Duminica a doua a Postului (a Sfântului Grigorie Palama)

Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Evr. 1, 10-14; 2, 1-3; Mc. 2, 1-12]. „Eu sunt uşa: acela care va intra prin Mine se va mântui” (In. 10, 9).

Acelaşi lucru îl spune Domnul şi în altă parte: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In. 14, 6). Şi mai limpede a spus-o atunci când a grăit: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15,5).

Aşadar, creştin e cel ce e cu totul în Hristos şi orice ar avea în sine preţios are de la Hristos. Dreptatea lui este dreptatea lui Hristos, şi trupul lui tot al lui Hristos este. Cel ce se mântuieşte se mântuieşte tocmai pentru că e îmbrăcat în Hristos. Numai astfel se poate apropia de Tatăl. Noi am căzut de la Dumnezeu şi, ca atare, suntem fii ai mâniei. Numai atunci când ne apropiem de Tatăl în Hristos si în numele lui Hristos dreptatea dumnezeiască se dă în lături şi El îşi tinde mila către noi, primindu-ne. Pecetea lui Hristos se întipăreşte în întreaga fire a creştinului, iar cel care o poartă va merge prin mijlocul umbrei morţii şi nu se va teme de rău.

Ca să fim astfel, avem Tainele: Botezul şi împărtăşania, căreia îi premerge Spovedania la cei ce au păcătuit după Botez. Acestea ni le-a pus la îndemână Domnul; dar noi, pentru a le primi, trebuie să avem următoarele stări ale duhului: credinţa, care mărturiseşte: eu am pierit şi mă mântuiesc numai prin Domnul Iisus Hristos; dragostea, care râvneşte să jertfească totul Domnului Mântuitorului, fără a cruţa nimic; nădejdea, care nu aşteaptă nimic de la sine însăşi, încredinţată că Domnul nu o va părăsi, ci va avea de la El tot ajutorul, atât lăuntric, cât şi din afară, întreaga viaţă, până ce va fi luată acolo unde e El însuşi.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Anunțuri

Vederea lui Dumnezeu începe din viața aceasta

Sf. Grigorie Palama

Cunoaşterea misticului este o cunoaştere experimentală şi nu una strict bazată pe raţiune. Aici este şi deosebirea dintre călugărul şi filozoful calabrez Varlaam, lipsit de simţ mistic, şi Sfântul Grigorie Palama. Varlaam Calabritul nega experienţa directă şi unirea nemijlocită cu Dumnezeu, susţinând o cunoaştere indirectă a Lui în această viaţă prin Scriptură, Tradiţia Bisericii sau prin intermediari creaţi (printre care include şi harul sau orice putere sau dar divin). Varlaam afirma că vederea lui Dumnezeu va fi posibilă doar în veacul viitor, pe când Sfântul Grigorie consideră că această vedere începe încă din viaţa aceasta, fiind arvuna, garanţia şi pregustarea vieţii viitoare, căci dacă trupul trebuie să ia parte împreună cu sufletul la bunătăţile de negrăit (ale veacului viitor), este sigur că el trebuie să participe la aceasta, în măsura posibilului, chiar de pe acum, căci şi trupul are experienţa lucrurilor dumnezeieşti, când puterile pasionale ale sufletului se află nu omorâte, ci transformate şi sfinţite (Tomul Aghioritic, P. G. CL, col. 1233C).

Problema vederii lui Dumnezeu este aşezată de opozanţii isihasmului și a Sfântului Grigorie Palama pe un plan intelectual, ea fiind pentru ei doar gnoză, cunoaştere.

Pentru vederea dumnezeieștii lumini, călugării isihaști întrebuințau o anumită metodă. Retrăgându-se în locuri singuratice, înlăturau mai întâi orice i-ar fi putut distrage în vreun fel și le-ar fi putut tulbura liniștea, apoi stăruiau în concentrarea gândului la rugăciune, ochii fiind sustrași oricărei priveliști externe, însă nu închiși, pentru a putea vedea lumina taborică. Ei își aplecau bărbia în furca pieptului, cu privirea deschisă spre un punct oarecare spre abdomen, și rosteau, continuu, la început unii șușotind pentru a putea menține mai lesne atenția minții, o rugăciune scurtă, numită rugăciunea minții, sau rugăciunea inimii, sau rugăciunea lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!, sau în forme mai scurte, de pildă: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!, controlându-și în același timp și respirația, pentru ca apoi să o poată rosti odată cu aceasta. Într-o stare de curăție lăuntrică desăvârșită, după o atentă concentrare și exerciții perpetue, unii călugări îmbunătățiți au ajuns să vadă prin contemplație lumina dumnezeiască necreată, aceeași pe care au văzut-o Sfinții Apostoli Petru, Iacov și Ioan pe Muntele Tabor, la Schimbarea la Față a Domnului (Mt. 17, 1-8; Mc. 9, 2-9; Lc. 9, 28-36). Vederea acestei divine lumini nu o considerau ca fiind o răsplată pentru ostenelile lor, ci ca pe un dar al milei dumnezeiești.

sursa

Rugaciunea Sf Grigorie Palama : „luminează-mi întunericul”

Îndulciri cu dor

În primii ani ai vieţii sale monahale (Sf Grigorie Palaman.m) a dus o existenţă de o mare severitate ascetică. Trăia în post şi priveghere, cu trezvia minţii şi neîncetată rugăciune. In acelaşi timp se ruga mereu la Prea Sfânta Fecioară Maria ca aceasta să-i fie mijlocitoare către Bunul Dumnezeu. Rugăciunea sa era neîncetată. El repeta mereu „luminează-mi întunericul”. După doi ani de practică ascetică severă a avut o mare revelaţie. In perioada sa de retragere totală, adică „într-o tăcere şi atenţie încordată îndreptată către Dumnezeu”, i-a apărut dinainte Sfântul Ioan Evanghelistul, nu în somn, ci în vedere duhovnicească şi i-a spus că fusese trimis de Prea Sfânta Fecioara Maria pentru a afla de ce se ruga către Dumnezeu ziua şi noaptea cu cuvint ele „luminează-mi întunericul”. Grigorie îi răspunse cu înflăcărare că îl ruga pe Dumnezeu să-l lumineze ca să poată afla şi îndeplini Voia Sa…

Vezi articol original 102 cuvinte mai mult

Sâmbetele si Duminicile Postului Mare

din cartea : “Postul cel Mare” de Parintele Alexander Schmemann

CĂLĂTORIA POSTULUI

CAPITOLUL IV

2. Sâmbetele Postului Mare

Sfinţii Părinţi compară adesea Postul cu călătoria de patruzeci de ani a poporului ales în pustiu. Ştim din Biblie că pentru a salva poporul Său de la deznădejde şi pentru a le descoperi, de asemenea, planul Său (de mântuire a lumii — n.tr.) Dumnezeu a săvârşit multe minuni de-a lungul acestei călătorii; prin analogie, acelaşi model de explicaţie este dat de Sfinţii Părinţi şi celor patruzeci de zile ale Postului.

Deşi finalitatea sa este Pastele, ţara făgăduită a împărăţiei lui Dumnezeu, Postul Paştelui are la sfârşitul fiecăreia din săptămânile sale un „popas” special — o anticipare a acelei finalităţi. Sunt două zile „euharistice” — Sâmbăta şi Duminica — care în călătoria duhovnicească a Postului au o semnificaţie deosebită.

Să începem cu Sâmbăta. Statutul său liturgic special în tradiţia noastră şi deosebirea sa faţă de tipicul de slujbă al Postului Mare au nevoie de câteva explicaţii. Din punctul de vedere al rânduielilor, pe care le-am explicat mai devreme, Sâmbăta nu este o zi de post ci una de sărbătoare, pentru că Dumnezeu însuşi a instituit-o ca sărbătoare: „Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială” (Facerea, II, 3). Nimeni nu poate dezlega sau aboli ceea ce Dumnezeu a statornicit. Este adevărat că mulţi creştini consideră că instituirea divină a Sabatului a fost pur şi simplu transferată Duminica, care a devenit astfel ziua creştină de odihnă sau Sabatul. Nimic din Sfânta Scriptură sau din Sfânta Tradiţie nu poate sprijini această credinţă. Pe de altă parte, „numărarea” Duminicii pentru Sfinţii Părinţi şi întreaga Tradiţie timpurie ca prima sau a opta zi acentuează diferenţierea sa şi printr-o anumită opoziţie cu Sâmbăta, care rămâne pentru totdeauna cea de a şaptea zi, ziua binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu. Este ziua în care Creaţia este recunoscută drept „bună foarte” şi astfel este şi înţelesul său în Vechiul Testament, un înţeles păstrat de Hristos însuşi şi de Biserică. Aceasta înseamnă că în ciuda păcatului şi a căderii lumea rămâne creaţia bună a lui Dumnezeu; ea păstrează acea bunătate esenţială întru care Creatorul S-a bucurat: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte…” (Facerea, 1,31). A păstra Sabatul în înţelesul său de la început înseamnă, deci, că viaţa poate fi plină de sens, fericită, ziditoare; poate fi aşa acea viaţă pe care Dumnezeu o face să fie aşa. Iar Sabatul, ziua odihnei, în care ne bucurăm de roadele muncii noastre, rămâne de-a pururi binecuvântarea pe care Dumnezeu a dăruit-o lumii şi vieţii acesteia. Această continuitate a înţelegerii creştine a Sabatului cu aceea a Vechiului Testament nu numai că nu exclude, ba chiar include o discontinuitate. Iar aceasta, întrucât în Hristos nimic nu rămâne la fel pentru că totul este plinit, se transcende şi capătă un nou sens. Dacă Sabatul, în realitatea sa spirituală fundamentală, este prezenţa duhovnicescului „bună foarte” (Facerea, I, 31) în structura intimă a acestei lumi, „această lume se descoperă prin Hristos într-o lumină nouă şi este, de asemenea, zidită ca ceva nou de El.
Hristos dăruieşte omului Impărăţia lui Dumnezeu, care „nu este din lumea aceasta”. Iar acolo este „odihna”desăvârşită, care pentru un creştin „înnoieşte toate lucrurile”. Bunătatea lumii şi a tuturor lucrurilor din ea nu se referă acum la împlinirea lor ultimă în Dumnezeu, la Impărăţia „ce va să vin㔺i care se va manifesta în toată măreţia sa numai după ce „această lume” a ajuns la sfârşit. Pe deasupra, această lume, respingându-L pe Hristos, s-a descoperit pe sine a fi puterea „Stăpânitorului lumii acesteia” şi a „zăcea sub puterea celui rău” (I Ioan, V, 19); iar calea mântuirii nu este prin dezvoltare, îmbunătăţire sau „progres”, ci prin Cruce, Moarte şi Inviere. „Ceea ce semeni tu nu capătă viaţă dacă nu moare” (I Corinteni, XV, 36). Astfel, un creştin trăieşte o „viaţă dublă” — nu în sensul suprapunerii activităţilor sale „lumeşti” cu cele „religioase”, ci în sensul de a transforma viaţa sa, în totalitatea ei, într-o „pregustare” şi pregătire pentru Impărăţia lui Dumnezeu, transformând fiecare acţiune a sa într-un semn, o mărturisire şi aşteptare a celor ce „vor să vie”. Astfel este înţelesul aparentei contradicţii a Evangheliei: Impărăţia lui Dumnezeu este „în mijlocul nostru şi Impărăţia lui Dumnezeu este aceea care „va să vie”. în afară de cazul când cineva descoperă Impărăţia lui Dumnezeu „în mijlocul” vieţii, unii nu pot vedea în ea obiectul acelei iubiri, aşteptări şi doriri către care ne cheamă Evanghelia. Unii încă mai pot crede în pedeapsa sau răsplata de după moarte, pe când unii nu pot niciodată înţelege bucuria şi intensitatea rugăciunii creştine: „Vie „Impărăţia Ta!”— „Vino Iisuse Doamne!” Hristos a venit ca noi să-L putem aştepta pe El. A înscris viaţa în timp, astfel încât viaţa şi timpul pot deveni puntea, trecerea către Impărăţia lui Dumnezeu.

Sabatul, ziua Creaţiei, ziua „lumii acesteia”, devine — în Hristos — ziua aşteptării, ziua dinainte de Ziua Domnului. Transformarea Sabatului s-a petrecut în Sfânta şi Marea Sâmbătă în care Hristos, „plinindu-Şi toată lucrarea Sa”, S-a odihnit în mormânt. în ziua următoare, „prima după Sabat”, Viaţa a răsărit afară din mormântul de viaţă dătător, femeilor mironosiţe li s-a spus: „Bucuraţi-vă!”, apostolii „încă necrezând de teamă şi de bucurie”, iar prima zi a Noii Creaţii a început. De această nouă zi, Biserica se împărtăşeşte şi, prin ea, intră în Duminică. Ea îşi află vieţuirea şi petrecerea în timpul „Lumii acesteia”, timp care în adâncimea sa mistică a devenit Sabat, căci, spune Sfântul Apostol Pavel: „voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru
slavă” (Coloseni, III, 3-4).

Toate acestea explică locul unic al Sâmbetei — ziua a şaptea — în tradiţia liturgică: caracterul său dublu, ca zi de sărbătoare şi ca zi a morţii. Este o sărbătoare deoarece lumea aceasta şi timpul ei ne spun că Hristos a învins moartea şi a instaurat Impărăţia Sa, deoarece întruparea, Moartea şi Invierea Sa reprezintă plinirea Creaţiei întru care Dumnezeu S-a bucurat la începuturi. Este o zi a morţii deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit iar mântuirea, plinirea şi transfigurarea ei sunt dincolo de mormânt, în „veacul ce va să vină”. Toate Sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la două Sâmbete importante: aceea a învierii lui Lazăr, care a avut loc în lumea aceasta şi care este vestirea şi încredinţarea Invierii cea de obşte şi aceea din Sfânta şi Marea Sâmbătă a Paştelui, când moartea însăşi a fost schimbată şi a devenit „puntea” către viaţa nouă a noii Creaţii.

De-a lungul Postului, acest înţeles al Sâmbetelor capătă o intensitate deosebită întrucât scopul Postului este tocmai acela de a regăsi sensul creştin al timpului ca pregătire şi pelerinaj şi de a redescoperi starea de „străin” şi „călător”pe care o are creştinul în această lume (I Petru, II, 11). Aceste Sâmbete se referă la ostenelile Postului în legătură cu plinirea viitoare şi astfel dau Postului ritmul său deosebit. Pe de o parte Sâmbăta, în Post, este o zi „euharistică” marcată prin săvârşirea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur iar Euharistia înseamnă totdeauna sărbătoare. Totuşi, caracterul specific al acestei sărbători este acela că se referă el însuşi la Post ca la o călătorie, răbdare şi osteneală, devenind astfel o „escală” al cărei scop este să ne facă să medităm asupra scopului ultim al acestei călătorii. Aceasta este în mod deosebit vădită în succesiunea citirii Apostolului din Sâmbetele Postului, când pericopele sunt alese din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, în care tipologia istoriei mântuirii, peregrinării, făgăduinţa (unui Răscumpărător — n.tr.) şi credinţa în cele ce vor veni ocupă un loc central.

In prima Sâmbătă, auzim prologul măreţ al Epistolei (Evrei, 1,1 —12), care este o mărturisire solemnă a Creaţiei, Răscumpărării (din păcatul strămoşesc — n.tr.) şi Impărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu:

„După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci. în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile… Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi”.

Trăim în aceste „ultime zile” — zilele ultimelor nevoinţe. Trăim încă ziua de „astăzi”, dar sfârşitul se apropie. Auzim în cea de-a doua Sâmbătă (Evrei, III, 12—16):

„Luaţi seama, fraţilor, să nu fie cumva, în vreunul din voi, o inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de la Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii, în fiecare zi, până ce putem să zicem: astăzi… Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre în El”…

Lupta este dificilă. Suferinţa şi ispitele sunt preţul pe care îl plătim pentru o mai bună şi statornică avuţie. Din acest motiv Apostolul celei de a treia Sâmbete (Evrei, X, 32—38) ne îndeamnă:

„Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa. Căci este mai puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină va veni şi nu va întârzia;”

Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt armele acestei lupte, după cum ne mărturiseşte Apostolul celei de a patra Sâmbete (Evrei, VI, 9-12).

„Căci Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrul vostru şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru numele Lui, voi care aţi slujit şi slujiţi sfinţilor. Dorim dar ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit. Ca să nu fiţi greoi, ci urmăritori ai celor ce prin credinţă şi îndelungă răbdare moştenesc făgăduinţele” (Evrei, VI, 10—12).

Timpul se scurge încet, aşteptările devin mai stăruitoare, încredinţarea mai bucuroasă. Acesta este tonul Apostolului pentru cea de a cincea Sâmbătă (Evrei, IX, 24—28).

„Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat se va arăta celor ce cu stăruinţă îl aşteaptă spre mântuire.”

Acesta este ultimul Apostol dinainte de Sâmbăta lui Lazăr, când de la timpul aşteptării începem „trecerea” către timpul plinirii. Pericopele evanghelice pentru Sâmbetele Postului sunt alese din Evanghelia Sfântului Apostol Marcu şi se constituie, de asemenea, într-o succesiune.

Cheia înţelegerii sale este dată în prima Sâmbătă: Hristos nesocoteşte tabuurile ipocrite ale Sabatului evreiesc, proclamând:

„… Sâmbăta a fost făcută pentru om iar nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei.”

O eră nouă se apropie, restaurarea omului a început. In cea de a doua Sâmbătă, auzim leprosul spunându-i lui Hristos:

„… De voieşti poţi să mă curăţeşti… şi S-a atins de el şi i-a zis: Voiesc, curăţeşte-te.”

In cea de-a treia Sâmbătă îl vedem pe Hristos spărgând toate tabuurile şi:
„… mâncând cu vameşiii şi cu păcătoşii.”

In cea de a patra Sâmbătă la acel „bine foarte” din capitolul unu al Genezei Evanghelia răspunde cu exclamaţia plină de bucurie:

„… Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească.”

In cele din urmă în cea de a cincea Sâmbătă, toate acestea îşi găsesc aprogeul în mărturisirea hotărâtoare a lui Petru:

„…Tu eşti Hristos.”

Este acceptarea tainei lui Hristos de către om, a tainei Noii Creaţii.

Sâmbetele Postului, după cum am spus-o mai înainte, au şi o temă sau dimensiune secundară: aceea a morţii. Cu excepţia primei Sâmbete, care este prin tradiţie închinată Sfântului Teodor Tiron, şi celei de a cincea — aceea a Acatistului Bunei Vestiri — cele trei Sâmbete ce rămân sunt zile de pomenire obştească a tuturor celor care „întru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice” au adormit întru Domnul. Această pomenire, după cum am spus-o deja, pregăteşte şi anunţă Sâmbăta din Săptămâna Patimilor.
Această pomenire reprezintă nu numai un act de iubire, o faptă bună; ea este, de asemenea, o redescoperire esenţială a „lumii acesteia” ca muribundă şi moartă. în această lume suntem condamnaţi la moarte, aşa cum este într-adevăr şi lumea însăşi. Dar în Hristos moartea a fost distrusă dinăuntru, şi-a pierdut după cum spune Sfântul Apostol Pavel „boldul”, a devenit ea însăşi o intrare într-o viaţă mai îmbelşugată. Pentru oricare dintre noi, această intrare a început în „moartea” noastră prin Botez, care face să fie moarte acelea din noi care sunt vii („căci voi aţi murit” — Coloseni, III, 3) şi vii acelea din noi care sunt moarte: întrucât „moartea nu mai există”. O deviaţie generalizată a pietăţii populare de la înţelesul adevărat al credinţei creştine a făcut din nou ca moartea să fie neagră. Aceasta este simbolizată în multe locuri de folosirea veşmintelor negre la înmormântări şi requiem-uri. Oricum, ar trebui să ştim că, pentru un creştin, culoarea morţii este albul. Rugăciunea pentru morţi nu înseamnă doliu şi nicăieri nu este aceasta mai bine vădită decât în relaţia dintre pomenirea obştească a morţilor în Sâmbetele în general şi în Sâmbetele Postului Mare în special. Din cauza păcatului şi a trădării, ziua luminoasă a Creaţiei a devenit ziua morţii; căci Creaţia „…a fost supusă deşertăciunii” (Romani, VIII, 20), a devenit ea însăşi moarte. Dar moartea lui Hristos a restaurat cea de a şaptea zi, transformând-o într-o zi a re-creării, a biruinţei şi
a distrugerii celor ce au făcut din lumea aceasta un triumf al morţii. Iar ultimul scop al Postului este de a restaura în noi „nerăbdarea descoperirii fiilor lui Dumnezeu”, care reprezintă miezul credinţei, dragostei şi nădejdii creştine. Prin această nădejde „am fost mântuiţi. Căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbare” (Romani, VIII, 24—25). Strălucirea Sâmbetei lui Lazăr şi pacea luminoasă a Sfintei şi Marii Sâmbete sunt acelea care constituie înţelesul morţii creştine şi al rugăciunilor noastre pentru cei morţi.

3. Duminicile Postului Mare

Fiecare Duminică din Post are două teme, două înţelesuri.     Pe de o parte, fiecare aparţine unei succesiuni în care ritmul şi „dialectele” duhovniceşti ale Postului sunt descoperite. Pe de altă parte, în cursul dezvoltării istorice a Bisericii aproape fiecare Duminică a Postului Mare a căpătat o a doua temă. Astfel, în prima Duminică, Biserica prăznuieşte „Biruinţa Ortodoxiei” — pomenirea victoriei asupra iconoclasmului şi restabilirea cultului icoanelor în Constantinopol la anul 843. Legătura acestei prăznuiri cu Postul Mare este una pur istorică: prima „biruinţă a Ortodoxiei” a avut loc în această Duminică. Acelaşi este adevărul despre prăznuirea, în cea de a doua Duminică din Postul Mare, a Sfântului Grigore Palama. Osândirea detractorilor săi şi apărarea învăţăturilor sale de către Biserică în secolul al XlV-lea a fost aclamată ca a doua biruinţă a Ortodoxiei şi, din acest motiv, prăznuirea sa anuală a fost rânduită pentru cea de a doua Duminică a Postului Mare. Importante şi pline de înţeles — după cum sunt în sine —, aceste pomeniri sunt independente de Postul Paştelui într-atât încât putem să le plasăm în afara domeniului acestei lucrări. Mult mai „integrate” în Postul Paştelui sunt pomenirile Sfântului Ioan Scărarul în cea de a patra Duminică şi ale Sfintei Măria Egipteanca în cea de a cincea Duminică. In amândouă, Biserica vede mesagerii ascetismului creştin — Sfântul Ioan exprimând rânduielile ascetismului în scrierile sale iar Sfânta Măria în viaţa sa. Pomenirea lor în timpul celei de-a doua jumătăţi a Postului este în mod evident destinată să încurajeze şi să inspire străduinţele credincioşilor în ostenelile lor duhovniceşti din timpul Postului. De vreme ce ascetismul trebuie să fie practicat şi nu numai comemorat, şi de vreme ce pomenirea acestor doi sfinţi ţinteşte ostenelile noastre personale din timpul Postului, ne vom ocupa cu expunerea înţelesului său în ultimul capitol.

Ca şi cea dintâi temă a Duminicilor Postului Mare, această cea de-a doua este descoperită, întâi de toate, în pericopele biblice. Pentru a înţelege succesiunea lor trebuie, o dată în plus, să ne amintim legătura originară dintre Post şi Botez, înţelesul Postului ca pregătire pentru Botez. De aceea, aceste pericope constituie o parte integrantă a catehezei creştine timpurii; ele explică şi sintetizează pregătirea catehumenului pentru taina pascală a Botezului. Botezul este intrarea în viaţa nouă inaugurată de Hristos. Pentru catehumen această viaţă nouă este numai vestită şi făgăduită, iar el o acceptă prin credinţă. El este asemenea oamenilor Vechiului Testament, care au trăit prin credinţa lor într-o făgăduinţă a cărei împlinire nu au văzut-o.

Aceasta este tema primei Duminici. După ce a menţionat oamenii drepţi ai Vechiului Testament, Epistola (Evrei, XI, 24— 26,32—40; XII, 2) concluzionează:

„Şi toţi aceştia mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa. Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun….”

Dar ce este aceasta? Răspunsul este dat în pericopa evanghelică a primei Duminici (Ioan, 1,43—51).

„… Mai mari decât acestea veţi vedea. Şi ia zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.”

Aceasta se tălmăceşte: voi catehumeni, voi care credeţi în Hristos, voi, care doriţi să fiţi botezaţi, care vă pregătiţi voi înşivă pentru Paşte — veţi vedea începutul veacului celui nou, împlinirea tuturor celor făgăduite, arătarea Impărăţiei lui Dumnezeu. Dar o veţi vedea numai dacă aveţi credinţă şi dacă vă pocăiţi, dacă schimbaţi pornirea cea rea a minţii, dacă purtaţi dorul (după cele duhovniceşti — n.tr.), dacă vă osteniţi pentru aceasta.

Despre acestea ni se aminteşte în Apostolul celei de a doua Duminici (Evrei, 1,10 — 11,3).

„Pentru aceea se cuvine ca noi să luăm aminte cu atât mai mult la cele auzite, ca nu cumva să ne pierdem. … Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire…”

In pericopa evanghelică a celei de a doua Duminici (Marcu, II, 1 —12) icoana acestei osteneli şi dorinţe este slăbănogul care a fost adus la Hristos prin acoperiş:

„Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”

In cea de a treia Duminică — Duminica Sfintei Cruci — tema Sfintei Cruci îşi face apariţia, iar nouă ni se spune (Marcu, VIII,34-IX,1):

„Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?”

Incepând cu această Duminică pericopele din Epistola către Evrei încep să ne descopere sensul jertfei lui Hristos, prin care suntem primiţi „în adâncul catapetesmei”, adică înăuntrul Sfintei Sfinţilor a Impărăţiei lui Dumnezeu (conform celei de a treia Duminici, Evrei, IV, 14—V, 6; a patra Duminică, Evrei, VI, 13—20; Duminica a cincea, Evrei, IX, 11 — 14), în timp ce pericopele din Evanghelia Sfântului Apostol Marcu vestesc Pătimirea cea de bună voie a lui Hristos:

„…Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide…” (Marcu, IX, 17—31)— Duminica a patra şi învierea Sa:

„… iar după ce-l vor ucide, a treia zi va învia” (Marcu, X, 32—45) — Duminica a cincea

Catehizarea, pregătirea pentru marea taină, îşi schiţează sfârşitul; ceasul hotărâtor al intrării omului în Moartea şi Invierea lui Hristos se apropie.

Astăzi, Postul Paştelui nu mai are rolul de pregătire a catehumenului pentru Botez, dar, chiar botezaţi şi încredinţaţi fiind, nu suntem, totuşi, într-un anumit sens „catehumeni”? Sau, mai degrabă, nu ne întoarcem în această stare în fiecare an? Oare nu ne îndepărtăm mereu şi mereu de la marea taină la care am fost făcuţi părtaşi. Oare nu avem nevoie în viaţa noastră — care este o depărtare permanentă de Hristos şi Impărăţia Sa — de această călătorie anuală, înapoi, către rădăcinile adânci ale credinţei noastre creştine?

<- pagina anterioara           continuarea – >

Sfântul Grigorie Palama ne arata calea ce trebuie urmată spre a ajunge la îndumnezeire şi comuniune personală cu Dumnezeu

Sfântul Filotei Kokkinos prezintă un lung pasaj din operele Sfântului Grigorie Palama, care indică calea ce trebuie urmată spre a ajunge la îndumnezeire şi comuniune personală cu Dumnezeu. El îl citează deoarece, aici, Sfântul Grigorie vorbeşte din propria sa experienţă şi arată exact tot ceea ce a făcut spre a atinge comuniunea cu Dumnezeu şi, în acest fel, cunoaşterea lui Dumnezeu.

Am să dau un rezumat al acestui text, deoarece îl consider important, şi întrucât el indică metodele ce trebuie urmate spre a fi mântuiţi şi spre a atinge îndumnezeirea. Aceasta este cărarea bătută a tuturor sfinţilor şi trebuie subliniat acest lucru deoarece, din păcate, mulţi dintre noi încearcă să deschidă alte căi prin propriile lor teorii filosofice şi psihologice. Dar calea sfinţilor este cea mai sigură.

După Sfântul Grigorie, mintea trebuie să se detaşeze de lucrurile dinafară, de răspândirea ei în lume, şi trebuie să-şi îndrepte atenţia spre inimă. De îndată îşi vede „îngrozitoarea mască ce o poartă prin permanentul ei vagabondaj”. Văzându-şi urâţenia, cu amărăciune hotărăşte curăţirea ei.

Când ai îndepărtat această urâtă mască a omului superficial, mintea se întoarce în inima ta şi acolo se roagă neîncetat lui Dumnezeu „în taină”. Astfel, se capătă rugăciunea minţii. Apoi Dumnezeu îţi dă darul numit pacea gândurilor, o pace care aduce smerenia, care este indispensabilă tuturor virtuţilor.

De la pacea gândurilor şi de la smerenie vin toate celelate virtuţi, în centrul cărora se află iubirea. în pragul tuturor acestora te aşteaptă intrarea în veacul ce va să fie, luminat de o bucurie inegalabilă şi neştricăcioasă.

Sărăcia este maica eliberării de griji, iar eliberarea de griji este maica atenţiei şi a rugăciunii, iar acestea două dau naştere la pocăinţă şi lacrimi.

Lacrimile spală şi curăţesc tot ceea ce se află înlăuntrul acelei măşti îngrozitoare. Doar atunci calea virtuţilor devine mai uşor de străbătut, iar conştiinţa devine curată. Iar din acestea răsare bucuria desăvârşită, iar plânsul se transformă din durere într-o dulceaţă divină şi rugăciunea devine slavoslovie.

Toate aceste lucruri de până aici sunt daruri ale făgăduinţei, ale unor chezăşii de Sus. Mintea, eliberată după acest efort ascetic, depăşind raţiunea, toate lucrurile inteligibile, precum şi imaginaţia, se prezintă surdă şi mută dinaintea Domnului şi este iluminată. Persoana care ajunge la iluminare devine naturală, intrând pe adevărata cale a vieţii, şi urcând pe munţii eternităţii. Şi „ce privelişte minunată îl aşteaptă”! Fără a se despărţi de materie, el urcă cu ajutorul forţei de negrăit a Duhului şi astfel „aude cuvinte de negrăit şi vede nevăzutul. Şi, mai apoi, el poate fi şi se află în totală răpire, chiar dacă cu trupul se află departe de acele locuri şi, rivalizând cu neobosiţii lăudători ai lui Dumnezeu, el devine un alt înger al lui Dumnezeu pe pământ.”

În acelaşi timp, mintea ajunge la vederea luminii necreate. Sfântul Grigorie ne asigură că Lumina se află pretutindeni, dar nu străluceşte la fel pentru toţi. Este văzută după curăţia inimii fiecăruia şi după voia lui Dumnezeu, Care dăruieşte lumina. în orice caz, când mintea omului este iluminată, atunci ea devine lăcaş al multor frumuseţi dumnezeieşti.

Din vederea Luminii necreate izvorăşte întreaga virtute, precum şi neputinţa sau dificultatea de mişcare spre rău. De aici, izvorăsc darurile teologhisirii, al facerii de minuni, al profeţiei şi al înainte vederii. Peste toate acestea, persoana respectivă ajunge şi la cunoaşterea celor viitoare. Marele dar al acestei pregătiri îl reprezintă „întoarcerea minţii către sine”: revenirea tuturor energiilor sufletului către minte şi a energiilor divine tot către minte, prin care persoana se întoarce la străvechea şi indescriptibila frumuseţe.

Acest fragment pare să cuprindă nu numai calea pe care el însuşi a urmat-o pentru a ajunge la îndumnezeire şi la nemincinoasa teologie, dar şi calea pe care toţi creştinii ortodocşi trebuie să o urmeze pentru a fi vindecaţi şi mântuiţi.

Mai mult, el arată calea pentru propria noastră vindecare. Aceasta este calea ortodoxă a mântuirii omului. Şi dacă citim acest pasaj cu atenţie, precum şi alte lucrări de referinţă ale Sfântului, vom vedea că nici o altă filosofie sau psihologie contemporană care sugerează alte căi antitradiţionale de vindecare nu-şi găsesc vreun suport aici. Nici o psihoanaliză modernă nu poate fi oglindită în aceste cuvinte ale Sfântului Grigorie, deoarece Sfântul Grigorie ne indică o cale complet opusă aceleia a psiho-terapiei umaniste.

Sfântul Filotei, prezentându-ne călătoria Sfântului Grigorie Palama spre îndumnezeire, şi, mai ales, referindu-se la descrierile făcute de acesta cu privire la călătoria sa, afirmă că aceste cuvinte nu aparţin înţelepciunii omeneşti, ci ale unui sfânt aghiorit ajuns la asemănarea cu Dumnezeu: „a acelei minţi cereşti şi îndumnezeite şi a acelei exprimări divine şi cu adevărat înţelepte”

sursa

Rugaciunea Sf Grigorie Palama : „luminează-mi întunericul”

În primii ani ai vieţii sale monahale (Sf Grigorie Palaman.m) a dus o existenţă de o mare severitate ascetică. Trăia în post şi priveghere, cu trezvia minţii şi neîncetată rugăciune. In acelaşi timp se ruga mereu la Prea Sfânta Fecioară Maria ca aceasta să-i fie mijlocitoare către Bunul Dumnezeu. Rugăciunea sa era neîncetată. El repeta mereu „luminează-mi întunericul”. După doi ani de practică ascetică severă a avut o mare revelaţie. In perioada sa de retragere totală, adică „într-o tăcere şi atenţie încordată îndreptată către Dumnezeu”, i-a apărut dinainte Sfântul Ioan Evanghelistul, nu în somn, ci în vedere duhovnicească şi i-a spus că fusese trimis de Prea Sfânta Fecioara Maria pentru a afla de ce se ruga către Dumnezeu ziua şi noaptea cu cuvint ele „luminează-mi întunericul”. Grigorie îi răspunse cu înflăcărare că îl ruga pe Dumnezeu să-l lumineze ca să poată afla şi îndeplini Voia Sa pentru mântuirea sufletului său.

Atunci, Sfântul Ioan Evanghelistul i-a transmis mesajul Maicii Domnului. „Eu însămi te voi sprijini”. Este important să spunem că această experienţă duhovnicească nu a fost un vis, ci o trăire reală, şi să ştim că  între acestea există o mare deosebire. Trebuie spus, de asemenea, că acest lucru s-a întâmplat atunci când Grigorie şi-a îndreptat rugăciunea către adâncul inimii şi, deci, către Dumnezeu. Este binecunoscut faptul că aceasta este ceea ce Părinţii numeau mişcarea circulară a minţii şi, anume, aceasta se întâmplă când mintea, bine pregătită, se îndreaptă către inimă şi, de acolo, ţâşneşte către Dumnezeu.

Rugaciunea neincetata, in viata de familie

Sfantul Apostol Pavel, cand le spune crestinilor din Tesalonic: Rugati-va neincetat! (I Tesaloniceni 5, 17), oare ii credea pe toti calugari ?! Cand a spus acestea, el era constient de faptul ca acolo sunt familii, copii si batrani. Avand in minte aceste cuvinte, Sfantul Serghie Meciov, un preot de mir, afirma categoric: Sa nu socotim aceasta porunca obligatorie doar pentru monahi, ci pentru price crestin.

Rugaciunea neincetata a luat nastere in momentul apropierii omului cu inima curata de Mantuitorul Iisus Hristos. Oare, nu aveau toti Apostolii rugaciune neincetata ?! Luca si Cleopa, care au calatorit impreuna cu Iisus, spre Emaos, se mirau la urma cum de nu ardea inima in ei, cand le graia lor pe cale, talcuindu-le Scripturile. Se vede ca ei stiau deja ce este arderea inimii, acea inflacarare care-l cuprinde pe om in apropierea lui Dumnezeu.

In general, cand se vorbeste despre „rugaciunea neincetata”, se spune ca ea a luat nastere in mediul monahal, in mijlocul celor care „au luat cu asalt Imparatia lui Dumnezeu”, apoi, in timp, s-a raspandit in intreaga lume. Pentru a vedea ca acest lucru nu este chiar asa, sa cercetam cartea „Pelerinul rus”, unde prezentati multi crestini mireni, cu familie, care dobandisera deja darul rugaciunii neincetate.

Este drept, marii duhovnici si calugarii imbunatatiti sunt cei care s-au ingrijit in toata vremea de pastrarea neschimbata a acestei nevointe duhovnicesti, pe care au raspandit-o, iara si iara, printre mireni, considerand ca nu exista nici o diferenta intre rugaciunea calugarilor si rugaciunea mirenilor. Sfantul Grigorie Palama, care a cunoscut in sine harul dumnezeiesc, spune, in mod categoric: Nu numai calugarii, ci toti crestinii trebuie sa se roage neincetat, fie ca sunt barbati, femei sau copii, intelepti sau oameni simpli.

Deci, nu doar monahii pot dobandi rugaciunea neincetata, nici doar preotii sunt datori sa o rosteasca, ci fiecare crestin in parte. Fiecare dintre noi trebuie sa ne rugam neincetat, mai ales intr-o vreme in care sufletul este asediat de tot mai multe informatii, mesaje, lumini, sunete, zgomote si inselari.

Arhiepiscopul Antonie Marturisitorul spune: Monahismul sau viata in lume, nu au importanta in lucrarea rugaciunii. Monah sa fii, ascultator sau simplu mirean, nu are importanta. Numai fii atent ca anturajul si imprejurarile sa nu te impiedice din lucrarea rugaciunii si sa nu-ti fie un obstacol in formarea monahului tau launtric, in a-ti calugari cele cinci simturi, mintea si inima.

Fiecare crestin este dator a se infatisa pe sine inaintea lui Dumnezeu precum un calugar – credincios, ascultator, ravnitor, avand dragoste, jertfa de sine si rugaciune de toata vremea -, indiferent de mediul si starea sociala in care traieste. Regele David, desi purta cu sine grijile unei imparatii, nu s-a socotit pe sine lipsit de datoria de a se ruga neincetat si de a privi pururea spre Dumnezeu. El spune: „Vazut-am mai inainte pe Domnul inaintea mea pururea” (Psalm 15, 8).

Crestinii mireni sunt datori a se ruga cat mai mult, indiferent de slujba si locul in care se afla, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: Chiar in targ de esti, poti sa canti in sinea ta lui Dumnezeu, fara sa auda cineva. Daca mananci, daca bei, daca te insori, daca calatoresti, toate intru numele Domnului sa le faci. Numele Lui pune-L inaintea oricarei fapte.

Rugaciunea de toata vremea nu cere fapte sau nevointe mai presus de fire, caci ea „se poate practica la toate nivelele de intelegere si intensitate, iar daca se face cu inima smerita, rugaciunea lui Iisus Hristos poate fi practicata si in mod nesistematic”, spune Olivier Clement.

Calugarul rosteste rugaciunea stand asezat, cu ochii inchisi si barbia aplecata in piept, pe cand crestinul din lume o poate face de-a lungul intregii zile, in timpul diverselor sale drumuri si munci.

Parintele Lev Gillet spune:Chemarea numelui lui Iisus este la indemana crestinilor celor mai simpli si, totusi, ea ne conduce la tainele cele mai adanci. Ea se poate face oriunde si oricand, la munca de la camp, din fabrica si de la birou, la treburile gospodaresti.

La judecata, cand Domnul ii va spune crestinului nerugator: „Adevarat iti spun, nu te cunosc pe tine!”, el nu va putea spune: „Doamne, cand sa ma rog, ca am muncit, am fost pe drumuri toata ziua, am avut atatea griji pe cap.” In casa sau in curte, in masina, autobuz sau metrou, pe scari sau in lift, cand deschizi o usa sau o inchizi, cand iesi sau intri intr-o camera, cand vezi un om, un animal, o planta sau orice alt lucru, spune in inima ta: „Doamne, ajuta-ma!”, „Slava Tie, Doamne!”, „Doamne, miluieste!”, „Doamne, Iisus Hristoase, miluieste-ma!”. Intr-un cuvant, rugaciunea de un singur cuvant, a lui Iisus, sa se culce cu tine si sa se scoale cu tine.

Rugaciunea neincetata – rugaciune scurta si independenta de oricare lucru exterior noua – este cu atat mai de folos astazi, cand omul abia mai are vreme sa se aseze la masa. Sfantul Nicolae Cabasila spune: Pentru ca sa-I putem chema numele nu-i nevoie de prea multa pregatire prin rugaciuni, nici de un locas anume si nici de strigate mari, fiindca nu exista petec de pamant unde El sa nu fie de fata. De aceea, s-ar putea spune chiar ca rugaciunea lui Iisus, facuta cu inima smerita, este potrivita in chip deosebit pentru omul de astazi, care se plange ca nu are timp sa se roage; daca, insa, dorim sa ne dedicam acestei rugaciuni, descoperim ca avem pentru ea mai mult timp decat ne-am fi inchipuit, zice, la randul sau, Olivier Clement.

Rugaciunea neincetata este potrivita si pentru mireni, deoarece fara a avea mintea in permanenta la Dumnezeu, nu este cu putinta a te mantui. Rugaciunea bineplacuta lui Dumnezeu este aceea care se face cat mai neincetat. Sfantul Serghie Meciov, despre timpul alocat rugaciunii, spune: De te rogi numai atunci cand te scoli la rugaciune, inseamna ca nu te rogi deloc. Daca diavolul ne lupta neincetat, tot neincetat trebuie sa ne rugam si noi, caci spune Sfantul Ioan Scararul: Biruieste pe vrajmasi cu numele lui Iisus, caci nu e in cer si pe pamant arma mai tare.

Intru nevointa mantuirii, rugaciunea trebuie sa fie neincetata. Paul Evdochimov spune: Rugaciunea, ca stare constanta a sufletului, rugaciunea devenita trup, face, in mod minunat, din orice munca, din orice cuvant, din orice act, o rugaciune, un semn viu al prezentei lui Dumnezeu, slujire a laudei.

Rugaciunea neincetata este a petrece cu mintea pururea in Dumnezeu. Iisus Hristos ne spune cum sa facem acest lucru: Tu, insa, cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care este in ascuns, iti va rasplati tie (Matei 6, 6). Care este camara? Dar usa? Camara este inima noastra, iar usa este gura noastra, impreuna cu gandurile. Zicem, la vecernie: „Pune Doamne, straja gurii mele si usa de ingradire, imprejurul buzelor mele” (Psalm 140, 3). Calea cea mai scurta si mai sigura spre intrarea in camara si inchiderea usii este smerenia si dragostea fata de Dumnezeu si de aproapele.

Sfantul Ambrozie al Milanului spune: Poti sa te rogi pretutindeni si poti sa te rogi totdeauna si in camara ta. Ai pretutindeni o camara a ta, ai pretutindeni camara ta de taina. Camara ta este gandul tau. Macar ca te afli in multime, totusi sa pastrezi in omul tau cel dinlauntru ungherul tau ascuns si camara ta de taina.

Rugaciunea de toata vremea este gandul nostru ridicat la Dumnezeu, este permanenta noastra vorbire cu Dumnezeu. Sfantul Isaac Sirul ne spune: Curateste-te mereu inaintea Domnului, avand amintirea Lui in inima ta, ca nu cumva zabovind in afara amintirii Lui, sa devii lipsit de indraznire, cand vei intra la El. Caci indraznirea fata de Dumnezeu vine din vorbirea continua cu El si din multa rugaciune.

Care crestin ar indrazni sa numeasca aceste „medicamente” ca fiind bune doar pentru calugari ?! Mai mult, cand cei din lume pot cadea mai usor si au nevoie de mai multa mila. Sfantul Isaac il indeamna pe crestin „sa-si aduca aminte de Dumnezeu in toata vremea, pentru a-si aduce si El aminte de crestin cand va cadea in cele rele.”

Pe episcopii si preotii din jurul sau, Sfantul Grigorie Palama ii invata astfel: „Trebuie nu numai noi insine (episcopii) sa ne rugam totdeauna, ci sa-i invatam si pe ceilalti sa faca acelasi lucru; si pe monahi, si pe mireni, si pe intelepti, si pe cei simpli, si pe barbati si pe femei, si pe copii, si sa-i indemnam sa se roage fara incetare.”

In viata Sfantului Grigorie Palama gasim povestita urmatoarea intamplare. Un staret numit Iov gandea si sustinea cu inversunare ca „rugaciunea neincetata se potriveste doar sihastrilor si monahilor, iar nu oamenilor traitori in lume”. Acestuia, sfantul i-a spus: Toti crestinii indeobste, de la mic la mare, sunt datori sa se roage totdeauna in mintea lor cu rugaciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma!, asa incat mintea si inima lor sa aibe intotdeauna deprinderea de a rosti cuvintele acestea sfintite.

Pregatirea pentru rugaciune este un lucru deosebit de important. Astfel, faptele, cuvintele si gandurile anterioare rugaciunii au o mare putere asupra calitatii ei. Sfantul Serghie Meciov spune: Cand ne sculam la rugaciune, vrem sa incepem deodata lupta pentru ea, cand nici macar pentru pregatirea de rugaciune nu ne-am luptat, nu am alungat din sufletele noastre tot ce este spurcat, tot ce este lumesc, si vrem sa aducem aceasta intinaciune inaintea fetei lui Dumnezeu, odata cu cuvintele rugaciunii.

Deci, cel ce vrea sa se roage, sa faca toate cele ce stau in puterea lui, adica „sculandu-se din (parasind) iubirea de lume si din iubirea de placeri, sa lepede grijile, sa se dezbrace de ganduri, sa se lepede de trup, pentru ca rugaciunea nu este altceva, fara numai instrainare de lumea cea vazuta si de cea nevazuta”, zice acelasi sfant mirean.

via