Conferința IPS Ierotheos Vlachos: „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală” (text, video). „Lumea de astăzi are nevoie de creștini insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi niște creștini secularizați”

 

 

Conferința IPS Ierotheos Vlachos, „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală” (prima parte: Cuvântul Mitropolitului)

Viața duhovnicească este viața Duhului Sfânt care este legată de viața creștină. Viața creștină este unirea și comuniunea noastră cu Hristos. Viața duhovnicească înseamnă să simtă cineva în lăuntrul său lucrarea Duhului Sfânt. Aceste lucruri nu diferă între ele. Hristos este Cel care trimite pe Duhul Sfânt în inimile noastre, iar Duhul Sfânt îl plăsmuiește pe Hristos în lăuntrul nostru.
Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre botezul apei și botezul Duhului Sfânt. Botezul apei este cel pe care l-am primit la o vârstă frageda, atunci când nu puteam conștientiza lucrul acesta, iar botezul Duhului Sfânt este lucrarea Duhului Sfânt pe care începem să o simțim prin pocăință.

Mitropolitul Pavel Boulos Yazigi de Alep

Ce înseamnă epoca contemporană? Este mediul în care trăim noi, toți. Cum este acest mediu în care trăiesc teologii contemporani? Este un mediu dificil și tragic. In Orientul Mijlociu creștinii ortodocși suferă războiul și prigoanele.Am petrecut 3 ani în Liban și în Siria, și mai cu seamă în 1998, când avea loc războiul civil în Liban. Am fost de multe ori în Damasc și în Alep, care astazii este într-o situație foarte grea. Am legat foarte multe prietenii duhovnicești cu creștinii de acolo. Un prieten de al meu este Mitropolitul de Alep care a fost răpit. Si cunosc condițiile în care trăiesc acești creștini ortodocși. Ei nu știu dacă se mai pot trezi a doua zi, dacă mai ajung să se culce din nou seara. In Africa creștinii suferă din pricina războiului, a foametei si a vrăjitoriei. Iar în Apus creștinii suferă din cauza secularizării. Dacă m-ați întreba care dintre acestea sunt ispitele cele mai periculoase, aș spune că cele din Apus, adică secularizarea.Ce înseamnă secularizare? Secularizare înseamnă să trăiască cineva după duhul lumesc iar nu după Duhul lui Dumnezeu, să se adapteze cineva legilor lumii și să uite poruncile lui Dumnezeu, să aibă doar botezul apei și să nu aibă știință de botezul Duhului Sfânt.

Insă, oare, aceste greutăți ale creștinului ortodox sunt doar ale creștinilor de astăzi? Ne place să ne victimizam, că suferim și ne chinuim în epoca noastră, însă fiecare epocă are propriile probleme. Totdeauna creștinii ortodocși au întâmpinat probleme și greutăți. In toate epocile creștinii ortodocși au suferit ispite și presiuni. Nu este un fenomen nou acesta – noi crezând că suferim în mod diferit de alții. Si voi da câteva exemple pentru a susține ceea ce spun. Să citim Sfânta Scriptură ca să vedem cum trăiau primii creștini. Aveau multe probleme, prigoane, dar aveau insuflare și trăiau cu botezul Duhului.
Noi, episcopii, spunem despre noi că suntem urmași ai Apostolilor, și acest lucru este adevărat. Dar, cum trăiau Sfinții Apostoli? Prin ce ispite și încercări treceau? Uităm faptul că toți Apostolii au suferit mucenicie, în afară de Evanghelistul Ioan, pentru că el a trăit moartea lui Hristos, fiind de față pe Golgota. Toți Apostolii au trăit martiriul și și-au sfârșit viața prin mucenicie. Au fost decapitați cei mai mulți. Se simțeau nefericiți? Se plângeau? Deloc! Erau cei mai fericiți oameni!
Citim epistolele Sf. Ap. Pavel. Patru, din cele 14 epistole care s-au păstrat, se numesc epistolele captivității. Sunt epistolele către Filipeni, către Efeseni, către Coloseni, către Filimon. Sfântul Apostol Pavel era în închisoare când a scris aceste epistole. Citim Epistola către Filipeni. Este acolo imnul Bucuriei. Nu al lui Beethoven, ci al Apostolului Pavel. In continuu vorbește despre bucurie. „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă(Filipeni, 4, 4). Nicăieri nu simte amărăciune, nu pomenește de clipele grele din închisoare. Citim cele două Epistole către Efeseni și către Coloseni. Sunt două Epistole în care se vorbește despre Taina Bisericii și despre cum trebuie să trăiască creștinii în lume. In Epistola către Efeseni adesea face referire la Biserică ca Trupul Slăvit al lui Hristos, iar în Epistola către Coloseni se referă adesea la Hristos, Care este capul Bisericii. Peste tot exprimă bucuria și Il slăvește pe Dumnezeu că este mădular al Bisericii. El însuși a urcat până la al treilea cer, și a auzit cuvinte pe care nu poate omul să le exprime, dar spune: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14). Nici pentru că era un iudeu de seamă care a studiat în preajma lui Gamaliel, nici pentru faptul că era cetățean roman, nici pentru faptul că era Apostol, și nici pentru că a avut marea experiență de a se sui până la al treilea cer!Insă el se lauda prin crucea lui Hristos, pentru prigoane, necazuri, moarte. In Filipi, in Macedonia, a fost arestat și l-au băgat la pușcărie. Vă puteți imagina ce însemnau închisorile în epoca respectivă?! Toți adunați grămadă, cu criminalii, fără toalete. Iar la miezul nopții, Apostolul Pavel împreună cu Sila se trezeau și aduceau cântări. Ce imne aduceau lui Dumnezeu? Psalmii lui David:slăvește suflete al meu pe Domnul...” Si toți acei pușcăriași stăteau și ascultau. Gândiți-vă la această scenă! O scenă extraordinară! Așadar Apostolii au trecut prin prigoane, dar ei considerau acest lucru o binecuvântare a lui Dumnezeu. Spune Sfântul Apostol Pavel că i s-a dăruit marele dar nu să creadă în Domnul, ci să pătimească în Domnul.

Al doilea exemplu: Sfântul Ignatie Teoforul, un părinte apostolic care a fost episcop al Antiohiei în Siria. A fost arestat și-l duceau spre Roma, unde urma să fie mâncat de fiare în circ. Pe drumul către Roma a aflat că creștinii din Roma strângeau bani ca să-l răscumpere de la împărat. Noi, ce am face, dacă am fi fost în locul lui? Le-am fi zis: „bravo, creștinilor, să vă binecuvinteze Dumnezeu!„. El, în schimb, trimite o scrisoare creștinilor din Roma și le spune lucruri înfricoșătoare:

„Vă rog mult dați-mi prilejul de a mă jertfi pentru Dumnezeu, acum când jertfelnicul este pregătit. Vă rog să fiți pentru mine un cor al dragostei și să cantați imne Tatălui, în Iisus Hristos. Vreau nu doar să mă numesc creștin, ci să ma găsesc și să dovedesc prin fapte că sunt creștin. Vă rog mult lăsați-mă să mă fac hrană fiarelor, prin care Il voi putea dobândi pe Dumnezeu. Eu sunt grâul lui Dumnezeu și vreau să fiu măcinat de dintâi fiarelor ca să mă arăt pâine curată a lui Hristos. Si vă cer nu numai ca să nu faceți nimic ca să mă sloboziți, ci vă rog, dimpotrivă, să le lăsați pe fiare să mă mănânce și să devină mormântul meu, să îmi mănânce tot trupul și să nu mai îmi lase nimic. Acum voi fi un adevărat mucenic pentru Hristos. Implorați-L pe Hristos pentru mine ca, prin aceste fiare, să mă arăt jertfa lui Hristos. Abia acum încep să devin ucenic al lui Hristos. Cu nimic nu mă vor folosi plăcerile lumii, nici împărățiile acestui veac. E de preferat pentru mine să mor pentru Iisus Hristos decât să împărățesc peste tot pământul. Pe Acela Îl caut, Care a murit pentru noi, pe Acela Îl doresc, Care a înviat pentru noi. Acum se apropie ceasul să mă nasc în viața cea adevărata. Nu mă împiedicați să trăiesc. Să nu doriți să mor departe de Dumnezeu. Lăsați-mă să primesc lumina adevărată. Îndată ce voi ajunge lângă Dumnezeu voi deveni om adevărat. Îngăduiți-mi să imit patimile lui Hristos”.

In mod repetat spune: „dragostea mea a fost răstignită„. Si Îl numește pe Hristos dragoste. Spune:Acesta, dragostea, S-a răstignit pentru mine, de aceea nu mai există în lăuntrul meu dragoste pentru lucrurile materialnice. Ce poate vedea cineva in această epistolă? Este dumnezeiasca insuflare!

Al treilea exemplu, este martiriul Sfintei Perpetua. Este cel mai bun martirologiu care există. Specialiștii spun că a fost probabil scris de Tertulian. Si a fost scris mai întâi în limba greacă, după care a fost adus în latină. Perpetua era o aristocrată foarte nobilă. A murit în Africa, în Cartagina, în anul 202, și este prăznuită pe 1 februarie. Si a fost arestată împreuna cu alți 4 catehumeni. Avea doar 22 de ani și abia născuse, își alăpta pruncul. S-a născut dintr-o familie nobilă, trăia foarte luxos și a avut o căsătorie bună. A fost arestată pentru că fusese catehizată și apoi botezată. Tatăl ei i-a luat copilul și îi spunea: „întoarce-te pentru copilul tău„. Insă ea Îl iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe copilul său. Când a sosit ceasul muceniciei au fost duși cu toții în amfiteatrul plin de păgâni. Si, spune acolo martirologiu: „am intrat în amfiteatru ca și cum am fi intrat în cer„. Chipul ei strălucea de lumină. Perpetua înainta către mucenicie într-un mod nobil, ca o mireasă a lui Hristos. Si au dat drumul unui animal sălbatic, care a lovit-o și a trântit-o la pământ, și sângele curgea din trupul ei. Ea s-a ridicat puțin și a încercat să se acopere de rușine, ca sa nu se vada goliciunea. Nu de durere ci de rusine! Si a cerut un ac sa isi coase haina, să nu se vadă ruptura. Si și-a strâns părul, pentru că nu i se părea cuviincios să aibă parul dezlegat. In vremea aceea, când o femeie își purta părul despletit însemna că purta doliu. Si nu dorea să fie văzuta cu părul despletit, să arate că se tânguiește, că este în suferință. Ea era mireasa lui Hristos și vroia să I se înfățișeze frumoasă. Era în răpire dumnezeiască și, la un moment dat, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn spunea: „când vor slobozi acea fiară sălbatică ca să ne omoare?„. Si i s-a răspuns că a fost slobozită fiara și că a fost trântită la pământ. Si ea nu a crezut acest lucru, și spunea: „când s-a întâmplat asta? Este imposibil!”. Si, când a văzut rănile pe trupul ei, abia atunci și-a dat seama că a fost slobozită fiara. Si apoi au decapitat-o. Aceasta este mărturia martirologiului, care a fost întocmit în anul următor morții sale. Prima jumătate a scris-o ea însăși în închisoare, iar cele despre moartea sa le-a scris Tertulian, din câte se spune. Nu este un basm, o povestire care au scris-o alții ulterior. Ce dovedește acest martiriu al Sfintei Perpetua? Dovedește ceea ce numim insuflare, botezul Duhului, că era îmbătată cu Duhul Sfânt!
Al patrulea exemplu. Exista o epistola care a fost scrisă de un anonim către Diognet, care dorea să afle cine sunt creștinii. Si aici este descris cum sunt creștinii:

„Creștinii locuiesc pe acest pământ ca și cum ar fi într-o țară străină, ca și cum nu ar avea patrie. Ca cetățeni, participă la toate aspectele vieții sociale, dar trăiesc ca și cum ar fi niște străini. Orice țară străină este patria lor, și orice patrie este străină pentru ei. Trăiesc pe pământ dar cetatea lor este în cer. Se supun legilor fiecărei țări dar, prin modul lor de viață ,sunt mai presus de lege. Ii iubesc pe toți, și sunt prigoniți de toți. Sunt omorâți, dar ei sunt vii.”

Aceștia sunt creștinii! Si, această Epistolă îmi amintește de ceea ce spunea Apostolului Pavel, că nu avem aici cetate stătătoare și așteptam ceea ce va să vină. Si, tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur: „nu știm că viața prezentă este trecătoare?” E ca și cum am înnopta într-un hotel și a doua zi plecam. Șederea pe acest pământ este trecătoare, noi suntem străini în această lume. Nu suntem cetățeni ai acestei lumi ci trecători prin ea. Nu avem aici cetate, pentru ca cetatea noastră este sus, în ceruri. Aici pășim pe o cale. Există un text mai anarhic decât acesta? Este un anarhism creștin [o răzvrătire față de duhul lumii n.n.]. Cât de mult îmi place să fie cineva îmbătat în Hristos! Cât de mult îmi place să fie cineva anarhist în Hristos. Anarhist nu este cel care omoara lumea cu bombe – acesta este plin de ură, și de răutate, și de iad. Anarhist [în Hristos] este cel care are dumnezeiasca insuflare.
Am dat câteva pilde: cea a Apostolului Pavel, din care putem vedea insuflarea pe care o avea; cea a Sfântului Ignatie Teoforul, care era îndrăgostit de Hristos; exemplul Sfintei Perpetua care era o femeie distinsă, de 22 de ani, care abia devenise mamă și, de asemenea, Epistola către Diognet. Toate aceste scrieri ce arată? Arată ce este insuflarea!  
Creștinul trebuie să fie un om care are insuflare, să trăiască botezul Duhului, să fie îndrăgostit de Hristos. Aceasta este cea mai buna dragoste, să fie insuflat de dragostea lui Dumnezeu și de lucrarea Duhului Sfânt.

Sfântul Porfirie spunea că creștinul trebuie să se asemene unui poet, adică să aibă insuflare. Același lucru îl spuneau și Sfinții Paisie și Sofronie. Poetul, artistul are o permanentă inspirație. Oriunde ar merge el nu vede doar ceea ce vad ochii lui, ci ceea ce este dincolo de aceste realități. Există cu adevărat o altă realitate dincolo de ceea pe care o vedem. Una este realitatea și alta este cea ce vedem în mod nemijlocit, imediat. Ceea ce simțim în mod nemijlocit, prin simțuri, este faptul că mă vedeți și că mă auziți. Iar realitatea este cea pe care o vede prorocul, care este mai presus de simțire și de rațiune, fără să fie, desigur, desființate nici simțurile, nici rațiunea. Pictorul, oriunde ar merge se gândește la cea ce urmează să picteze, și se gândește mereu când se va întoarce la atelier ca să-și continue pictura. Astfel trebuie să fie și creștinul. Creștinul care nu este poet și artist nu este un adevărat creștin. Este un fals creștin. Ne-am umplut de falși creștini, de caricaturi de creștini.

Si, să vă dau un alt exemplu, care l-am preluat de la Sfântul Grigorie de Nyssa, care, la rândul lui l-a preluat de la un scriitor antic. Era în Alexandria un circar care îmbrăcase o maimuță în om, și o învățase să facă tot felul de exerciții excepționale. Si toți o aplaudau. Si se întrebau oamenii dacă este posibil să facă un om toate aceste lucruri.  La un moment dat, cineva și-a dat seama că nu este vorba de un om, ci de o maimuța îmbrăcată în om. Stăpânul ei ii pusese o mască pe față și nu se vedea că e maimuță – părea a fi om. Si, acel om, a aruncat o nuca în maimuță – și, știți cât de mult iubesc maimuțele nuca. Așa că a abandonat toate acrobațiile pe care le făcea, și s-a dus să mănânce nuca. Dar nu putea să o mănânce că avea masca pe față. Cu mâna și-a rupt masca, și toți au strigat: „aaa… nu e om, e maimuță!„. Si, spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „așa suntem noi creștinii„. Nu suntem oameni adevărați, ci purtăm masca de oameni. Si când întâmpinăm vreo problemă, sau o ispită, ne rupem masca de pe față și atunci dam la iveala adevăratul nostru sine. Așadar, trebuie să trăim cu insuflare!

Acum să vă spun ceea ce spunea Părintele Sofronie despre insuflare. Când mă duceam la Părintele Sofronie și spuneam: „Părinte, sunt foarte supărat!„, Părintele rădea și spunea: „Ți-ai pierdut insuflarea!. Si, ce înțelegea prin insuflare? Dragostea de Dumnezeu, rugăciunea, adică acest botez al Duhului. Atunci când cineva trăiește în acest chip, toate celelalte sunt amănunte. Când cineva este îndrăgostit nu-l mai interesează ce spune lumea. Trăiește beția dragostei. Cine este îndrăgostit de Dumnezeu toate celelalte lucruri le dă la margine. Nu este nesimțitor față de lume și față de istorie; toate le înțelege însă este sensibil față de veșnicie. Are o altă viață lăuntrică, pe care ceilalți nu o înțeleg.

Deci, spunea Părintele Sofronie:  „Suntem datori să păstram în același timp un foarte puternic avânt către Dumnezeu și în același timp, conștiința sărăciei noastre. Dacă suntem satisfăcuți cu sinele nostru, atunci rugăciunea încetează să mai fie ceea ce trebuie să fie. Si ce trebuie sa fie rugăciunea? Să fie ca explozia unui vulcan. Știți ce înseamnă să explodeze un vulcan?! Nu mai ține seama de nimic, trece peste tot ceea ce întâlnește înainte”.

Aceasta este rugăciunea: explozia unui vulcan.
Știm că în lăuntrul nostru se află omul cel vechi, pe care l-am moștenit de la Adam și Eva, și de aceea în lăuntrul nostru sunt toate patimile pervertite ale sufletului. Si spun: „refuz voinţa sângelui meu căzut și vreau ca în venele mele să curgă viaţa lui Dumnezeu” (P. Sofronie)Aceasta este insuflarea.
Ca să nu pierdeți binecuvântarea pe care v-a dat-o Dumnezeu, luptați-vă să păstrați orice gând care vă inspiră și să alungați orice gând care vă ucide„.

In tot ceasul vă vin gânduri. Tatăl meu spunea: „astăzi îngerul mi-a dat o insuflare„. Mai apoi, am talcuit acest cuvant al lui, după cuvintele Părintelui Sofronie. Vine un gând, ne tulbură și trăim iadul. Alungăm gândurile rele, asimilam insuflarea, și trăim raiul. Ce înseamnă insuflarea?

„Gândul nostru să fie acolo unde este Hristos. Atunci rugăciunea noastră va fi cu El, și nu va rămâne mult loc pentru patimi.” (P. Sofronie)

Cu adevărat, atunci când cineva este îndrăgostit de altcineva nu mai ține seama de nimic altceva. In fiecare zi și în fiecare noapte să ne gândim că Dumnezeu ne vede, ne aude rugăciunile și vede adâncul duhului nostru. Atunci când omul gândește așa, devine alt om.

Odată le spuneam monahilor:

„odată, un pelerin în Sfântul Munte le-a pus o întrebare mai multor Părinti duhovnicești: „care e cel mai important lucru în viața noastră?”. Si toți i-au răspuns: „este dragostea lui Dumnezeu, să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele”. Si, s-a gândit acel om: „dar nu am dragoste nici de rugăciune, nici de oameni. Ce să fac, cum să trăiesc, cum să mă mântuiesc?” Si, apoi a hotărât, și a zis: „voi lucra în lume ca și cum aș avea această dragoste”. Si, după 30 de ani, după asemenea nevoințe, Duhul Sfanț i-a dăruit harisma acestei dragoste.

Da, nu am dragoste, dar ce aș face, cum m-aș comporta dacă aș avea dragoste? Fac cutare lucru și cutare lucru și, mai târziu, Dumnezeu îmi va da harisma dragostei. Spunea Sfantul Paisie că Dumnezeu nu dăruiește harisme leneșilor. Ii cerem lui Dumnezeu: „dă-mi dragoste, dă-mi răbdare, dă-mi credință„. Si spunea că „Dumnezeu nu este un băcan, să ne dea ce-i cerem: ia fasole, ia linte...” „Dacă vrei asemenea harisme, îți trimit Eu niște ispite, și o să primești harismele după măsura în care ai suportat ispitele„.

In altă parte spunea Părintele Sofronie:

ceea ce caută sufletul nostru nu se mărginește la viața noastră de fiecare zi. Noi căutăm să fim cu Dumnezeu, și încercăm să dobândim în deplinătatea lor și cele lumești și cele dumnezeiești„. 

Problema în viața noastră este cum trecem de la relativ la absolut. De aceea Părintele vorbea de doua nivele: de nivelul psihologic și de nivelul ontologic, nivelul teologic. Si trebuie încontinuu să ne eliberam de acest nivel psihologic pentru a trece la cel teologic. Ce înseamnă nivel psihologic? A avea o perspectivă sentimentală, afectivă asupra tuturor lucrurilor: „de ce nu mă iubește?”, „de ce nu mi-a vorbit?”, „de ce nu m-a văzut?”, „de ce nu m-a invitat?” Acesta este un nivel psihologic. Trebuie să depășim acest nivel și să gândim altfel: nu „de ce nu mă iubește?” ci „de ce eu nu iubesc?„! Noi avem pretenția ca alții să se jertfească pentru noi, însă Hristos ne-a arătat că noi trebuie să ne jertfim pentru ceilalti. Aceasta este teologia deșertării de sine, a chenozei, și aceasta este insuflarea.
Si, spunea Parintele Sofronie:

„Atunci când ți se dă insuflarea, întreaga viață se umple de bucurie și lumină. Nu mai observăm amănuntele vieții. […] Un singur lucru are importanță: să păzim intensitatea rugăciunii și a pocăinței. Atunci moartea va deveni pentru noi mutare în Împărăția lui Dumnezeu, pentru care vom fi pregătiți prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos și prin chemarea numelui Sau”.

A venit o dată o doamnă la mine, la birou, și mi-a spus: „mi-e teamă de moarte„. Era tânără, era bolnavă, avea și copil, era medic de profesie și cunoașterea foarte bine simptomele bolii. Si mi-a spus: „mă tem de moarte„. Eu am stat un timp fără să-i vorbesc. Ce pot să-i spui unui asemenea om?! Sfântul Vasile cel Mare spunea că atunci când ne doare ochiul și medicamentul care îl punem pe ochi ne face să suferim. Eu i-am răspuns: „ai fost îndrăgostită vreodată? Ce relație era între voi?”. „Ce legătura are frica de moarte cu îndrăgostirea?„, „Trebuie să te îndrăgostești mai mult decât ai fost îndrăgostită de soțul tău„, „de ce anume, de cine să mă îndrăgostesc?”. I-am spus: „să te îndrăgostești de Arhanghelul Mihail. Să ți-l faci prieten pe Arhanghelul Mihail. Să-ți pui o icoană, să o săruți, să te închini, și să ți-l faci prietenul tău. Atunci nu-ți va mai fi frică de moarte, pentru că acela te va lasă să trăiești atât cât este de trebuință, iar atunci când va veni să te ia îți va fi prieten, și astfel îl vei simți„. A rămas fără grai, nu știa ce să-mi răspundă. Dar, acest lucru a tămăduit-o. 
Voi continua să spun ce spunea Părintele Sofronie despre insuflareViața noastră este organizata în jurul a câtorva patimi omenești, iar viața duhovnicească este la marginea acestei vieți lumești. Suntem datori să răsturnam această stare de lucruri și să așezam viața duhovnicească în miezul vieții noastre. Nu lăsați ca lucrurile lumii să vă împrăștie mintea. Concentrați-vă, adunați-vă cu rugăciunea voastră, dăruiți lui Dumnezeu toată energia voastră, într-o viață care să corespundă poruncilor lui Dumnezeu. Mintea noastră este într-o continuă luptă cu mintea vrăjmașului. Dacă dormim, îl lăsăm slobod pe vrăjmașul, care niciodată nu doarme, ca sa își facă treaba lui, și ne primejduim mântuirea. A venit Dumnezeu ca să vă dea puterea să vv țineți duhul, inima și mintea voastră în duhul lui Hristos. Atunci orice s-ar întâmpla, se va putea transforma foarte ușor în bine. Tot ce vi se pare descurajant va dispărea, de vreme ce va fi transfigurat de dorința voastră de a fi oriunde este Hristos. Păstrați toate acestea în conștiința voastră și viața voastră va fi plină de insuflare, nu doar în fiecare zi ci în fiecare clipă.Nu uitați aceste cuvinte: „Dumnezeu v-a dat timp să zidiți mântuirea voastră. Nu risipiți acest timp!” Aceasta este dumnezeiasca insuflare, aceasta este viața creștinului ortodox, acesta este botezul Duhului, aceasta este dragostea după Hristos. Aceasta este anarhia sănătoasă, acesta este drumul către desăvârșire. Aceasta înseamnă să fie cineva poet și artist în Hristos. Si, orice creștin care nu este poet și artist este un creștin care a eșuat. 

Am încercat să vă prezint ce reprezintă viața duhovnicească în epoca contemporană. La început mi s-a părut un subiect banal, obișnuit. Ce poate să spună cineva despre aceasta: viața contemporană, viața duhovnicească? Toate trebuie să se săvârșească în Hristos. Dacă nunta este în Hristos este o binecuvântare. Dacă monahismul este în Hristos este binecuvântare. Dacă nici una nici alta nu sunt în Hristos, sunt un eșec. Apostolul Pavel spunea că fiecare om are harisma lui. Unul să fie căsătorit, celălalt să fie necăsătorit, toate însă să fie în Hristos. Deci, ceea ce vroiam să spun este că se cuvine să devenim creștini cu insuflare dumnezeiască. Lumea de astăzi are nevoie de asemenea creștini, insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi niște creștini secularizați, iar secularizarea este mai rea decât durerea, decât sărăcia și decât vrăjitoria. Așadar, să devenim poeți și artiști îndrăgostiți în Hristos!

sursa: Roman Ortodox in Franta

Părintele Sofian Boghiu: Postul este lăsat că o arena în care trebuie să ne luptăm cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu răutatea din noi – şi e foarte greu să te biruieşti pe tine însuţi.

 Unii nu postesc deloc, alţii postesc o săptămână sau câteva zile, iar alţii, o săptămână la început şi o săptămână la sfârşit. Fiecare îşi va lua plata după ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai şi încurcă în înţelegerea postului. Unii postesc ajunând mai ales vinerea – şi e foarte bine. Pentru că postul şi ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlăuntru să se repare – această „uzină” care suntem noi înşine şi care merge aşa, ca un automat: de pildă, nu ne dăm seama când se transformă pâinea în energie. Şi când postim, se bucură tot lăuntrul nostru, ne spune „mersi”, pentru că se reface aievea. Aşadar, cine ţine post cu regularitate îşi face el însuşi foarte mult bine.

Este la câte unii această panică: „Dacă nu mănânc, mor, ameţesc!” Nu-i adevărat. Postul armonizează şi înviorează tot lăuntrul nostru. Postul creştin, supravegheat şi ţinut cu înţelepciune, este recomandat de sfinţii Părinţi, iar unii din ei aveau studii de medicină înaltă şi ei urmăreau să ne facă nouă bine, nu să ne chinuiască. Aşa că toate au fost rânduite cu foarte multă luciditate şi pricepere.

Postul trebuie să fie luminat, consimţit de bună voie, nu cu ciudă, ci să fie că o bucurie. Nu un post cu ciudă sau ţinut de frică, pentru că atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinţă, iar mintea culege numai mătrăgună şi numai răutăţi. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevărat, atunci când posteşte această aparatură fizică, iar sufletul se revoltă. Nu aşa! Dumnezeu vrea ca totul să fie global, armonios; să postească şi trupul, dar să postească şi sufletul, şi atunci e postul cu adevărat binefăcător. Să se bucure şi cele dinlăuntru şi să nu se revolte gura şi limba că le-am pus la post.

Sfântul Timotei, ucenicul sfântului apostol Pavel, nu ştia cum să se chinuiască mai mult, ca să-şi stăpânească patimile. Mânca numai pâine, apă şi fructe – nu numai în post, ci tot timpul – şi slăbise foarte rău. Sfântul Pavel, care ştia suferinţa lui, îi scrie să bea şi puţin vin, nu numai apă, din pricina deselor sale slăbiri. Desigur, sfântul Pavel îi scria puţine cuvinte, însă Timotei înţelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte puţine. Sunt în biblioteci cărţi mari, volume groase, cu foarte multe pagini şi pe măsură ce le parcurgi, te atrag întorsăturile de fraze, cuvintele frumoase, dar când strângi în mâna, vezi cum curge tot, nu rămâi cu nimic – adică ai foarte puţin folos din această literatură profană. Sfânta Scriptură însă este înţelepciunea cea mai înaltă şi deseori, un singur loc, un singur cuvânt din Biblie ne poate lumina pe deplin. Sunt mari sfinţi care au urmat un singur cuvânt din Biblie: „Vinde tot ce ai şi urmează-mi Mie” – sfântul Antonie cel Mare, de pildă, sau sfânta Paraschiva. Le-a rămas în minte şi în inimă un text sau o frântură de text din sfânta Scriptură şi acest text a „ars” în inima lor, ca un jaratec, toată viaţă – şi pe acesta l-au urmat şi s-au mântuit.

În epistola sa către Timotei, sfântul Pavel scrie cuvinte de o gingăşie rară. Ce poate fi mai drăgăstos decât faptul că sfântul Pavel, care era aşa de prins cu atâtea treburi, se îngrijeşte de sănătatea ucenicului său? Şi îi scrie cu multă delicateţe şi curăţie lăuntrică. Timotei era bolnăvicios din firea sa şi îşi stricase stomacul şi sfântul Pavel îi scrie: „Nu bea numai apă” – asta înseamnă că până atunci băuse cu adevărat numai apă. Altădată spune: „Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul şi credinciosul meu fiu” – aceste cuvinte arată vredniciile lui Timotei. Şi Timotei n-ar fi fost aşa vrednic, dacă ar fi fost robit de trup; dar el, tânăr cum era, în chilia lui, întipărea în sine toate faptele bune pe care le făcea sfântul Pavel. Deşi era foarte tânăr, purta acelaşi jug cu sfântul Pavel. „Nimeni să nu-l dispreţuiască pe Timotei, căci el urmează Legea Domnului, ca şi mine; şi ca un tată cu fiul său, aşa împreună cu mine a slujit el” – spune sfântul Pavel. Timotei însă continua să postească înainte, cu toată asprimea. Şi nu făcea ca aceia care, după ce postesc, încep să zică: „Ce să mai postesc de-acum? Mi-am omorât trupul şi l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce să mai postesc?” Timotei nu zicea aşa, ci cu cât erau mai mari meritele sale, cu atât mai mult se nevoia; şi aceasta, desigur, a învăţat tot de la sfântul Pavel.

Vă atrag atenţia asupra unui cuvânt. Sfântul Pavel nu-i scrie: „bea vin”, ci „puţin vin”, adică numai cât e de trebuinţă pentru a alunga boala trupului, şi nu pentru a îngădui boala sufletului, nici pentru a întărâta patimile. Căci vinul, fraţi creştini, sfârşeşte energia organismului. Vinul e lăsat de Dumnezeu să-l întrebuinţăm cu măsură, nu oricum. Beţivul e un mort viu, are cerul cu desăvârşire închis. Beţivii nu pot moşteni împărăţia cerurilor, sfântul Pavel ne spune asta.

Fraţi creştini, din cele spuse în seara aceasta, aş vrea să rămâneţi măcar cu două gânduri şi anume: un post cumpătat; şi după un post aspru, să mâncaţi puţin. Unii postesc toată ziua, ajunează, şi seara mănâncă cât ar fi mâncat toată ziua şi apoi toată noaptea le e rău. Este şi un cuvânt în popor: „Crăciunul sătulului, Paştele fudulului” – adică acum se taie bieţii porci şi mâncăm şi ne îmbuibăm cu toate după post, mâncăm pentru tot postul cu un fel de răzbunare şi ne vătămăm trupul (…). E nevoie de post cu adevărat, fraţi creştini.

Dar un post aspru se împleteşte cu rugăciunea şi cu meditaţia, şi mai ales să-ţi postească şi gura în timpul postului. Sunt oameni care fac din această râvnă a postului un ideal. Şi ferice, cu adevărat, de cei ce merg pe această cale frumoasă şi cu adevărat vrednică, calea postului! Numai să fie dusă cu statornicie şi răbdare, pentru că este o cale spinoasă, fraţi creştini, şi totdeauna veţi avea de suferit pe această cale. Şi sfinţii au suferit foarte mult, toţi, fără nici o excepţie. Iar dacă cineva ajunge la vârful faptelor bune şi apoi se ademeneşte şi cade, căderea lui e mare, pentru că îi tulbură pe toţi. Sfântul Timotei ştia că are nevoie de un frâu pentru tinereţea lui – căci tinereţea această de multe ori se preface într-un fel de flacără şi cuprinde totul în jur. De aceea, sfântul Timotei se îngrădea din toate părţile, ca să stîngă această flacără a păcatului. Şi el nu părăsea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau în altă parte, oriunde era învăţătorul său, sfântul apostol Pavel. Toţi marii sfinţi au fost bolnavi, fraţi creştini. Începând de la sfântul Pavel, care avea mereu nevoie de sfântul Luca, sau sfântul Ioan Gură de Aur care vomita mereu şi nu putea mânca niciodată cu altcineva la masă, din pricina acestei slăbiciuni… sfântul Nicolae care avea picioarele rănite şi um­flate, de la minele de plumb din Asia Mică, unde a fost deportat…

Toţi sfinţii, fără excepţie, au primit suferinţa în trupul lor, ca pe un ghimpe care îi ajuta să fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinţe. Iisus însuşi a suit acest drum al suferinţei, a călătorit pe drumul Crucii şi picioarele Lui au netezit asprimea căii, au făcut-o mai lesnicioasă celor ce vor merge după El.

Ţineţi seama de toate acestea, fraţi creştini. Luaţi-vă în serios propria viaţă, pentru că o dată îi este dat omului să trăiască şi după moarte vine judecata – spune sfântul Pavel. Dacă noi vorbim numai despre aceste lucruri şi le lăudăm cu gura, dar nu le facem, e ca şi cum am vedea în vitrina unui magazin o mâncare foarte bună, dar nu o putem lua, pentru că este un geam între noi. Aşa este şi cu această ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Să facem, fraţi creştini. Dumnezeu să ne ajute să facem, şi negreşit, ne vom bucura de roadele şi sporul cel duhovnicesc. Amin.

Postul e înainte de toate, înfrânare, fraţi creştini. Pentru că dacă nu mănânci de dulce, dar mănânci de post mai mult decât trebuie şi mănânci şi o mâncare foarte bine gătită, acela nu mai este post.

Noi astăzi nici nu mai băgăm în seamă poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispreţ grozav faţă de poruncile Lui, fără îndoială că vom fi aspru judecaţi. Noi, cei de azi, ne-am obrăznicit, suntem „evoluaţi”…

În post contează foarte mult să va iertaţi unul pe altul. Postul n-are nici o valoare când ai necaz pe cineva şi nu te poţi împăca cu el. Poţi să mori de foame, nu are nici un rost postul tău, până când nu te împaci cu celălalt. Dar nu aşa, o împăcare de politeţe, ci iertare din inimă. Nu aşa, că „da, eu n-am nimic cu nimeni”. Asta nu e iertare. Să va iertaţi unul pe altul din toată inima, numai atunci postul va fi cu adevărat de folos. Unii nu-şi vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor… Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit şi dincolo îi aşteaptă acest foc cumplit al conştiinţei vinovate.

Nu vă temeţi de post. Postul nu e lăsat să omoare omul, ci să potolească patimile din noi. Dacă eşti bolnav şi posteşti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Şi dimpotrivă, dacă mănânci prea bine, poţi fi oricât de sănătos, îndată te distrugi. Şi apoi să nu uitaţi că postul nu înseamnă numai post de mâncare, ci să te abţii de la tot ceea ce simţi că nu-ţi este de folos: de la o plăcere vinovată, de la un roman nepotrivit.

În comunităţile în care trăim, când pleacă unul afară, toţi ceilalţi tăbară pe el şi îi spun toate greşelile şi uită că, oricât de rău ar fi cineva, are şi nişte lucruri bune. Dar se uită acest amănunt şi se spun numai cele rele. Şi greşim osândind pe altul, şi spurcăm postul nostru cu acest păcat, şi ne adunăm păcate grele în faţa lui Dumnezeu. Pentru că atunci când judeci pe altul, intri cu obrăznicie în drepturile lui Dumnezeu, El e judecătorul. „Cine eşti tu, să judeci slugă străină?” Ce folos că nu mănânci carne, dar mănânci cinstea fratelui tău? Sau dai averea la săraci, dar tu eşti plin de ură?

Să avem grijă, aşa cum v-am spus, să postim şi cu limba, fraţi creştini. Noi avem gură, cu care facem foarte multe greşeli de neiertat. Sfântul Iacov spune aşa: „Cine-şi păzeşte limba şi nu spune lucruri greşite, acela e bărbat desăvârşit”. Mare e războiul purtat de limbă – limba aceasta cu care vorbesc şi eu acum. Şi apoi nu uitaţi că vom da seama de orice cuvânt deşert – aşa ne avertizează Mântuitorul. E cumplit: vom fi puşi în faţă cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfinţii Părinţi că limba are două garduri în faţă, că s-o poţi stăpâni: dinţii şi buzele. Când spune prostii, muşc-o în aşa fel încât să curgă sânge. Pedepseşte-ţi limba, ca să scapi tu de pedeapsa cea veşnică. Ar trebui să ne controlăm fiecare cuvânt pe care-l spunem, pentru că fiecare are rostul lui în viaţa noastră sau în viaţa altora. Nu-ţi învinui numai limba, ca şi cum ea ar merge fără cap şi fără minte… S-o strunim noi, să-i poruncim noi ce să spună, nu să ne scuzăm că „am scăpat din vedere ceea ce am spus”, nu daţi vină numai pe limbă. Încă o dată, nu uitaţi că postul este şi al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitaţi îndemnul:. „Cuvântul vostru să fie dres, cu sare.. .”. Aşa că aveţi grijă la capitolul „bârfă”. La noi, aşa se procedează. Când lipseşte cineva din birou, chiar pentru o clipă, în urmă e anulat cu totul de ceilalţi, nu mai e bun decât de scuipat când se întoarce… Să nu fie, fraţi creştini.

Marile călătorii sunt întotdeauna cele interioare. Pentru că în călătoriile exterioare, în timpul nostru, sunt foarte multe înlesniri – de pildă putem merge foarte comod şi putem parcurge drumuri mari într-un interval de timp foarte scurt. Sunt însă călătorii interioare în care avem de luptat cu noi înşine, aşa cum, de pildă, în Athos, ca să mergi de la o mănăstire la alta, te strecori pe nişte cărărui şi cărăruile astea [au] de o parte şi de alta nişte arbuşti mici, cu foarte mulţi spini – şi dacă mai şi plouă, pe de o parte te udă ploaia sau roua, iar pe de altă parte te zgârie spinii care te întâmpină pe toate cărăruile acestea înguste. La Athos nu prea călătorim, însă călătorim cu toţii pe o cale foarte îngustă, plină de spini, cu piedici de tot felul. Să ne gândim câte piedici avem când vrem să facem o fapta bună, câte târguieli nu facem noi cu noi înşine, când vrem să facem o milostenie: cât îi dăm? Mai puţin, că avem şi noi nevoie… Sau cât trebuie să ne luptăm ca să ne stăpânim de la nişte patimi! Cât de greu ne vine să ne hotărâm la această călătorie, fără să stăm pe loc, ci să mergem numai înainte! De aceea spun că marile călătorii sunt cele interioare – mai ales aceste târguieli cu noi înşine, pentru fapta cea bună.

Această rânduiala a postului este tot o călătorie pentru fiecare din noi, un timp de luptă cu noi înşine. Pentru că cea mai cumplită lupta este cu noi înşine, nu cu alţii, fraţi creştini. Noi pe altul îl biruim repede sau îl înlăturăm, mai ales dacă suntem mai voinici – îl desfiinţăm repede pe duşmanul nostru, însă cu noi înşine suntem tare delicaţi, ne este tare milă de noi şi găsim toate argumentele ca să ne cruţăm pe noi înşine. Postul este lăsat că o arena în care trebuie să ne luptăm cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu răutatea din noi – şi e foarte greu să te biruieşti pe tine însuţi.

Şi într-o asemenea călătorie lăuntrică, ne este absolut de trebuinţă o faptă bună care, dacă o împlinim, este egală cu eliberarea noastră lăuntrică: adică să ne iertăm unii pe alţii. Pentru că în această călătorie spre înviere, avem noi înşine nevoie de multă iertare de la Dumnezeu. Şi dacă nu iertăm, nici nouă nu ni se iartă şi vai de sufletul nostru! Ne merg toate împotriva, chiar dacă ni se pare că mergem pe drumul cel bun; vai de sufletul nostru, dacă nu ne iartă şi pe noi Dumnezeu! Când ştii că şeful tău e supărat pe tine şi urmează să te sancţioneze, te temi şi cauţi să faci tot ce poţi, ca să te ierte şi să te pui bine cu el. Dar marele Stăpân al universului, când îl ştim supărat pe noi, la cine putem mijloci să ne ierte? Iar condiţia iertării Lui, e să iertăm şi noi. Este condiţia pe care acest mare Stăpân o pune pentru fiecare dintre noi: „iertaţi şi vi se iartă”; „nu iertaţi, nu vi se iartă”. Aceasta este problema iertării – foarte grea de multe ori, dar şi foarte luminoasă, pentru că ea ne ajută la sporul cel duhovnicesc şi „ne pune bine” cu acest mare şi bun Stăpân al universului întreg. Ierţi – ţi se iartă.

Orice trudă pentru luminare şi mântuire presupune această condiţie a păcii interioare. Căci asta înseamnă iertarea: pacea ta. Şi nici nu se poate face rugăciune cu ciudă. Când te chinuie gândul că celălalt ţi-a făcut rău, n-ai linişte în suflet şi nu te poţi ruga. Praful acesta care ustură şi doare, ştergeţi-l de pe suflet şi aruncaţi-l la câini… iertaţi, fraţilor, ca să puteţi veni aici la rugăciune cu inima deschisă şi să vă întoarceţi acasă cu pace în suflet. Şi nu aşteptaţi să vă ceară celălalt iertare. Nu, începeţi prin a cere dumneavoastră iertare, pentru că este imposibil ca, oricât ar fi şi celălalt de vinovat, să nu aveţi şi dumneavoastră o vină cât de mică… e imposibil…

sursa

17 ianuarie – sărbătoarea Sf Antonie cel Mare

Sfântul avva Antonie, pe când şedea în pustie, a căzut în mare melancolie (akedia) şi în mare întunecare a gândului (logismos). Şi i-a spus lui Dumnezeu:

“Doamne, vreau să mă mântuiesc, şi nu mă slăbesc gândurile. Ce să fac în suferinţa mea? cum mă voi mântui?”

Şi ridicându-se puţin către cele din afară a văzut Antonie pe altul ca el, aşezat la lucru, ridicându-se de la lucru să se roage, şi aşezându-se apoi la împletit funie, şi iar ridicându-se la rugăciune.

Or acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi lămurirea lui Antonie.

Şi l-a auzit pe înger spunând: “Aşa să faci şi te vei mântui.” Iar el, auzind acestea, se bucură şi prinse curaj, şi făcând aşa, se mântui.

*

Acest avva Antonie, meditând la adâncimea judecăţilor lui Dumnezeu, a întrebat: “Doamne, cum de mor unii tineri, şi alţii la adânci bătrâneţi? De ce sunt săraci unii, iar alţii se îmbogăţesc? De ce nedrepţii se îmbogăţesc, iar drepţii sunt săraci?”

Şi iată că o voce i-a zis: “Antonie, ai grijă de tine. Căci acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu, şi ţie nu ţi se cade să le ştii.”

*

L-a întrebat cineva pe avva Antonie: “Ce să fac ca să-i plac lui Dumnezeu?”

Iar bătrânul i-a răspuns: “Păzeşte ceea ce-ţi spun: oriunde ai merge, să-l ai pe Dumnezeu înaintea ochilor pururea; orice ai face, să ai mărturia (martyria, confirmare, validare) Sfintelor Scripturi; oriunde te-ai statornici, nu pleca devreme de-acolo. Urmează-le pe acestea trei şi te vei mântui.”

*

I-a spus avva Antonie avvei Pimen: “Lucrarea cea mare a omului e să-şi arunce păcatul înaintea lui Dumnezeu, şi să se aştepte la ispită până la ultima suflare.”

*

A spus tot el: “Nimeni neispitit nu va putea merge în Împărăţia Cerurilor. Că de aceea se spune: înlătură ispitele şi nimeni nu mai e mântuit.”

*

L-a întrebat avva Pamvo pe avva Antonie: “Ce să fac?” Iar bătrânul îi spuse: “Nu te încrede în dreptatea ta, nu te frământa pentru cele trecute; stăpâneşte-ţi limba şi pântecele.”

*

A spus avva Antonie: “Am văzut toate mrejele vrăjmaşului întinse pe pământ,” şi am suspinat zicând: “Cine o să treacă printre ele?” Şi am auzit o voce care zicea: “Smerenia”.

din Patericul egiptean

Sfântul Ioan de Kronstadt: După aceste semne cunoaşte când ai în tine Duhul lui Dumnezeu şi când ai duhul rău…

Când nutreşti în suflet gânduri bune îţi este bine şi uşor. Atunci simţi în inimă linişte şi bucurie şi ai în tine duh bun, Duhul cel Sfânt; atunci însă când eşti frământat de intenţii rele sau de porniri ticăloase ale inimii, ţi-e rău, te simţi împovărat; această tulburare lăuntrică îţi arată că ai în tine duh rău, duh viclean.

Când duhul viclean se află în noi, simţim o strângere de inimă şi o nelinişte şi de cele mai multe ori o mare greutate de a ajunge cu inima la Domnul, fiindcă duhul cel rău leagă sufletul şi nu-l lasă să se înalţe la Dumnezeu.

Duhul viclean este duhul îndoielii, necredinţei, patimilor, strâmtorării, întristării, neliniştii; duhul cel bun este duhul credinţei care nu se îndoieşte, duhul virtuţii, al libertăţii sufleteşti şi al lărgimii, duhul păcii şi al bucuriei.

După aceste semne cunoaşte când ai în tine Duhul lui Dumnezeu şi când ai duhul rău; înalţă-te cât poţi de des cu inimă recunoscătoare către Duhul Atotsfânt, Cel ce te luminează şi te însufleţeşte, şi fugi din răsputeri de îndoială, de necredinţă şi de patimi, cele prin care ne pătrunde în suflet şarpele răutăţii, furul şi ucigătorul de suflete.

Apar uneori şi în viaţa creştinilor râvnitori clipe când se îndepărtează de Dumnezeu, momente de beznă diavolească şi atunci omul strigă către Dumnezeu din adâncul inimii: de ce m-ai îndepărtat, Doamne — Lumină netrecătoare — de la fata Ta? Fiindcă năpustitu-s-a asupra mea străina beznă a celui blestemat şi rău, Satana; sufletul mi se înăbuşă în întunericul chinuitor cel care mă face să simt caznele împărătiei întunericului — iadul. Întoarce-mă, Mântuitorule, la lumina poruncilor Tale, îndreaptă calea sufletului meu, mă rog Ţie din inimă.

Dacă nu vei cunoaşte din proprie experientă cum lucrează asupra ta relele uneltiri ale duhurilor răului, nu vei cunoaşte şi nu vei preţui după cuviinţă binefacerile care îţi vin de la Duhul cel bun. De nu cunoşti duhul cel ucigător, nu vei cunoaşte nici Duhul cel dătător de viaţă. Numai în măsura în care ne dăm seama de contrastul dintre bine şi rău, dintre viată şi moarte, putem cunoaşte desluşit binele şi răul: dacă n-ai fost supus necazurilor, primejdiei de moarte trupească şi sufletească, inima ta nu-L va cunoaşte pe Mântuitorul, dătătorul-de-viată, Cel ce ne poate izbăvi de necazuri si de moartea sufletului.

O, Iisuse! Tu esti mângâierea, viaţa, pacea si sporirea întru bucurie a inimilor noastre! Slavă lui Dumnezeu Cel Preaîntelept si Atotbun, Cel ce îngăduie duhului răului si morţii să ne ispitească si să ne chinuie! Altminteri cum am mai putea preţui mângâierile harului, ale Duhului mângâietor si dătător de viaţă?

Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos

Vineri (a 4-a săptămână a Postului)

  Sfântul Teofan Zăvorâtul

„Zis-a Domnul către Avraam: Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu” (Fac. 12, 1).

Aceasta este o pildă limpede a acelei schimbări a inimii care se săvârşeşte în adevăraţii credincioşi atunci când ei îşi iau crucea fără făţărnicie si urmează lui Hristos. Îşi părăsesc tatăl – şinele, răstignindu-l prin lepădarea de sine; îşi părăsesc neamul – înclinările, patimile şi obiceiurile păcătoase, răstignindu-le prin hotărârea de a urma întru toate, neabătut, poruncile ucigătoare de patimi ale Domnului; îşi părăsesc pământul – întregul tărâm al păcatului – lumea cu toate cerinţele ei, răstignind-o prin hotărârea de a fi străin faţă de ea, chiar dacă pentru asta ar trebui să sufere nu numai pierderi în avut şi situaţie socială, ci chiar şi moartea.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Gândul zilei

foto: google

„Sexualitatea este probabil cea mai pătrunzătoare şi mai larg răspândită dintre forţele impersonale care vor guverna omul…. Aşa cum omul modern s-a transformat într-un ‘animal politic’, tot la fel s-a şi ‘sexualizat’ – a căpătat conştiinţa şi preocuparea pentru sex, care se dovedeşte a fi încă o forţă defăimătoare care acţionează asupra lui. Şi astfel, noi îl aşteptăm pe ‘conducătorul’ care poate să îndrume această energie de curând dezlănţuită, aşa cum a făcut şi Hitler”

Răul nu va putea niciodată exista decât alături de bine. Dacă veacul nostru ar fi o epocă aparţinând în întregime răului, n-ar mai fi cu putinţă să se iasă din el, iar pesimiştii veacului nostru ar avea dreptate. Noi însă credem în Dumnezeul creştin şi nu în demiurgul manihean şi astfel trebuie să credem că în timp ce epoca modernă este în primul rând o manifestare a răului, este în acelaşi timp şi cu mult mai puţin evident o manifestare a Binelui. ‘Binele’ nu are sensul superficial al gânditorilor ‘iluminaţi’ ai epocii noastre, care niciodată nu pătrund mai departe de ceea ce este evident (şi ce exemplu de orbire spirituală este mai bun decât acesta – să accepţi numai ce îţi dă ‘veacul’, să fii robul istoriei), dar în sens mistic, binele poate fi înţeles numai de cei care pot mai întâi să sufere intens, marele său rău.”

” A căuta înţelesul tainic al epocii moderne, spunea el, înseamnă a căuta „nu numai ce ni se descoperă despre slăbiciunea omului, ci mai mult, ceea ce se descoperă despre măreţia lui Dumnezeu şi dragostea Lui de neînţeles. Cei cu mintea îngustă să tremure în faţa acestui paradox, dar noi creştinii să încercăm să-i trăim înţelesul, pe cât ne stă în putinţă.”

(Părintele Serafim Rose)