dorintei.

9. Dacă vrei, întreabă-i. Şi vei vedea că n-au nimic din toate acestea: nici o reflectie care să le producă o reală suferinta, nici o purtare de grijă de conştiintele lor, nici meditarea si aducerea-aminte de umilinta Domnului, nici durerea ascutita care vine din aducerea-aminte a păcatelor lor, nici înflăcărarea fierbinte care să aprindă inimile lor prin aducerea-aminte de bunatătile viitoare; n-au nici unul din gândurile folositoare pe care le stârneşte în chip obişnuit în inimă trezvia gândirii.

10. Altfel va trebui să-i rânduieşti printre cei smeriti şi pe pruncii care sug încă la sân şi trăiesc în lume fără să se gândeasca la nimic. Dacă însă crezi că şi cei liniştiti şi domoli prin fire fac parte, prin propria lor cunoaştere şi voinţă, dintre cei smeriti, atunci va trebui să-i numeşti feciorelnici şi să-i randuiesti în treapta fecioarelor şi a consacratilor [sfintitilor, qadise ] si pe cei născuţi fameni, chiar dacă nu voinţa, ci firea i-a impiedicat să se căsătorească şi i-a pus în această stare. La fel stau lucrurile şi cu cei blânzi şi smeriti prin fire: nu vigoarea vointei libere, ci firea le-a domolit pornirile.

11.  Aceştia nici nu gustă, nici nu simt nimic din dulceata darurilor şi mângâierilor pe care le gustă cei smeriţi pentru Domnul. De aceea ei nu primesc darul minunat al lacrimilor neincetate si mângâietoare a căror prefigurare Părinţii au văzut-o in Pământul Făgăduintei: „O dată intrat în el, nu te vei mai teme de lupte”. Mângâierea e făgăduită inimilor înfrânte si zdrobite (Ps 50, 17]. Dar celor care nu o aşteaptă atunci cand pling, nu li se va trimite mângâiere, iar cei care nu inseteaza cu tanjire după ei nu vor fi răcoriti de băutura Duhului.

12. Daca insă, pe lângă ceea ce au prin fire, au şi discernamantul vointei, atunci socoteşte-i fericiţi, fiindcă s-au invrednicit sa găsească în firea lor un aliat pentru vointa lor de virtute, in asa fel încât să o poată realiza fără lupte. De aceea ei primesc şi mângâierea care urmează folosirii bune [spre virtute] a voinţei.

13. Daca insă insuşirile lor nu sunt decât darul firii, atunci nu-i invidia, aşa cum nu lauzi şi nu numeşti fericite animalele necuvantatoare.

14. Daca insă n-ai umilinta inimii, nici dulcea şi arzătoarea suferinta a iubirii de Dumnezeu, care sunt rădăcina lacrimilor ce revarsa o dulce mângâiere în inimă, nu invoca drept scuză pentru faptul că nu suferi câtuşi de putin pentru lipsurile tale, nici asprimea firii, nici pe oamenii a căror inimă e învârtoşată prin fire, si ale căror mădulare lăuntrice, care ar trebui să pună în mişcare în suflet puterea sănătoasă a raţionalităţii, sunt paralizate.

15. Cei care insă, pe lângă nevinovăţia şi blândeţea firii lor, au dobândit şi mişcări luminate şi pline de discemământ, vor avea negreşit şi lacrimi, pentru că acela în care smerenia inimii e însoţită de discernărnânt nu se poate împiedica să nu  plângă chiar şi daca nu vrea, pentru că fară să vrea inima lui naste si face sa tasneasca neincetat un izvor de lacrimi din pricina suferinţei arzatoare şi de nestavilit din ea şi a strapungerii inimii.

16. Aceste trei lucruri: iubirea de Dumnezeu, uimirea în fata tainelor Lui şi smerenía inimii, se dobândesc din liniştire [isihie]. Nu existã suferinţă mai arzitoare decât iubirea de Dumnezeu. Invredniceşte-mă, Doamne, să gust din acest izvor! De aceea, dacã cineva nu are linistirea nu va putea cunoaşte nici unul din aceste lucruri; chiar dacă poate avea multe alte virtuti, dar nu va sti niciodata ce e iubirea de Dumnezeu, nu va dobândi cunoaşterea duhovnicească sau adevărata smerenie a inimii.

17. Cine nu cunoaşte aceste trei lucruri, sau mai degrabă daruri slăvite, se va minuna când va auzi de oameni care plâng neincetat, pentru că îşi va inchipui că plânsul vine din voinţa lor sau că se silesc pe ei înşişi spre aceasta. Din aceastà pricina lucrul li se pare de necrezut.

18. Despre mişcarea de discernămãnt care se pune în mişcare dintr-o dată când omul se minunează de existenţa sa sau de crearea lui de catre Dumnezeu; şi cum în clipa în care e pusă în mişcare in om, acesta tace in uimire şi e umplut de desfãtare din creştet până în vârful unghiilor de la picioare. Oricine a fãcut experienţa acestor clipe de mângãiere va înţelege.
Slavă harului Tău, Dumnezeule! Slavă harului Tău, Dumnezeule! Slavă harului Tău, Dumnezeule! Tu ne-ai adus la existenta pe când nu eram şi ne-ai dat o fiinţare fără sfârşit. Ne-ai dat şi viaţă, simţire, ratiune, libertate şi putere, cinci daruri de o maretie neasemanata. În iubirea Ta nu ne-ai dat numai faptul de-a exista, ci şi acela de a fi înzestrati cu ratiune, ca să simţim dulceata cunoaşterii Tale şi desatarea uriaşului dar al intelegerilor Tale, ca să ne bucurăm de ele. Şi pentru că nu era cu putintă să fim asemenea Ţie, fără inceput, ne-ai dat să fim fără sfârşit, asemenea Ţie. Slavă Ţie pentru dulceata darului Tău!

19. Fericiţii Părinti de sfăntă pomenire spun că aceste clipe de uimire fată de intelegeri, atunci când se pun in mişcare stârnirile lor luminoase, vin dintr-o apropiere a ingerilor. Căci atunci e ca şi cum din pricina bucuriei şi a uimirii toate mădularele omului devin râuri repezi de lacrimi. Cei care au primit aceste milostiviri vor recunoaşte aceste semne. Căci multă vreme după ele unul ca acesta e văzut intr-un fel de seninătate şi liniştire. După asemenea intelegeri cine nu te va lăuda pe tine, liniştire, liman al milelor?

20. Aşa trebuie să mă intelegi cu privire la toate intelegerile care ne vin prin har, iar nu prin cercetarea sau vointa omului. Ele se abat dintr-o dată asupra firii la o poruncă a lui Dumnezeu spre mângâierea omului prin intermediul ingerilor trimişi, potrivit cuvântului fericitului Pavel, să fie neîncetat în slujba celor ce moştenesc viaţa [Evr 1, 14].

21. Indicatii ale Părintilor cu privire la asemenea clipe.

In aceste clipe cel căruia i se intâmplă astfel de lucruri trebuie să-şi aducă aminte de cuvântul lui Evagrie, cel minunat intru sfinţi, despre discernământul intre gândurile care vin de la demoni şi cele care vin de la ingeri, ca să nu le ia pe unele drept celelalte.

22. „In urma gândurilor care vin de la blestematii [demoni] sufletul e intr-o stare de tulburare, adică e numaidecât stârnit de patimi, de mânie, de poftă ş. a. m. d., sau de ingâmfare, trufie şi slavă deşartă. In urma gândurilor care vin de la ingeri, el primeşte o pace şi o linişte negrăită care dăinuie multă vreme, şi o mare smerenie, dar şi inflăcărare, bucurie, lacrimi  neincetate şi dispretuirea lumii[1]


 

[1]– EVAGRIE. Praktikos 80; cf. şi 24.