Duminica Stâlpărilor (Intrarea Domnului în Ierusalim)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Filip. 4, 4-9; In. 12,1-18]. Cine n-a fost să îl întâmpine pe Domnul atunci când a intrat în Ierusalim ca un împărat şi cine n-a strigat atunci: „Osana, Fiul lui David”?! Dar n-au trecut decât patru zile si acelaşi popor, cu aceeaşi limbă, striga: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L”!

Uimitoare prefacere! Dar ce să ne minunăm? Nu facem si noi acelaşi lucru atunci când după primirea Sfintelor Taine – Trupul şi Sângele Domnului -, îndată ce ieşim din biserică uităm tot, si evlavia noastră, şi milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi, şi ne lăsăm, ca şi mai înainte, în voia faptelor iubirii de sine: la început „neînsemnate”, apoi mai mari, şi poate că, mai înainte chiar de a trece patru zile, măcar că nu vom striga altuia: „Răstigneşte-L!”,
îl vom răstigni pe Domnul în noi înşine. Si toate acestea Domnul le vede şi le rabdă!

Slavă îndelungii Tale răbdări, Doamne!

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Anunțuri

Sărbătorile. Duminica Floriilor. Documentar realizat de ÎPS Ilarion Alfeiev, Mitropolit de Volokolamsk

Sfântul Munte Athos

Filmul Mitropolitului Ilarion (Alfeiev) – Sărbătorile. Duminica Floriilor

Realizatorul documentarului este Înaltpreasfinţitul Ilarion Alfeiev (Иларион Алфеев, n. 24 iulie 1966, Moscova) – arhiepiscop ortodox rus, din 2009 mitropolit de Volokolamsk și conducător al Direcției de Relații Externe din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Între 2003-2009 a fost episcop al Vienei și Austriei și reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la instituțiile europene.

Vezi articol original

A cincea Duminică a Postului Mare (A Cuvioasei Maria Egipteanca)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Evr. 9,11-14; Mc. 10,32-45]. Păcătoasa, auzind că Mântuitorul se află în casa lui Simon, a mers acolo cu un vas de mir şi, căzând la picioarele Domnului, a început să plângă si a spălat cu lacrimi picioarele Sale, apoi le-a şters cu părul capului său, le-a sărutat si le-a uns cu mir (Lc. 7, 36-39).

Ea nu a zis nimic, ci doar a făptuit, şi prin faptele sale a arătat cea mai gingaşă dragoste către Domnul. Pentru aceasta s-a şi zis despre dânsa: „Iartă-se păcatele ei cele multe, pentru că mult a iubit” (Lc. 7, 47).

O, de-am vorbi şi noi mai puţin şi am făptui mai mult, mărturisindu-ne prin fapte iubirea către Domnul! Vei zice: „Dacă ar fi Domnul de faţă, aş fi şi eu gata să fac totul pentru El”. El însă este aici, nevăzut ca Ipostas, însă văzut în toţi creştinii, si mai cu seamă în cei nevoiaşi. Unge pe Domnul Cel nevăzut cu rugăciunea iubitoare a minţii şi a inimii, iar pentru Cel văzut fă tot ce-ţi stă în putinţă pentru cei aflaţi în nevoie, şi va fi ca pentru Dumnezeu.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

A patra Duminică a Postului Mare (A Sfântului Ioan Scărarul)

Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Evr. 6,13-20; Mc. 9,17-31].

În predica Sa despre fericiri, Domnul descrie inima vrednică de rai (Mt. 5,1-12). În alcătuirea ei intră: smerenia, plânsul şi zdrobirea inimii, blândeţea şi nemânierea, deplina iubire de dreptate, desăvârşita milostivire, curăţia inimii, iubirea de pace si împăciuirea, răbdarea necazurilor, suferinţelor îndurate pe nedrept şi prigonirilor pentru credinţa şi viaţa creştinească.

Doreşti raiul? N-ai decât să fii astfel şi încă de aici vei pregusta din raiul în care ai să intri după moarte, ca moştenitor.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

A treia Duminică a Postului Mare (A Sfintei Cruci)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Evr. 4, 14-16 – 5, 1-6; Mc. 8, 34-38; 9, 1]. „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34).

Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului Purtător de cruce; şi toţi cei care merg în urma Lui merg, negreşit, cu crucea.

Ce e această cruce?

Necazurile, strâmtorările şi întristările de tot felul, care vin dinlăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă poruncile Domnului, trăind în duhul rânduielilor şi cerinţelor Lui. Această cruce se întrepătrunde până-ntr-atâta cu modul de vieţuire al creştinului, încât acolo unde este creştinul este şi ea, iar acolo unde nu e această cruce nu poate fi vreun creştin, înlesnirile de toate felurile şi viaţa în dezmierdări nu sunt pentru un creştin adevărat. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze. El e ca un bolnav care trebuie să fie cauterizat pe ici, tăiat pe dincolo, iar asta nu poate avea loc fără durere. El vrea să se smulgă din robia unui vrăjmaş puternic; poate face asta fără să lupte şi fără să fie rănit? El trebuie să meargă împotriva tuturor rânduielilor (lumeşti) care îl înconjoară, iar asta cum o poate face fără neplăceri şi strâmtorări?

Bucură-te, deci, când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în rai. Rabdă puţin. Acum acum vine sfârşitul, însoţit de cununi!

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Duminica a doua a Postului (a Sfântului Grigorie Palama)

Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Evr. 1, 10-14; 2, 1-3; Mc. 2, 1-12]. „Eu sunt uşa: acela care va intra prin Mine se va mântui” (In. 10, 9).

Acelaşi lucru îl spune Domnul şi în altă parte: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In. 14, 6). Şi mai limpede a spus-o atunci când a grăit: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15,5).

Aşadar, creştin e cel ce e cu totul în Hristos şi orice ar avea în sine preţios are de la Hristos. Dreptatea lui este dreptatea lui Hristos, şi trupul lui tot al lui Hristos este. Cel ce se mântuieşte se mântuieşte tocmai pentru că e îmbrăcat în Hristos. Numai astfel se poate apropia de Tatăl. Noi am căzut de la Dumnezeu şi, ca atare, suntem fii ai mâniei. Numai atunci când ne apropiem de Tatăl în Hristos si în numele lui Hristos dreptatea dumnezeiască se dă în lături şi El îşi tinde mila către noi, primindu-ne. Pecetea lui Hristos se întipăreşte în întreaga fire a creştinului, iar cel care o poartă va merge prin mijlocul umbrei morţii şi nu se va teme de rău.

Ca să fim astfel, avem Tainele: Botezul şi împărtăşania, căreia îi premerge Spovedania la cei ce au păcătuit după Botez. Acestea ni le-a pus la îndemână Domnul; dar noi, pentru a le primi, trebuie să avem următoarele stări ale duhului: credinţa, care mărturiseşte: eu am pierit şi mă mântuiesc numai prin Domnul Iisus Hristos; dragostea, care râvneşte să jertfească totul Domnului Mântuitorului, fără a cruţa nimic; nădejdea, care nu aşteaptă nimic de la sine însăşi, încredinţată că Domnul nu o va părăsi, ci va avea de la El tot ajutorul, atât lăuntric, cât şi din afară, întreaga viaţă, până ce va fi luată acolo unde e El însuşi.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Sâmbăta (a 2-a săptămână a Postului)

Sfântul Teofan Zăvorâtul

 [Evr. 3, 12-16; Mc. 1, 35-44]. „A ieşit Iisus şi S-a dus într-un loc pustiu şi se ruga acolo” (Mc. 1, 35).

Domnul se roagă aici ca om sau, mai bine zis, ca Cel ce S-a înomenit cu fire omenească. Rugăciunea Lui mijloceşte pentru noi şi este, totodată, pilduitoare pentru omenitatea Lui, care se cuvenea să intre pe o anumită cale în stăpânirea Dumnezeiescului, în acest din urmă înţeles, ea este pentru noi o pildă.

Apostolul Pavel ne învaţă că Duhul se roagă în cei ce L-au primit si, fireşte, nu Se roagă singur, ci dând imbold năzuinţei duhului omenesc de a se ruga lui Dumnezeu: si iată că avem aici rugăciunea mişcată de Duhul Sfânt.

Aceasta însă este treapta de sus a rugăciunii. Calea către această treaptă este, pentru cei ce caută curăţirea şi sfinţirea, nevoinţa întru rugăciune, însingurarea, noaptea sunt cele mai prielnice împrejurări pentru această nevoinţa; iar nevoinţa în sine stă în multe îngenun-chieri însoţite de suspinări ale inimii.

Osteneste-te iar şi iar, izgonind orişice lenevie. Domnul se va milostivi de tine si îţi va da duhul rugăciunii, care va începe să lucreze în tine ca răsuflarea în trup. Pune început! Iată acum vremea bineprimită.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Cuvant la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – a lasatului sec de branza

 

Omilia despre profetul Iona si despre post

„Fost-a cuvantul Domnului catre Iona: „Scoala-te si mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona l, 1-2). Dar ce trebuia el sa vesteasca acolo? El trebuia sa strige: „inca trei zile si Ninive se va prapadi” (Iona 3, 4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, poruncesti sa se vesteasca mai inainte nenorocirea pe care voiesti sa o trimiti ? Raspunsul lui Dumnezeu este: „Toc­mai ca sa nu fac ceea ce am poruncit sa se ves­teasca”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a amenintat si cu iadul, pentru ca sa nu ne arunce in iad. El zice catre noi cam asa: „Teme-te de cuvintele Mele, si nu vei tremura de faptele Mele”.

Insa pentru ce oare hotaraste El un termen asa de scurt de iertare ? Pentru ca tu sa cunosti fapta cea buna a ninivitenilor, care in asa de putine zile s-au pocait de asa de multe pacate si le-au starpit. Totodata, trebuie sa te minunezi de indurarea lui Dumnezeu, careia i-a fost de ajuns o pocainta atat de scurta pentru atat de multe pacate; de aceea tu nu trebuie sa cazi in deznadejduire, macar de ai fi savarsit mii de pacate. Precum un om lenes si de­lasator, care, desi are timp de pocainta, totusi nu savarseste nimic insemnat, ci din usuratatea mintii, intarzie de a se impaca cu Dumnezeu; pe cand dimpotriva, cel ravnitor si dispus la pocainta, in timp scurt poate face indestulare pentru pacat de multor ani.

Nu s-a lepadat oare Petru de Domnul de trei ori ? Si a treia oara n-a facut el oare aceasta cu juramant ? Nu s-a temut el oare de vorbele unei slujnice nebagate in seama ? Si ce ? Avut-a el oare trebuinta de multi ani spre a se pocai ? Nicidecum, ci intr-o noapte a cazut si iarasi s-a ridicat, intr-o noapte s-a imbolnavit si iarasi s-a insanatosit. Dar cum s-a facut aceasta ? El a plans si s-a vaitat, si nu in chip obisnuit, ci plin de ravna si de seriozitate. De aceea Evanghelistul nu zice numai: ,,a plans”, ci: „a plans cu amar” (Mt. 26, 75).

Insa cat de mare a fost puterea acestor lacrimi, cuvintde nu o pot spune; dar urmarea lucrului arata aceasta. Adica, dupa acea cadere grea – si ce cadere in pacat pu­tea fi mai cumplita decat lepadarea de Domnul ? Hristos iarasi a asezat pe Petru in vrednicia sa cea de mai inainte si iarasi i-a dat dregatoria intaietatii in Biserica, si, ceea ce este mai mult, el ne spune ca dragostea lui Petru este mai mare decat a tutu­ror celorlalti Apostoli, cand il intreaba: „Petre, Ma iubesti tu mai mult decat acestia?” (In. 21, 15).

Poate tu vei zice ca pe niniveteni de aceea i-a iertat Dumnezeu asa de usor, caci ei nu erau inva­tati in religia cea adevarata, dupa cum zice Sfanta Scriptura: „Sluga care nu a stiut voia Domnului sau, si a facut cele vrednice de batai, se va bate putin” (Lc. 12, 48). Pentru ca tu sa nu pui aceasta impo­triva, ti-am adus caderea Sfantului Petru, care, de­sigur, cunostea cu desavarsire voia Domnului, insa iata ca el, macar ca a pacatuit, ba inca a savarsit cel mai mare pacat, totusi a dobandit din nou cea mai mare incredere. De aceea, nu deznadajdui nici tu pentru pacatele tale.

Mai rau decat insusi paca­tul este impietrirea in pacat; si inca si mai rau este, la cadere, cand cineva nu se scoala iarasi. Aceasta o deplange Pavel mai mult si o socoteste mai vrednica de tanguit, cand scrie Corintenilor: „Ma tem ca nu cumva, venind iarasi, sa ma smereasca Dumne­zeul meu la voi si sa plang pe multi care au paca­tuit mai inainte si nu s-au pocait de necuratia, de desfranarea si de necumpatarea pe care le-au fa­cut” (II Cor. 12, 21).

Dar care timp ar putea fi mai potrivit pentru pocainta decat tocmai timpul pos­tului ?

Dar sa ne intoarcem la istoria profetului Iona. Dupa ce a auzit el aceste cuvinte ale Domnului, s-a sculat si s-a dus la Iopi, „spre a fugi de la fata Domnului la Tharsis” (Iona l, 3). O, omule, unde voiesti sa fugi ?

Nu stii tu oare, ce zice Psalmistul: „Unde ma voi duce de la duhul Tau, si de la fata Ta unde voi fugi?” (Ps. 138, „7). Poate undeva pe pamant ? Insa „al Domnului este pamantul si plinirea lui” (Ps. 23, 1). Sau in lumea cea de desubt ? Dar ”de ma voi pogori si acolo – zice Psalmistul -Tu de fata esti” (Ps. 138, 8). Sau in cer? Insa „de ­ma voi sui in cer, Tu acolo esti” (loc. cit.).

Sau poate cumva in mare ? „Dar si acolo mana ta ma va apu­ca”’, zice Sfanta Scriptura (ibidem, 10), precum toc­mai s-a intamplat lui Iona. Cu toate acestea, paca­tul are acea insusire ca umple sufletul nostru de multa nebunie. Adica, precum cei ametiti si beti ne­buneste si fara prevedere sovaiesc in toate partile, chiar si cand in apropierea lor ar fi o bezna sau o prapastie adanca, sau altceva asemanator, in care ar putea sa se rostogoleasca, tot asa se li intampla si pacatosilor, imbatati, ca de vin, de pofta de a sa­varsi pacatul, ei sovaiesc in toate partile, nu stiu ce fac si nu vad nici primejdia cea de fata, nici pe cea viitoare.

Pentru ce, spune-mi, Iona, pentru ce vrei tu sa fugi de Domnul ? Rabda putin si cu fapta te vei in­credinta ca nu poti sa fugi la mare, care si ea este o sluga a lui Dumnezeu. Deci, abia s-a suit Iona in corabie, ca marea a inaltat valurile sale si a aruncat undele sale pana la cer. Marea a facut ca robul cel credincios, care intalnind pe un alt rob care a pra­dat pe stapanul sau, nu-l pierde din vedere si im­piedica pe oricine ar voi sa-l ia, pana ce robul cel necredincios nu s-a intors indarat, indata ce ea a intampinat si a cunoscut un alt rob necredincios, pricinuieste mii de greutati corabierilor care l-au primit, mugeste si, macar ca nu face chiar judecata, totusi ameninta a inghiti corabia impreuna cu oa­menii, daca nu se va preda robul cel necredincios.

Deci, ce au facut corabierii in acea furtuna ? Au arun­cat proviziile din corabie (Iona l, 5). Corabia insa nu s-a usurat, caci povara cea mai grea ramasese in ea, adica profetul cel pacatos; atat de greu nu prin trupul sau. ci prin pacat.

Caci nimica nu este asa de greu si apasator ca pacatul; de aceea, pro­fetul Zaharia l-a infatisat sub icoana unui bulgare de plumb (Zah. 5, 7); iara David descrie firea pa­catului prin cuvintele: „Pacatele mele au covarsit capul meu, ca o sarcina grea s-au ingreuiat peste mine” (Ps.37, 5)

Si Hristos a strigat catre cei ce au trait cu multe pacate: „Veniti catre Mine toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni” (Mt. 11, 28).

Asadar, pacatul lui Iona a ingreunat corabia si o ameninta cu pieirea. Intre acestea, Iona zacea dedesubt in corabie si dormea. Somnul, desi era greu, nu era placut, ci trist; era un somn in care el cazuse nu din nepasarea de primejdie, ci din me­lancolie.

Adica, robii care nu s-au inrautatit, pricep indata ca au gresit. Asa a fost si cu Iona. Dupa ce a savarsit pacatul, el indata a cunoscut marimea gre­selii sale. Asa este firea pacatului. Odata pacatul nascut, el pricinuieste sufletului, ce l-a nascut, ne­numarate dureri. Se intampla cu totul altfel decat la nasterea cea fireasca.

Odata ce femeia a nascut, va­ietele ei inceteaza. Dimpotriva, pacatul tocmai dupa nasterea sa chinuieste mai mult sufletul din care s-a nascut.

Deci, ce face carmaciul corabiei ? „A venit la Iona si i-a zis: „Scoala-te si roaga pe Dumnezeul tau” (Iona 1,6). Asadar, el stia din experienta ca aceea nu era o furtuna obisnuita, ci era trimisa de Dum­nezeu, impotriva careia nu ajunge mestesugul oa­menilor si mana carmaciului nimica nu ispraveste. El a vazut ca in cazul de fata avea trebuinta de un alt carmaci mai puternic, adica de acela care carmuieste toata lumea, de ajutorul cel ceresc. De aceea, corabierii au parasit carma si odgoanele si toate celelalte, si au ridicat mainile lor la cer, spre a che­ma pe Dumnezeu in ajutor.

Si cand aceasta n-a fo­losit la nimic, atunci ei, zice Sfanta Scriptura au aruncat sorti, iar sortii au descoperit pe cel vinovat (Iona l, 7). Insa ei nu l-au aruncat indata in mare, ci l-au tinut in mijlocul furtunii si al freamatului, ca si cum ar fi fost liniste, au format judecata in cora­bie, ca el sa vorbeasca pentru sine si sa se apere, si totul s-a cercetat cu asa amanuntime ca si cum ei ar fi trebuit sa dea cuiva socoteala despre hota­rarea lor de judecata.

Asculta numai cum totul sea­mana a fi cercetat judecatoreste: „Spune noua ce este lucrul tau si de unde vii si incotro mergi, si din ce tara si din ce popor esti tu ?” (Iona l, 8)!

Marea cea mugitoare l-a parat, soarta l-a aflat si a mar­turisit contra lui, ei totusi nu au rostit indata ho­tararea de osanda asupra lui, ci au urmat ca la o curte de judecata, unde, cu toate ca sunt de fata paratii, martorii si dovezile, totusi osanda mortii nu se rosteste, pana ce paratul insusi nu marturiseste nelegiuirea sa. Asa au facut si corabierii aceia. Ma­car ca erau oameni neinvatati si nestiutori, ei totusi au urmat obiceiul judecatoriei, si inca intr-o astfel de mugire si invaluire a marii, incat ei abia puteau rasufla. De unde oare, iubitilor, venea aceasta pu­tere atat de prevazatoare impotriva profetului ?

Ea venea de la pronia si de la intelepciunea lui Dum­nezeu.

Adica Dumnezeu a ingaduit acestea, ca sa aduca aminte profetului ca el trebuie sa fie bland si iubitor de oameni. Aceasta era ca si cum ar fi stri­gat catre dansul si i-ar fi zis: „Urmeaza acestor corabieri, acestor oameni altminteri neinvatati. Ei nu socotesc lucru mic o singura viata, se poarta nu fa­ra crutare chiar si cu o singura persoana; tu, dim­potriva, ai expus la primejdia pieirii o cetate intrea­ga, cu atat de multe mii de locuitori. Ei, macar ca au descoperit pe pricinuitorul rautatii izbucnite asupra lor, totusi, nu s-au napustit asupra lui cu ju­decata osandirii; tu insa, macar ca nu ai parat pe nimeni dintre niniveteni, totusi ii arunci in neno­rocire si in pierdere.

Eu ti-am poruncit sa te duci la dansii si, prin predicarea ta sa-i chemi la mantuire; tu insa n-ai ascultat; dimpotriva, acesti corabieri, fara a le cere cineva, fac totul ca sa te scape ; de pedeapsa pe tine, cel vinovat. Adica, cu toate ca marea s-a infatisat ca paras al profetului si sortii au  marturisit contra lui, si el insusi a recunoscut si a marturisit fuga sa, cu toate acestea ei nu s-au gra­bit a-l pierde, ci s-au oprit, au cercat si au facut to­tul ca, la o asemenea vadita vinovatie, de va fi cu putinta, sa nu-l predea marii, insa marea, sau mai bine Dumnezeu, n-a ingaduit aceasta, voind, atat prin corabieri, cat si printr-un monstru din mare, sa aduca pe profet la o cale mai buna. Deci, cand ei au auzit pe Iona zicand: „Luati-ma si ma arun­cati in mare, si se va alina marea asupra voastra” (Iona l, 12), ei n-au voit sa faca aceasta, ci au car­mit spre tarm; valurile insa i-au impiedicat.

Tu pana acum ai judecat pe profet pentru fuga lui; asculta-l acum cum graieste in pantecele chitu­lui de mare si cum marturiseste nedreptatea sa. Acolo, adica in fuga, el a gresit ca un om de rand, iar aici s-a aratat ca un profet. Asadar, marea l-a luat si l-a inchis in pantecele unui monstru, ca intr-o tem­nita. El nu s-a nimicit nici de valurile cele infrico­sate, nici de monstrul cel inca si mai infricosat care l-a inghitit; ba mai mult, acesta din urma l-a man­tuit si l-a dus la Ninive; iara el s-a dus apoi acolo si a vestit hotararea Domnului pentru pierderea ce­tatii. Ninivetenii au auzit aceasta, au crezut cuvintele lui, nu le-au nesocotit, ci s-au grabit indata la post, barbati si femei, si robi si stapani, capetenii si supusi, copii si batrani; ba chiar nici animalele cele fara de minte n-au fost scutite de pazirea acestei datorii.

Pretutindeni se vedeau haine de pocainta, pretutindeni cenusa, pretutindeni lacrimi si suspi­ne, insusi imparatul s-a pogorat de pe tron, a depus coroana sa si s-a imbracat in vestmant de pocainta; si cu chipul acesta ei au mantuit cetatea de pieire. Aici s-a putut vedea ceva rar, adica porfira stand indarat, in dosul hainei celei de pocainta.

Ceea ce n-a putut porfira, a ispravit vestmantul cel de po­cainta, iar ce n-a putut coroana, a putut cenusa.

Asadar, vezi cat de adevarat este ceea ce zic eu, ca cineva nu trebuie sa se teama de post, ci sa se teama de viata cea desfatata, de lacomie si de im­buibare, indoparea si imbuibarea au zguduit ceta­tea Ninivei si au dus-o aproape de pieire. Postul insa iarasi a intarit cetatea.

Cu postul a intrat Daniil in groapa leilor, um­bland printre fiarele acelea grozave ca printre niste oi. Cu postul au intrat cei trei tineri in cuptorul cel infocat din Babilon, mult timp petrecand in flacara. Iata rodurile cele marite ale postului!

Dar vei zice, poate: postul slabeste trupul. Dar asculta ce invata Sfanta Scriptura: „Chiar daca omul nostru cel din afara se trece, cel dinlauntru insa se innoieste din zi in zi” (II Cor. 4, 16).

Afara de aceasta, daca vei cumpani lucrul mai cu deamanuntul, vei afla ca postul este chiar folositor sanatatii, in­treaba pe doctori, si ei cumpatarea si infranarea o vor numi mama a sanatatii, pe cand din imbuibare si din viata cea desfatata provin mii de boli. Aces­tea sunt niste lucruri otravite, care ies dintr-un iz­vor otravit, si vatama atat sanatatea trupului, cat si a sufletului.

Asadar, sa nu ne infricosam de post, care ne li­bereaza de nenumarate rautati. Eu zic aceasta nu fara temei, ci pentru ca stiu ca unii se tem de post, ca de un tiran cumplit, astfel ca ei insisi se vatama pe sine, prin imbuibare si necumpatare. Eu, deci, va indemn sa nu pierdeti prin desfatare si betie fo­losul adus de post. Cand cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie sa ia doctorie, dar mai intai isi incarca stomacul cu mancari nesanatoase, atunci el, desi simte amaraciunea doctoriei, nu are de la ea nici un folos. Tocmai asa se intampla cu tine, cand inainte de a incepe postul, mai intai te umpli cu mancare si cu bautura, ca apoi a doua zi sa pri­mesti doctoria postului. Tu simti atunci numai ne­placerea, dar n-ai nici un folos de la dansa, fiind luata toata puterea doctoriei, prin necumpatarea cea savarsita de tine. Cand tu insa vei lua doctoria postului cu cumpatare trupeasca si cu trezvie sufleteasca, ea va putea curati multe din pacatele tale cele vechi.

Asadar, sa nu intram in post beti si ametiti, nici sa nu trecem de la post iarasi la betie, ca sa nu se intample cu noi ceea ce se intampla cu un trup slab, care, impins fiind mai tare, cade. Acelasi lucru se intampla sufletului nostru, daca el la ince­putul si la sfarsitul postului se inveleste de norul necumpatarii si al betiei. Aceia care se lupta cu fi­arele cele salbatice pazesc si invelesc in tot chipul cu putinta membrele cele de capetenie. Asemenea fac acum multi oameni in fata postului.

 Ei privesc postul ca pe o fiara salbatica, cu care trebuie sa se lupte, si deci se inarmeaza cu imbuibarea, se in­velesc cu lacomia si cu imbuibarea si asa asteapta venirea postului, care totusi nu este salbatic si in­fricosat, ci infatisarea lui este blanda si lina. Daca intreb pe vreunul: „De ce te imbeti tu astazi ?”, el zice: „Pentru ca maine am sa incep postul”, insa spuneti, nu este aceasta oare o nebunie infricosata, de a voi sa inceapa cu suflet necurat aceasta ma­rita indeletnicire cu fapta cea buna ?

Am mai avea multe de zis, dar pentru cei intele­gatori este destul aceasta, de vor voi sa faca in­dreptare vietii lor. Fie ca noi, prin postul nostru, sa ne facem vrednici de imparatia cerului, pe care sa ne-o dea harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine marirea, acum si-n vecii ve­cilor ! Amin”

Sf  Ioan Gură de Aur-  Omiliile la Postul Mare

sursa: ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/

A şasea şi cea din urmă săptămână a Postului – „Săptămâna Stâlpărilor”

din cartea : “Postul cel Mare” de Parintele Alexander Schmemann

CĂLĂTORIA POSTULUI

CAPITOLUL IV

 5. Pe drumul către Betania şi Ierusalim

A şasea şi cea din urmă săptămână a Postului este numită „Săptămâna Stâlpărilor”. în timpul celor şase zile care premerg Sâmbetei lui Lazăr şi Duminicii Stâlpărilor (Floriilor — n.tr.), slujbele Bisericii ne îndeamnă să fim urmăritorii lui Hristos, după cum întâi El însuşi ne vesteşte moartea prietenului Său iar apoi începe călătoria Sa către Betania şi Ierusalim. Tema şi tonul săptămânii sunt date Duminică seara, la Vecernie:

„Incepând cu dragoste a şasea săptămână a cinstitului post, să aducem credincioşilor cântare înaintea prăznuirii stâlpilor Domnului Celui ce vine în slavă cu puterea dumnezeirii în Ierusalim, ca să omoare moartea.”

Centrul atenţiei este Lazăr:  boala sa, moartea sa, mâhnirea rudeniilor sale şi răspunsul lui Hristos la toate acestea. Astfel, Lunea auzim:

„Astăzi, umblând Hristos pe lângă Iordan, I S-a arătat boala lui Lazăr…”

Marţea:

„Ieri şi astăzi a fost boala lui Lazăr…”

Miercurea:

„Astăzi Lazăr murind se îngroapă şi-l jelesc surorile…”

Joi:

„Două zile are astăzi Lazăr cel mort. :

In cele din urmă, Vinerea:

„în ziua de mâine Domnul vine să ridice pe fratele cel mort (al Martei şi al Măriei).”

Intreaga săptămână este astfel petrecută în contemplaţia duhovnicească asupra viitoarei întâlniri dintre Hristos şi moarte — întâi în persoana prietenului Său, apoi în însăşi moartea lui Hristos. Este apropierea acelui „ceas al lui Hristos” despre care El a vorbit adesea şi spre care a fost orientată întreaga sa slujire pământească. Atunci trebuie să ne întrebăm: Care este locul şi înţelesul acestei contemplaţii în slujbele Postului? Care este legătura acesteia cu nevoinţele noastre din timpul Postului?

Aceste întrebări presupun o alta, cu care trebuie, pe scurt, să ne ocupăm acum. La pomenirea diferitelor evenimente din viaţa lui Hristos foarte des, dacă nu cumva întotdeauna, Biserica transpune trecutul în prezent. Astfel, în ziua Naşterii Domnului cântăm: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte…”; în Vinerea Patimilor: „Astăzi stă înaintea lui Pilat…”; în Duminica Floriilor (Stâlpărilor): „Astăzi vine la Ierusalim…”  întrebarea este: care este înţelesul acestei transpuneri, semnificaţia acestui astăzi liturgic?

O covârşitoare majoritate a credincioşilor înţeleg, probabil, că este vorba de o metaforă retorică, o poetică „figură de stil în vorbire”. Modul nostru modern de abordare a cultului este fie raţional fie sentimental. Abordarea raţională constă în reducerea prăznuirii liturgice la idei. Este înrădăcinată în această teologie „occidentalizată” care s-a dezvoltat în Răsăritul ortodox după sfârşitul perioadei patristice şi pentru care cultul este în cel mai fericit caz o zonă palpabilă pentru definiţii şi afirmaţii pur intelectuale. Ceea ce în cult nu poate fi redus la un adevăr intelectual este etichetat drept „poezie” — adică ceva ce nu trebuie luat foarte în serios. Şi chiar dacă este evident că evenimentul prăznuit de către Biserică aparţine trecutului, liturgicului astăzi nu i se dă nici un înţeles serios. Cât despre abordarea sentimentală, ea este rezultatul unei pietăţi individualiste şi egocentriste, care este din mai multe puncte de vedere corespondentul teologiei intelectuale. Pentru acest fel de pietate, cultul reprezintă înainte de orice altceva un cadru util pentru rugăciunea particulară, un fundal inspirator, al cărui scop este de a ne „încălzi” inima şi de a o întoarce către Dumnezeu. Conţinutul şi înţelesul slujbelor, al textelor, al rânduielilor şi actelor liturgice este aici de o importanţă secundară; sunt de folos şi suficiente atâta vreme cât mă îndeamnă să mă rog. Şi astfel liturgicul astăzi este dizolvat aici, ca de altfel şi toate celelalte texte liturgice, într-un soi de „rugăciune” nediferenţiată din punct de vedere al devoţiunii şi al inspiraţiei.

Datorită lungii polarizări în mentalitatea Bisericii noastre dintre aceste două moduri de abordare, este foarte dificil astăzi să arătăm că adevăratul cult al Bisericii nu poate fi redus nici la „idei”, nici la „rugăciune”. Nu putem prăznui idei! Cât despre rugăciunea particulară, nu stă scris în Evanghelie că atunci când vrem să ne rugăm să închidem uşa cămării noastre şi să intrăm acolo într-o comuniune harică personală cu Dumnezeu (Matei, VI, 6)? Adevărata prăznuire implică atât un eveniment cât şi reacţia socială sau obştească la acesta. O prăznuire este posibilă numai când oamenii se adună laolaltă şi, depăşind separarea şi izolarea lor obişnuită unul faţă de altul, reacţionează împreună cu un trup, întocmai ca o persoană în faţa unui eveniment (de exemplu: venirea primăverii, o căsătorie, o înmormântare, o biruinţă etc). Iar miracolul natural al întregii prăznuiri este exact acela că depăşeşte, chiar dacă numai pentru o vreme, nivelul ideilor şi pe acela al individualismului. Unul se pierde cu adevărat în prăznuire, iar altul îi găseşte pe ceilalţi într-un fel unic. Dar care este atunci astăzi înţelesul liturgicului prin care Biserica îşi începe toate prăznuirile sale? Cu ce înţeles întâmplări ale trecutului sunt prăznuite astăzi?

Se poate spune fără exagerare că întreaga viaţă a Bisericii este o continuă comemorare şi aducere aminte. La sfârşitul fiecărei slujbe ne referim la sfinţii „a căror pomenire o săvârşim”, dar înainte de toate pomenirile, Biserica este aducerea aminte de Hristos. Dintr-un punct de vedere cât se poate de firesc memoria este o facultate ambiguă. Astfel, să ne aducem aminte de cineva pe care îl iubim şi pe care l-am pierdut; aceasta semnifică două lucruri. Pe de o parte, memoria este mai mult decât simpla cunoaştere a trecutului. Când îmi amintesc de răposatul meu tată, îl văd; el este prezent în memoria mea nu ca un rezumat a tot ceea ce ştiu despre el, ci aşa cum l-am cunoscut în întreaga sa realitate vie. Totuşi, pe de o altă parte, tocmai această prezenţă mă determină să simt acut faptul că el nu mai este aici, că niciodată în această lume şi în această viaţă nu-i voi mai atinge mâna pe care atât de viu o păstrez în amintire. Memoria este astfel cea mai minunată, dar în acelaşi timp şi cea mai dramatică facultate umană, pentru că nimic nu descoperă mai bine natura căzută a vieţii noastre, imposibilitatea omului de a păstra, de a poseda cu adevărat ceva în această lume. Memoria ne descoperă faptul că „timpul şi moartea stăpânesc pe pământ”. Dar, tocmai din pricina acestei funcţii umane unice a memoriei, creştinismul este axat pe ea, pentru că ea constă mai întâi în amintirea unui Om, a unui Eveniment, a unei Nopţi, în adâncul şi întunericul despre care ni s-a spus: „… faceţi aceasta spre pomenirea Mea”. Şi, iată, minunea se împlineşte! Il pomenim şi El este aici — nu ca o icoană nostalgică a trecutului, nu ca un trist „niciodată mai mult”, ci cu o aşa puternică prezenţă încât Biserica poate repeta la nesfârşit ceea ce apostolii au rostit după întâlnirea pe drumul spre Emaus:„Oare nu ardea în noi inima noastră? (Luca, XXIV, 32.)

Memoria naturală este întâi de toate o „prezenţă a absenţei”, astfel încât, în măsura în care cel pe care ni-l amintim este prezent, cu atât este mai acută durerea absenţei sale. Dar în Hristos, memoria a devenit din nou puterea de a umple timpul întrerupt de păcat şi moarte, de ură şi uitare. Această memorie, ca putere peste timp, şi frângerea lui reprezintă tocmai ceea ce se află în centrul prăznuirii liturgice, a liturgicului astăzi. Să fim siguri, Fecioara nu naşte astăzi, ca „stare de fapt” nimeni nu stă în faţa lui Pilat, iar ca fapte, aceste evenimente aparţin trecutului. Dar astăzi nu putem aminti aceste fapte, iar Biserica este mai întâi de toate darul şi puterea acelei amintiri care transformă faptele trecutului în evenimente veşnic pline de înţeles.

Prăznuirea liturgică este astfel o re-intrare a Bisericii în eveniment, iar aceasta nu înseamnă pur şi simplu „ideea” acestuia, ci este bucuria sau tristeţea lui, realitatea vie şi concretă a sa. Una este să ştim că prin strigarea „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit!” Hristos cel răstignit îşi manifestă „chenoza” şi smerenia Sa. Cu totul altceva este să prăznuim acest eveniment în fiecare an, în acea Vinere unică, când, fără să-l „raţionalizăm”, ştim cu toată convingerea că aceste cuvinte, fiind oferite o dată, rămân etern reale, astfel încât nici o biruinţă, nici o slavă, nici o „sinteză” nu pot să le şteargă vreodată. Una este să explicăm faptul că învierea lui Lazăr era spre „încredinţarea învierii cea de obşte” (troparul zilei), cu totul altceva este să prăznuim această întâlnire de lentă apropiere
dintre viaţă şi moarte, să devenim parte a acesteia, să vedem cu ochii noştri şi să simţim cu întreaga noastră fiinţă cele ce implică cuvintele Sfântului Apostol Ioan: „… a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine… şi a lăcrimat” (Ioan, XI, 31 —35). Pentru noi şi cu noi toţi acestea se săvârşesc astăzi. Noi nu am fost acolo, în Betania, la mormânt cu surorile lui Lazăr. Despre aceasta cunoaştem numai din Sfânta Evanghelie. Prăznuirea acestui astăzi al Bisericii este vremea când un fapt istoric devine eveniment pentru noi, pentru mine, o putere în viaţa mea, o aducere aminte, o bucurie. Teologia nu poate pătrunde dincolo de „idee”. Iar din punctul de vedere al ideii, avem nevoie de aceste cinci lungi zile, când este aşa de simplu doar să mărturisim, „să încredinţăm învierea cea de obşte”? Dar toată problema este că în sine şi prin sine fraza nu încredinţează nimic. Adevărata încredinţare vine din prăznuire şi exact din aceste cinci zile în care mărturisim începutul acestei lupte decisive dintre viaţă şi moarte şi începem, nu aşa de mult, să înţelegem cât să-L mărturisim pe Hristos, Cel ce va călca cu moartea pe moarte.

Invierea lui Lazăr, minunata prăznuire a acelei Sâmbete unice, se află spre sfârşitul Postului Mare. în Vinerea de dinainte cântăm: „Săvârşind patruzeci de zile cele de suflet folositoare…”, iar în termeni liturgici, Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Stâlpărilor (a Floriilor) sunt „începutul Crucii”. Dar ultima săptămână a Postului Mare, care este o continuă înainte-prăznuire a acestor zile, este revelarea ultimă a înţelesului Postului. La începutul acestei lucrări am spus că Postul este pregătirea pentru Paşte; totuşi, în realitate, în practică uzuală care a devenit între timp tradiţională, această pregătire rămâne abstractă şi individuală; Postul şi Pastele sunt alăturate, însă fără o înţelegere reală a legăturii şi interdependenţei lor. Chiar şi atunci când Postul nu este înţeles ca perioada de săvârşire a Spovedaniei şi a Impărtăşaniei anuale, este de obicei înţeles ca un efort individual şi astfel rămâne egocentric. Altfel spus, ceea ce în mod practic este absent din experienţa Postului este că acel efort fizic şi duhovnicesc ţinteşte participarea noastră la acel astăzi al Invierii lui Hristos, şi nu o moralitate abstractă, nu un progres moral, nu o mai mare pază a patimilor, nici măcar o îmbunătăţire personală, ci împărtăşirea de acel astăzi fundamental al lui Hristos.

Spiritualitatea creştină care nu aspiră la aceasta este în pericol de a deveni pseudo-creştină, pentru, că în ultimă instanţă, aceasta este motivată prin „sine” şi nu prin Hristos. Pericolul ce există aici este că o dată ce cămara sufletului este curăţită şi eliberată de diavolul care locuia într-însa ea rămâne goală, iar diavolul se reîntoarce” şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuieşte acolo; şi se fac cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi.” (Luca, XI, 26). în această lume orice — chiar şi „spiritualitatea” — poate fi demonic. Aşadar este foarte important să redescoperim înţelesul şi ritmul Postului ca adevărata pregătire pentru marele astăzi al Paştelui. Am văzut până acum că Postul are două părţi. înaintea Duminicii Sfintei Cruci, Biserica ne îndeamnă să ne concentrăm asupra noastră, să luptăm împotriva cărnii şi a plăcerilor, a răului şi a tuturor celorlalte păcate. Dar chiar şi atunci când împlinim acestea, suntem permanent îndemnaţi să privim înainte, să măsurăm şi să motivăm efortul nostru prin „ceva mai bun” pregătit pentru noi. Apoi, din Duminica Sfintei Cruci, taina suferinţei lui Hristos, a Crucii şi a Morţii Sale, sunt acelea ce devin centrul slujbelor Postului. Devin „urcuşul spre Ierusalim”.

In cele din urmă, de-a lungul acestei ultime săptămâni de pregătire începe prăznuirea tainei. Nevoinţa postului ne-a făcut capabili să dăm la o parte tot ceea ce de obicei şi statornic ascunde obiectul central al credinţei, al nădejdii şi al bucuriei noastre. Timpul însuşi, ca să zicem aşa, se apropie de un sfârşit. El este măsurat acum nu prin preocupările şi grijile noastre uzuale, ci de ceea ce are loc în drumul spre Betania, şi mai departe, la Ierusalim. Iar, o dată în plus, toate acestea nu sunt retorice. Pentru oricine care a gustat din viaţa liturgică adevărată — fie aceasta numai o dată şi fie chiar imperfect — este aproape de la sine înţeles că din momentul în care auzim: „Bucură-te Betanie, casă a lui Lazăr!…” iar apoi: „… mâine Hristos vine…” lumea exterioară devine uşor ireală, iar unii aproape că suferă când intră într-un contact zilnic şi necesar cu aceasta (cu lumea exterioară — n.tr.) „Realitatea” este aceea care se desfăşoară în Biserică, în acea prăznuire care, zi după zi, ne face să realizăm ce înseamnă să aştepţi şi de ce creştinismul este, mai presus de orice, aşteptare şi pregătire. Astfel, atunci când acea seară de Vineri se apropie şi cântăm „săvârşind cele patruzeci de zile cele de suflet folositoare…” nu am împlinit doar o „obligaţie” creştinească anuală, suntem pregătiţi să ne impropriem cuvintele pe care le vom cânta ziua următoare:

„Prin Lazar te pradă Hristos pe tine, moarte, dar unde-ţi este biruinţa, iadule?”

                                  <- pagina anterioara        continuarea – >

Sâmbetele si Duminicile Postului Mare

din cartea : “Postul cel Mare” de Parintele Alexander Schmemann

CĂLĂTORIA POSTULUI

CAPITOLUL IV

2. Sâmbetele Postului Mare

Sfinţii Părinţi compară adesea Postul cu călătoria de patruzeci de ani a poporului ales în pustiu. Ştim din Biblie că pentru a salva poporul Său de la deznădejde şi pentru a le descoperi, de asemenea, planul Său (de mântuire a lumii — n.tr.) Dumnezeu a săvârşit multe minuni de-a lungul acestei călătorii; prin analogie, acelaşi model de explicaţie este dat de Sfinţii Părinţi şi celor patruzeci de zile ale Postului.

Deşi finalitatea sa este Pastele, ţara făgăduită a împărăţiei lui Dumnezeu, Postul Paştelui are la sfârşitul fiecăreia din săptămânile sale un „popas” special — o anticipare a acelei finalităţi. Sunt două zile „euharistice” — Sâmbăta şi Duminica — care în călătoria duhovnicească a Postului au o semnificaţie deosebită.

Să începem cu Sâmbăta. Statutul său liturgic special în tradiţia noastră şi deosebirea sa faţă de tipicul de slujbă al Postului Mare au nevoie de câteva explicaţii. Din punctul de vedere al rânduielilor, pe care le-am explicat mai devreme, Sâmbăta nu este o zi de post ci una de sărbătoare, pentru că Dumnezeu însuşi a instituit-o ca sărbătoare: „Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială” (Facerea, II, 3). Nimeni nu poate dezlega sau aboli ceea ce Dumnezeu a statornicit. Este adevărat că mulţi creştini consideră că instituirea divină a Sabatului a fost pur şi simplu transferată Duminica, care a devenit astfel ziua creştină de odihnă sau Sabatul. Nimic din Sfânta Scriptură sau din Sfânta Tradiţie nu poate sprijini această credinţă. Pe de altă parte, „numărarea” Duminicii pentru Sfinţii Părinţi şi întreaga Tradiţie timpurie ca prima sau a opta zi acentuează diferenţierea sa şi printr-o anumită opoziţie cu Sâmbăta, care rămâne pentru totdeauna cea de a şaptea zi, ziua binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu. Este ziua în care Creaţia este recunoscută drept „bună foarte” şi astfel este şi înţelesul său în Vechiul Testament, un înţeles păstrat de Hristos însuşi şi de Biserică. Aceasta înseamnă că în ciuda păcatului şi a căderii lumea rămâne creaţia bună a lui Dumnezeu; ea păstrează acea bunătate esenţială întru care Creatorul S-a bucurat: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte…” (Facerea, 1,31). A păstra Sabatul în înţelesul său de la început înseamnă, deci, că viaţa poate fi plină de sens, fericită, ziditoare; poate fi aşa acea viaţă pe care Dumnezeu o face să fie aşa. Iar Sabatul, ziua odihnei, în care ne bucurăm de roadele muncii noastre, rămâne de-a pururi binecuvântarea pe care Dumnezeu a dăruit-o lumii şi vieţii acesteia. Această continuitate a înţelegerii creştine a Sabatului cu aceea a Vechiului Testament nu numai că nu exclude, ba chiar include o discontinuitate. Iar aceasta, întrucât în Hristos nimic nu rămâne la fel pentru că totul este plinit, se transcende şi capătă un nou sens. Dacă Sabatul, în realitatea sa spirituală fundamentală, este prezenţa duhovnicescului „bună foarte” (Facerea, I, 31) în structura intimă a acestei lumi, „această lume se descoperă prin Hristos într-o lumină nouă şi este, de asemenea, zidită ca ceva nou de El.
Hristos dăruieşte omului Impărăţia lui Dumnezeu, care „nu este din lumea aceasta”. Iar acolo este „odihna”desăvârşită, care pentru un creştin „înnoieşte toate lucrurile”. Bunătatea lumii şi a tuturor lucrurilor din ea nu se referă acum la împlinirea lor ultimă în Dumnezeu, la Impărăţia „ce va să vin㔺i care se va manifesta în toată măreţia sa numai după ce „această lume” a ajuns la sfârşit. Pe deasupra, această lume, respingându-L pe Hristos, s-a descoperit pe sine a fi puterea „Stăpânitorului lumii acesteia” şi a „zăcea sub puterea celui rău” (I Ioan, V, 19); iar calea mântuirii nu este prin dezvoltare, îmbunătăţire sau „progres”, ci prin Cruce, Moarte şi Inviere. „Ceea ce semeni tu nu capătă viaţă dacă nu moare” (I Corinteni, XV, 36). Astfel, un creştin trăieşte o „viaţă dublă” — nu în sensul suprapunerii activităţilor sale „lumeşti” cu cele „religioase”, ci în sensul de a transforma viaţa sa, în totalitatea ei, într-o „pregustare” şi pregătire pentru Impărăţia lui Dumnezeu, transformând fiecare acţiune a sa într-un semn, o mărturisire şi aşteptare a celor ce „vor să vie”. Astfel este înţelesul aparentei contradicţii a Evangheliei: Impărăţia lui Dumnezeu este „în mijlocul nostru şi Impărăţia lui Dumnezeu este aceea care „va să vie”. în afară de cazul când cineva descoperă Impărăţia lui Dumnezeu „în mijlocul” vieţii, unii nu pot vedea în ea obiectul acelei iubiri, aşteptări şi doriri către care ne cheamă Evanghelia. Unii încă mai pot crede în pedeapsa sau răsplata de după moarte, pe când unii nu pot niciodată înţelege bucuria şi intensitatea rugăciunii creştine: „Vie „Impărăţia Ta!”— „Vino Iisuse Doamne!” Hristos a venit ca noi să-L putem aştepta pe El. A înscris viaţa în timp, astfel încât viaţa şi timpul pot deveni puntea, trecerea către Impărăţia lui Dumnezeu.

Sabatul, ziua Creaţiei, ziua „lumii acesteia”, devine — în Hristos — ziua aşteptării, ziua dinainte de Ziua Domnului. Transformarea Sabatului s-a petrecut în Sfânta şi Marea Sâmbătă în care Hristos, „plinindu-Şi toată lucrarea Sa”, S-a odihnit în mormânt. în ziua următoare, „prima după Sabat”, Viaţa a răsărit afară din mormântul de viaţă dătător, femeilor mironosiţe li s-a spus: „Bucuraţi-vă!”, apostolii „încă necrezând de teamă şi de bucurie”, iar prima zi a Noii Creaţii a început. De această nouă zi, Biserica se împărtăşeşte şi, prin ea, intră în Duminică. Ea îşi află vieţuirea şi petrecerea în timpul „Lumii acesteia”, timp care în adâncimea sa mistică a devenit Sabat, căci, spune Sfântul Apostol Pavel: „voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru
slavă” (Coloseni, III, 3-4).

Toate acestea explică locul unic al Sâmbetei — ziua a şaptea — în tradiţia liturgică: caracterul său dublu, ca zi de sărbătoare şi ca zi a morţii. Este o sărbătoare deoarece lumea aceasta şi timpul ei ne spun că Hristos a învins moartea şi a instaurat Impărăţia Sa, deoarece întruparea, Moartea şi Invierea Sa reprezintă plinirea Creaţiei întru care Dumnezeu S-a bucurat la începuturi. Este o zi a morţii deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit iar mântuirea, plinirea şi transfigurarea ei sunt dincolo de mormânt, în „veacul ce va să vină”. Toate Sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la două Sâmbete importante: aceea a învierii lui Lazăr, care a avut loc în lumea aceasta şi care este vestirea şi încredinţarea Invierii cea de obşte şi aceea din Sfânta şi Marea Sâmbătă a Paştelui, când moartea însăşi a fost schimbată şi a devenit „puntea” către viaţa nouă a noii Creaţii.

De-a lungul Postului, acest înţeles al Sâmbetelor capătă o intensitate deosebită întrucât scopul Postului este tocmai acela de a regăsi sensul creştin al timpului ca pregătire şi pelerinaj şi de a redescoperi starea de „străin” şi „călător”pe care o are creştinul în această lume (I Petru, II, 11). Aceste Sâmbete se referă la ostenelile Postului în legătură cu plinirea viitoare şi astfel dau Postului ritmul său deosebit. Pe de o parte Sâmbăta, în Post, este o zi „euharistică” marcată prin săvârşirea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur iar Euharistia înseamnă totdeauna sărbătoare. Totuşi, caracterul specific al acestei sărbători este acela că se referă el însuşi la Post ca la o călătorie, răbdare şi osteneală, devenind astfel o „escală” al cărei scop este să ne facă să medităm asupra scopului ultim al acestei călătorii. Aceasta este în mod deosebit vădită în succesiunea citirii Apostolului din Sâmbetele Postului, când pericopele sunt alese din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, în care tipologia istoriei mântuirii, peregrinării, făgăduinţa (unui Răscumpărător — n.tr.) şi credinţa în cele ce vor veni ocupă un loc central.

In prima Sâmbătă, auzim prologul măreţ al Epistolei (Evrei, 1,1 —12), care este o mărturisire solemnă a Creaţiei, Răscumpărării (din păcatul strămoşesc — n.tr.) şi Impărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu:

„După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci. în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile… Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi”.

Trăim în aceste „ultime zile” — zilele ultimelor nevoinţe. Trăim încă ziua de „astăzi”, dar sfârşitul se apropie. Auzim în cea de-a doua Sâmbătă (Evrei, III, 12—16):

„Luaţi seama, fraţilor, să nu fie cumva, în vreunul din voi, o inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de la Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii, în fiecare zi, până ce putem să zicem: astăzi… Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre în El”…

Lupta este dificilă. Suferinţa şi ispitele sunt preţul pe care îl plătim pentru o mai bună şi statornică avuţie. Din acest motiv Apostolul celei de a treia Sâmbete (Evrei, X, 32—38) ne îndeamnă:

„Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa. Căci este mai puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină va veni şi nu va întârzia;”

Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt armele acestei lupte, după cum ne mărturiseşte Apostolul celei de a patra Sâmbete (Evrei, VI, 9-12).

„Căci Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrul vostru şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru numele Lui, voi care aţi slujit şi slujiţi sfinţilor. Dorim dar ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit. Ca să nu fiţi greoi, ci urmăritori ai celor ce prin credinţă şi îndelungă răbdare moştenesc făgăduinţele” (Evrei, VI, 10—12).

Timpul se scurge încet, aşteptările devin mai stăruitoare, încredinţarea mai bucuroasă. Acesta este tonul Apostolului pentru cea de a cincea Sâmbătă (Evrei, IX, 24—28).

„Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat se va arăta celor ce cu stăruinţă îl aşteaptă spre mântuire.”

Acesta este ultimul Apostol dinainte de Sâmbăta lui Lazăr, când de la timpul aşteptării începem „trecerea” către timpul plinirii. Pericopele evanghelice pentru Sâmbetele Postului sunt alese din Evanghelia Sfântului Apostol Marcu şi se constituie, de asemenea, într-o succesiune.

Cheia înţelegerii sale este dată în prima Sâmbătă: Hristos nesocoteşte tabuurile ipocrite ale Sabatului evreiesc, proclamând:

„… Sâmbăta a fost făcută pentru om iar nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei.”

O eră nouă se apropie, restaurarea omului a început. In cea de a doua Sâmbătă, auzim leprosul spunându-i lui Hristos:

„… De voieşti poţi să mă curăţeşti… şi S-a atins de el şi i-a zis: Voiesc, curăţeşte-te.”

In cea de-a treia Sâmbătă îl vedem pe Hristos spărgând toate tabuurile şi:
„… mâncând cu vameşiii şi cu păcătoşii.”

In cea de a patra Sâmbătă la acel „bine foarte” din capitolul unu al Genezei Evanghelia răspunde cu exclamaţia plină de bucurie:

„… Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească.”

In cele din urmă în cea de a cincea Sâmbătă, toate acestea îşi găsesc aprogeul în mărturisirea hotărâtoare a lui Petru:

„…Tu eşti Hristos.”

Este acceptarea tainei lui Hristos de către om, a tainei Noii Creaţii.

Sâmbetele Postului, după cum am spus-o mai înainte, au şi o temă sau dimensiune secundară: aceea a morţii. Cu excepţia primei Sâmbete, care este prin tradiţie închinată Sfântului Teodor Tiron, şi celei de a cincea — aceea a Acatistului Bunei Vestiri — cele trei Sâmbete ce rămân sunt zile de pomenire obştească a tuturor celor care „întru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice” au adormit întru Domnul. Această pomenire, după cum am spus-o deja, pregăteşte şi anunţă Sâmbăta din Săptămâna Patimilor.
Această pomenire reprezintă nu numai un act de iubire, o faptă bună; ea este, de asemenea, o redescoperire esenţială a „lumii acesteia” ca muribundă şi moartă. în această lume suntem condamnaţi la moarte, aşa cum este într-adevăr şi lumea însăşi. Dar în Hristos moartea a fost distrusă dinăuntru, şi-a pierdut după cum spune Sfântul Apostol Pavel „boldul”, a devenit ea însăşi o intrare într-o viaţă mai îmbelşugată. Pentru oricare dintre noi, această intrare a început în „moartea” noastră prin Botez, care face să fie moarte acelea din noi care sunt vii („căci voi aţi murit” — Coloseni, III, 3) şi vii acelea din noi care sunt moarte: întrucât „moartea nu mai există”. O deviaţie generalizată a pietăţii populare de la înţelesul adevărat al credinţei creştine a făcut din nou ca moartea să fie neagră. Aceasta este simbolizată în multe locuri de folosirea veşmintelor negre la înmormântări şi requiem-uri. Oricum, ar trebui să ştim că, pentru un creştin, culoarea morţii este albul. Rugăciunea pentru morţi nu înseamnă doliu şi nicăieri nu este aceasta mai bine vădită decât în relaţia dintre pomenirea obştească a morţilor în Sâmbetele în general şi în Sâmbetele Postului Mare în special. Din cauza păcatului şi a trădării, ziua luminoasă a Creaţiei a devenit ziua morţii; căci Creaţia „…a fost supusă deşertăciunii” (Romani, VIII, 20), a devenit ea însăşi moarte. Dar moartea lui Hristos a restaurat cea de a şaptea zi, transformând-o într-o zi a re-creării, a biruinţei şi
a distrugerii celor ce au făcut din lumea aceasta un triumf al morţii. Iar ultimul scop al Postului este de a restaura în noi „nerăbdarea descoperirii fiilor lui Dumnezeu”, care reprezintă miezul credinţei, dragostei şi nădejdii creştine. Prin această nădejde „am fost mântuiţi. Căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbare” (Romani, VIII, 24—25). Strălucirea Sâmbetei lui Lazăr şi pacea luminoasă a Sfintei şi Marii Sâmbete sunt acelea care constituie înţelesul morţii creştine şi al rugăciunilor noastre pentru cei morţi.

3. Duminicile Postului Mare

Fiecare Duminică din Post are două teme, două înţelesuri.     Pe de o parte, fiecare aparţine unei succesiuni în care ritmul şi „dialectele” duhovniceşti ale Postului sunt descoperite. Pe de altă parte, în cursul dezvoltării istorice a Bisericii aproape fiecare Duminică a Postului Mare a căpătat o a doua temă. Astfel, în prima Duminică, Biserica prăznuieşte „Biruinţa Ortodoxiei” — pomenirea victoriei asupra iconoclasmului şi restabilirea cultului icoanelor în Constantinopol la anul 843. Legătura acestei prăznuiri cu Postul Mare este una pur istorică: prima „biruinţă a Ortodoxiei” a avut loc în această Duminică. Acelaşi este adevărul despre prăznuirea, în cea de a doua Duminică din Postul Mare, a Sfântului Grigore Palama. Osândirea detractorilor săi şi apărarea învăţăturilor sale de către Biserică în secolul al XlV-lea a fost aclamată ca a doua biruinţă a Ortodoxiei şi, din acest motiv, prăznuirea sa anuală a fost rânduită pentru cea de a doua Duminică a Postului Mare. Importante şi pline de înţeles — după cum sunt în sine —, aceste pomeniri sunt independente de Postul Paştelui într-atât încât putem să le plasăm în afara domeniului acestei lucrări. Mult mai „integrate” în Postul Paştelui sunt pomenirile Sfântului Ioan Scărarul în cea de a patra Duminică şi ale Sfintei Măria Egipteanca în cea de a cincea Duminică. In amândouă, Biserica vede mesagerii ascetismului creştin — Sfântul Ioan exprimând rânduielile ascetismului în scrierile sale iar Sfânta Măria în viaţa sa. Pomenirea lor în timpul celei de-a doua jumătăţi a Postului este în mod evident destinată să încurajeze şi să inspire străduinţele credincioşilor în ostenelile lor duhovniceşti din timpul Postului. De vreme ce ascetismul trebuie să fie practicat şi nu numai comemorat, şi de vreme ce pomenirea acestor doi sfinţi ţinteşte ostenelile noastre personale din timpul Postului, ne vom ocupa cu expunerea înţelesului său în ultimul capitol.

Ca şi cea dintâi temă a Duminicilor Postului Mare, această cea de-a doua este descoperită, întâi de toate, în pericopele biblice. Pentru a înţelege succesiunea lor trebuie, o dată în plus, să ne amintim legătura originară dintre Post şi Botez, înţelesul Postului ca pregătire pentru Botez. De aceea, aceste pericope constituie o parte integrantă a catehezei creştine timpurii; ele explică şi sintetizează pregătirea catehumenului pentru taina pascală a Botezului. Botezul este intrarea în viaţa nouă inaugurată de Hristos. Pentru catehumen această viaţă nouă este numai vestită şi făgăduită, iar el o acceptă prin credinţă. El este asemenea oamenilor Vechiului Testament, care au trăit prin credinţa lor într-o făgăduinţă a cărei împlinire nu au văzut-o.

Aceasta este tema primei Duminici. După ce a menţionat oamenii drepţi ai Vechiului Testament, Epistola (Evrei, XI, 24— 26,32—40; XII, 2) concluzionează:

„Şi toţi aceştia mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa. Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun….”

Dar ce este aceasta? Răspunsul este dat în pericopa evanghelică a primei Duminici (Ioan, 1,43—51).

„… Mai mari decât acestea veţi vedea. Şi ia zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.”

Aceasta se tălmăceşte: voi catehumeni, voi care credeţi în Hristos, voi, care doriţi să fiţi botezaţi, care vă pregătiţi voi înşivă pentru Paşte — veţi vedea începutul veacului celui nou, împlinirea tuturor celor făgăduite, arătarea Impărăţiei lui Dumnezeu. Dar o veţi vedea numai dacă aveţi credinţă şi dacă vă pocăiţi, dacă schimbaţi pornirea cea rea a minţii, dacă purtaţi dorul (după cele duhovniceşti — n.tr.), dacă vă osteniţi pentru aceasta.

Despre acestea ni se aminteşte în Apostolul celei de a doua Duminici (Evrei, 1,10 — 11,3).

„Pentru aceea se cuvine ca noi să luăm aminte cu atât mai mult la cele auzite, ca nu cumva să ne pierdem. … Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire…”

In pericopa evanghelică a celei de a doua Duminici (Marcu, II, 1 —12) icoana acestei osteneli şi dorinţe este slăbănogul care a fost adus la Hristos prin acoperiş:

„Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”

In cea de a treia Duminică — Duminica Sfintei Cruci — tema Sfintei Cruci îşi face apariţia, iar nouă ni se spune (Marcu, VIII,34-IX,1):

„Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?”

Incepând cu această Duminică pericopele din Epistola către Evrei încep să ne descopere sensul jertfei lui Hristos, prin care suntem primiţi „în adâncul catapetesmei”, adică înăuntrul Sfintei Sfinţilor a Impărăţiei lui Dumnezeu (conform celei de a treia Duminici, Evrei, IV, 14—V, 6; a patra Duminică, Evrei, VI, 13—20; Duminica a cincea, Evrei, IX, 11 — 14), în timp ce pericopele din Evanghelia Sfântului Apostol Marcu vestesc Pătimirea cea de bună voie a lui Hristos:

„…Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide…” (Marcu, IX, 17—31)— Duminica a patra şi învierea Sa:

„… iar după ce-l vor ucide, a treia zi va învia” (Marcu, X, 32—45) — Duminica a cincea

Catehizarea, pregătirea pentru marea taină, îşi schiţează sfârşitul; ceasul hotărâtor al intrării omului în Moartea şi Invierea lui Hristos se apropie.

Astăzi, Postul Paştelui nu mai are rolul de pregătire a catehumenului pentru Botez, dar, chiar botezaţi şi încredinţaţi fiind, nu suntem, totuşi, într-un anumit sens „catehumeni”? Sau, mai degrabă, nu ne întoarcem în această stare în fiecare an? Oare nu ne îndepărtăm mereu şi mereu de la marea taină la care am fost făcuţi părtaşi. Oare nu avem nevoie în viaţa noastră — care este o depărtare permanentă de Hristos şi Impărăţia Sa — de această călătorie anuală, înapoi, către rădăcinile adânci ale credinţei noastre creştine?

<- pagina anterioara           continuarea – >