Cuvant la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – a lasatului sec de branza

 

Omilia despre profetul Iona si despre post

„Fost-a cuvantul Domnului catre Iona: „Scoala-te si mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona l, 1-2). Dar ce trebuia el sa vesteasca acolo? El trebuia sa strige: „inca trei zile si Ninive se va prapadi” (Iona 3, 4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, poruncesti sa se vesteasca mai inainte nenorocirea pe care voiesti sa o trimiti ? Raspunsul lui Dumnezeu este: „Toc­mai ca sa nu fac ceea ce am poruncit sa se ves­teasca”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a amenintat si cu iadul, pentru ca sa nu ne arunce in iad. El zice catre noi cam asa: „Teme-te de cuvintele Mele, si nu vei tremura de faptele Mele”.

Insa pentru ce oare hotaraste El un termen asa de scurt de iertare ? Pentru ca tu sa cunosti fapta cea buna a ninivitenilor, care in asa de putine zile s-au pocait de asa de multe pacate si le-au starpit. Totodata, trebuie sa te minunezi de indurarea lui Dumnezeu, careia i-a fost de ajuns o pocainta atat de scurta pentru atat de multe pacate; de aceea tu nu trebuie sa cazi in deznadejduire, macar de ai fi savarsit mii de pacate. Precum un om lenes si de­lasator, care, desi are timp de pocainta, totusi nu savarseste nimic insemnat, ci din usuratatea mintii, intarzie de a se impaca cu Dumnezeu; pe cand dimpotriva, cel ravnitor si dispus la pocainta, in timp scurt poate face indestulare pentru pacat de multor ani.

Nu s-a lepadat oare Petru de Domnul de trei ori ? Si a treia oara n-a facut el oare aceasta cu juramant ? Nu s-a temut el oare de vorbele unei slujnice nebagate in seama ? Si ce ? Avut-a el oare trebuinta de multi ani spre a se pocai ? Nicidecum, ci intr-o noapte a cazut si iarasi s-a ridicat, intr-o noapte s-a imbolnavit si iarasi s-a insanatosit. Dar cum s-a facut aceasta ? El a plans si s-a vaitat, si nu in chip obisnuit, ci plin de ravna si de seriozitate. De aceea Evanghelistul nu zice numai: ,,a plans”, ci: „a plans cu amar” (Mt. 26, 75).

Insa cat de mare a fost puterea acestor lacrimi, cuvintde nu o pot spune; dar urmarea lucrului arata aceasta. Adica, dupa acea cadere grea – si ce cadere in pacat pu­tea fi mai cumplita decat lepadarea de Domnul ? Hristos iarasi a asezat pe Petru in vrednicia sa cea de mai inainte si iarasi i-a dat dregatoria intaietatii in Biserica, si, ceea ce este mai mult, el ne spune ca dragostea lui Petru este mai mare decat a tutu­ror celorlalti Apostoli, cand il intreaba: „Petre, Ma iubesti tu mai mult decat acestia?” (In. 21, 15).

Poate tu vei zice ca pe niniveteni de aceea i-a iertat Dumnezeu asa de usor, caci ei nu erau inva­tati in religia cea adevarata, dupa cum zice Sfanta Scriptura: „Sluga care nu a stiut voia Domnului sau, si a facut cele vrednice de batai, se va bate putin” (Lc. 12, 48). Pentru ca tu sa nu pui aceasta impo­triva, ti-am adus caderea Sfantului Petru, care, de­sigur, cunostea cu desavarsire voia Domnului, insa iata ca el, macar ca a pacatuit, ba inca a savarsit cel mai mare pacat, totusi a dobandit din nou cea mai mare incredere. De aceea, nu deznadajdui nici tu pentru pacatele tale.

Mai rau decat insusi paca­tul este impietrirea in pacat; si inca si mai rau este, la cadere, cand cineva nu se scoala iarasi. Aceasta o deplange Pavel mai mult si o socoteste mai vrednica de tanguit, cand scrie Corintenilor: „Ma tem ca nu cumva, venind iarasi, sa ma smereasca Dumne­zeul meu la voi si sa plang pe multi care au paca­tuit mai inainte si nu s-au pocait de necuratia, de desfranarea si de necumpatarea pe care le-au fa­cut” (II Cor. 12, 21).

Dar care timp ar putea fi mai potrivit pentru pocainta decat tocmai timpul pos­tului ?

Dar sa ne intoarcem la istoria profetului Iona. Dupa ce a auzit el aceste cuvinte ale Domnului, s-a sculat si s-a dus la Iopi, „spre a fugi de la fata Domnului la Tharsis” (Iona l, 3). O, omule, unde voiesti sa fugi ?

Nu stii tu oare, ce zice Psalmistul: „Unde ma voi duce de la duhul Tau, si de la fata Ta unde voi fugi?” (Ps. 138, „7). Poate undeva pe pamant ? Insa „al Domnului este pamantul si plinirea lui” (Ps. 23, 1). Sau in lumea cea de desubt ? Dar ”de ma voi pogori si acolo – zice Psalmistul -Tu de fata esti” (Ps. 138, 8). Sau in cer? Insa „de ­ma voi sui in cer, Tu acolo esti” (loc. cit.).

Sau poate cumva in mare ? „Dar si acolo mana ta ma va apu­ca”’, zice Sfanta Scriptura (ibidem, 10), precum toc­mai s-a intamplat lui Iona. Cu toate acestea, paca­tul are acea insusire ca umple sufletul nostru de multa nebunie. Adica, precum cei ametiti si beti ne­buneste si fara prevedere sovaiesc in toate partile, chiar si cand in apropierea lor ar fi o bezna sau o prapastie adanca, sau altceva asemanator, in care ar putea sa se rostogoleasca, tot asa se li intampla si pacatosilor, imbatati, ca de vin, de pofta de a sa­varsi pacatul, ei sovaiesc in toate partile, nu stiu ce fac si nu vad nici primejdia cea de fata, nici pe cea viitoare.

Pentru ce, spune-mi, Iona, pentru ce vrei tu sa fugi de Domnul ? Rabda putin si cu fapta te vei in­credinta ca nu poti sa fugi la mare, care si ea este o sluga a lui Dumnezeu. Deci, abia s-a suit Iona in corabie, ca marea a inaltat valurile sale si a aruncat undele sale pana la cer. Marea a facut ca robul cel credincios, care intalnind pe un alt rob care a pra­dat pe stapanul sau, nu-l pierde din vedere si im­piedica pe oricine ar voi sa-l ia, pana ce robul cel necredincios nu s-a intors indarat, indata ce ea a intampinat si a cunoscut un alt rob necredincios, pricinuieste mii de greutati corabierilor care l-au primit, mugeste si, macar ca nu face chiar judecata, totusi ameninta a inghiti corabia impreuna cu oa­menii, daca nu se va preda robul cel necredincios.

Deci, ce au facut corabierii in acea furtuna ? Au arun­cat proviziile din corabie (Iona l, 5). Corabia insa nu s-a usurat, caci povara cea mai grea ramasese in ea, adica profetul cel pacatos; atat de greu nu prin trupul sau. ci prin pacat.

Caci nimica nu este asa de greu si apasator ca pacatul; de aceea, pro­fetul Zaharia l-a infatisat sub icoana unui bulgare de plumb (Zah. 5, 7); iara David descrie firea pa­catului prin cuvintele: „Pacatele mele au covarsit capul meu, ca o sarcina grea s-au ingreuiat peste mine” (Ps.37, 5)

Si Hristos a strigat catre cei ce au trait cu multe pacate: „Veniti catre Mine toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni” (Mt. 11, 28).

Asadar, pacatul lui Iona a ingreunat corabia si o ameninta cu pieirea. Intre acestea, Iona zacea dedesubt in corabie si dormea. Somnul, desi era greu, nu era placut, ci trist; era un somn in care el cazuse nu din nepasarea de primejdie, ci din me­lancolie.

Adica, robii care nu s-au inrautatit, pricep indata ca au gresit. Asa a fost si cu Iona. Dupa ce a savarsit pacatul, el indata a cunoscut marimea gre­selii sale. Asa este firea pacatului. Odata pacatul nascut, el pricinuieste sufletului, ce l-a nascut, ne­numarate dureri. Se intampla cu totul altfel decat la nasterea cea fireasca.

Odata ce femeia a nascut, va­ietele ei inceteaza. Dimpotriva, pacatul tocmai dupa nasterea sa chinuieste mai mult sufletul din care s-a nascut.

Deci, ce face carmaciul corabiei ? „A venit la Iona si i-a zis: „Scoala-te si roaga pe Dumnezeul tau” (Iona 1,6). Asadar, el stia din experienta ca aceea nu era o furtuna obisnuita, ci era trimisa de Dum­nezeu, impotriva careia nu ajunge mestesugul oa­menilor si mana carmaciului nimica nu ispraveste. El a vazut ca in cazul de fata avea trebuinta de un alt carmaci mai puternic, adica de acela care carmuieste toata lumea, de ajutorul cel ceresc. De aceea, corabierii au parasit carma si odgoanele si toate celelalte, si au ridicat mainile lor la cer, spre a che­ma pe Dumnezeu in ajutor.

Si cand aceasta n-a fo­losit la nimic, atunci ei, zice Sfanta Scriptura au aruncat sorti, iar sortii au descoperit pe cel vinovat (Iona l, 7). Insa ei nu l-au aruncat indata in mare, ci l-au tinut in mijlocul furtunii si al freamatului, ca si cum ar fi fost liniste, au format judecata in cora­bie, ca el sa vorbeasca pentru sine si sa se apere, si totul s-a cercetat cu asa amanuntime ca si cum ei ar fi trebuit sa dea cuiva socoteala despre hota­rarea lor de judecata.

Asculta numai cum totul sea­mana a fi cercetat judecatoreste: „Spune noua ce este lucrul tau si de unde vii si incotro mergi, si din ce tara si din ce popor esti tu ?” (Iona l, 8)!

Marea cea mugitoare l-a parat, soarta l-a aflat si a mar­turisit contra lui, ei totusi nu au rostit indata ho­tararea de osanda asupra lui, ci au urmat ca la o curte de judecata, unde, cu toate ca sunt de fata paratii, martorii si dovezile, totusi osanda mortii nu se rosteste, pana ce paratul insusi nu marturiseste nelegiuirea sa. Asa au facut si corabierii aceia. Ma­car ca erau oameni neinvatati si nestiutori, ei totusi au urmat obiceiul judecatoriei, si inca intr-o astfel de mugire si invaluire a marii, incat ei abia puteau rasufla. De unde oare, iubitilor, venea aceasta pu­tere atat de prevazatoare impotriva profetului ?

Ea venea de la pronia si de la intelepciunea lui Dum­nezeu.

Adica Dumnezeu a ingaduit acestea, ca sa aduca aminte profetului ca el trebuie sa fie bland si iubitor de oameni. Aceasta era ca si cum ar fi stri­gat catre dansul si i-ar fi zis: „Urmeaza acestor corabieri, acestor oameni altminteri neinvatati. Ei nu socotesc lucru mic o singura viata, se poarta nu fa­ra crutare chiar si cu o singura persoana; tu, dim­potriva, ai expus la primejdia pieirii o cetate intrea­ga, cu atat de multe mii de locuitori. Ei, macar ca au descoperit pe pricinuitorul rautatii izbucnite asupra lor, totusi, nu s-au napustit asupra lui cu ju­decata osandirii; tu insa, macar ca nu ai parat pe nimeni dintre niniveteni, totusi ii arunci in neno­rocire si in pierdere.

Eu ti-am poruncit sa te duci la dansii si, prin predicarea ta sa-i chemi la mantuire; tu insa n-ai ascultat; dimpotriva, acesti corabieri, fara a le cere cineva, fac totul ca sa te scape ; de pedeapsa pe tine, cel vinovat. Adica, cu toate ca marea s-a infatisat ca paras al profetului si sortii au  marturisit contra lui, si el insusi a recunoscut si a marturisit fuga sa, cu toate acestea ei nu s-au gra­bit a-l pierde, ci s-au oprit, au cercat si au facut to­tul ca, la o asemenea vadita vinovatie, de va fi cu putinta, sa nu-l predea marii, insa marea, sau mai bine Dumnezeu, n-a ingaduit aceasta, voind, atat prin corabieri, cat si printr-un monstru din mare, sa aduca pe profet la o cale mai buna. Deci, cand ei au auzit pe Iona zicand: „Luati-ma si ma arun­cati in mare, si se va alina marea asupra voastra” (Iona l, 12), ei n-au voit sa faca aceasta, ci au car­mit spre tarm; valurile insa i-au impiedicat.

Tu pana acum ai judecat pe profet pentru fuga lui; asculta-l acum cum graieste in pantecele chitu­lui de mare si cum marturiseste nedreptatea sa. Acolo, adica in fuga, el a gresit ca un om de rand, iar aici s-a aratat ca un profet. Asadar, marea l-a luat si l-a inchis in pantecele unui monstru, ca intr-o tem­nita. El nu s-a nimicit nici de valurile cele infrico­sate, nici de monstrul cel inca si mai infricosat care l-a inghitit; ba mai mult, acesta din urma l-a man­tuit si l-a dus la Ninive; iara el s-a dus apoi acolo si a vestit hotararea Domnului pentru pierderea ce­tatii. Ninivetenii au auzit aceasta, au crezut cuvintele lui, nu le-au nesocotit, ci s-au grabit indata la post, barbati si femei, si robi si stapani, capetenii si supusi, copii si batrani; ba chiar nici animalele cele fara de minte n-au fost scutite de pazirea acestei datorii.

Pretutindeni se vedeau haine de pocainta, pretutindeni cenusa, pretutindeni lacrimi si suspi­ne, insusi imparatul s-a pogorat de pe tron, a depus coroana sa si s-a imbracat in vestmant de pocainta; si cu chipul acesta ei au mantuit cetatea de pieire. Aici s-a putut vedea ceva rar, adica porfira stand indarat, in dosul hainei celei de pocainta.

Ceea ce n-a putut porfira, a ispravit vestmantul cel de po­cainta, iar ce n-a putut coroana, a putut cenusa.

Asadar, vezi cat de adevarat este ceea ce zic eu, ca cineva nu trebuie sa se teama de post, ci sa se teama de viata cea desfatata, de lacomie si de im­buibare, indoparea si imbuibarea au zguduit ceta­tea Ninivei si au dus-o aproape de pieire. Postul insa iarasi a intarit cetatea.

Cu postul a intrat Daniil in groapa leilor, um­bland printre fiarele acelea grozave ca printre niste oi. Cu postul au intrat cei trei tineri in cuptorul cel infocat din Babilon, mult timp petrecand in flacara. Iata rodurile cele marite ale postului!

Dar vei zice, poate: postul slabeste trupul. Dar asculta ce invata Sfanta Scriptura: „Chiar daca omul nostru cel din afara se trece, cel dinlauntru insa se innoieste din zi in zi” (II Cor. 4, 16).

Afara de aceasta, daca vei cumpani lucrul mai cu deamanuntul, vei afla ca postul este chiar folositor sanatatii, in­treaba pe doctori, si ei cumpatarea si infranarea o vor numi mama a sanatatii, pe cand din imbuibare si din viata cea desfatata provin mii de boli. Aces­tea sunt niste lucruri otravite, care ies dintr-un iz­vor otravit, si vatama atat sanatatea trupului, cat si a sufletului.

Asadar, sa nu ne infricosam de post, care ne li­bereaza de nenumarate rautati. Eu zic aceasta nu fara temei, ci pentru ca stiu ca unii se tem de post, ca de un tiran cumplit, astfel ca ei insisi se vatama pe sine, prin imbuibare si necumpatare. Eu, deci, va indemn sa nu pierdeti prin desfatare si betie fo­losul adus de post. Cand cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie sa ia doctorie, dar mai intai isi incarca stomacul cu mancari nesanatoase, atunci el, desi simte amaraciunea doctoriei, nu are de la ea nici un folos. Tocmai asa se intampla cu tine, cand inainte de a incepe postul, mai intai te umpli cu mancare si cu bautura, ca apoi a doua zi sa pri­mesti doctoria postului. Tu simti atunci numai ne­placerea, dar n-ai nici un folos de la dansa, fiind luata toata puterea doctoriei, prin necumpatarea cea savarsita de tine. Cand tu insa vei lua doctoria postului cu cumpatare trupeasca si cu trezvie sufleteasca, ea va putea curati multe din pacatele tale cele vechi.

Asadar, sa nu intram in post beti si ametiti, nici sa nu trecem de la post iarasi la betie, ca sa nu se intample cu noi ceea ce se intampla cu un trup slab, care, impins fiind mai tare, cade. Acelasi lucru se intampla sufletului nostru, daca el la ince­putul si la sfarsitul postului se inveleste de norul necumpatarii si al betiei. Aceia care se lupta cu fi­arele cele salbatice pazesc si invelesc in tot chipul cu putinta membrele cele de capetenie. Asemenea fac acum multi oameni in fata postului.

 Ei privesc postul ca pe o fiara salbatica, cu care trebuie sa se lupte, si deci se inarmeaza cu imbuibarea, se in­velesc cu lacomia si cu imbuibarea si asa asteapta venirea postului, care totusi nu este salbatic si in­fricosat, ci infatisarea lui este blanda si lina. Daca intreb pe vreunul: „De ce te imbeti tu astazi ?”, el zice: „Pentru ca maine am sa incep postul”, insa spuneti, nu este aceasta oare o nebunie infricosata, de a voi sa inceapa cu suflet necurat aceasta ma­rita indeletnicire cu fapta cea buna ?

Am mai avea multe de zis, dar pentru cei intele­gatori este destul aceasta, de vor voi sa faca in­dreptare vietii lor. Fie ca noi, prin postul nostru, sa ne facem vrednici de imparatia cerului, pe care sa ne-o dea harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine marirea, acum si-n vecii ve­cilor ! Amin”

Sf  Ioan Gură de Aur-  Omiliile la Postul Mare

sursa: ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/

Anunțuri

Părintele Arsenie Boca, „Cuvinte Vii”: SCHIMBAREA LA FAŢĂ

sursa: „Cuvinte Vii”, Părintele Arsenie Boca – Ed. a 2-a, rev. – Deva: Charisma, 2006

TEXTE

Din cântările Vecerniei şi ale Utreniei:

„… De faţă erau Petru, Iacov şi Ioan, ca cei ce aveau să fie cu Tine în vremea vânzării Tale; ca văzând minunile Tale să nu se înfricoşeze de patimile Tale.”

„Ucenicii Tăi, Cuvinte, s-au aruncat pre sine jos, pre pământ, neputând suferi să vază chipul cel nevăzut.”

„… Ci întărindu-i pre dânşii, împreună şi ferindu-i, ca nu cumva prin vederea aceea să-şi piardă şi viaţa; ci precum puteau cu ochii trupeşti, suferind.”

„Şi pre cei mai mari dintre Prooroci, pre Moise şi Ilie i-a adus să mărturisească fară împotrivire dumnezeirea Lui. Şi cum că El este raza cea adevărată a fiinţii părinteşti, ce stăpâneşte preste cei vii şi preste cei morţi.”

„Şi s-a arătat frumuseţea chipului cea dintâi, care a ridicat întru sine fiinta omenească.”

„Schimbarea omenească ceea ce va să fie întru a doua şi înfricoşată venirea Ta, cu slavă ai arătat-o, Mântuitorule, în muntele Taborului…”

Texte din sfinţii Părinţi

Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Toate ale vieţii viitoare vor fi ziuă, strălucire şi lumină. Ziua aceea e cu atât mai strălucită ca cea de aici, cu cât aceasta e mai luminoasă ca o candelă. Atunci nu va mai fi noapte, nici seară niciodată, ci o altfel de stare, pe care numai cei ce se vor învrednici de ea o vor cunoaşte. Iar ceea ce va întrece toate acestea va fi bucuria de a petrece neîntrerupt cu Domnul, împreună cu puterile de sus. Că aceste cuvinte nu sunt podoabă goală, să mergem cu gândul pe munte, unde s-a schimbat Hristos la faţă, să-L vedem luminând cum a luminat, deşi atunci nu ne-a arătat toată strălucirea veacului viitor.” (P.G. 47,291).

„Trupurile celor ce au bineplăcut lui Dumnezeu vor îmbrăca atâta slavă câtă nici nu pot vedea ochii aceştia. Oarecari semne şi urme întunecoase ale acestor lucruri s-a îngrijit Domnul să ne dea atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Acolo faţa lui Moise era luminată de atâta slavă, încât n-o puteau privi ochii israilitenilor. în Noul Testament cu mult mai puternic şi decât lui Moisi, a strălucit faţa lui Hristos.” (P.G. 48,603).

Sfântul Andrei Criteanul:

„Ce vrea să înveţe Mântuitorul, suind pe ucenici pe munte ?

– Să arate slava şi strălucirea atotluminoasă a dumnezeirii Sale, în care s-a mutat natura omenească, ce auzise odinioară cuvântul: «Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce.»” (P.G. 97,932-33)

Sfântul Vasile cel Mare:

„Răsplata virtuţii e că devii dumnezeu şi străluceşti în lumina cea preacurată, devenind fiu al zilei aceleia neîntrerupte de întunerec… Căci s-a zis: drepţii vor străluci ca soarele…” (P.G. 29,400.D)

Pateric:

„Se spunea pentru un Avvă al pustiei, că atunci când avea să se săvârşească, şezând părinţii lângă dânsul, a strălucit faţa lui ca soarele.
Şi le-a zis lor: «Iată, Avva Antonie a venit». Şi după puţin a zis: «Iată ceata Proorocilor a venit». Şi s-a îndoit în lumină faţa lui. Şi se părea ca şi cum el ar fi vorbit cu oarecine, şi i s-au rugat lui bătrânii, zicând:

«Cu cine vorbeşti, Părinte ?»

Iar el a zis: «Iată îngerii au venit să mă ia şi mă rog să mă mai lase puţin să mă pocăiesc». Şi i-au zis lui bătrânii:

«Nu mai ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte». Şi le-a zis lor bătrânul:

«Cu adevărat, nu mă ştiu pe mine să fi pus început». Şi au cunoscut părinţii că a atins desăvârşirea. Şi iarăşi de năpraznă s-a făcut faţa lui ca soarele; şi s-au temut toţi. Şi le-a zis lor:

«Vedeţi, Domnul a venit !». Iar Domnul a zis: «Aduceţi-Mi pe vasul pustiului !»” (Avva Sisoe 14).

Sfântul Simeon Noul Teolog: „Imnele iubirii divine”:

Cuv. XXXIV:
„Ziditorul, – ia aminte ce-ţi spun,
Iti va trimite Duhul cel din Dumnezeu
Şi te va insufla, va locui şi se va sălăşlui fiinţial
Şi luminându-te şi umplându-te de strălucire, te va turna din nou întreg.
Stricăciosul îl va face nestricăcios şi va clădi iarăşi
Casa învechită, casa sufletului tău:
Şi va face cu totul nestricăcios şi trupul întreg
Şi te va face pe tine dumnezeu după dar, asemeni lui Iisus.

Cuv. XIV:
„Căci cum ar putea să vadă omul
Slava lui Dumnezeu şi firea smerită a omului, firea dumnezeirii ?
Dacă n-ar trimite El însuşi Duhul Său dumnezeiesc
Şi prin el se dă neputinţei firii
Vigoare, tărie şi putere şi să facă pe om
In stare să vadă Slava Lui dumnezeiască ?
Căci altfel nu va vedea, nici va putea să vadă
Vreunul din oameni pe Domnul venind în Slavă
Şi aşa vor fi despărţiţi nedrepţii de drepţi,
Şi vor fi acoperiţi de întunerec păcătoşii
Şi toţi câţi nu vor avea lumina în ei de aici.
Iar cei uniţi cu El de-aici, şi atunci
Vor fi împreunaţi tainic şi adevărat cu Dumnezeu
Şi vor fi nedespărţiţi de împărtăşirea cu El.
Iisus:
A arătat marea lumină a veacului viitor,
Impărăţia Cerurilor s-a coborât pe pământ,
Mai bine zis împăratul celor de sus şi al celor de jos
A voit să vină să se facă asemenea nouă,
Ca împărtăşindu-ne toţi din El, ca din lumină,
Să ne arătăm lumini de-al doilea, asemeni celei dintâi
Şi părtaşi împărăţiei cerurilor şi împreună părtaşi
Ai slavei să fim, şi moştenitori
Ai bunurilor veşnice, pe care nimeni nu le-a văzut vreodată.

Nicolae Arseniev: „Biserica răsăriteană” (pp. 93-94)

Povesteşte Motovilov că într-o zi, pe când sta de vorbă cu bătrânul Serafim, i se întâmplă să vadă pe neaşteptate luminând lumina Duhului Sfânt. Motovilov, bărbat foarte evlavios, stăruia necontenit pe lângă bătrânul Serafim să-l lămurească: ce este aceea a fi plin de Duhul dumnezeiesc! Dar lămuririle sfântului Serafim nu-l mulţumeau.

„Atunci, povesteşte însuşi Motovilov, mă cuprinse straşnic de umeri, şi-mi zise: «În acest moment, eu şi cu tine, prietene, amândoi suntem în Duhul lui Dumnezeu. – De ce te uiţi aşa la mine ? – Nu pot să mai privesc, Părinte, răspunsei, fiindcă din ochii tăi scapără fulgere. Faţa ţi s-a luminat ca soarele şi nu pot să o mai privesc fiindcă mă dor ochii…»

Sfântul Serafim zise: «Nu te teme: uite şi tu luminezi la fel. Acum tu însuţi eşti în plinătatea Duhului dumnezeiesc; altfel n-ai fi putut să mă vezi într-o asemenea stare.» Şi plecându-mi capul către el, îmi spuse încetişor la ureche: «Dă mulţumire lui Dumnezeu pentru darul nespus ce ţi-a făcut !» Apoi îl privii iarăşi în faţă şi mă cuprinse o teamă şi un respect şi mai mare.

În plină lumină a soarelui, în lumina mare de amiaza zilei, închipuiţi-vă faţa unui om care vă vorbeşte. Îi vedeţi mişcarea buzelor, expresia schimbătoare a ochilor, îi auziţi glasul, simţiţi că cineva v-a cuprins de umeri – numai nu-i vedeţi mâinile, nici pe el, nici formele lui, ci numai o lumină orbitoare, care se întinde pe întinsul câtorva verste de jur împrejur, luminând cu raza sa limpede covorul de ninsoare care acoperă pajiştea şi pădurea. Şi ninsoare uşoară care pică în jurul meu şi a falnicului bătrân.”

Aceasta e lumina învierii – care se arată din când în când pe feţele sfinţilor – mărturie de aici a veacului ce va să vie.

Prislop,
30.VII.49.

Pentru cei ce zic că nu se pot mântui în lume

Nu ne va mântui pe noi locul, dacă nu vom face voia lui Dumnezeu, ci, pe fiecare, îl mântuiește, mintea cea cu bunăvoie către Dumnezeu. Că nu este ajutor nici din dregătoria cea cinstită, nici din locul cel sfânt, pentru cel ce nu face porunca lui Dumnezeu. Că, ce dregătorie este mai mare decât dregătoria lui Adam, cea fără de moarte, sau ce loc este mai frumos, decât Raiul, din care a fost izgonit Adam, prin călcarea poruncii lui Dumnezeu?

Și, dimpotrivă, ce este mai de ocară, decât gunoiul, pe care șezând Iov a păzit porunca lui Dumnezeu și în Rai s-a sălășluit? Iar Saul la împărăție fiind și în palate de mult preț stând, și viața aceasta a pierdut-o, și nici pe cealaltă n-a câstigat-o. Iar Lot, aflându-se în Sodoma, în mijlocul unui popor fără de lege, făcând poruncile lui Dumnezeu, s-a mântuit și cunună cu sfinții a luat. Și de va zice cineva, că nu se poate mântui în lume, cu femei și cu copii, unul ca acela, cu nebunie se înșeală, că, pretutindeni, ne primește pe noi Dumnezeu, dacă împlinim poruncile Lui. Locul pe nimeni nu mântuiește, nici nu osândește, ci, pe fiecare, faptele îl osândesc, sau îl mântuiesc.

Deci, măcar că în lume petrecem, o, fratilor, să nu ne deznădăjduim chiar de am și gresit cu ceva, ci, iarăși, prin pocăință, să alergăm la Dumnezeu, și să fim milostivi și darnici cu cei săraci și neputinciosi, din averile noastre. Căci, mai mult pentru unii ca acestia ți-a încredintat tie Dumnezeu averea, că ea cu nimeni nu s-a născut împreună. Pentru aceea, să dai milostenie singur, de bună voie, că de mult ajutor este sufletului tău, adică, a da cu mâna ta. Și să nu ai martori lângă tine, când faci milostenie. Pe rudele cele apropiate ale tale, să nu le treci cu vederea. Mai întâi, pe cei din casa ta, și pe rudeniile tale, fără de grijă să-i faci, apoi, după aceștia, si la altii să faci milostenie. Că este fățărnicie, ca, la săracii cei străini să împarți milostenie, iar neamul tău, sau cei din casa ta să fie goi, desculți și flămânzi. Deci, cum zici că te îngrijești de sufletele lor, iar de trupeasca lor nevoie nu te îngrijești? Cum, dar, îi vei duce pe dânșii la frica lui Dumnezeu, atâta timp cât îi necăjesc pe ei trupeștile neajunsuri? O, câtă nepricepere și câtă inimă rea!

Au n-ați auzit Scriptura care zice: „Fericit este cel ce miluiește sufletele robilor săi și nu-și lasă neamul său în nevoi”. Că de vei supăra pe ai tăi, iar pe alții vei milui, îți va zice tie Domnul: „Fățarnice, orbitule de răutate, scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți și gunoiul fratelui tău. Deci, auzind acestea acum, așa, să miluiești pe cei de aproape ai tăi și să te îngrijesti de hrana lor, ca să faci milostiv pe Dumnezeu față de tine. A Căruia este slava în veci!

Sf. Ioan Gură de Aur

Proloagele sau Vietile Sfintilor, 5 Martie: „Cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, pentru cei ce zic ca nu se pot mantui in lume”

„ Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor… ” (Matei 17, 1-2)

Cea mai veche imagine a Schimbării la Faţă este un mozaic din absida Basilicii Sf. Apolinarie – Classe. Mozaicurile din absidă datează din secolul al VI-lea.  În partea superiora este zugrăvită o Sfânta Cruce, pe un fundal de cer albastru, având în mijloc chipul lui Hristos; deasupra ei, mâna Tatălui coboară din cer, binecuvântând; pe cerul auriu, de o parte şi de altă a Crucii, sunt înfăţişaţi Prorocii Moise şi Ilie; cei trei miei de mai jos îi simbolizează pe Sfinţii Petru, Iacov şi Ioan, făcându-se trimitere spre momentul Schimbării la Faţă, de pe Muntele Tabor.


Pentru ce a luat Domnul cu Sine numai pe cei trei Apostoli? Pentru că ei întreceau pe toţi ceilalţi.

Petru se deosebea şi prin aceea că iubea foarte mult pe Domnul, Ioan prin aceea că era foarte iubit de Domnul, iar Iacov prin răspunsul ce-l dăduse împreună cu fratele: „Putem bea paharul” (Matei 20, 22). Şi, în afară de aceasta, prin fapta sa, căci Iacov, într-adevăr, a făcut ceea ce adeverise prin acel răspuns, pentru că el a fost atât de nesuferit pentru iudei, încât Irod a crezut că-şi va dobândi cinstea lor, dacă-l va omorî (Fapte 12, 1-3).

Dar pentru ce a îngăduit Domnul să se arate Moise şi Ilie?

S-ar putea aduce multe motive, dar primul este următorul: Unii oameni ziceau că Hristos este Ilie, alţii că este Ieremia, sau altul din proorocii cei vechi, de aceea a trebuit să se arate lângă Hristos cei mai însemnaţi dintre trimişii dumnezeieşti ai Vechiului Testament, spre a arăta ce deosebire mare este între Domnul şi slujitorii Săi, şi pentru ca Petru, cu dreptate, să poată avea laudă de la Domnul când L-a numit Fiu al lui Dumnezeu. La acest motiv se mai adaugă şi al doilea, că iudeii deseori înfruntau pe Hristos că încalcă Legea şi huleşte pe Dumnezeu, pentru că El Îşi însuşea vrednicia dumnezeiască, pe care, ziceau ei, nu o merita.

Ei ziceau: „Acest om, care nu păzeşte sâmbăta, nu este de la Dumnezeu” (Ioan 9, 16); şi iarăşi: „Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru hulă şi pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 33).

Spre a arăta că amândouă învinovăţirile proveneau din neştiinţă, şi Hristos era nevinovat de amândouă, adică El nu era nici încălcător al Legii, nici hulitor de Dumnezeu atunci când Se numea pe Sine asemenea cu Dumnezeu, de aceea a trebuit să-L înconjoare cei doi bărbaţi ai Vechiului Testament, care au strălucit tocmai în aceste două puncte.

Moisi a dat Legea, iar iudeii trebuiau să tacă aici, că Moisi n-ar fi trecut cu vederea ca aceasta să fie încălcată şi, desigur, n-ar fi arătat stimă călcătorului Legii şi vrăjmaşului Dătătorului de Lege. De asemenea, ei trebuiau să ştie că Ilie, acest râvnitor pentru cinstea lui Dumnezeu, nu s-ar fi arătat la chemarea lui Hristos, dacă Acesta S-ar fi ridicat împotriva lui Dumnezeu şi cu nedreptate S-ar fi numit pe Sine Dumnezeu şi deopotrivă cu Tatăl.

Dar este şi un al treilea motiv pentru care Moisi şi Ilie s-au arătat alături de Hristos. Care este acela? Pentru ca Apostolii să cunoască că El are putere peste moarte şi peste viaţă, de aceea a trebuit să se arate lângă Dânsul Moisi, cel de mult mort, şi Ilie, cel ce nu era încă mort (Ilie a fost luat la cer fără a muri).

Încă şi alt motiv vede Evanghelistul Luca: Spre a arăta slava crucii şi pentru a îmbărbăta şi a ridica duhul lui Petru şi a celorlalţi, care se temeau încă de patima Lui.

Hristos a ales pe cei doi, pe Moisi şi pe Ilie, încă şi pentru fapta cea bună pe care El mai cu seamă o cerea de la cei care trebuiau să fie lângă Dânsul; pentru că El a zis: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să-şi ia crucea sa şi să urmeze Mie” (Matei 16, 24). De aceea a adus acum pe cei doi, care, pentru porunca lui Dumnezeu şi pentru poporul cel încredinţat lor, au murit de mii de ori. Fiecare din ei şi-a jertfit viaţa, şi tocmai prin aceasta au dobândit viaţa cea adevărată. Şi unul şi altul s-au împotrivit cu statornicie: unul împotriva egiptenilor, altul împotriva lui Ahav şi a altor oameni nemulţumitori şi nestatornici.

Amândoi au fost în cea mai mare primejdie din partea celor pe care ei îi mântuiseră, amândoi au voit să abată pe oamenii lor de la închinarea la idoli şi amândoi păreau a fi neînsemnaţi.

Unul avea o limbă greoaie şi un glas slăbit – Moisi (Ieşirea 4, 10); celălalt părea ţărănos. Amândoi erau foarte săraci, că Moisi nu avea nimic şi nici Ilie nu avea altceva decât cojocul pe care dormea. Şi toate acestea le-au făcut şi le-au răbdat în Vechiul Testament, când încă nu dobândiseră aşa de multă putere minunată.

Dacă Moisi despărţea marea, Petru a umblat pe mare, putea să mute munţii, izgonea diavolii cei sălbatici, vindeca toate bolile, chiar şi umbra sa făcea minuni mari şi a întors la credinţă toată lumea. Şi dacă Ilie a sculat un mort, Petru a sculat sute.

Moisi şi Ilie au trebuit să se arate şi pentru aceea că Domnul a voit ca ucenicii Lui să urmeze râvna acelora în povăţuirea poporului, statornicia şi tăria lor şi să fie plini de iubire ca Moisi şi râvnitori ca Ilie şi tot la fel să se îngrijească de popor.

Unul dintre ei – Ilie – a suferit foamete trei ani pentru poporul israelit (III Regi 17, 1), iar celălalt a zis: „lartă-le lor păcatele, iar dacă nu, atunci şterge-mă şi pe mine din cartea Ta!” (Ieşirea 32, 32).

Despre toate acestea a amintit Domnul ucenicilor Săi, şi, prin arătarea lui Moisi şi a lui Ilie, ei trebuiau nu numai a-i ajunge pe aceştia, dar şi a-i depăşi. Când, de pildă, ucenicii, urmând lui Hristos, au zis: „Doamne, voieşti să zicem să se pogoare foc din cer?” (Luca 9, 54), Iisus le-a răspuns împotrivă: „Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi?” (Luca 9, 55), şi prin aceasta i-a îndemnat, potrivit cu harul cel mai înalt, ca să ierte nedreptatea suferită.

Ilie şi Moisi erau mari pentru timpul lor, dar de la Apostoli Domnul cerea o desăvârşire mult mai mare.

Ei nu au fost trimişi numai la egipteni, ci în toată lumea, care era mai rea decât egiptenii.

Ei nu aveau a grăi către Faraon, ci a se lupta cu diavolul, adevăratul tiran al răutăţii.

Ei erau datori să-l lege pe acela şi să-i răpească toate armele, şi ei au făcut aceasta despărţind nu Marea Roşie, ca Moisi, ci marea cea monstruoasă, mult mai grozavă, a nedumeririi, prin mijlocirea Toiagului din rădăcina lui Iesei (adică prin Iisus Hristos).

Moartea, sărăcia, dispreţul şi miile de rele sunt lucruri care umplu de groază pe oameni. Apostolii se temeau atunci de toate acestea mai mult decât iudeii de Marea Roşie, însă Hristos i-a învăţat să fie curajoşi împotriva acestor rele şi plini de siguranţă să treacă peste ele cu picioarele uscate. Spre a-i întări, El a poruncit să se arate cei mai străluciţi bărbaţi ai Vechiului Testament.

„Bine este nouă să fim aici”. Petru ştia că Domnul va merge în Ierusalim şi va pătimi acolo şi se temea şi tremura pentru Dânsul, însă după reproşul acela: „Mergi înapoia Mea, satana!” (Matei 17, 23), el n-a mai cutezat a zice către Domnul „Fie-Ţi milă de Tine”, de aceea, el rosteşte cam aceeaşi idee, cu alte vorbe: „Bine este nouă să fim aici”.

Căci muntele şi latura aceea nelocuită i se părea lui a da siguranţă, încă şi mai sigur i se părea lui ca Domnul să nu meargă în Ierusalim, ci să rămână acolo de-a pururi. De aceea vorbeşte el de corturi. Dacă noi le-am avea pe acelea, gândea el, nu ne-am mai duce în Ierusalim, şi, neducându-ne acolo, Domnul nu va muri. Pentru aceasta el a zis: „Bine este nouă să fim aici”, unde sunt şi Moisi şi Ilie, dintre care unul, la nevoie, a pogorât foc din cer; celălalt s-a acoperit de nori când a vorbit cu Domnul. Dacă noi vom rămâne aici, nimeni nu va şti unde suntem. Vezi dragostea cea înfocată pentru Iisus? Nu gândi că îndemnul său nu era cel mai potrivit, ci gândeşte numai ce dragoste avea el pentru Hristos. El adaugă: „Dacă voieşti, voi face aici trei colibe: una Ţie, una lui Moisi şi una lui Ilie”.

Ce zici, Petre? Oare, nu tu, nu de mult, ai fost primul care ai deosebit pe Domnul de slugi când ai zis: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16), iar acum Îl pui în acelaşi rând cu slugile, cu Moisi şi cu Ilie? Iată cât erau de nedesăvârşiţi înainte de moartea Domnului!

Chiar dacă Tatăl a descoperit lui Petru că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, el însă nu a ţinut minte această descoperire şi s-a buimăcit de groază. Evanghelistul Marcu, cu dreptate adaugă: „El nu ştia ce grăia” (Marcu 9, 6), la fel şi Evanghelistul Luca, care zice: „Ei erau cuprinşi de somn” (Luca 9, 32). Spaima ce îi cuprinsese pentru această vedenie el o numeşte somn. Ochii lor se întunecaseră de lumina cea peste măsură, însă nu era noaptea, ci ziua, şi numai strălucirea razelor a îngreuiat ochii lor.

Ce s-a întâmplat apoi? Însuşi Hristos nu vorbeşte nimic, nici Moisi, nici Ilie, doar Acela care este mai mare decât toţi, Tatăl, ridică glasul Său din nori, şi pe când vorbea, i-a învăluit un nor luminos.

Când Domnul îngrozeşte, Se arată în nor întunecat, precum s-a întâmplat în Sinai, aici El însă n-a voit să îngrozească, ci să înveţe, de aceea norul era luminos. Tatăl a strigat: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”. Ca să nu se poată cineva îndoi despre cine este vorba, Moise şi Ilie s-au făcut nevăzuţi, când s-a sfârşit glasul acela.

Dar ce a voit Domnul să zică prin acele cuvinte? Dacă Acesta este Fiul Meu Cel iubit, nu te teme, o, Petre, că tu cunoşti puterea Lui şi eşti convins că El iarăşi va învia! Dacă tu nu ştii aceasta, apoi îmbărbătează-te pentru glasul Tatălui, căci dacă Dumnezeu este puternic, precum şi este cu adevărat, apoi dovedit este că şi Fiul este puternic precum Tatăl. Dacă El este Fiul Cel iubit, nu te teme, căci nimeni nu părăseşte pe cel iubit. Nu te teme, căci dacă şi tu iubeşti pe Domnul foarte mult, Dumnezeu Tatăl Îl iubeşte şi mai mult. „Întru Dânsul am binevoit”, zice Dumnezeu Tatăl. Nu Îl iubeşte doar pentru că L-a născut, ci şi pentru că El este întru-totul deopotrivă cu Tatăl şi de aceeaşi voie.

Aşadar, aici este un întreit motiv de iubire: Pentru că El este Fiul Său, Fiul Său Cel iubit şi El are întru Dânsul bunăvoinţa Sa.

„Pe El să-L ascultaţi”, adică: „Dacă El voieşte să moară pe cruce, nu te împotrivi”.

„Şi pogorându-se ei de pe munte le-a poruncit lor Iisus, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi”.

Căci cu cât se vor povesti despre El lucruri mari, cu atât mai mult mulţi vor primi greu credinţa şi scandalul ce se va face la cruce mai mult va spori. Pentru aceea, ei trebuiau să tacă. Iar când El a adăugat „până după Înviere”, a arătat totodată şi motivul pentru care trebuiau ei să tacă şi a arătat şi timpul cât de îndelung să tacă.

Desigur, fericiţi au fost cei trei Apostoli care au văzut pe Domnul strălucind pe munte.

Dar şi noi, numai dacă vom voi, putem să vedem pe Iisus strălucit, nu ca dânşii pe munte, ci încă şi mai strălucit.

Atunci, fiind cu ucenicii Săi, S-a arătat numai într-o astfel de strălucire pe cât ei suportau, dar la sfârşitul veacurilor, El va veni întru deplina strălucire a Tatălui, şi înconjurat nu numai de Moisi şi Ilie, ci şi de nenumărata oştire a îngerilor, a arhanghelilor şi a heruvimilor. Amin. (Sf. Ioan Gură de Aur: Cuvânt la Schimbarea la Faţă)

„Dumnezeu Și-a dorit pentru Sine o desfrânată”

Sf. Ioan Gură de Aur, frescă, Mănăstirea Probota

Dumnezeu Și-a dorit pentru Sine o desfrânată.
Cum, Dumnezeu Și-a dorit o desfrânată? Da, o desfrânată. Despre firea noastră vorbesc.
O desfrânată Și-a dorit Dumnezeu? Omul dacă își dorește o desfrânată este condamnat, iar Dumnezeu Își dorește o desfrânată!?
Și încă foarte mult! Omul își dorește o desfrânată ca să devină desfrânat, în timp ce Dumnezeu Își dorește o desfrânată ca să o preschimbe în fecioară. Dorința omului este pierzanie, în timp ce dorința lui Dumnezeu este mântuire pentru cea dorită…
Unul ca Acesta Și-a dorit o desfrânată!? Învață așadar cele ale dumnezeirii și înțelepțește-te în cele ale dumnezeirii. Află cine era și cine a devenit pentru tine, și nu încurca lucrurile… El era înalt, ea smerită; înalt nu cu statura, ci cu firea. Neprihănit era, nepieritoare ființa Lui, nestricăcioasă Îi era firea, neajuns cu gândul, nevăzut, de necuprins cu mintea, de nepătruns, pururi fiind, același fiind, biruind orice gând, întrecând orice cugetare, cu neputință a-L vedea, ci numai a crede. Îl văd îngerii și se cutremură. Heruvimii se acoperă cu aripile lor, la vederea feței Lui toate se tem și se înfricoșează. De Își aruncă privirea Sa spre pământ, îl face de se cutremură. De Se îndreaptă către mare, marea se face uscat. El face să apară râuri în pustiu…
Ce voi mai spune? Cum să-L mai înfățișez? Măreția Lui nu are margini. Înțelepciunea Lui nu are număr. Judecățile Lui sunt de nepătruns. Căile Lui de necercetat… Unul ca Acesta Și-a dorit o desfrânată.
Și de ce? Ca să devină Mirele ei.
Și ce face? Nu trimite la ea pe nici una din slugile Sale, nu trimite vreun înger sau arhanghel. Nici heruvimi și nici serafimi nu trimite, ci Se înfățișează chiar El, cel îndrăgostit.
Și-a dorit o desfrânată? Și ce face? Nu o ridică pe ea sus, căci nu voia să ducă în Cer o desfrânată, ci coboară El jos. Vine la desfrânată și nu se rușinează. Vine chiar în cortul ei. O vede amețită ca de băutură.
Și cum vine? Nu-Și descoperă ființa, ci se face asemenea desfrânatei, asemenea nu la voie, ci asemenea la fire cu ea se face, ca nu cumva văzându-L să se sperie, să sară și să fugă, să o piardă. Vine la desfrânată și Se face om. O găsește pe ea zăcând plină de răni, sălbăticită, încărcată de demoni. Și ce face? O ia pe aceasta la Sine. Și ce-i dă? Un inel. Care? Duhul cel Sfânt! Apoi îi zice:
– Nu te-am sădit în Rai? Spune?
– Da, zice aceea.
– Și cum de ai căzut de acolo?
– A venit diavolul și m-a scos afară din Rai.
– Ai fost sădită în Rai și te-a scos afară. Iată, te voi sădi înlăuntrul Meu, te voi purta chiar Eu. Cum? Nu îndrăznești să te apropii de Mine? Nu în Cer te ridic, ci mai presus de Ceruri; în Mine, Stăpânul Cerului te voi purta.
– Dar sunt păcătoasă, zice, și necurată.
– Nu-ți fă griji, sunt doctor.
Fii dar cu luare aminte! Privește ce face! A venit să o ia pe desfrânată așa cum era ea, afundată în necurăție. Ca să înțelegi cât de mare era dragostea Mirelui! Căci așa este cel ce iubește, nu cere socoteală pentru nimic, ci iartă toate păcatele și greșelile.
Fiică a demonilor era mai înainte. Fiică a pământului, nevrednică nici de pământ. Și acum devine fiică a Împăratului. Așa a vrut Cel care o iubea. Căci cel care iubește nu cercetează felul. Iubirea nu vede urâțenia. Pentru aceasta se și cheamă iubire, căci de multe ori iubește și ceea ce este urât.
Aceasta și Hristos a făcut. A văzut urâțenie și s-a îndrăgostit. Și o face pe aceasta să fie nouă, fără pată sau zbârcitură.
A luat-o la Sine ca pe o soție, o iubește ca pe o fiică, o îngrijește ca pe o slujnică și îi poartă de grijă ca unei fecioare. Ca Mire a luat-o de soție a Sa. Aducându-Se pe sine jertfă de curăție, îi iartă totul. Ca un mire păstrează frumusețea ei și ca un soț bun Se îngrijește să nu îi lipsească nimic.
O, Mire, care preschimbi urâțenia miresei în frumusețe!

Sfântul Ioan Gură de Aur
PG. 52, col. 405-406

sursa

Gandul zilei

Ce sărbătoare este astăzi? Este o sărbătoare înaltă şi mare, care covârşeşte mintea omenească, şi vrednică de marea bunătate a Aceluia ce a aşezat-o, adică a lui Dumnezeu. Astăzi neamul omenesc iarăşi s-a împăcat cu Dumnezeu. Astăzi vrăjmăşia cea îndelungată s-a ridicat, războiul cel îndelungat s-a sfârşit. Astăzi s-a încheiat o minunată pace…

Nu era destul că natura omenească, prin Hristos, s-a ridicat la cer? Nu era destul că ea a ajuns în lăcaşul îngerilor? Nu era, oare, această cinste negrăită? Însă ea a trecut mai presus de îngeri, s-a înălţat peste arhangheli, peste heruvimi şi serafimi, şi nu s-a oprit până ce a şezut pe tronul lui Dumnezeu. Socoteşte cât de jos stătea înainte natura omenească şi cât de sus s-a ridicat! Nu se putea să cadă mai jos decât căzuse omenirea, şi nici mai sus nu putea a se ridica decât a ridicat-o Hristos. Căci natura omenească prin Hristos s-a ridicat la cer…

Sf Ioan Gura de Aur