Rugăciunea

– Gheronda, ce înseamnă pentru Sfinția Voastră rugaciunea?

– Trimit semnal, cer ajutor. Cer continuu ajutor de la Hristos, de la Maica Domnului, de la Sfinți, pentru mine și pentru ceilalți. Daca nu voi cere, nu-mi vor da.

din “Despre rugăciune”,  vol. 6 din colecția  “Cuviosul Paisie Aghioritul. Cuvinte duhovniceşti”,  ed. Evanghelismos

Anunțuri

Conferința IPS Ierotheos Vlachos: „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală” (text, video). „Lumea de astăzi are nevoie de creștini insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi niște creștini secularizați”

 

 

Conferința IPS Ierotheos Vlachos, „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală” (prima parte: Cuvântul Mitropolitului)

Viața duhovnicească este viața Duhului Sfânt care este legată de viața creștină. Viața creștină este unirea și comuniunea noastră cu Hristos. Viața duhovnicească înseamnă să simtă cineva în lăuntrul său lucrarea Duhului Sfânt. Aceste lucruri nu diferă între ele. Hristos este Cel care trimite pe Duhul Sfânt în inimile noastre, iar Duhul Sfânt îl plăsmuiește pe Hristos în lăuntrul nostru.
Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre botezul apei și botezul Duhului Sfânt. Botezul apei este cel pe care l-am primit la o vârstă frageda, atunci când nu puteam conștientiza lucrul acesta, iar botezul Duhului Sfânt este lucrarea Duhului Sfânt pe care începem să o simțim prin pocăință.
Mitropolitul Pavel Boulos Yazigi de Alep

Ce înseamnă epoca contemporană? Este mediul în care trăim noi, toți. Cum este acest mediu în care trăiesc teologii contemporani? Este un mediu dificil și tragic. In Orientul Mijlociu creștinii ortodocși suferă războiul și prigoanele.Am petrecut 3 ani în Liban și în Siria, și mai cu seamă în 1998, când avea loc războiul civil în Liban. Am fost de multe ori în Damasc și în Alep, care astazii este într-o situație foarte grea. Am legat foarte multe prietenii duhovnicești cu creștinii de acolo. Un prieten de al meu este Mitropolitul de Alep care a fost răpit. Si cunosc condițiile în care trăiesc acești creștini ortodocși. Ei nu știu dacă se mai pot trezi a doua zi, dacă mai ajung să se culce din nou seara. In Africa creștinii suferă din pricina războiului, a foametei si a vrăjitoriei. Iar în Apus creștinii suferă din cauza secularizării. Dacă m-ați întreba care dintre acestea sunt ispitele cele mai periculoase, aș spune că cele din Apus, adică secularizarea.Ce înseamnă secularizare? Secularizare înseamnă să trăiască cineva după duhul lumesc iar nu după Duhul lui Dumnezeu, să se adapteze cineva legilor lumii și să uite poruncile lui Dumnezeu, să aibă doar botezul apei și să nu aibă știință de botezul Duhului Sfânt.

Insă, oare, aceste greutăți ale creștinului ortodox sunt doar ale creștinilor de astăzi? Ne place să ne victimizam, că suferim și ne chinuim în epoca noastră, însă fiecare epocă are propriile probleme. Totdeauna creștinii ortodocși au întâmpinat probleme și greutăți. In toate epocile creștinii ortodocși au suferit ispite și presiuni. Nu este un fenomen nou acesta – noi crezând că suferim în mod diferit de alții. Si voi da câteva exemple pentru a susține ceea ce spun. Să citim Sfânta Scriptură ca să vedem cum trăiau primii creștini. Aveau multe probleme, prigoane, dar aveau insuflare și trăiau cu botezul Duhului.
Noi, episcopii, spunem despre noi că suntem urmași ai Apostolilor, și acest lucru este adevărat. Dar, cum trăiau Sfinții Apostoli? Prin ce ispite și încercări treceau? Uităm faptul că toți Apostolii au suferit mucenicie, în afară de Evanghelistul Ioan, pentru că el a trăit moartea lui Hristos, fiind de față pe Golgota. Toți Apostolii au trăit martiriul și și-au sfârșit viața prin mucenicie. Au fost decapitați cei mai mulți. Se simțeau nefericiți? Se plângeau? Deloc! Erau cei mai fericiți oameni!
Citim epistolele Sf. Ap. Pavel. Patru, din cele 14 epistole care s-au păstrat, se numesc epistolele captivității. Sunt epistolele către Filipeni, către Efeseni, către Coloseni, către Filimon. Sfântul Apostol Pavel era în închisoare când a scris aceste epistole. Citim Epistola către Filipeni. Este acolo imnul Bucuriei. Nu al lui Beethoven, ci al Apostolului Pavel. In continuu vorbește despre bucurie. „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă(Filipeni, 4, 4). Nicăieri nu simte amărăciune, nu pomenește de clipele grele din închisoare. Citim cele două Epistole către Efeseni și către Coloseni. Sunt două Epistole în care se vorbește despre Taina Bisericii și despre cum trebuie să trăiască creștinii în lume. In Epistola către Efeseni adesea face referire la Biserică ca Trupul Slăvit al lui Hristos, iar în Epistola către Coloseni se referă adesea la Hristos, Care este capul Bisericii. Peste tot exprimă bucuria și Il slăvește pe Dumnezeu că este mădular al Bisericii. El însuși a urcat până la al treilea cer, și a auzit cuvinte pe care nu poate omul să le exprime, dar spune: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14). Nici pentru că era un iudeu de seamă care a studiat în preajma lui Gamaliel, nici pentru faptul că era cetățean roman, nici pentru faptul că era Apostol, și nici pentru că a avut marea experiență de a se sui până la al treilea cer!Insă el se lauda prin crucea lui Hristos, pentru prigoane, necazuri, moarte. In Filipi, in Macedonia, a fost arestat și l-au băgat la pușcărie. Vă puteți imagina ce însemnau închisorile în epoca respectivă?! Toți adunați grămadă, cu criminalii, fără toalete. Iar la miezul nopții, Apostolul Pavel împreună cu Sila se trezeau și aduceau cântări. Ce imne aduceau lui Dumnezeu? Psalmii lui David:slăvește suflete al meu pe Domnul...” Si toți acei pușcăriași stăteau și ascultau. Gândiți-vă la această scenă! O scenă extraordinară! Așadar Apostolii au trecut prin prigoane, dar ei considerau acest lucru o binecuvântare a lui Dumnezeu. Spune Sfântul Apostol Pavel că i s-a dăruit marele dar nu să creadă în Domnul, ci să pătimească în Domnul.

Al doilea exemplu: Sfântul Ignatie Teoforul, un părinte apostolic care a fost episcop al Antiohiei în Siria. A fost arestat și-l duceau spre Roma, unde urma să fie mâncat de fiare în circ. Pe drumul către Roma a aflat că creștinii din Roma strângeau bani ca să-l răscumpere de la împărat. Noi, ce am face, dacă am fi fost în locul lui? Le-am fi zis: „bravo, creștinilor, să vă binecuvinteze Dumnezeu!„. El, în schimb, trimite o scrisoare creștinilor din Roma și le spune lucruri înfricoșătoare:

„Vă rog mult dați-mi prilejul de a mă jertfi pentru Dumnezeu, acum când jertfelnicul este pregătit. Vă rog să fiți pentru mine un cor al dragostei și să cantați imne Tatălui, în Iisus Hristos. Vreau nu doar să mă numesc creștin, ci să ma găsesc și să dovedesc prin fapte că sunt creștin. Vă rog mult lăsați-mă să mă fac hrană fiarelor, prin care Il voi putea dobândi pe Dumnezeu. Eu sunt grâul lui Dumnezeu și vreau să fiu măcinat de dintâi fiarelor ca să mă arăt pâine curată a lui Hristos. Si vă cer nu numai ca să nu faceți nimic ca să mă sloboziți, ci vă rog, dimpotrivă, să le lăsați pe fiare să mă mănânce și să devină mormântul meu, să îmi mănânce tot trupul și să nu mai îmi lase nimic. Acum voi fi un adevărat mucenic pentru Hristos. Implorați-L pe Hristos pentru mine ca, prin aceste fiare, să mă arăt jertfa lui Hristos. Abia acum încep să devin ucenic al lui Hristos. Cu nimic nu mă vor folosi plăcerile lumii, nici împărățiile acestui veac. E de preferat pentru mine să mor pentru Iisus Hristos decât să împărățesc peste tot pământul. Pe Acela Îl caut, Care a murit pentru noi, pe Acela Îl doresc, Care a înviat pentru noi. Acum se apropie ceasul să mă nasc în viața cea adevărata. Nu mă împiedicați să trăiesc. Să nu doriți să mor departe de Dumnezeu. Lăsați-mă să primesc lumina adevărată. Îndată ce voi ajunge lângă Dumnezeu voi deveni om adevărat. Îngăduiți-mi să imit patimile lui Hristos”.

In mod repetat spune: „dragostea mea a fost răstignită„. Si Îl numește pe Hristos dragoste. Spune:Acesta, dragostea, S-a răstignit pentru mine, de aceea nu mai există în lăuntrul meu dragoste pentru lucrurile materialnice. Ce poate vedea cineva in această epistolă? Este dumnezeiasca insuflare!

Al treilea exemplu, este martiriul Sfintei Perpetua. Este cel mai bun martirologiu care există. Specialiștii spun că a fost probabil scris de Tertulian. Si a fost scris mai întâi în limba greacă, după care a fost adus în latină. Perpetua era o aristocrată foarte nobilă. A murit în Africa, în Cartagina, în anul 202, și este prăznuită pe 1 februarie. Si a fost arestată împreuna cu alți 4 catehumeni. Avea doar 22 de ani și abia născuse, își alăpta pruncul. S-a născut dintr-o familie nobilă, trăia foarte luxos și a avut o căsătorie bună. A fost arestată pentru că fusese catehizată și apoi botezată. Tatăl ei i-a luat copilul și îi spunea: „întoarce-te pentru copilul tău„. Insă ea Îl iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe copilul său. Când a sosit ceasul muceniciei au fost duși cu toții în amfiteatrul plin de păgâni. Si, spune acolo martirologiu: „am intrat în amfiteatru ca și cum am fi intrat în cer„. Chipul ei strălucea de lumină. Perpetua înainta către mucenicie într-un mod nobil, ca o mireasă a lui Hristos. Si au dat drumul unui animal sălbatic, care a lovit-o și a trântit-o la pământ, și sângele curgea din trupul ei. Ea s-a ridicat puțin și a încercat să se acopere de rușine, ca sa nu se vada goliciunea. Nu de durere ci de rusine! Si a cerut un ac sa isi coase haina, să nu se vadă ruptura. Si și-a strâns părul, pentru că nu i se părea cuviincios să aibă parul dezlegat. In vremea aceea, când o femeie își purta părul despletit însemna că purta doliu. Si nu dorea să fie văzuta cu părul despletit, să arate că se tânguiește, că este în suferință. Ea era mireasa lui Hristos și vroia să I se înfățișeze frumoasă. Era în răpire dumnezeiască și, la un moment dat, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn spunea: „când vor slobozi acea fiară sălbatică ca să ne omoare?„. Si i s-a răspuns că a fost slobozită fiara și că a fost trântită la pământ. Si ea nu a crezut acest lucru, și spunea: „când s-a întâmplat asta? Este imposibil!”. Si, când a văzut rănile pe trupul ei, abia atunci și-a dat seama că a fost slobozită fiara. Si apoi au decapitat-o. Aceasta este mărturia martirologiului, care a fost întocmit în anul următor morții sale. Prima jumătate a scris-o ea însăși în închisoare, iar cele despre moartea sa le-a scris Tertulian, din câte se spune. Nu este un basm, o povestire care au scris-o alții ulterior. Ce dovedește acest martiriu al Sfintei Perpetua? Dovedește ceea ce numim insuflare, botezul Duhului, că era îmbătată cu Duhul Sfânt!
Al patrulea exemplu. Exista o epistola care a fost scrisă de un anonim către Diognet, care dorea să afle cine sunt creștinii. Si aici este descris cum sunt creștinii:

„Creștinii locuiesc pe acest pământ ca și cum ar fi într-o țară străină, ca și cum nu ar avea patrie. Ca cetățeni, participă la toate aspectele vieții sociale, dar trăiesc ca și cum ar fi niște străini. Orice țară străină este patria lor, și orice patrie este străină pentru ei. Trăiesc pe pământ dar cetatea lor este în cer. Se supun legilor fiecărei țări dar, prin modul lor de viață ,sunt mai presus de lege. Ii iubesc pe toți, și sunt prigoniți de toți. Sunt omorâți, dar ei sunt vii.”

Aceștia sunt creștinii! Si, această Epistolă îmi amintește de ceea ce spunea Apostolului Pavel, că nu avem aici cetate stătătoare și așteptam ceea ce va să vină. Si, tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur: „nu știm că viața prezentă este trecătoare?” E ca și cum am înnopta într-un hotel și a doua zi plecam. Șederea pe acest pământ este trecătoare, noi suntem străini în această lume. Nu suntem cetățeni ai acestei lumi ci trecători prin ea. Nu avem aici cetate, pentru ca cetatea noastră este sus, în ceruri. Aici pășim pe o cale. Există un text mai anarhic decât acesta? Este un anarhism creștin [o răzvrătire față de duhul lumii n.n.]. Cât de mult îmi place să fie cineva îmbătat în Hristos! Cât de mult îmi place să fie cineva anarhist în Hristos. Anarhist nu este cel care omoara lumea cu bombe – acesta este plin de ură, și de răutate, și de iad. Anarhist [în Hristos] este cel care are dumnezeiasca insuflare.
Am dat câteva pilde: cea a Apostolului Pavel, din care putem vedea insuflarea pe care o avea; cea a Sfântului Ignatie Teoforul, care era îndrăgostit de Hristos; exemplul Sfintei Perpetua care era o femeie distinsă, de 22 de ani, care abia devenise mamă și, de asemenea, Epistola către Diognet. Toate aceste scrieri ce arată? Arată ce este insuflarea!  
Creștinul trebuie să fie un om care are insuflare, să trăiască botezul Duhului, să fie îndrăgostit de Hristos. Aceasta este cea mai buna dragoste, să fie insuflat de dragostea lui Dumnezeu și de lucrarea Duhului Sfânt.

Sfântul Porfirie spunea că creștinul trebuie să se asemene unui poet, adică să aibă insuflare. Același lucru îl spuneau și Sfinții Paisie și Sofronie. Poetul, artistul are o permanentă inspirație. Oriunde ar merge el nu vede doar ceea ce vad ochii lui, ci ceea ce este dincolo de aceste realități. Există cu adevărat o altă realitate dincolo de ceea pe care o vedem. Una este realitatea și alta este cea ce vedem în mod nemijlocit, imediat. Ceea ce simțim în mod nemijlocit, prin simțuri, este faptul că mă vedeți și că mă auziți. Iar realitatea este cea pe care o vede prorocul, care este mai presus de simțire și de rațiune, fără să fie, desigur, desființate nici simțurile, nici rațiunea. Pictorul, oriunde ar merge se gândește la cea ce urmează să picteze, și se gândește mereu când se va întoarce la atelier ca să-și continue pictura. Astfel trebuie să fie și creștinul. Creștinul care nu este poet și artist nu este un adevărat creștin. Este un fals creștin. Ne-am umplut de falși creștini, de caricaturi de creștini.

Si, să vă dau un alt exemplu, care l-am preluat de la Sfântul Grigorie de Nyssa, care, la rândul lui l-a preluat de la un scriitor antic. Era în Alexandria un circar care îmbrăcase o maimuță în om, și o învățase să facă tot felul de exerciții excepționale. Si toți o aplaudau. Si se întrebau oamenii dacă este posibil să facă un om toate aceste lucruri.  La un moment dat, cineva și-a dat seama că nu este vorba de un om, ci de o maimuța îmbrăcată în om. Stăpânul ei ii pusese o mască pe față și nu se vedea că e maimuță – părea a fi om. Si, acel om, a aruncat o nuca în maimuță – și, știți cât de mult iubesc maimuțele nuca. Așa că a abandonat toate acrobațiile pe care le făcea, și s-a dus să mănânce nuca. Dar nu putea să o mănânce că avea masca pe față. Cu mâna și-a rupt masca, și toți au strigat: „aaa… nu e om, e maimuță!„. Si, spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „așa suntem noi creștinii„. Nu suntem oameni adevărați, ci purtăm masca de oameni. Si când întâmpinăm vreo problemă, sau o ispită, ne rupem masca de pe față și atunci dam la iveala adevăratul nostru sine. Așadar, trebuie să trăim cu insuflare!

Acum să vă spun ceea ce spunea Părintele Sofronie despre insuflare. Când mă duceam la Părintele Sofronie și spuneam: „Părinte, sunt foarte supărat!„, Părintele rădea și spunea: „Ți-ai pierdut insuflarea!. Si, ce înțelegea prin insuflare? Dragostea de Dumnezeu, rugăciunea, adică acest botez al Duhului. Atunci când cineva trăiește în acest chip, toate celelalte sunt amănunte. Când cineva este îndrăgostit nu-l mai interesează ce spune lumea. Trăiește beția dragostei. Cine este îndrăgostit de Dumnezeu toate celelalte lucruri le dă la margine. Nu este nesimțitor față de lume și față de istorie; toate le înțelege însă este sensibil față de veșnicie. Are o altă viață lăuntrică, pe care ceilalți nu o înțeleg.

Deci, spunea Părintele Sofronie:  „Suntem datori să păstram în același timp un foarte puternic avânt către Dumnezeu și în același timp, conștiința sărăciei noastre. Dacă suntem satisfăcuți cu sinele nostru, atunci rugăciunea încetează să mai fie ceea ce trebuie să fie. Si ce trebuie sa fie rugăciunea? Să fie ca explozia unui vulcan. Știți ce înseamnă să explodeze un vulcan?! Nu mai ține seama de nimic, trece peste tot ceea ce întâlnește înainte”.

Aceasta este rugăciunea: explozia unui vulcan.
Știm că în lăuntrul nostru se află omul cel vechi, pe care l-am moștenit de la Adam și Eva, și de aceea în lăuntrul nostru sunt toate patimile pervertite ale sufletului. Si spun: „refuz voinţa sângelui meu căzut și vreau ca în venele mele să curgă viaţa lui Dumnezeu” (P. Sofronie)Aceasta este insuflarea.
Ca să nu pierdeți binecuvântarea pe care v-a dat-o Dumnezeu, luptați-vă să păstrați orice gând care vă inspiră și să alungați orice gând care vă ucide„.

In tot ceasul vă vin gânduri. Tatăl meu spunea: „astăzi îngerul mi-a dat o insuflare„. Mai apoi, am talcuit acest cuvant al lui, după cuvintele Părintelui Sofronie. Vine un gând, ne tulbură și trăim iadul. Alungăm gândurile rele, asimilam insuflarea, și trăim raiul. Ce înseamnă insuflarea?

„Gândul nostru să fie acolo unde este Hristos. Atunci rugăciunea noastră va fi cu El, și nu va rămâne mult loc pentru patimi.” (P. Sofronie)

Cu adevărat, atunci când cineva este îndrăgostit de altcineva nu mai ține seama de nimic altceva. In fiecare zi și în fiecare noapte să ne gândim că Dumnezeu ne vede, ne aude rugăciunile și vede adâncul duhului nostru. Atunci când omul gândește așa, devine alt om.

Odată le spuneam monahilor:

„odată, un pelerin în Sfântul Munte le-a pus o întrebare mai multor Părinti duhovnicești: „care e cel mai important lucru în viața noastră?”. Si toți i-au răspuns: „este dragostea lui Dumnezeu, să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele”. Si, s-a gândit acel om: „dar nu am dragoste nici de rugăciune, nici de oameni. Ce să fac, cum să trăiesc, cum să mă mântuiesc?” Si, apoi a hotărât, și a zis: „voi lucra în lume ca și cum aș avea această dragoste”. Si, după 30 de ani, după asemenea nevoințe, Duhul Sfanț i-a dăruit harisma acestei dragoste.

Da, nu am dragoste, dar ce aș face, cum m-aș comporta dacă aș avea dragoste? Fac cutare lucru și cutare lucru și, mai târziu, Dumnezeu îmi va da harisma dragostei. Spunea Sfantul Paisie că Dumnezeu nu dăruiește harisme leneșilor. Ii cerem lui Dumnezeu: „dă-mi dragoste, dă-mi răbdare, dă-mi credință„. Si spunea că „Dumnezeu nu este un băcan, să ne dea ce-i cerem: ia fasole, ia linte...” „Dacă vrei asemenea harisme, îți trimit Eu niște ispite, și o să primești harismele după măsura în care ai suportat ispitele„.

In altă parte spunea Părintele Sofronie:

ceea ce caută sufletul nostru nu se mărginește la viața noastră de fiecare zi. Noi căutăm să fim cu Dumnezeu, și încercăm să dobândim în deplinătatea lor și cele lumești și cele dumnezeiești„. 

Problema în viața noastră este cum trecem de la relativ la absolut. De aceea Părintele vorbea de doua nivele: de nivelul psihologic și de nivelul ontologic, nivelul teologic. Si trebuie încontinuu să ne eliberam de acest nivel psihologic pentru a trece la cel teologic. Ce înseamnă nivel psihologic? A avea o perspectivă sentimentală, afectivă asupra tuturor lucrurilor: „de ce nu mă iubește?”, „de ce nu mi-a vorbit?”, „de ce nu m-a văzut?”, „de ce nu m-a invitat?” Acesta este un nivel psihologic. Trebuie să depășim acest nivel și să gândim altfel: nu „de ce nu mă iubește?” ci „de ce eu nu iubesc?„! Noi avem pretenția ca alții să se jertfească pentru noi, însă Hristos ne-a arătat că noi trebuie să ne jertfim pentru ceilalti. Aceasta este teologia deșertării de sine, a chenozei, și aceasta este insuflarea.
Si, spunea Parintele Sofronie:

„Atunci când ți se dă insuflarea, întreaga viață se umple de bucurie și lumină. Nu mai observăm amănuntele vieții. […] Un singur lucru are importanță: să păzim intensitatea rugăciunii și a pocăinței. Atunci moartea va deveni pentru noi mutare în Împărăția lui Dumnezeu, pentru care vom fi pregătiți prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos și prin chemarea numelui Sau”.

A venit o dată o doamnă la mine, la birou, și mi-a spus: „mi-e teamă de moarte„. Era tânără, era bolnavă, avea și copil, era medic de profesie și cunoașterea foarte bine simptomele bolii. Si mi-a spus: „mă tem de moarte„. Eu am stat un timp fără să-i vorbesc. Ce pot să-i spui unui asemenea om?! Sfântul Vasile cel Mare spunea că atunci când ne doare ochiul și medicamentul care îl punem pe ochi ne face să suferim. Eu i-am răspuns: „ai fost îndrăgostită vreodată? Ce relație era între voi?”. „Ce legătura are frica de moarte cu îndrăgostirea?„, „Trebuie să te îndrăgostești mai mult decât ai fost îndrăgostită de soțul tău„, „de ce anume, de cine să mă îndrăgostesc?”. I-am spus: „să te îndrăgostești de Arhanghelul Mihail. Să ți-l faci prieten pe Arhanghelul Mihail. Să-ți pui o icoană, să o săruți, să te închini, și să ți-l faci prietenul tău. Atunci nu-ți va mai fi frică de moarte, pentru că acela te va lasă să trăiești atât cât este de trebuință, iar atunci când va veni să te ia îți va fi prieten, și astfel îl vei simți„. A rămas fără grai, nu știa ce să-mi răspundă. Dar, acest lucru a tămăduit-o. 
Voi continua să spun ce spunea Părintele Sofronie despre insuflareViața noastră este organizata în jurul a câtorva patimi omenești, iar viața duhovnicească este la marginea acestei vieți lumești. Suntem datori să răsturnam această stare de lucruri și să așezam viața duhovnicească în miezul vieții noastre. Nu lăsați ca lucrurile lumii să vă împrăștie mintea. Concentrați-vă, adunați-vă cu rugăciunea voastră, dăruiți lui Dumnezeu toată energia voastră, într-o viață care să corespundă poruncilor lui Dumnezeu. Mintea noastră este într-o continuă luptă cu mintea vrăjmașului. Dacă dormim, îl lăsăm slobod pe vrăjmașul, care niciodată nu doarme, ca sa își facă treaba lui, și ne primejduim mântuirea. A venit Dumnezeu ca să vă dea puterea să vv țineți duhul, inima și mintea voastră în duhul lui Hristos. Atunci orice s-ar întâmpla, se va putea transforma foarte ușor în bine. Tot ce vi se pare descurajant va dispărea, de vreme ce va fi transfigurat de dorința voastră de a fi oriunde este Hristos. Păstrați toate acestea în conștiința voastră și viața voastră va fi plină de insuflare, nu doar în fiecare zi ci în fiecare clipă.Nu uitați aceste cuvinte: „Dumnezeu v-a dat timp să zidiți mântuirea voastră. Nu risipiți acest timp!” Aceasta este dumnezeiasca insuflare, aceasta este viața creștinului ortodox, acesta este botezul Duhului, aceasta este dragostea după Hristos. Aceasta este anarhia sănătoasă, acesta este drumul către desăvârșire. Aceasta înseamnă să fie cineva poet și artist în Hristos. Si, orice creștin care nu este poet și artist este un creștin care a eșuat. 

Am încercat să vă prezint ce reprezintă viața duhovnicească în epoca contemporană. La început mi s-a părut un subiect banal, obișnuit. Ce poate să spună cineva despre aceasta: viața contemporană, viața duhovnicească? Toate trebuie să se săvârșească în Hristos. Dacă nunta este în Hristos este o binecuvântare. Dacă monahismul este în Hristos este binecuvântare. Dacă nici una nici alta nu sunt în Hristos, sunt un eșec. Apostolul Pavel spunea că fiecare om are harisma lui. Unul să fie căsătorit, celălalt să fie necăsătorit, toate însă să fie în Hristos. Deci, ceea ce vroiam să spun este că se cuvine să devenim creștini cu insuflare dumnezeiască. Lumea de astăzi are nevoie de asemenea creștini, insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi niște creștini secularizați, iar secularizarea este mai rea decât durerea, decât sărăcia și decât vrăjitoria. Așadar, să devenim poeți și artiști îndrăgostiți în Hristos!

sursa: Roman Ortodox in Franta

Părintele Sofian Boghiu: Postul este lăsat că o arena în care trebuie să ne luptăm cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu răutatea din noi – şi e foarte greu să te biruieşti pe tine însuţi.

 Unii nu postesc deloc, alţii postesc o săptămână sau câteva zile, iar alţii, o săptămână la început şi o săptămână la sfârşit. Fiecare îşi va lua plata după ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai şi încurcă în înţelegerea postului. Unii postesc ajunând mai ales vinerea – şi e foarte bine. Pentru că postul şi ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlăuntru să se repare – această „uzină” care suntem noi înşine şi care merge aşa, ca un automat: de pildă, nu ne dăm seama când se transformă pâinea în energie. Şi când postim, se bucură tot lăuntrul nostru, ne spune „mersi”, pentru că se reface aievea. Aşadar, cine ţine post cu regularitate îşi face el însuşi foarte mult bine.

Este la câte unii această panică: „Dacă nu mănânc, mor, ameţesc!” Nu-i adevărat. Postul armonizează şi înviorează tot lăuntrul nostru. Postul creştin, supravegheat şi ţinut cu înţelepciune, este recomandat de sfinţii Părinţi, iar unii din ei aveau studii de medicină înaltă şi ei urmăreau să ne facă nouă bine, nu să ne chinuiască. Aşa că toate au fost rânduite cu foarte multă luciditate şi pricepere.

Postul trebuie să fie luminat, consimţit de bună voie, nu cu ciudă, ci să fie că o bucurie. Nu un post cu ciudă sau ţinut de frică, pentru că atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinţă, iar mintea culege numai mătrăgună şi numai răutăţi. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevărat, atunci când posteşte această aparatură fizică, iar sufletul se revoltă. Nu aşa! Dumnezeu vrea ca totul să fie global, armonios; să postească şi trupul, dar să postească şi sufletul, şi atunci e postul cu adevărat binefăcător. Să se bucure şi cele dinlăuntru şi să nu se revolte gura şi limba că le-am pus la post.

Sfântul Timotei, ucenicul sfântului apostol Pavel, nu ştia cum să se chinuiască mai mult, ca să-şi stăpânească patimile. Mânca numai pâine, apă şi fructe – nu numai în post, ci tot timpul – şi slăbise foarte rău. Sfântul Pavel, care ştia suferinţa lui, îi scrie să bea şi puţin vin, nu numai apă, din pricina deselor sale slăbiri. Desigur, sfântul Pavel îi scria puţine cuvinte, însă Timotei înţelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte puţine. Sunt în biblioteci cărţi mari, volume groase, cu foarte multe pagini şi pe măsură ce le parcurgi, te atrag întorsăturile de fraze, cuvintele frumoase, dar când strângi în mâna, vezi cum curge tot, nu rămâi cu nimic – adică ai foarte puţin folos din această literatură profană. Sfânta Scriptură însă este înţelepciunea cea mai înaltă şi deseori, un singur loc, un singur cuvânt din Biblie ne poate lumina pe deplin. Sunt mari sfinţi care au urmat un singur cuvânt din Biblie: „Vinde tot ce ai şi urmează-mi Mie” – sfântul Antonie cel Mare, de pildă, sau sfânta Paraschiva. Le-a rămas în minte şi în inimă un text sau o frântură de text din sfânta Scriptură şi acest text a „ars” în inima lor, ca un jaratec, toată viaţă – şi pe acesta l-au urmat şi s-au mântuit.

În epistola sa către Timotei, sfântul Pavel scrie cuvinte de o gingăşie rară. Ce poate fi mai drăgăstos decât faptul că sfântul Pavel, care era aşa de prins cu atâtea treburi, se îngrijeşte de sănătatea ucenicului său? Şi îi scrie cu multă delicateţe şi curăţie lăuntrică. Timotei era bolnăvicios din firea sa şi îşi stricase stomacul şi sfântul Pavel îi scrie: „Nu bea numai apă” – asta înseamnă că până atunci băuse cu adevărat numai apă. Altădată spune: „Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul şi credinciosul meu fiu” – aceste cuvinte arată vredniciile lui Timotei. Şi Timotei n-ar fi fost aşa vrednic, dacă ar fi fost robit de trup; dar el, tânăr cum era, în chilia lui, întipărea în sine toate faptele bune pe care le făcea sfântul Pavel. Deşi era foarte tânăr, purta acelaşi jug cu sfântul Pavel. „Nimeni să nu-l dispreţuiască pe Timotei, căci el urmează Legea Domnului, ca şi mine; şi ca un tată cu fiul său, aşa împreună cu mine a slujit el” – spune sfântul Pavel. Timotei însă continua să postească înainte, cu toată asprimea. Şi nu făcea ca aceia care, după ce postesc, încep să zică: „Ce să mai postesc de-acum? Mi-am omorât trupul şi l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce să mai postesc?” Timotei nu zicea aşa, ci cu cât erau mai mari meritele sale, cu atât mai mult se nevoia; şi aceasta, desigur, a învăţat tot de la sfântul Pavel.

Vă atrag atenţia asupra unui cuvânt. Sfântul Pavel nu-i scrie: „bea vin”, ci „puţin vin”, adică numai cât e de trebuinţă pentru a alunga boala trupului, şi nu pentru a îngădui boala sufletului, nici pentru a întărâta patimile. Căci vinul, fraţi creştini, sfârşeşte energia organismului. Vinul e lăsat de Dumnezeu să-l întrebuinţăm cu măsură, nu oricum. Beţivul e un mort viu, are cerul cu desăvârşire închis. Beţivii nu pot moşteni împărăţia cerurilor, sfântul Pavel ne spune asta.

Fraţi creştini, din cele spuse în seara aceasta, aş vrea să rămâneţi măcar cu două gânduri şi anume: un post cumpătat; şi după un post aspru, să mâncaţi puţin. Unii postesc toată ziua, ajunează, şi seara mănâncă cât ar fi mâncat toată ziua şi apoi toată noaptea le e rău. Este şi un cuvânt în popor: „Crăciunul sătulului, Paştele fudulului” – adică acum se taie bieţii porci şi mâncăm şi ne îmbuibăm cu toate după post, mâncăm pentru tot postul cu un fel de răzbunare şi ne vătămăm trupul (…). E nevoie de post cu adevărat, fraţi creştini.

Dar un post aspru se împleteşte cu rugăciunea şi cu meditaţia, şi mai ales să-ţi postească şi gura în timpul postului. Sunt oameni care fac din această râvnă a postului un ideal. Şi ferice, cu adevărat, de cei ce merg pe această cale frumoasă şi cu adevărat vrednică, calea postului! Numai să fie dusă cu statornicie şi răbdare, pentru că este o cale spinoasă, fraţi creştini, şi totdeauna veţi avea de suferit pe această cale. Şi sfinţii au suferit foarte mult, toţi, fără nici o excepţie. Iar dacă cineva ajunge la vârful faptelor bune şi apoi se ademeneşte şi cade, căderea lui e mare, pentru că îi tulbură pe toţi. Sfântul Timotei ştia că are nevoie de un frâu pentru tinereţea lui – căci tinereţea această de multe ori se preface într-un fel de flacără şi cuprinde totul în jur. De aceea, sfântul Timotei se îngrădea din toate părţile, ca să stîngă această flacără a păcatului. Şi el nu părăsea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau în altă parte, oriunde era învăţătorul său, sfântul apostol Pavel. Toţi marii sfinţi au fost bolnavi, fraţi creştini. Începând de la sfântul Pavel, care avea mereu nevoie de sfântul Luca, sau sfântul Ioan Gură de Aur care vomita mereu şi nu putea mânca niciodată cu altcineva la masă, din pricina acestei slăbiciuni… sfântul Nicolae care avea picioarele rănite şi um­flate, de la minele de plumb din Asia Mică, unde a fost deportat…

Toţi sfinţii, fără excepţie, au primit suferinţa în trupul lor, ca pe un ghimpe care îi ajuta să fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinţe. Iisus însuşi a suit acest drum al suferinţei, a călătorit pe drumul Crucii şi picioarele Lui au netezit asprimea căii, au făcut-o mai lesnicioasă celor ce vor merge după El.

Ţineţi seama de toate acestea, fraţi creştini. Luaţi-vă în serios propria viaţă, pentru că o dată îi este dat omului să trăiască şi după moarte vine judecata – spune sfântul Pavel. Dacă noi vorbim numai despre aceste lucruri şi le lăudăm cu gura, dar nu le facem, e ca şi cum am vedea în vitrina unui magazin o mâncare foarte bună, dar nu o putem lua, pentru că este un geam între noi. Aşa este şi cu această ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Să facem, fraţi creştini. Dumnezeu să ne ajute să facem, şi negreşit, ne vom bucura de roadele şi sporul cel duhovnicesc. Amin.

Postul e înainte de toate, înfrânare, fraţi creştini. Pentru că dacă nu mănânci de dulce, dar mănânci de post mai mult decât trebuie şi mănânci şi o mâncare foarte bine gătită, acela nu mai este post.

Noi astăzi nici nu mai băgăm în seamă poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispreţ grozav faţă de poruncile Lui, fără îndoială că vom fi aspru judecaţi. Noi, cei de azi, ne-am obrăznicit, suntem „evoluaţi”…

În post contează foarte mult să va iertaţi unul pe altul. Postul n-are nici o valoare când ai necaz pe cineva şi nu te poţi împăca cu el. Poţi să mori de foame, nu are nici un rost postul tău, până când nu te împaci cu celălalt. Dar nu aşa, o împăcare de politeţe, ci iertare din inimă. Nu aşa, că „da, eu n-am nimic cu nimeni”. Asta nu e iertare. Să va iertaţi unul pe altul din toată inima, numai atunci postul va fi cu adevărat de folos. Unii nu-şi vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor… Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit şi dincolo îi aşteaptă acest foc cumplit al conştiinţei vinovate.

Nu vă temeţi de post. Postul nu e lăsat să omoare omul, ci să potolească patimile din noi. Dacă eşti bolnav şi posteşti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Şi dimpotrivă, dacă mănânci prea bine, poţi fi oricât de sănătos, îndată te distrugi. Şi apoi să nu uitaţi că postul nu înseamnă numai post de mâncare, ci să te abţii de la tot ceea ce simţi că nu-ţi este de folos: de la o plăcere vinovată, de la un roman nepotrivit.

În comunităţile în care trăim, când pleacă unul afară, toţi ceilalţi tăbară pe el şi îi spun toate greşelile şi uită că, oricât de rău ar fi cineva, are şi nişte lucruri bune. Dar se uită acest amănunt şi se spun numai cele rele. Şi greşim osândind pe altul, şi spurcăm postul nostru cu acest păcat, şi ne adunăm păcate grele în faţa lui Dumnezeu. Pentru că atunci când judeci pe altul, intri cu obrăznicie în drepturile lui Dumnezeu, El e judecătorul. „Cine eşti tu, să judeci slugă străină?” Ce folos că nu mănânci carne, dar mănânci cinstea fratelui tău? Sau dai averea la săraci, dar tu eşti plin de ură?

Să avem grijă, aşa cum v-am spus, să postim şi cu limba, fraţi creştini. Noi avem gură, cu care facem foarte multe greşeli de neiertat. Sfântul Iacov spune aşa: „Cine-şi păzeşte limba şi nu spune lucruri greşite, acela e bărbat desăvârşit”. Mare e războiul purtat de limbă – limba aceasta cu care vorbesc şi eu acum. Şi apoi nu uitaţi că vom da seama de orice cuvânt deşert – aşa ne avertizează Mântuitorul. E cumplit: vom fi puşi în faţă cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfinţii Părinţi că limba are două garduri în faţă, că s-o poţi stăpâni: dinţii şi buzele. Când spune prostii, muşc-o în aşa fel încât să curgă sânge. Pedepseşte-ţi limba, ca să scapi tu de pedeapsa cea veşnică. Ar trebui să ne controlăm fiecare cuvânt pe care-l spunem, pentru că fiecare are rostul lui în viaţa noastră sau în viaţa altora. Nu-ţi învinui numai limba, ca şi cum ea ar merge fără cap şi fără minte… S-o strunim noi, să-i poruncim noi ce să spună, nu să ne scuzăm că „am scăpat din vedere ceea ce am spus”, nu daţi vină numai pe limbă. Încă o dată, nu uitaţi că postul este şi al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitaţi îndemnul:. „Cuvântul vostru să fie dres, cu sare.. .”. Aşa că aveţi grijă la capitolul „bârfă”. La noi, aşa se procedează. Când lipseşte cineva din birou, chiar pentru o clipă, în urmă e anulat cu totul de ceilalţi, nu mai e bun decât de scuipat când se întoarce… Să nu fie, fraţi creştini.

Marile călătorii sunt întotdeauna cele interioare. Pentru că în călătoriile exterioare, în timpul nostru, sunt foarte multe înlesniri – de pildă putem merge foarte comod şi putem parcurge drumuri mari într-un interval de timp foarte scurt. Sunt însă călătorii interioare în care avem de luptat cu noi înşine, aşa cum, de pildă, în Athos, ca să mergi de la o mănăstire la alta, te strecori pe nişte cărărui şi cărăruile astea [au] de o parte şi de alta nişte arbuşti mici, cu foarte mulţi spini – şi dacă mai şi plouă, pe de o parte te udă ploaia sau roua, iar pe de altă parte te zgârie spinii care te întâmpină pe toate cărăruile acestea înguste. La Athos nu prea călătorim, însă călătorim cu toţii pe o cale foarte îngustă, plină de spini, cu piedici de tot felul. Să ne gândim câte piedici avem când vrem să facem o fapta bună, câte târguieli nu facem noi cu noi înşine, când vrem să facem o milostenie: cât îi dăm? Mai puţin, că avem şi noi nevoie… Sau cât trebuie să ne luptăm ca să ne stăpânim de la nişte patimi! Cât de greu ne vine să ne hotărâm la această călătorie, fără să stăm pe loc, ci să mergem numai înainte! De aceea spun că marile călătorii sunt cele interioare – mai ales aceste târguieli cu noi înşine, pentru fapta cea bună.

Această rânduiala a postului este tot o călătorie pentru fiecare din noi, un timp de luptă cu noi înşine. Pentru că cea mai cumplită lupta este cu noi înşine, nu cu alţii, fraţi creştini. Noi pe altul îl biruim repede sau îl înlăturăm, mai ales dacă suntem mai voinici – îl desfiinţăm repede pe duşmanul nostru, însă cu noi înşine suntem tare delicaţi, ne este tare milă de noi şi găsim toate argumentele ca să ne cruţăm pe noi înşine. Postul este lăsat că o arena în care trebuie să ne luptăm cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu răutatea din noi – şi e foarte greu să te biruieşti pe tine însuţi.

Şi într-o asemenea călătorie lăuntrică, ne este absolut de trebuinţă o faptă bună care, dacă o împlinim, este egală cu eliberarea noastră lăuntrică: adică să ne iertăm unii pe alţii. Pentru că în această călătorie spre înviere, avem noi înşine nevoie de multă iertare de la Dumnezeu. Şi dacă nu iertăm, nici nouă nu ni se iartă şi vai de sufletul nostru! Ne merg toate împotriva, chiar dacă ni se pare că mergem pe drumul cel bun; vai de sufletul nostru, dacă nu ne iartă şi pe noi Dumnezeu! Când ştii că şeful tău e supărat pe tine şi urmează să te sancţioneze, te temi şi cauţi să faci tot ce poţi, ca să te ierte şi să te pui bine cu el. Dar marele Stăpân al universului, când îl ştim supărat pe noi, la cine putem mijloci să ne ierte? Iar condiţia iertării Lui, e să iertăm şi noi. Este condiţia pe care acest mare Stăpân o pune pentru fiecare dintre noi: „iertaţi şi vi se iartă”; „nu iertaţi, nu vi se iartă”. Aceasta este problema iertării – foarte grea de multe ori, dar şi foarte luminoasă, pentru că ea ne ajută la sporul cel duhovnicesc şi „ne pune bine” cu acest mare şi bun Stăpân al universului întreg. Ierţi – ţi se iartă.

Orice trudă pentru luminare şi mântuire presupune această condiţie a păcii interioare. Căci asta înseamnă iertarea: pacea ta. Şi nici nu se poate face rugăciune cu ciudă. Când te chinuie gândul că celălalt ţi-a făcut rău, n-ai linişte în suflet şi nu te poţi ruga. Praful acesta care ustură şi doare, ştergeţi-l de pe suflet şi aruncaţi-l la câini… iertaţi, fraţilor, ca să puteţi veni aici la rugăciune cu inima deschisă şi să vă întoarceţi acasă cu pace în suflet. Şi nu aşteptaţi să vă ceară celălalt iertare. Nu, începeţi prin a cere dumneavoastră iertare, pentru că este imposibil ca, oricât ar fi şi celălalt de vinovat, să nu aveţi şi dumneavoastră o vină cât de mică… e imposibil…

sursa

Rugăciune şi simţire

Ca să ajungem la bucurie e nevoie să ne lepădăm de ştiinţa nefericirii. Pentru asta a venit Mântuitorul. De ce ne provocăm nefericire? ca să trăim. Noi nu ştim să trăim fericiţi. Oamenii nu ştiu să trăiască în bucurie şi de aceea îşi provoacă necazuri. Aceasta este condiţia omului căzut şi aceasta este nefericirea.

Dar pot ajunge să ştiu ce este bucuria. Eu pot ajunge să ştiu cum să fac eu ca să intru în „bucuria pe care n-o ia nimeni de la mine”. Cu o condiţie: să nu intru în contact cu nimeni. Dar Mântuitorul spune că nu e asta. Eu trebuie să învăţ bucuria care nu se ia de la mine şi când sunt cu ceilalţi.

Toată lumea vrea să iasă din iadul din noi, care sunt conţinuturi ale psihismul din noi. Prin rugăciune şi lecturi, noi ne putem ridica din aceste conţinuturi şi trăi în spirit, putem vedea lumina minţii şi crede că e lumina necreată. Dar nu e asta.

Ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, cu lumina necreată, ai nevoie să cobori în iad. Unde e iadul? în mine. Iadul este chiar în structurile minţii mele de care noi fugim. Omul pătimaş fuge de iadul din el proiectând iadul pe ceilalţi şi fugind de întâlnirea cu sine prin anestezice, euforizante (beau să uit ce amară e viaţa, mă droghez pentru că mi-e frică să trăiesc, ucid pentru că mi-e frică de violenţa din mine. Tot ce e rău nu e în mine, ci în tine). Tot ce vedem rău la ceilalţi e răul din noi proiectat pe celălalt. Când părinţii spun să ne lepădăm de „lumea aceasta” nu vorbesc despre lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Noi nici nu mai avem acces la lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Când mă uit, spre ex, la un corcoduş – care este făcut de Dumnezeu – eu nu văd creaţia lui Dumnezeu, ci văd corcoduşul din capul meu.
„Lumea aceasta” e pecetea de gând pe care o pun eu pe obiecte. Eu percep prin simţuri, le ridic în mintea mea, fac o imagine şi zic „aha”. Acest lucru e vinovat pentru că nu-L văd pe Dumnezeu, Cel Care a făcut corcoduşul.
„Lumea aceasta” e lumea pe care o vedem prin hărţile din capul nostru. Şi devine criminală atunci când văd pe cineva şi spun că „ştiu cine e”. Chiar şi despre mine ajung să cred că sunt „tot acela”, pe care-l „ştiu”. Merg la spovedanie şi spun acelaşi şi acelaşi lucru. Lepădarea, ieşirea din această lume nu se face făcând abstracţie din ea, ci intrând în acest iad cu Domnul.
Când descopăr în mine unda de boală (gând de slavă deşartă, invidie etc.) în sufletul meu, să ştiu că acolo e iadul şi acolo e nevoie să Îl bag pe Dumnezeu şi acolo vine pocăinţa….
Lumina necreată, harul îţi arată mai întâi răutatea, întunericul. Dacă n-ar fi harul, nu ne-am vedea răi. Când te văd pe tine rău, atunci e lipsa harului. Când mă văd pe mine rău, atunci e har. Când văd ceva rău la tine, mă întorc şi zic „ce din mine am proiectat pe tine, cum anume te-am făcut lumea aceasta? Ce am aruncat pe tine, cu ce te-am murdărit?” Tu poţi să fii cu adevărat criminal, dar ce văd eu? doar crima. Eu nu te văd pe tine. Eu nu ştiu ce-ai trăit tu. Cel mai mare criminal pe care l-am cunoscut era bătut de tatăl său ore în şir şi pus să nu ţipe.

Minte, raţiune şi duh.

Toţi părinţii filocalici mai întâi învaţă asta. Înainte de a ne da drumul la rugăciune (Doamne Iisuse) este nevoie să deosebeşti mintea de raţiune şi de duh.
Când zic „Doamne Iisuse Hristoase” lucrează raţiunea. Gândirea mea rosteşte cuvintele şi le gândeşte. Nu mă gândesc la ce înseamnă fiecare cuvânt, nu fac meditaţie în timp ce mă rog.

Mintea e cea care priveşte aceste cuvinte. Este ca o atenţie ca o privire, ca o vedere.
Duhul este o dragoste. Dar nu e dragoste sentimentală, ci e o dragoste a atenţiei, e o căldură a atenţiei.
Când părinţii spun să lucrăm atenţia, aceasta are aceste două aspecte: una vede şi una iubeşte. Eu pot să fiu atent la ceva şi să nu iubesc. Şi atunci nu e cu duh. Sau pot să fiu atent şi să-mi fie drag. şi atunci e cu duh. Eu pot spune nişte cuvinte din care să iasă şi dragul meu şi se spune despre mine „a vorbit cu duh”. Sau pot să spun nişte cuvinte ca să scap de tine, sau ca să treacă timpul, sau ca să fiu apreciat şi se simte că e fără duh. Deci aceasta este cu cuvântul „Doamne”: îl rostesc, îl privesc şi îi dau atenţie (îl iubesc prin atenţie, nu prin sentimente). Pe măsură ce exersez atenţia, se ajunge la străpungerea inimii, ca deschidere spre poarta din lăuntru. Vine prin atenţie, dar nu aceea care vede, ci cea care simte…
Duhul este dragostea minţii către cuvânt, dragostea minţii către trup.

Despre simţiri:

Postim ca să simţim foame şi foamea să devină dragoste pentru cuvânt. Gândul la judecata de apoi: carnea rugăciunii
Cu timpul, tot ce simţim devine carne pentru rugăciune şi asta este Liturghia lăuntrică permanentă. Spre exemplu, mă enervează cineva. Asta nu e păcat. Dumnezeu a pus în mine sensibilitatea. Nu e păcat că invidiezi, că te înfurii, să urăşti etc. Simţirea, pofta nu e păcat. Eu pot face 3 lucruri cu această simţire:
– să fac răul „care-mi vine” ca urmare a ceea ce simt
– să mă compar cu tine şi să mă mândresc
– să transform simţirea în rugăciune
Aşa cum foamea din post este carnea rugăciunii, aşa ura, invidia, simţirea mea pentru tine se transfornă în carne pentru rugăciune.
Acest sentiment, această energie creată şi căzută a sufletului meu se oferă ca vas în care vine energia necreată a lui Dumnezeu şi o transformă. Totul e să mă ofer Lui pentru transformare.

Eu nu mă mai încred în ce simt. Simţurile mele sunt robite lumii acesteia. Simţurile mele sunt căzute. Totuşi, în mine este cineva care poate să facă invers decât ce simte. Aceasta este persoana mea, e ipostasul meu. Şi în asta stă libertatea. Mie îmi vine să te înjur şi eu zic „Doamne, Iisuse Hristoase, binecuvintează-l”. Energia supărării e pusă cu acelaşi patos în rugăciune. Aşa îi pot mulţumi fratelui pentru că mă enervează.

Să primesc orice sentiment ca pe un dar care îmi dă puterea să mă rog, de care pot profita ca să-l schimb în rugăciune. Să ne aducem aminte. Să le trăim cu Dumnezeu. Spunând rugăciunea eu mă lepăd de fapt de mine şi fac o mare jerfă.

A trăi „fără păcat” înseamnă a trăi conştient, viu, responsabil de viaţa mea (pr. Sofronie). Să nu te trăiască viaţa pe tine. Dacă sunt conştient şi din orice fac o rugăciune, atunci eu sunt viu. E foarte dureros, e strâmtă calea. Dacă mă doare ceva şi transform această durere în rugăciune mi se pare cumplită durerea. Dacă-mi mut gândul, (dacă citesc ceva, dacă stau de vorbă cu cineva, dacă mă cert cu cineva) se mută atenţia mea de la durere, dar ea nu se rezolvă. Pe când, dacă o transform în rugăciune se rezolvă. Dumnezeu o transformă. Altfel, se va repeta.

Maica Siluana

sursa: maicasiluana.blogspot.ro

Maria Ploae: „Dacă ar înțelege toata lumea ce forță are rugăciunea!”

Un capat de Bucuresti, la marginea parcului Herastrau. O straduta de case cu garduri inalte, peste care se vad bratele desfrunzite ale unor pomi si cativa carcei de vie arsi de bruma toamnei. Loc de oameni cu nostalgia vietii la tara. Aici sta familia Maria Ploae si Nicolae Margineanu. O actrita si un regizor carora cinematografia romaneasca le datoreaza multe momente bune. Casa le seamana: de bun gust si ridicata cu un soi de smerenie – adica nici uriasa, nici meschina. Sun la poarta si imi deschide Maria Ploae. Imbracata in negru si cu acelasi zambet fermecator, care ii adanceste gropita din obrazul drept. Ma invita in salon, o camera luminata de ferestre lungi care dau spre gradina, cu un perete acoperit de tablouri si un altul de icoane pe sticla, vechi. Colectia de icoane a apartinut psihologului Nicolae Margineanu, tatal regizorului, unul dintre marii intelectuali interbelici care au trecut prin puscariile comuniste. O pisica alba cu coada neagra doarme incovrigata pe un fotoliu. Din doua vaze de sticla albastra rasucita spre cer isi itesc capetele vesele mai multe crizanteme.

„Duminicile lui Dumnezeu”

– Putina lume stie ca v-ati nascut intr-un sat de pe Valea Berheciului, in judetul Bacau. La 12 ani ati fost infiata de sora tatalui dvs. si ati venit in Bucuresti. Faptul ca sunteti credincioasa se datoreaza si copilariei din Moldova?

– Categoric, pentru ca mama mea este foarte credincioasa si ne-a invatat si pe noi asa. Ea nu se culca niciodata fara sa se roage, oricat ar fi fost de obosita. O vedeam si ne asezam si noi in genunchi, la icoana. Parintii ne-au fost modele, i-am considerat perfecti. Daca ei se inchinau, ne inchinam si noi. Parintii mei au avut cinci copii si pe toti ne-au crescut in dragoste de Dumnezeu. Au avut o viata foarte amarata sub comunisti, cotele agricole erau foarte mari si munceau mai mult pentru stat. De aceea m-au si dat matusii din Bucuresti. Venirea in Capitala a fost sansa vietii mele, pentru ca mi-am putut urma vocatia, dar privesc cu foarte mult drag si recunostinta spre primii ani ai copilariei, tocmai pentru ca am crescut in credinta. Sunt profund marcata de amintirile de atunci. Nu s-au stins niciodata… Tin minte, de pilda, cum ne pregateam pentru zilele de duminica. Sambata seara, mama ne spala pe toti si avea grija ca hainele noastre bune sa fie curate si calcate. Era o intalnire mare, ne duceam sa-L intalnim pe Iisus Hristos. Eu aveam o singura rochita de iesit in lume si eram fericita de cate ori o imbracam. Mama culegea cele mai frumoase flori din gradina si le ducea la biserica.
Cat eram foarte mici, mama ne purta in brate pe la icoane, ne inchina si ne punea sa le sarutam, apoi ne ducea la altar si ne indemna sa dam o lumanare si un pomelnic parintelui Toma Popescu, care era paroh la Dealul Perjului. Parintele ne binecuvanta si noi ii sarutam mana. Parintele Toma a fost nasul de cununie al parintilor mei si ne-a si botezat pe noi, toti copiii, deci ne era mai mult decat preot, un parinte spiritual. Cand ne intorceam de la biserica, mancam, si apoi parintii se odihneau sau stateau de vorba cu vecinii, iar noi, copiii, ne jucam. Era, intr-adevar, o zi de tihna si de cinstire a lui Dumnezeu. De altfel, Dumnezeu era tot timpul in viata noastra. Nu poti trai fara rugaciune si fara ocrotirea lui Dumnezeu. Imi amintesc ca eu mergeam cu oile, si de multe ori ma prindeau ploi mari, cu fulgere si trasnete. Niciodata nu am fost lovita, pentru ca ma rugam lui Dumnezeu. Odata a cazut un fulger la doi pasi de mine, dar n-am patit nimic. Parintii mei nu se asezau la masa fara sa rosteasca un „Tatal nostru” si sa-si faca semnul crucii. Cand incepeau orice treaba, intai se inchinau. Cand mama facea o mancare, o binecuvanta. Tot anul era impartit dupa calendarul bisericesc: cand e voie sa muncesti si cand e zi de biserica, de rugaciune si odihna.

Poteca pierduta

– V-ati mutat in Bucuresti, intr-un oras mare, cu un alt ritm al vietii, cu alte obiceiuri si alte norme. Era in plin comunism, cand religia era considerata o dovada de obscurantism, iar manifestarea ei publica, o lezare a politicii de stat. Cum v-ati pastrat credinta?

– Am pastrat-o in suflet, dar nu si in practica. Ani multi n-am prea mers la biserica si ma inchinam rar, pentru ca ma gandeam putin la Hristos si mai mult la ale vietii. Sincer, mi-e rusine de perioada asta, desi a fost si foarte frumoasa si importanta, cand au venit copiii, cand am facut cele mai multe filme. Fara sa te rogi, sa mergi la biserica, sa te marturisesti, sa iei sfanta impartasanie, nu poti sa te numesti crestin. Totusi, a ramas in mine o flacara, care a crescut, imediat ce m-a tras cineva de maneca.
Acela a fost actorul, pe atunci, Dragos Paslaru, azi monahul Valerian de la Schitul Patrunsa din muntii Buila. Era dupa 1989, si el ne-a chemat sa mergem la o slujba la biserica Sf. Vasile, vizavi de Casa Enescu. L-am cunoscut acolo pe parintele Paul Maracine, parohul bisericii si duhovnicul lui Dragos Paslaru. Fata de acest parinte am simtit o atractie extraordinara, as spune magica. In ziua aceea, am ramas mai in spatele bisericii si am fost atat de impresionata si am inteles atat de bine cat suntem de pacatosi, ca am plans continuu. Iar bunatatea pe care o respira parintele Paul Maracine mi-a fost ca un bandaj sufletesc. Am revenit la acea biserica si, dupa un timp, l-am rugat pe parintele Paul sa ma spovedeasca. Nu credeam ca am pacate, si de aceea poate ca am avut curaj sa-i cer sa ma marturisesc sfintiei sale. Nepracticarea credintei te impiedica sa constientizezi pacatele pe care le savarsesti. Cand am realizat cat de grave sunt pacatele si cat de inconstienti suntem ca nu le stim, m-am cutremurat. De cand ne-a devenit parintele Paul duhovnic, si mie, si sotului meu, nu ne-am mai dezlipit de biserica. Cand a trecut la Domnul parintele Paul Maracine, am suferit mult si ne-am gasit greu o alta biserica si un alt duhovnic. Acum mergem la biserica Sfantul Stelian, unde mi-am botezat copiii si pe care am redescoperit-o, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Vamile raului

– Nu va e greu sa traiti atat de profund credinta, in lumea teatrului si a filmului, mai dedicata jocului – in cel mai larg inteles al cuvantului – decat unei vieti al carei rost este mantuirea sufletului?

– Sa stiti ca actorii sunt in marea lor majoritate credinciosi. Ei sunt in general discreti, dar cred in Dumnezeu, si cei mai multi nu intra pe scena fara sa se inchine. Pentru ca stiu ca talentul le vine de la Dumnezeu si ca au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. In timpul comunismului, un coleg m-a sfatuit sa-mi fac semnul crucii cu limba in cerul gurii, daca ma tem sau ma jenez de ceilalti, dar sa nu intru niciodata pe scena fara sa ma inchin. Eu stiu multi actori care se roaga. Rugaciunea iti mai alunga emotiile, caci stii ca esti vegheat de Sus.

– Totusi, cum impacati meseria cu credinta, avand in vedere ca nu jucati doar personaje pozitive?

– In ultimul timp, nu prea am mai jucat, tocmai pentru ca am primit doar roluri rele, de personaje urate. N-am o problema cu personajele negative, daca actul artistic are ca finalitate trezirea constiintei. Am avut rolul unei prostituate in filmul „Faimosul paparazzo” (1999), unde am jucat alaturi de Marcel Iures, dar nu m-a deranjat, pentru ca mesajul filmului era pozitiv. In ultima vreme, insa, am primit oferte de personaje de-a dreptul sataniste, care si-au facut o religie din a fura, a ucide… Amestecul asta de rau, de urat, de diavolesc cu rugaciunea imi face rau. Am primit o piesa de la un regizor care m-a ingrozit: trei surori o tineau de la un capat la altul numai in injuraturi si atacuri la Sfanta Scriptura. Sa repet zi de zi si sa joc seara de seara acel personaj…. Nu ma joaca si el pe mine? Nu devin si eu ca el? Mai ales ca eu caut sa ma identific cu personajul, ca sa fiu credibila. Cum sa ma mai duc sa ma rog dupa aceea? Or, acum, cel mai important lucru pentru mine este sa ma rog, ca sa ma duc cat mai curata la Dumnezeu, sa primesc mantuirea. Si Niculae, sotul meu, mi-a zis: „Ai grija, e si asta o incercare”. Imi doresc foarte mult sa joc, dar nu roluri din astea. Am spus nu. Si cand tot spui nu, nu, nu, risti sa nu mai ai oferte… Dar mai bine asa, decat sa-mi primejduiesc mantuirea.
– De unde credeti ca vine apetenta aceasta pentru sordid, pentru malefic si pentru grotesc, in teatrul si cinematografia noastra de dupa decembrie 1989?

– Dupa revolutie, a existat un soi de radicalism moral, am simtit nevoia sa aratam si ce e rau si urat in noi, ca prea fuseseram obligati pana atunci sa zugravim totul in roz. Dar experienta asta ar trebui sa fie deja consumata. Se intarzie prea mult in ea. Ar fi momentul sa se faca, de pilda, teatru spiritual, si nu prea se face. Este o degradare a omenirii, in general, careia noi nu avem cum sa-i scapam, si nici arta noastra. E o alunecare spre rau.

– In credinta noastra crestina se pune un mare accent pe smerenie. Poate fi un actor smerit?

– M-am gandit si eu ca meseria asta te expune slavei desarte. E normal sa vrei sa ai succes, dar e periculos sa ti se urce la cap. Totusi, noi aducem multa bucurie oamenilor, care vin la teatru si pleaca foarte fericiti, mai ales daca spectacolul este unul pozitiv, care te lumineaza. Daca iti alegi si nu joci orice, faci teatru de buna calitate, spre zidirea omului.

In marea trecere

– Care e lucrul cel mai important pe care l-ati invatat prin credinta?
– Ca nu trebuie sa amani pregatirea ta pentru mantuire. E foarte important cum astepti momentul mortii. Daca te-ai spovedit, impartasit si esti intarit de rugaciune, vei astepta marea trecere, desprinderea din trup, cu zambetul pe buze. Moartea nu tine numai de batranete. Ea poate veni oricand. Imi doresc tare mult sa pot astepta momentul asta impacata, pregatita si fara teama.

– Ce simtiti cand va rugati?

– Uneori, cand ma adancesc mai mult in rugaciune, cand reusesc sa ma rog mai profund – mai ales in post – simt o mare pace, si ca n-as mai vrea sa ma ridic din genunchi si sa incetez rugaciunea. E o stare de bine, de parca ma desprind de pamant, de grija lumeasca, nu mult, poate un centimetru, doi, dar e minunat. Si reiau rugaciunile sau ma afund in Rugaciunea Inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatoasa”. Si o spun mult, mult.
Maria Ploae –

– A fost ceva in viata dvs. care v-a ajutat sa va desavarsiti credinta?

– Da, pregatirea pentru rolul Nicoletei Valry Grossu (scriitoare si jurnalista romanca, anticomunista si crestina) din filmul „Binecuvantata fii, inchisoare!” (2002), regizat de sotul meu, Nicolae Margineanu. Daca in general sunt nerabdatoare sa inceapa filmarile, in acest caz rasuflam usurata de cate ori se amanau, din diferite motive. Si s-au tot amanat. Aveam de jucat ceva ce nu cunosteam. Nicoleta Grossu ajunge in inchisoare si se trezeste deodata distrusa, singura, speriata, innebunita. Luata din viata ei senina si dusa in iad. Acolo are o experienta mistica, de o profunzime extraordinara. Il cunoaste pe Dumnezeu si reuseste sa traiasca dupa poruncile Sale. O face cu o sinceritate si o daruire coplesitoare, invatandu-le si pe celelalte detinute. Or, aceasta traire in Dumnezeu eu nu o cunosteam, sau in orice caz, nu o cunosteam la intensitatea aceea. Si asta ma speria, pentru ca nu stiam ce am de jucat. M-a ajutat mult cartea ei – „Bnie sois-tu, prison!” („Binecuvantata fii, inchisoare!”) – pentru ca descrie acolo foarte bine cum L-a descoperit pe Iisus: „L-am cunoscut, si din acel moment nu m-a mai parasit” – spune Nicoleta. Asa incat, dupa patru ani de detentie, sustine ca niciodata nu a fost mai fericita ca in inchisoare, pentru ca niciodata nu L-a simtit mai aproape pe Dumnezeu. Aici era cheia pentru mine: cum sa joc eu aceasta stare? M-am pregatit, rugandu-ma mult si citind carti de memorialistica ale celor care au suferit in temnitele comuniste. Tare, tare m-am imbogatit din cartile acestea. Si le recomand tuturor romanilor. De exemplu: „Strigat-am catre tine, Doamne!”, de Aspazia Otel Petrescu, o marturie absolut tulburatoare, „Inchisoarea noastra cea de toate zilele”, a lui Ion Ioanid, „Jurnalul fericirii”, de N. Steinhardt, sau „Amfiteatre si inchisori”, de Nicolae Margineanu, socrul meu.

– Socrul dvs. nu v-a impartasit si direct din experienta sa?

– Ba da, dar numai lucrurile bune. Dincolo de suferinta, inchisoarea a fost si o mare fericire: trairea credintei. Si el prefera sa ne-o impartaseasca pe aceasta. Multi din cei care au trecut prin inchisorile comuniste spun ca daca ar fi sa ia viata de la capat, nu ar renunta la perioada de detentie. Pentru ca acolo s-au dezvoltat in spiritul lui Hristos, caruia i-au facut loc in sufletul lor.

– Cum ati reusit pana la urma sa jucati rolul Nicoletei?

– S-au tot amanat filmarile, pana cand si eu am reusit sa ma pregatesc mai serios. Cand am mers la Jilava sa filmam, am inceput printr-o slujba de sfintire a celulelor. Eu am facut coliva si am impartit-o colegilor. Eram in zidurile intre care s-a suferit enorm, scrijelite cu numele celor care au murit acolo. In Fortul 13 era sinistru: umed, rece si urat mirositor, cu paturile din vremea stalinista, acoperite de saltele pe care au bolit si si-au dat duhul nenumarati crestini. Eram inca indoita si cautam un semn ca fac bine ce fac. Si am primit semnul, care mi-a dat curaj si certitudinea ca fac bine. In a doua zi de filmare, am vazut pe jos, legata de piciorul unui pat, o cruciulita impletita din sfoara – atat de frumoasa si de bine lucrata, ca si cum ar fi fost facuta de un calugar. Purta patina timpului. Probabil ca a fost a unui detinut care fie a fost mutat de acolo si n-a apucat sa-si ia cruciulita, fie a murit. Le era interzis sa aiba asupra lor cruci si carti de rugaciuni. Toate actritele am jucat ca si cum am trai, nu se vede jocul. A fost o atmosfera de mare evlavie.

– Dincolo de scena si de platoul de filmare, in viata dvs. de toate zilele, v-ati confruntat cu vreo suferinta care sa va fi indepartat de Dumnezeu?

– Am avut o viata foarte frumoasa si foarte linistita, asa cum mi-am dorit-o. De 34 de ani, eu si Nicolae ne ducem casnicia cu sfintenie, avem trei copii pe care ii iubim si care ne iubesc… Am avut si momente de deznadeje, mai ales cand s-a imbolnavit sotul meu si ma simteam sleita de puteri, ingrijorata, speriata. Dar le-am depasit cu bine, prin rugaciune. Daca ar intelege toata lumea ce forta are rugaciunea… Daca am sti, in incercarile grele ce ne sunt date, sa ne adresam lui Dumnezeu si sa ne rugam cu toata fiinta, ne-am ridica dupa aceea mai puternici. Conteaza nu cat de lunga e rugaciunea, ci cat de prezent esti in ea si cat de puternica se face legatura cu Dumnezeu. Ca asta e rugaciunea, comunicare cu Dumnezeu. Dupa aceea, te ridici de unde erai un om prabusit, si devii un om cu nadejde. Am avut amandoi probleme de sanatate si, cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut cu bine. Important este sa nu te lasi coplesit de disperare. Asaza-te in genunchi si roaga-te, iar Dumnezeu te va ajuta.

– V-ati indoit vreodata de Dumnezeu?

– Nu. Dar am avut intrebari, ezitari. Este firesc, pentru ca noi ne credem destepti si ca-L putem cuprinde pe Dumnezeu. Credinta este sa crezi fara sa vezi, sa stii ca exista o lume nevazuta la care nu ai acces, decat daca ti se arata. Sa avem incredere in cei care vad, cum sunt Sfintii nostri si parintii imbunatatiti duhovniceste.

– Exista vreun sfant la care va rugati mai cu drag si mai des?
– Am veneratie pentru toti, nu mi-am ales un sfant in mod special. Dar cand ma rog, o fac mai ales catre Maica Domnului, pentru ca o simt mai aproape, are si cea mai mare trecere la Dumnezeu si ii port si numele. Simt imediat efectul rugaciunilor catre ea. In ultima vreme, si eu, si sotul meu ne-am indragostit de parintele Arsenie Boca. N-am stiut despre el in timpul comunismului si ne-am rusinat ca am fost contemporani cu un sfant si nu l-am cunoscut. Ardelenii il considera sfantul lor si pe buna dreptate. Asta vara, am trecut pe la mormantul sau de la manastirea Prislop si am fost atat de impresionata…

– Ati simtit ceva special la mormantul sau?

– Nu o minune sau ceva de genul asta, ci o mare pace si o nevoie de a reveni acolo, ca sa ma rog tihnit. Am simtit ca sunt in fata unui prieten vechi, care e gata sa-mi dea o mangaiere si un ajutor. Chiar daca parintele Arsenie nu e canonizat inca, eu cred ca e sfant si evlavia populara confirma sfintenia sa. Am fotografia lui in camera mea si ma rog parintelui Arsenie. Daca i-am lua drept model pe sfinti, n-am mai avea atatea suparari, nu ne-am mai certa pe nimicurile vietii, am ierta mai usor si ne-am da seama ca nu avem nevoie de mari averi pentru a fi fericiti.

Asteptand Noaptea Sfanta

– Suntem in postul Craciunului. In „zgomotul si furia” care ne inconjoara, in instrainarea de Dumnezeu, mai simtiti spiritul sarbatorii, bucuria nasterii Domnului?
– Da, il simt ca si atunci cand eram copil. Pentru ca tin postul, pentru ca rugaciunea mea e mai buna decat in restul timpului, pentru ca ma duc la biserica in fiecare duminica si ma straduiesc ca de cel putin doua ori sa ma spovedesc si sa ma impartasesc. Si daca ai tinut post, toata traditia bucatariei romanesti capata o alta insemnatate, atunci cand vine sarbatoarea. (rade) Normal ca ti-e dor sa mananci o sarmaluta sau o felie de cozonac. Dar in afara de asta, ce ma face sa ma bucur enorm, sa-L simt pe Iisus in inima, sa-L cinstesc si sa-mi dea lacrimile de fericire este primirea colindatorilor. Facem bradul, punem cadouri sub el si asteptam. Sunt doua, trei grupuri de colindatori, studenti sau absolventi de la Teologie, care ne cunosc, vin aici si canta multe colinde adevarate. Ii primim in salon, cu toata familia adunata. E momentul de varf. Colindatorii ma fac sa traiesc o emotie extraordinara. Si dupa aceea mai canta si fetita mea. Anul acesta mi-am propus sa spun si eu un colind, al unui scriitor dintre cele doua razboaie mondiale, Dimitrie Cirezu. Un colind care se termina asa: „Leru-i leru-i Doamnele,/ Cum si-aduna toamnele/ De pe umeri poamele,/ Sa se-adune si la voi/ Cardurile mari de oi/ Si cirezile de boi,/ Ca Iisus, in noaptea asta,/ Creste-n suflete la noi.”

(Formula As nr. 897, 11-18 Dec. 2009)

sursa: http://claudiutarziu.ro/maria-ploae-daca-ar-intelege-toata-lumea-ce-forta-are-rugaciunea/

În tăcere…

Deprindeţi-vă să stăpâniţi timpul: veţi deveni capabili, orice aţi face, oricare ar fi tensiunea, pe furtună, în plină tragedie sau pur şi simplu în confuzia vieţii moderne, să vă menţineţi în pace, nemişcaţi în prezent, în faţa lui Dumnezeu în tăcere sau în dialog. Dacă-i vorbiţi lui Dumnezeu aduceţi-i tot ce vă înconjoară, întreaga furtună. Dacă păstraţi tăcerea vă puteţi odihni în linişte. „Ochiul” ciclonului sau vijeliei, lăsând uraganul să bată în jurul vostru, în timp ce voi vă găsiţi chiar acolo unde se găseşte Dumnezeu, în singurul loc de stabilitate absolută. Dar acest punct de stabilitate absolută nu este un punct unde nu se petrece nimic; e punctul de convergenţă al tuturor tensiunilor în conflict, focarul unde ele se neutralizează, reţinute în mâna puternică a lui Dumnezeu.

Tăcerea autentică e ceva extrem de intens, ea posedă o densitate reală, e cu adevărat vie. Un pasaj din viaţa Părinţilor deşertului, rugând pe unul din ei să spună un cuvânt de zidire, cu prilejul vizitei unui episcop, a refuzat spunând: „Dacă tăcerea mea nu-i vorbeşte, cuvintele mele îi vor fi inutile”. O astfel de tăcere ar trebui să încercăm să cunoaştem, spre ea ar trebui să tindem. Cum putem ajunge?

[…] Acum 20 de ani, puţin timp după hirotonisirea mea, am fost trimis înaintea Crăciunului într-un azil de bătrâne. Una din pensionare – care avea să moară mai târziu în vârstă de 102 ani – a venit la mine după terminarea primei Liturghii pe care o oficiam acolo.

Ea mi-a spus:

– Părinte, doresc să-mi daţi câteva îndrumări cu privire la rugăciune.

Răspunzându-i să se adreseze altor persoane, ea mi-a spus:

– De ani de zile întreb, relativ la aceasta, oameni care au reputaţia că se pricep şi niciodată n-am putut scoate de la ei un răspuns raţional! Aşa că m-am gândit că, întrucât dv. probabil nu ştiţi nimic în această problemă, s-ar putea să-mi daţi răspunsul cel bun.

Era o intrare în subiect care mă încuraja! Aşadar am întrebat-o:

– Care este problema dv.?
– De 14 ani, recit aproape continuu Rugăciunea lui Iisus şi niciodată n-am simţit prezenţa lui Dumnezeu.

Aşa cum am putut i-am exprimat gândul meu:
– Dacă vorbiţi tot timpul, nu-I lăsaţi lui Dumnezeu răgaz să spună un singur cuvânt!
– Ce trebuie să fac?

– Intraţi în camera dv. După micul dejun, puneţi-o în ordine, aşezaţi-vă fotoliul într-o poziţie strategică astfel ca să întoarceţi spatele tuturor ungherelor întunecate, unde bătrânele îşi îndeasă tot ce vor să ascundă; aprindeţi candela în faţa icoanei şi, pentru început luaţi la cunoştinţă de camera dv. Mulţumiţi-vă să staţi, privind în jurul dv. şi încercaţi să vedeţi unde trăiţi: sunt sigur că, dacă n-aţi încetat să vă rugaţi de 14 ani, de mult timp n-aţi privit camera. Luaţi-vă apoi andrelele şi, timp de un sfert de oră, tricotaţi în prezenţa lui Dumnezeu, dar vă interzic să pronunţaţi măcar un cuvânt în rugăciune. Mulţumiţi-vă să tricotaţi şi încercaţi să vă bucuraţi de pacea camerei dv.

Sfatul acesta nu i s-a părut deosebit de duhovnicesc dar i s-a conformat. După câtva timp a venit din nou să mă vadă:

– Ştiţi, merge!
– Ce merge ? Ce se întâmplă ? am întrebat-o curios să cunosc rezultatul sfaturilor mele.
– Am urmat întocmai sfaturile dv. În fiecare zi, după ce m-am sculat, mi-am făcut toaleta, am luat micul dejun, apoi am venit în cameră, m-am asigurat că nimic nu era care să mă neliniştească, apoi m-am instalat în fotoliu, spunându-mi: „Ce minune! Dispun de un sfert de oră în care pot să nu fac nimic, fără să mă mustre conştiinţa!” Am străbătut camera cu privirea şi întâia oară, după ani de zile, mi-am spus: „Doamne, am cu adevărat o cameră frumoasă: una din ferestre dă în grădină; încăperea e de proporţii plăcute, spaţioasă şi am putut să-mi aranjez în ea tot mobilierul strâns de ani de zile”. Mă simţeam complet liniştită, deoarece camera mea era atât de calmă. Se auzea tic-tacul unei pendule dar ea nu tulbura liniştea, dimpotrivă, liniştea era intensificată prin aceasta; după o clipă mi-am adus aminte că trebuia să tricotez înaintea lui Dumnezeu, aşa că mi-am luat andrelele. O conştiinţă din ce în ce mai vie a tăcerii mă pătrundea; auzeam zăngănitul andrelelor când loveau braţul fotoliului, tic-tacul liniştit al pendulei, nimic nu mă preocupa, nu aveam nevoie să mă concentrez; deodată, mi-am dat seama că această tăcere nu era doar o lipsă a zgomotului, ci era substanţă. Nu era absenţa, ci prezenţa a ceva. Era o tăcere densă, plină, care mă cuprindea. Tăcerea din jurul meu, încetul cu încetul, venea în întâmpinarea tăcerii mele interioare.

Ea a terminat cu o observaţie foarte frumoasă pe care aveam s-o întâlnesc mai târziu la Bernanos. Ea a spus: „Deodată am avut conştiinţa că tăcerea aceasta era o prezenţă. În inima acestei tăceri era Cel ce este liniştea, pacea, armonia”.

Ea a mai trăit încă vreo zece ani şi spunea că îi era posibil întotdeauna să găsească tăcerea, când însă era liniştită şi paşnică. Aceasta nu înseamnă că ea încetase să se roage, ci că putea păstra câtva timp această tăcere contemplativă. Când spiritul ei începea să se agite, ea se ruga cu voce tare până când îşi recăpăta pacea; atunci ea se regăsea curând cufundată în tăcere.

Am putea face adesea aceeaşi experienţă dacă, în loc să voim cu orice preţ să facem ceva, ne-am mulţumi să spunem: „Mă găsesc în faţa lui Dumnezeu: ce fericire! Să nu ne mai mişcăm!” Cunoaşteţi desigur, din viaţa preotului din Ars, episodul privind pe bătrânul ţăran care petrecea ore întregi la biserică nemişcat şi fără să facă ceva. La întrebarea preotului: „Ce faci tu, tot acest timp?” el răspunse: „Eu îl privesc şi El mă priveşte!”

Nu putem ajunge la o asemenea rugăciune, decât dacă am putut realiza o anumită calitate a tăcerii. trebuie să începem prin tăcerea buzelor, tăcerea sensibilităţii, tăcerea spiritului, tăcerea corpului. Dar ar fi o greşeală să credem că putem începe cu sfârşitul: tăcerea inimii şi a spiritului.

E necesar să începem prin a pune tăcere buzelor noastre, trupului nostru, deprinzându-ne să rămânem calmi, să ne destindem, să nu cădem în visare sau în delăsare; este necesar să fim – potrivit formulei unuia din sfinţii ruşi – asemenea unei corzi de vioară, acordată astfel încât să dea nota justă, o coardă nici prea întinsă, gata să se rupă, nici prea destinsă şi incapabilă să vibreze. Pornind de aici, este necesar să ne deprindem a asculta tăcerea, a ne menţine într-o pace absolută: atunci vom descoperi poate, şi mai des decât credem, cât de adevărate sunt cuvintele cu care se încheie Apocalipsa:

”Stau la uşă şi bat”.

fragment din ”Şcoala rugăciunii”,  Mitropolitul Antonie de Suroj

Scrisori către Maica Siluana

Despre mine

Dragă MAICA SILUANA

Numele meu e Tudor. De ceva vreme am observat că răspundeți la întrebări, toate acestea datorită tatălui meu care vă apreciază. De ceva vreme am trecut și eu în clasa a-v-a. Cu cât mă avânt mai mult pe drumul vieții, cu atât mă simt mai descurajat. Aș dori să aflu ce se va întâmpla? În fiecare zi aflu că nu am prieteni adevărați, toți pe care îi credeam prieteni mi-au întors spatele! Colegii mei se joacă mult pe calculator, jocuri pe care eu nu le agreez (jocuri violente), iar din această cauză îmi zic că mă port ca o fată. Familia mea m-a învățat altfel: să desenez, să citesc, să mă joc jocuri frumoase, cu jucării care nu sunt violente.

Una dintre problemele cu care mă confrunt zi de zi este problema pe care cam toți copiii o întâmpină în clasele mici: cum să le întorci spatele (să-i ignori pe cei răi, care te lovesc, vorbesc urât cu tine și te batjocoresc).

O întrebare cara mă pune de mult timp pe gânduri este: Cum să reușesc să nu mai îmi supăr părinții?

Iar o întrebare la care nu am reușit să-mi răspund e: DE CE FACE RELE OMUL, ȘTIIND CĂ NU E BINE?

Gânduri bune și multă sănătate!

Cu drag, Tudor

Dragul meu Tudor,

Mulțumesc mult pentru mesajul tău. Mulțumesc lui Dumnezeu și părinților tăi că ai putut să te menții curat într-o lume din ce în ce mai murdară și mai decăzută. Mulțumește și tu lui Dumnezeu și să nu te mândrești. Toți cei care au căzut sunt victime aproape nevinovate ale stricăciunii.

Da, ai dreptate să suferi și chiar uneori să te simți descurajat pentru că e greu pentru un suflețel de copil să fie altfel decât ceilalți, dar să știi că e mult mai greu, de-a dreptul distructiv, să fii ca ceilalți. Ei nu-ți pot fi prieteni, dar știi, tu poți să fii prietenos cu ei, să te rogi în gând pentru ei, să apreciezi lucrurile frumoase pe care le fac sau le spun, dar mai ales să cauți prieteni printre cei puțini, dar sigur există, care se aseamănă cu tine.

Ca să-ți fie mai ușor în clasă, încearcă să te rogi în fiecare zi pentru fiecare coleg și colegă din clasa ta. Când cineva te jignește sau te agresează, roagă-te pentru el în gând, binecuvintează-l, dar, la nevoie, ripostează cu fermitate. Dacă te vei ruga pentru cei răi și te vei gândi cu milă la ei, că sunt victime ale duhurilor întunecate, vei dobândi o milă și o înțelegere care te va ajuta și pe tine, dar îi va îmbuna și pe ei. Dacă îi judecăm, ei devin și mai răi.

Cât privește întrebarea: cum să nu îți mai superi părinții, te asigur că nu există un răspuns valabil. Imposibil să nu producem supărări celor de lângă noi, și mai ales când ești încă un copil. Dar poți să faci progrese și în acest sens dacă înveți din fiecare greșeală, dacă spui: Aha, asta îi supără pe părinții mei, Doamne, ajută-mă să nu mai fac!

Și ultima ta întrebare, de ce face omul rele știind că nu e bine ? Pentru că e bolnav. Omul e bolnav, Copilul meu drag! Când s-a despărțit de Dumnezeu prin călcarea poruncii, omul s-a îmbolnăvit fiind parazitat de duhurile răutății. Tocmai pentru că suntem atât de bolnavi s-a făcut Dumnezeu-Fiul om. El ne dă puterea, prin Sfânta Lui Biserică, prin Sfintele Lui Taine, să nu mai facem răul sugerat de cel rău, de parcă noi l-am dori. Viața noastră, Copile drag, este o școală în care avem șansa de a învăța direct de la Dumnezeu cum să fim buni. Și tot ce ni se întâmplă, de exemplu ce ți se întâmplă ție la școală, sunt lecții, ocazii în care să facem ceea ce ne dă Dumnezeu puterea să facem. Te rog să faci probă începând chiar de mâine: când simți un impuls de răutate, de invidie, de mânie, de supărare, ceva rău, arată-te lui Dumnezeu și zi: Doamne, scapă-mă, vindecă-mă, învață-mă acum să fiu bun! Iar ca să ai putere să faci asta, spovedește-te și împărtășește-te cât mai des.

Te îmbrățișez cu mult drag și Îl rog pe Domnul să te binecuvinteze!

Maica Siluana

Divorț cu copil mic

Bună ziua.

Vă rog din suflet să mă ajutați. Eu cu soțul nu ne-am mai înțeles din cauza mamei lui. Și el a ales-o pe ea. Eu am rămas cu pruncul meu încă de la doua săptămâni. Am divorțat de el. El ne-a abandonat, a mers la distracții și nu i-a păsat efectiv de noi. Aș dori din suflet să îl iert, dar nu pot.

Vă rog din suflet să îmi spuneți ce să fac pe viitor sa fiu mai liniștită. El acum se poartă frumos cu noi, când vine în vizită la copil. Credeți că și-a dat seama ce a greșit?

Simona

Draga mea Simona,

E firesc să-ți fie greu să ierți în astfel de situații. Nici nu poți. Noi, oamenii, nu putem ierta. Mai uităm, mai scuzăm, mai trecem cu vederea, dar nu iertăm pentru că nu este omenește posibil. De aceea S-a făcut Dumnezeu-Fiul Om, ca să ne dea puterea Lui dumnezeiască să iertăm. Așa că cere de la Domnul această putere și învață s-o folosești. În acest sens de mare ajutor îți va fi să lucrezi seminarul „Să ne vindecăm iertând” pe care îl găsești la noi pe Site.

Apoi, acum e important să-l binecuvântezi cât mai des în gând (Doamne, binecuvântează pe tatăl copilului meu X) și să nu-l judeci niciodată în fața cuiva. Gândul rău se revarsă și peste voi. Să-ți înveți copilul să-l iubească. Va fi greu, dar Domnul te va ajuta.

Nu e imposibil să-și fi dat seama că a greșit, dar nu cred că-i va fi ușor să recunoască asta. Bărbații dependenți emoțional de mamele lor sunt foarte vulnerabili, dar și foarte orgolioși din cauza disprețului ascuns de sine. Încearcă să o binecuvântezi și pe mama lui și să o ierți fără să faci însă compromisuri.

Să fii aproape de Domnul, să te spovedești des, să vă împărtășiți și tu și copilul, să te păzești de păcat și vei cunoaște bucuria sfântă care vine din mila Domnului!

Fii binecuvântată!

Maica Siluana

Cine vrea Dumnezeu să fiu?

Sărut mâna, maică!

Am o problemă care mă frământă foarte tare… Oricât de tare avansez pe calea cunoașterii și apropierii de Dumnezeu, există un punct în care mă împotmolesc. Vreau să Îl las pe Dumnezeu în viața mea, însă nu total, ci cu o limită. Ceva mă împiedică să Îl las să se apropie mai tare. Acel ceva este teama că dacă o să fac asta, personalitatea mea se va anula. Mi se pare că, pentru a fi pe placul lui Dumnezeu, trebuie să mă izolez de lume, să îmi petrec toată ziua în biserică, în rugăciune, făcând metanii, că trebuie să renunț la absolut toate lucrurile care îmi fac plăcere și să mă ascund sub un batic și o fustă lungă în care încap de 2 ori…

La nivel rațional, sunt conștientă că nu e corectă această gândire… Însă în mod subconștient, acțiunile mele sunt ghidate de aceasta.. Nu cred nici în gândirea opusă, aceea că, oricum aș fi și orice aș face, Dumnezeu mă iubește și mă acceptă.

Apelez la dumneavoastră cu nădejdea că mă veți lumina care este calea echilibrată de abordare a acestei probleme…

Vă mulțumesc!

Dumnezeu să vă binecuvinteze!

Euphrasie

Dragă Euphrasie,

Dumnezeu vrea să fii tu, tu însăți. Tu, așa cum, fără să-ți dai seama, dorești să fii în adâncul inimii tale. Și, din câte văd din mesajul tău, îmi dau seama că ai pornit binișor pe cale. Doar că mai ai nevoie de câteva dumiriri. Voi încerca, cu mila lui Dumnezeu, să te ajut.

În primul rând, lasă-L pe Dumnezeu să vină total în viața ta, dar renunță la a înțelege prin acest „total” ceea ce îți spune mintea ta. Eu înțeleg prin „total” chemarea Lui și arătarea noastră pornind de unde suntem: îmbrăcată sau dezbrăcată, oricum ai fi, arată-te Lui și roagă-te: Doamne, vino în viața mea! Simți bucurie: cheamă-L în bucuria ta. Simți tristețe: cheamă-L în tristețea ta. Ai sentimente și gânduri rele? Cheamă-L să te vindece, să te scape. Primește-L cum ni se arată El în Sfânta Biserică: primește harul sfintelor taine: sfânta spovedanie și împărtășanie. Desigur, aici personalitatea ta va suferi niște modificări, dar o vei face cu bucurie și cu dragoste pentru că vei simți iubirea Lui care e cu totul alta decât cea pe care ți-o imaginezi acum. Sigur, o să faci și niște metanii, dar la fel de important este să-L chemi și când dansezi: s-o faci în fața Lui, cu bucurie și recunoștință că ai picioare, că ai cu cine să dansezi.

Ai dreptate, subconștientul acesta ne dictează acțiunile, comportamentul și acolo zace încă multă dragoste pentru păcat, pentru dulceața păcatului. De aceea e important să-L chemăm pe Dumnezeu și în acest adânc al nostru, să-I arătăm ascunzișurile noastre cu rugăciunea să ne curețe doar de ce este rău. Și nu uita că Duhul Sânt ne învață să ne rugăm mulțumind pentru bunătățile pământești. Aceste bunătăți vor fi mai multe și mai bune pe măsură ce te apropii de Dumnezeu. Da, vor fi și lucruri dureroase, necazuri, dar fără Dumnezeu lipsesc astea din viața noastră? Doar că fără El necazurile ne conduc în mocirla deznădejdii și a ratării, pe când cu Domnul, duc la tot mai multă bucurie.

Și încă ceva: personalitatea pe care o ai nu ești tu. Personalitatea noastră este o construcție a creierului, a psihismului nostru, făcută la cererea celor din jur. Această personalitate este o adevărată pușcărie a persoanei care suntem. Așa că, îndrăznește să îți dorești să ieși din închisoare, dar te rog s-o faci cu delicatețe, cu pași mici și cu îndrumarea unui părinte duhovnic.

Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana

sursa: Maica Siluana vă răspunde, Centrul de formare și consiliere Sf. Arhangheli Mihail și Gavril

Doamna Aspazia Oţel Petrescu: „Dumnezeu poate să întoarca orice rău în bine ”

Doamna Aspazia este omul care nu învață din cuvintele altora, ci din experiența  propriei vieți. Şi poate de aceea cuvântul său are o asemenea putere, o asemenea luciditate. Domnia sa este unul dintre ultimii supraviețuitori ai unei generații de mărturisitori pentru rugăciunile cărora am ieşit din comunism. Avem însă multă nevoie ca Domnul să ridice astfel de oameni şi pentru zilele noastre ca să ne putem elibera de fantasmele noului totalitarism numit divertisment, corectitudine politică şi consumism. Oare mai este nevoie de un nou război, de o nouă prigoană pentru ca să înțelegem şi să le urmăm celor care au trecut prin iadul lagărului comunist? (M.C.)

– Doamnă Aspazia, ați suferit foarte mult în temnițele comuniste. Care este rolul suferinței pentru  mântuire?

– A fost esențial. Am învățat în închisoare că suferința, de fapt, este o treaptă de iubire a bunului Dumnezeu. Suferința nu este o pedeapsă – suferința este o cale de catharsis, de purificare. Suferința ne curăță de ceva ce noi am greşit. În momentul în care înțelegi lucrul ăsta şi îți însuşeşti suferința ca atare, dintr-odată ea devine suportabilă. Suferința înseamnă durere; durerea nu dispare – frigul rămâne frig, foamea foame, teroarea teroare, batjocura batjocură, şi aşa mai departe –, dar devine teribil de suportabilă, pentru că simți într-adevăr binecuvântarea Domnului în suportarea acestei suferințe, te înfrățeşte cu  suferința Mântuitorului Iisus, Care S-a întins pe cruce pentru mântuirea sufletelor noastre. Te simți cumva părtaş la povara pe care Mântuitorul o duce în fața Tatălui Ceresc pentru întreaga lume, şi pentru tine. Eşti cumva părtaş la marea suferință a Mântuitorului, deci suferința capătă un sens transcendental, mistic, tainic.

Nu pot să vă spun cu câtă uşurință poți să suporți, oricât de mare ar fi povara încercării care ți se dă. Părintele Dimitrie Bejan a găsit cea mai potrivită metaforă pentru această trăire, pentru acest fel de a trăi suferința; el a vorbit despre „bucuriile suferinței”. Ar părea să fie un paradox, dar nu este. În momentul în care conştientizezi care este sensul suferinței – că din mare iubire Dumnezeu ți-o dă ca să te ajute să recuperezi ceea ce ai stricat din armonia Planului divin –, nu se poate descrie bucuria aceasta. Noi dârdâiam de frig, dar eram fericite. Această suferință era cumva eliberatoare, ne dădea o demnitate, o noblețe, o trăire mistică.

„A trăi suferința ca o bucurie şi ca o înnobilare…”

– Este foarte interesant ce spuneți, dar este foarte greu de înțeles pentru cei care nu au trecut prin astfel de experiențe…

– Nu ştiu, cred că experiența aceasta, de fapt, ne este dată tuturor, pentru că noi traversăm această „vale a plângerii”, care este, de fapt, o trecere între două momente importante, între două vremi, cum ne-am exprima în termeni teologici: vremea naşterii şi vremea morții. În acest interval de timp noi trecem printr-o serie întreagă de încercări, nu neapărat ca o cale de purificare, ci ne mai sunt date încercările şi ca temă de rezolvat, ca teză de iubire. Sunt teste de iubire, pe care noi trebuie să le trecem.

Oamenii, din păcate, nu conştientizează lucrul acesta, dar a trăi suferința ca o bucurie şi ca o înnobilare, ca o noblețe, este la îndemâna oricui. Dar noi nu conştientizăm lucrul ăsta, avem inima împietrită, am pierdut această sensibilitate. Sunt foarte multe căile de a pierde un dar divin. Motivul cel mai la îndemână este indiferența noastră: nu suntem conştienți cine suntem, de unde venim, unde mergem, care e menirea noastră, preocupările noastre sunt foarte limitate. Din păcate, Psalmul 38 este valabil pentru foarte multă lume: ducem o viață instinctuală, pierdem duhul trăirii, duhovnicia, trăim ca animalele, instinctual – ne sculăm, ne culcăm, bem, mâncăm, ne bucurăm…

„Eu îți dau ceea ce tu alegi”

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră dragostea în perspectiva vieții pe care ați avut-o până acum?

– Din păcate, viața mea este absolut identică cu viața oricăruia dintre noi: o viață plină de rătăciri. Poate, cu timpul, am încercat să devin mai conştientă, mai lucidă, dar piedici am avut cât lumea.

Bunicile noastre aveau dreptate când ne spuneau într-un fel metaforic, ca noi, copiii, să înțelegem, că noi suntem între doi îngeri: unul alb şi unul negru; ăla alb stă pe umărul drept şi ăla negru stă pe umărul stâng, şi ascultăm când de unul, când de celălalt. Aşa este, de fapt, viața noastră, dacă ne gândim bine: e foarte puțină luciditate şi conştiință şi trăire în cunoştință de cauză, ca să zic aşa. De cele mai multe ori, suntem victimele impulsurilor. Avem un impuls bun, cineva ne impinge şi facem un lucru bun; sau avem un impuls rău, cineva ne împinge şi facem un lucru rău.

Sfântul Apostol Pavel exprimă foarte clar lucrul ăsta: „Doamne, fac răul pe care îl urăsc din toată inima şi nu-l voiesc, şi nu fac binele pe care îl doresc” cf. Romani 7:19 – din cauză că ascultăm de aceste impulsuri care ne vin de la cele două duhuri, cel bun şi cel rău, şi noi suntem incapabili să deosebim între ele. Părintele Cleopa spunea că trebuie foarte multă subțirime de trăire, de afectivitate pentru bunul Dumnezeu ca să ne dăm seama de câte ori este lângă noi şi de câte ori Îl respingem, cum spunea Părintele Arsenie Boca, prin micimile noastre. Nu ne dăm seama cât de mult ne iubeşte, cât de mult este lângă noi, cât de mult Îl îndepărtăm şi cât de des alegem – în virtutea  liberului-arbitru, care este cel mai mare dar cu care bunul Dumnezeu ne-a înzestrat omenescul nostru –, alegem întotdeauna pe cel rău. Or Dumnezeu i-a zis omului, din momentul Creației i-a zis: „Tu alegi, tu numeşti. Alegi binele, vei avea bine; alegi răul, vei avea rău. Eu îți dau ceea ce tu alegi”.

„Duplicitatea e mai periculoasă decât păcatul în sine”

– Ați vorbit mai devreme despre bucuriile suferinței. După ce ați ieşit din închisoare, vi s-a mai întâmplat  să trăiți bucurii asemănătoare cu cele din închisoare?

– În momentul în care am ieşit în lume, în mulțime, toată bogăția care am acumulat-o noi acolo s-a diluat. Am intrat în duhul lumii. Noi nu ne-am dat seama acolo că, prin trăirea noastră, prin conştientizările la care am ajuns treptat, noi am transformat celulele noastre în chilii. Asceza ne era impusă, e adevărat, dar noi am acceptat-o. Viața aceasta severă, de asceză impusă, dar pe care noi am acceptat-o cu bucurie şi cu putere de iertare, ne-a dat o zestre sufletească pe care, ajunşi din nou în lume, am pierdut-o, s-a diluat. Asta a făcut posibil ca să fie mulți dintre bărbați, de pildă, care să zică: „Mi-e dor de Aiud”. Cum poate să îți fie dor de infern? Pentru că ceea ce ne-a oferit nouă comunismul era infernul cel mai tipic, ca să zic aşa. Dar era adevărat: era o zestre duhovnicească pe care noi am agonisit-o acolo, şi care s-a păstrat tocmai datorită acestui contact permanent cu nevoia de-a fi lângă Domnul, cu dorul pe care-l aveai întotdeauna – tot felul de doruri, pentru că erau şi lumeşti, şi duhovniceşti; erau de toate, dar erau doruri şi erau satisfăcute numai de prezența bunului Dumnezeu. Toate lucrurile acestea, în viața lumească, s-au risipit.

Ceea ce am păstrat, însă, pentru ce am avut noi o permanentă recunoştință că Dumnezeu ne-a dat o asemenea încercare şi posibilitatea unei asemenea trăiri şi a unei asemenea descoperiri, ca să zic aşa, este că noi arătam, totuşi, diferiți față de cei de afară. De ce? Noi nu am dus o viață ambiguă, noi nu am zis precum cei de afară: „Zicem ca ei, facem ca noi”, dar facem mai puțin ca noi – deci o viață duplicitară. Noi am fost scutiți de duplicitate, şi asta a fost cel mai mare câştig pe care l-am avut noi din viața în închisoare.

Am primit atunci cu foarte multă luciditate una din caracteristicile pe care le are lucrarea bunului Dumnezeu. El singur, bunul Dumnezeu, este Cel care poate să întoarcă orice rău în bine. Singurul lucru pe care Îl cere de la noi este ca să cerem lucrul ăsta, să fim conştienți că avem nevoie de el şi să îl cerem. Afară, contactul acesta permanent – „Doamne, învață-mă îndreptările Tale! Doamne, înțelepțeşte-mă cu îndreptările Tale! Doamne, luminează- mă cu îndreptările Tale!”, – lucrul acesta a dispărut. Dar am păstrat toți o imensă recunoştință că, cel puțin acolo, în închisoare, toate lucrurile pe care le-am trăit acolo au fost plata, recompensa în faptul că noi nu am fost persoane duplicitare.

Să ştiți că duplicitatea e mai periculoasă decât păcatul în sine. Păcatul în sine este evident, conştiința îți arată clar, te mustră, ceva nu ai făcut bine. Duplicitarul se împacă cu păcatul – e cea mai urâtă viclenie din câte foloseşte diavolul pe spinarea bietului om.

 „Nu înțelegem că noi trăim unii prin alții”

 – Aveați şi alte idealuri, se făcea altă educație atunci. Ați putea face o comparație între modul cum se făcea educație pe vremea dumneavoastră şi modul cum se face educație astăzi?

– Noi am avut o oarecare pregătire, noi chiar am cerut ca pentru învierea neamului românesc să depunem o jertfă. Şi Dumnezeu ne-a chemat la jertfă; ne-a ascultat, ne-a chemat, ne-a zis: „Ați făcut această făgăduință, aveți această disponibilitate – iată, Eu vă chem la jertfă”. Deci am avut o oarecare pregătire.

Dar pregătirea adevărată, profund creştină, mult mai aproape de ceea ce înseamnă trăirea, am căpătat-o în închisoare. Ea a fost şcoala noastră, pentru că creştinismul nu este concept, nu este principiu, nu este conferință; este trăire, este fapta cea bună pe care trebuie să o faci la fiecare pas şi să eviți fapta cea rea. Sensul duhovnicesc, mistic al creştinismului noi l-am căpătat în închisoare.

– Mi-ați spus că părinții v-au susținut în drumul pe care l-ați ales. Ne puteți detalia?

– În închisoare, datorită lui Radu Gyr, am avut o revelație, pentru care îi sunt recunoscătoare şi care a fost pentru mine un miracol repetat de două ori – confirmat în viața de libertate. Prin poezia lui, „Scrisoarea tatii”, eu am realizat ce se întâmplă cu părinții noştri. Noi suntem chemați la jertfă. Mai mult sau mai puțin, ne pregătim să răspundem acestei chemări, dar ce se întâmplă cu cei care ne iubesc pe noi nu ne gândim.

Într-o zi, eu eram foarte marcată în ziua aceea de un dor nespus de mama. Aş fi vrut să am posibilitatea măcar o clipă, o frântură de secundă să văd unde este, ce face ea, ce gândeşte ea, ce simte ea. Şi în clipa aceea, în mod cu totul miraculos am primit în închisoare, prin Morse, am primit „Scrisoarea tatii”. Când am ajuns la strofa care spune: „Aprind o lumânare la iconostas, / Cad lacrimile tale din lumânare” – strofa aceasta arată cât de prezentă era pentru tată suferința copilului şi cum el mergea pas cu pas pe urma acestei suferințe, el spune: „Mănânc: eşti în lingura mea. Fac un pas, / Şchioapeți alături, în fiare. / Aprind o lumânare la iconostas, / Cad lacrimile tale din lumânare” – atunci s-a deschis dintr-odată o „fereastră” şi am văzut-o pe mama într-un colț de biserică, cu o lumânare aprinsă, rugându-se şi plângându-mi destinul. Atunci am realizat că mama duce acelaşi surghiun – în alt fel, bineînțeles, dar ca intensitate era acelaşi surghiun pe care îl duceam eu – şi am realizat că jertfa mea, de fapt, a implicat şi jertfa celor care mă iubeau şi că, de fapt, noi, oamenii, nu înțelegem că noi trăim unii prin alții, unii cu alții. Cuvântul cel mare care spune că orice om care se înalță pe sine înalță omenirea este adevărat. Noi, prin omenescul nostru, suntem împreună – ca să mă exprim cu o expresie caragialeană, com-pătimim împreună.

Atunci am înțeles cât de mult suferă mama mea şi am înțeles că noi nu suntem de capul nostru, formăm un tot. Aproapele nu este o noțiune, nu este un cuvânt – este o realitate. Întotdeauna, tot ceea ce facem noi influențează şi proximitatea noastră.

„Asta este pregătirea pe care mi-au dat-o părinții…”

 – Cum erau părinții dumneavoastră? Ce ați învățat şi ce apreciați cel mai mult la dânşii?

Erau învățătorii timpului aceluia, erau învățători pe care scriitorii români i-au numit „apostoli ai neamului”. Ei se străduiau să dea copiilor educația cea bună, să îi învețe că aparțin unui neam, că au o patrie şi că au un Crez, o credință, o Biserică, un Stăpân al sufletelor lor, pe Care trebuie să Îl respecte şi ale Cărui legi trebuie respectate. Asta este pregătirea pe care mi-au dat-o părinții – şi pe care o dădeau absolut tuturor copiilor, nu au făcut deosebire între mine şi ceilalți copii. Ce a dăruit tuturor copiilor mama mea, mi-a dăruit şi mie ca educație. A contat foarte mult.

Tata ne vorbea mai puțin. Nici mama nu era foarte vorbăreață, dar ne-a pus la îndemână întotdeauna cărțile, poveştile, tot ce ține de instrucție, de educație, ne-a pus la îndemână exact ce era potrivit vârstei noastre. Nu vă pot spune cât de mare însemnătate are lucrul ăsta. Mi-am dat seama încă înainte de închisoare de lucrul ăsta. De pildă, a însemnat enorm pentru mine să îl citesc pe Edmondo de Amicis în „Cuore” al lui exact la vârsta la care trebuia să îl citesc. Mi-am dat seama când am ajuns la facultate şi, fiindcă făceam Limba Română, a trebuit să fac doi ani de limbi romanice înrudite cu noi. Am făcut italiană şi am avut în studio „Cuore”. A trebuit să predau la ora de pedagogie Edmondo de Amicis şi mi-am dat seama cum a fost percepția mea de copil la „Cuore, inimă de copil” şi cum era acum, când eram matură. Este esențial ca copilul să citească toată lectura capitală pentru educația lui exact la timpul potrivit. Ei, asta au făcut părinții pentru mine, mi-au pus întotdeauna la îndemână poezioara, povestioara, romanul care trebuia, la vârsta potrivită.

„Sunt sigură că Dumnezeu ne va da o cale de curățire

 – Mulți ne atrag atenția că riscăm să ne pierdem ca neam. Cine şi ce credeți că ne poate salva?

– Suntem la o treaptă atât de jos de cădere în abisul apostaziei, încât numai bunul Dumnezeu ne poate salva la ora actuală. Sunt sigură că va interveni, ne va da o cale de catharsis, cum zic grecii, de purificare, care va fi dură. Sunt convinsă de lucrul ăsta, dar va trebui să o primim şi va trebui să fim vrednici de mila şi îndurarea bunului Dumnezeu. Altfel, vom duce o viață bună, dar animalică, crotaliați ca nişte animale…

Ar trebui să fim mult mai lucizi, să conştientizăm de ce am primit acea palmă de la Domnul. Dar Mântuitorul a prevăzut că aşa o să fie, a zis că vor veni vremurile cele negre când oamenii vor benchetui şi vor petrece, şi habar nu vor avea ce e de capul lor, ce se petrece cu ei.

– Cât de important este să ne rugăm unul pentru altul, dar şi pentru neam?

– Tocmai ce spuneam că noi nu suntem de unii singuri, deşi vremurile pe care le trăim ne pun sarcina responsabilității fiecărui individ în parte. Fiecare va trebui singur să hotărâm – dar toată umanitatea, toată omenirea suntem un unicat. E ca şi un trup omenesc: dacă tai un deget, suferă tot corpul. Aşa suntem şi noi. Trebuie să ne iubim unii pe alții, să ne suportăm unii pe alții, să ne ajutăm în depăşirea limitelor. Nu suntem singuri, nu trăim de capul nostru, suntem dependenți unii de ceilalți, fiecare cădere a noastră înseamnă căderea omenescului şi fiecare ridicare a noastră înseamnă o înălțare a omenirii în sfere înalte, superioare, demne de denumirea de Om.

Am pierdut foarte multe din torțele de care ar fi trebuit să ne ținem ca să fim toți pentru unul şi unul pentru toți. Formula asta, la ora actuală, pare găunoasă şi pare iluzorie, dar ea este adevărată – şi faptul că a fost părăsită va fi plătit scump de omenire.

„Să facem pocăință pentru întregul neam”

– Vă rugați pentru neamul nostru?

– O, da, mă rog tot timpul, mă rog pentru toți oamenii, dar în primul rând pentru neamul nostru. În special la Sfânta Euharistie, eu zic aşa: „Iisuse bunule, Dumnezeul meu şi Răscumpărătorul meu, Îți mulțumesc pentru tot binele pe care mi l-ai dăruit ca neam şi ca om, ca persoană”. Pe urmă zic: „Iartă-mi neamul, iartă-mi patria, iartă-mi poporul din care fac parte şi iartă-mă şi pe mine împreună cu ei, că împreună am greşit, împreună Te-am supărat, împreună nu Ţi-am înțeles iubirea”. Întotdeauna mă rog. La rugăciunile dimineții, când se fac pomenirile, eu zic întotdeauna pentru neamul meu: „Pomeneşte, Doamne, pe cei ce Te cunosc, pe cei ce Te iubesc, pe cei ce au o mai mare nevoie de îndurarea Ta, şi pe cei pentru care nu se roagă nimeni”. Fiecare dintre noi avem această datorie, să facem pocăință pentru întregul neam.

Nu vă pot spune cât S-ar bucura Mântuitorul să primească un mănunchi din ce în ce mai bogat de astfel de  rugăciuni! Noi cerem şi cerem şi cerem, nu ne mai săturăm să tot cerem, dar nu dăm această rugăciune a unuia pentru toți. Noi nu ne gândim în colectivitate, ca să folosesc un termen laic – noi ne separăm singuri într-un egoism sau, în cel mai bun caz, într-un egocentrism foarte dăunător.

– Ați spus odată că ați constatat că este multă dezbinare între noi. De ce credeți că s-a ajuns aici şi ce putem face pentru a fi mai uniți, pentru a avea mai multă dragoste pentru noi?

– Pentru că, într-adevăr, cea mai mare viclenie a acelui rău este să ne facă să credem că el nu există. El există, el se amestecă şi ne trimite întotdeauna prin îngerul negru impulsurile rele. Noi trebuie să învățăm să ne apărăm de el, şi apărarea cea mai bună este rugăciunea perpetuă. Sfântul Pavel, în scrisorile lui către credincioşi, spune lucrul acesta: „Neîncetat să vă rugați” 1 Thessaloniceni 5:17. Ca să fim ocrotiți, pentru asta e suficient să spunem „Tatăl nostru”, că spunem noi acolo: „Nu ne lăsa să cădem în ispită, izbăveşte-ne de cel rău”.

– Acum, la final, împărtăşiți-ne un gând pentru tinerii de azi, mai ales în ceea ce priveşte adevărata dragoste la care sunt chemați.

– Cea mai puternică dovadă de dragoste este dragostea atât față de Dumnezeu, cât şi față de aproapele şi față de mine însumi, pentru că şi eu sunt o măsură de iubire, că Dumnezeu a zis: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuți” Matei 22:39 – nici mai puțin, dar nici mai mult, deci ne-a dat o măsură de iubire. Noi putem sluji această iubire întreită față de Domnul, față de noi şi față de aproapele nostru prin rugăciune şi post.

– Să ne ajute Dumnezeu să mergem pe calea cea dreaptă, să fim unii pentru alții, toți pentru unul şi unul pentru toți, cum ați spus!

– Aşa este, da, facem parte dintr-un univers întreg, nu suntem de capul nostru. Tot ce greşim, nu greşim numai în detrimentul nostru, ci în detrimentul tuturor acelora de care suntem legați prin canale de iubire.

Domnul să fie cu noi, cu toți. Amin!

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 96/Ianuarie 2017

…ai nevoie să-L aduci pe Domnul în viața ta cea reală, concretă, de fiecare clipă!

Apoi, și e foarte important, ai nevoie să-L aduci pe Domnul în viața ta cea reală, concretă, de fiecare clipă! Pentru asta, când te gândești la Domnul să nu „faci abstracție” nici de ceea ce faci, nici de ce simți în acel moment. Să nu fugi din realitatea pe care o trăiești, chiar dacă nu este sau nu pare bună din perspectiva dorului tău de Dumnezeu! Să-L chemi pe Domnul în tine, în cel ce ești în acea clipă! Altfel, între tine și El se va așeza bariera gândurilor tale referitoare la cum „ar trebui să fii ca să vină Domnul”!
Vezi tu, Om drag, în tine e un dor mare care se lovește de neputința ta de a manifesta în relațiile tale ceea ce trăiești în adâncul și în dorul tău! Așa suntem toți oamenii înainte de a îndrăzni să lucrăm cu harul lui Dumnezeu porunca pocăinței.
Când conștientizezi că nu poți trăi așa cum tânjește dorul tău de Domnul, ce simți?
Dacă te vei culpabiliza, vei căuta „explicații”, scuze, sau soluții „în afara ta” și vei deznădăjdui! Ca să nu cazi în deznădejde e nevoie doar să accepți că nu poți! Când vei conștientiza profund că nu poți să faci ceea ce dorești mai bun și mai înalt în adâncul tău, vei simți o mare durere. Să nu fugi de ea, să o trăiești, pentru că ea, această durere, este începutul pocăinței. Atunci vei striga la Domnul că nu poți și că El poate și să te ajute! Să vină la tine și să facă El ce nu poți tu, după cum a făgăduit!
Așadar, să fii cât mai atent la cele pe care le faci și le trăiești când te silești să asculți de poruncile Domnului și să accepți durerea de a nu putea să le faci după cum ți-ai dori și să ceri, atunci, în acel moment dureros, ajutor de la Domnul „ținând mintea în iad”, adică fiind mereu conștient de durerea pe care o simți din cauza acestei neputințe! Acestă durere e ceea ce numesc Părinții „străpungerea inimii” și calea bucuriei în Domnul!

Maica Siluana