Arhive pe etichete: Parintele Savatie Baştovoi

Seri duhovnicești la biserica USM, invitat: Egumen Savatie Baştovoi. (28 martie 2018)

Reclame

Un comentariu

Din categoria Duhovnicești

O pildă a postirii

Călugării din Pustia Egiptului erau vestiți pentru viața lor aspră. Mîncarea lor erau curmalele, puțin grîu, rădăcini pe care le mîncau, de regulă, nefierte și nepuse la foc.

Se spune că odată cineva din Alexandria a adus în dar fiecărui frate cîte un vas cu untdelemn sigilat cu ipsos. La vremea secerișului, cînd fiecare frate aducea la stareț tot ce i-a rămas din proviziile de peste an, căci secerișul era vremea cînd știau cu încredințare că iarăși vor avea mîncare, fiecare frate a adus și vasul său cu untdelemn.

Între ei era și Sfîntul Veniamin care nu destupase vasul, ci, făcîndu-i gaură cu un ac, a gustat foarte puțin ulei, ceea ce îl făcea să se mîndrească. Cu gîndul aceasta a mers să înnapoieze vasul, urmărind să vadă vasele golite ale fraților. Doar că atunci cînd a ajuns la obște, a văzut că toate vasele erau sigilate și doar al lui avea o găurică din care s-a mîncat ulei.

Această pildă a postirii care trebuie împreunată cu nejudecarea și alungarea oricărei trufii se regăsește în Patericul Egiptean, o carte fundamentală pentru tradiția ascetică ortodoxă. Postiți, dar nu uitați să aveți inima curată, ferită de orice mîndrie asupra celorlați.

Părintele Savatie Baștovoi – https://antiparenting.ro/cum-sa-postesti-fara-sa-te-mindresti-sfat-de-la-calugarii-egipteni-din-sec-al-iv-lea/

Un comentariu

Din categoria Duhovnicești, Gândul zilei

Părintele Savatie Baștovoi: O carte despre Dumnezeu – „Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei ”

Părintele Savatie Baștovoi: Vreau să vă spun că tocmai am teminat de scris o carte care astăzi intră în tipar. E genul acela de carte care se scrie în timp real, așa cum s-a scris Antiparenting, doar că, de această dată, fără spectatori, ca să nu iasă cu scandal 🙂

Capitolele erau trimise la editură pe măsura scrierii și corectura venea din urmă pentru ca, atunci cînd eu voi pune ultimul punct, să o și putem trimite la tipar, astfel încît să o avem în preajma sărbătorilor. Este o carte de toată frumusețea în format mare Antiparenting, cartonată. Este cartea pe care o iubesc cel mai mult pentru că este o carte despre Dumnezeu. Dintotdeauna mi-am dorit să scriu o carte frumoasă despre Dumnezeu și acum simt că altfel nici nu se putea.

Fiți atenți pentru că surprizele sînt mai mari decît la Antiparenting

Un comentariu

Din categoria Cărți

Despre rugăciune – Părintele Savatie Baștovoi

Scrie un comentariu

Din categoria Acatiste și rugăciuni, Duhovnicești

Gândul zilei

 

Există doua lumi: una adevarată și una falsa. Cum? Așa cum există o mie de genți Louis Vuitton originale și alte milioane false. Falsul întotdeauna e mai mult și patrunde peste tot pentru ca e ieftin.

Tot așa exista întelepciune adevarată și surogat de înțelepciune, bună pentru feisbuc. Acele citate care se învirt în jurul lui „fii tu însuți”, un amestec diluat de creștinism și budhism care îți umfla egoul.

„Fii tu însuți” nu înseamnă să fii așa cum ești acum, degeaba te complaci. Dacă ar fi așa, înseamnă că toate aceste citate de fapt te îndeamnă sa fii un porc, un leneș, un invidios, un arogant, un nemulțumit.

„Fii tu însuți” începe prin a cunoaște toate aceste lucruri despre tine și sfîrșește prin a le învinge, făcând curat în propria faptură. Daca îți place așa cum ești acum, înseamnă că încă nu esti tu însuți.

Cu cât omul e mai aproape de lumină, cu atât își vede mai bine neajunsurile.

Părintele Savatie Baştovoi

Scrie un comentariu

Din categoria Gândul zilei

Gândul zilei

Cel mai mare cîștig e să te recapeți pe tine. Nu pe cel care strigă mereu din tine: vreau-vreau-vreau; ci pe cel care aude, vede, prețuiește clipa și se bucură de gîndul că iubește și e iubit. Nimic nu este mai de preț decît aceasta, pentru că într-un astfel de Eu a dorit Dumnezeu să intre și să cineze.

Părintele Savatie Baștovoi

Scrie un comentariu

Din categoria Duhovnicești, Gândul zilei

Lumina

Ma gindesc cite lucruri și-au pierdut puterea și au rămas in viața noastră doar ca simboluri. Unul dintre ele este chiar Lumina. Luminările si Candelele s-au păstrat doar in biserici. Ca simbol. In unele zone din România batrinii nu zic luminare, ci „lumina”. Azi lumina vie a lumânărilor arde simbolic pentru ca este acoperită de becurile electrice. Le aprindem fără sa mai stim de ce. Chiar așa: de ce?

La Oricova nu am curent și cind a căzut noaptea am improvizat o candela dintr-un pahar și o bucata de capac de tabla. Lumina unei singure candele lumina întreaga casa așa ca puteai calcă fără sa te lovești de stilpi, fără sa orbecai cu miinile întinse. Am inteles de ce candela e sfinta.

Lumina de noapte e altfel decit lumina de zi, așa cum soarele e diferit de luna. Noaptea este pentru somn și contemplație, iar luminile puternice strica și una și alta. Ce Nebunie, s-ar părea, sa nu mai ai ocazia sa experimentezi lipsa luminii. Dar lumina falsa ne luminează exteriorul, in timp ce înăuntru creste întunericul. Dacă ziua ar începe odata cu răsăritul soarelui și s-ar sfirsi cu căderea nopții, am avea suficient timp pentru munca și somn, nu am dormi in cele mai frumoase ore ale zilei, cind totul miroase a prospețime și nu am sta treji cind noaptea apasă toata zidirea spre somn. De aici bolile psihice, stresul, irascibilitatea și întunecimea minții.

Bucurați-va de lumina. Bucurați-va de puțin. Și multumiți lui Dumnezeu pentru toate.

Părintele Savatie Baștovoi

Scrie un comentariu

Din categoria Duhovnicești, Gândul zilei

Gândul zilei

Mănăstirea Sfânta Ana – Orșova, jud. Mehedinti

Există trei feluri de a vedea oamenii. Pe cei pe care îi iubim îi vedem mai buni decît sînt. Pe cei pe care îi disprețuim îi vedem mai răi decît sînt. Pe cei care nu ne trezesc nici dragoste, nici ură, nu-i vedem deloc. Acest fel de a vedea este propriu tuturor oamenilor. Și mai este vederea care nu exagerează în nici o direcție, ci vede pe fiecare așa cum este, fără să se tulbure și fără să se exalte – această vedere este proprie sfinților și oamenilor ajunși la înțelepciune. Iată de ce oamenii care laudă ușor te vor vorbi de rău la fel de ușor, iar cei care îți păstrează o prietenie fără exaltare sînt prieteni mai sigur decît cei care te lingușesc. Felul măsurat de a ne purta cu cei buni și cei răi este un pas spre înțelepciune.

Ieromonah Savatie Baștovoi

Scrie un comentariu

Din categoria Duhovnicești, Gândul zilei

Cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este „prezenţa”

Henri de Toulouse-Lautrec

[…] Noi trebuie înţelegem dragostea nu are nevoie de purtători de cuvânt, înţelegem cea mai scumpă declaraţie de dragoste este prezenţa şi un cuvânt poate transmită ceva numai în măsură în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi în acel cuvânt. Hristos ne-a arătat ne iubeşte nu pentru ne-a vorbit frumos şi, îndrăznesc spun, nici măcar pentru a murit pentru noi, ci mai ales pentru ne-a încredinţat El însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului. S-ar fi putut întâmpla ca Cel ce a murit pentru noi cu peste 2000 de ani în urmă Şi schimbe relaţia faţă de omenire acum sau mâine, după cum mulţi îndrăgostiţi care au făcut gesturi de jertfă s-au schimbat în timp.

De aceea, nimic nu ne încredinţează mai mult de dragostea lui Hristos decât făgăduinţa Lui de a fi cu noi până la sfârşitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luată o demonstraţie de iubire, deşi a fost şi asta, căci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstraţii. Sfinţii L-ar fi iubit pe Hristos chiar dacă El ar fi ales o altă cale de răscumpărare a omului decât moartea Sa pe cruce. Însă nimeni n-ar fi suferit despărţirea de Hristos şi dacă Hristos s-ar fi despărţit de noi după învierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci şi însăşi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi însemnat nimic. Iată de ce cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la sfârşitul veacurilor. Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, îl primeşte în sine pe Hristos.

Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le îndeplinim.

Evanghelia mai este numită şi adunare de „cuvinte ale vieţii veşnice„, aşa cum a fost descoperită de către înger sutasului pomenit în Faptele Apostolilor. Altfel spus, atât cuvintele, cât şi faptele noastre, au o valoare numai în măsura în care pot rămâne veşnice, veşnicie pe care o primesc din împărtăşirea cu Cel singur veşnic, Dumnezeu.

Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţa, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezenţa atotcuprinzătoare, prezenţa până la identificare. Este o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim pentru a lasă loc Aceluia ne cuprindă şi ne umple de prezenţa Sa

fragm. din Ortodoxia pentru postmodernişti, Părintele Savatie Baştovoi

Scrie un comentariu

Din categoria Cărți, Duhovnicești, Gândul zilei

mâine… Regele David

Istorisire despre psalmul 50 al prorocului şi împăratului David

De Savatie Baştovoi

1

Prorocul şi împăratul David, aşa cum îl descoperim din Psaltirea scrisă de el şi din cărţile regilor, unde ni se istoriseşte viaţa sa, este un om deplin care întruneşte în sine laolaltă tot zbuciumul şi toată înălţarea fiinţei umane. Sfînta Scriptură ni-l arată pe David ca fiind frumos nu numai la suflet, ci şi la trup, fiind curajos şi iscusit în lupte. „Mîinile mele au făcut harpa şi degetele mele au întocmit psaltirea (Ps. 151, 2) – mărturiseşte prorocul – dar tot aceleaşi mîini au sugrumat lei şi au ucis urşi (I Regi 17, 34). Însă ce ar putea fi mai mult decît mărturia Domnului însuşi, care a zis: „Am aflat pe David, bărbat după inima Mea (FA 13, 22). Mîntuitorul Hristos a fost numit „fiul al lui David” şi tot poporul lui Israil se mîndrea cu înaintaşul lor mai mult decît cu Moise şi Avraam, datorită numeroaselor războaie purtate de regele David, din care întotdeauna a ieşit biruitor. În sfîrşit, toate slujbele Bisericii sînt întemeiate pe psalmi şi credem că, atîta vreme cît va ţine lumea aceasta, oamenii îl vor slăvi pe Dumnezeu prin cuvintele lui David.

Însă cinstea şi slava de care se bucura David înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu nu l-au putut feri de cădere, sau poate că tocmai acestea au fost pricina păcatului în care a căzut David, după cum vom vedea mai departe. Într-o seară, pe cînd se plimba pe acoperiş, marele proroc a zărit-o la rîu pe Virsavia, soţia generalului său, Urie, care, de altfel, era omul cel mai devotat al împăratului. Aprinzîndu-se de poftă, sfîntul proroc a trimis o slugă să i-o aducă pe femeie care era de o frumuseţe răpitoare. David a silit-o pe femeia generalului său, iar în cele din urmă, mergînd din rău în mai rău, a ajuns să dorească moartea lui Urie, pe care a şi îndeplinit-o, trimiţîndu-l într-o luptă din care nu ar fi putut să se întoarcă viu. Ulterior, David a luat-o pe Virsavia de soţie, născîndu-l din ea pe înţeleptul Solomon, însă, ca o amintire veşnică a păcatului său, Virsavia, atunci cînd este pomenită în Evanghelie (Matei 1, 6), este numită „femeia lui Urie”, nu a lui David.

Aceasta este, în cîteva cuvinte, povestea care a premers scrierii psalmului 50, denumit şi „de pocăinţă”, care a ajuns să fie cel mai întrebuinţat psalm în slujbele ortodoxe, credincioşii cunoscîndu-l pe dinafară. Despre acest psalm dorim să vorbim şi noi mai pe îndelete, încercînd să înţelegem cele ce s-au întîmplat în inima sfîntului Proroc căzut de curînd, pentru a învăţa de la el taina pocăinţei bineplăcute lui Dumnezeu.

2

Prorocul căzut îşi începe cuvîntul de întoarcere printr-o mărturisire a marii mile şi îndurări a lui Dumnezeu: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea”. Nu spune ca altă dată: „păzeşte sufletul meu, căci cuvios sînt” (Ps. 85, 2) sau „vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele” (Ps. 24, 19), căci nu mai consideră iertarea o răsplată pentru meritele sale, ci un dar izvorît din marea iubire de oameni a lui Dumnezeu. Aici David pare să se pocăiască nu doar pentru acest păcat, ci, fiind străluminat de harul lui Dumnezeu, îşi aminteşte întreaga sa viaţă, înţelegînd că Dumnezeu l-a iertat de-a lungul timpului chiar şi pentru păcatele pe care el le săvîrşea din neştiinţă. Căci şi acest păcat l-a conştientizat nu deodată, ci după mustrarea prorocului Nathan. Îşi aminteşte, desigur, şi de rugăciunile făcute cu îndrăzneală care au premers căderii şi, mai ales, de certitudinea cu care a zis cîndva: „Nu mă voi clătina în veac!” (Ps. 29, 6). Cred că prorocul a văzut atunci, ca un proroc ce era, toată mila şi iubirea lui Dumnezeu revărsată nu doar asupra sa, ci asupra întregului popor al lui Israil, pe care l-a iertat de fiecare dată pentru abaterile sale, dar şi asupra lumii întregi, prin părtăşia la făgăduinţa dată poporului Său, prin Iisus Hristos. În această vedere luminoasă a milei şi îndurării lui Dumnezeu ce se revarsă asupra lumii întregi, prorocul căzut cere, plin de nădejde, ştergerea fărădelegii sale.

3

„Mai vîrtos (desăvîrşit) mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte”. Dumnezeu poate spăla o fărădelege aşa cum spală apa orice murdărie, lăsînd pe om curat de orice păcat. „Căci fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea”. Condiţia iertării este conştientizarea şi asumarea propriei fapte, cu tot ce aduce ea. Aceste cuvinte ale lui David mai au şi alt înţeles. Întunecat de patimă, prorocul nu şi-a dat seama că a greşit. El se căsătorise cu Virsavia, după moartea lui Urie, socotind că a îndeplinit legea, care îngăduia femeii văduve să fie luată în căsătorie de un altul. A fost nevoie să vină prorocul Nathan ca să-i descopere gravitatea faptei comise. Pentru că David nu era orice fel de om, ci un plăcut al lui Dumnezeu, chiar şi după cădere se bucura de o stare specială în faţa Marelui Judecător. Dumnezeu nu-l mustră pe David ca pe un păcătos incurabil, ci îi oferă şansa de a se judeca singur. Prorocul Nathan, prin care grăia însuşi Dumnezeu, îl invită pe David, pe marele împărat şi proroc David, să asculte o poveste. Povestea suna aşa:

„Erau într-o cetate doi oameni: unul bogat şi altul sărac. Cel bogat avea foarte multe vite mari şi mărunte, iar cel sărac n-avea decît o singură oiţă, pe care el o cumpărase de mică şi o hrănise şi ea crescuse cu copiii lui. Din pîinea lui mîncase şi ea şi se adăpase din ulcica lui, la sînul lui dormise şi era pentru el ca o fiică. Dar iată că a venit la bogat un călător, şi gazda nu s-a îndurat să ia din oile sale sau din vitele sale, ca să gătească cină pentru călătorul care venise la el, ci a luat oiţa săracului şi a gătit-o pe aceea pentru omul care venise la el” (Regi II, 12, 1-4). Atunci, spune Scriptura mai departe, s-a mîniat David cumplit asupra acelui om şi a zis către Natan: „Precum este adevărat că Domnul este viu, tot aşa este de adevărat că omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte; Pentru oaie el trebuie să întoarcă împătrit, pentru că a făcut una ca aceasta şi pentru că n-a avut milă”. Atunci Natan a zis către David: „Tu eşti omul care a făcut aceasta. Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Eu te-am uns rege pentru Israel şi Eu te-am izbăvit din mîna lui Saul, Ţi-am dat casa domnului tău şi femeile domnului tău la sînul tău; ţi-am dat ţie casa lui Israel şi a lui Iuda şi, dacă aceasta este puţin pentru tine, ţi-aş mai adăuga. Pentru ce însă ai nesocotit tu cuvîntul Domnului, făcînd rău înaintea ochilor Lui? Pe Urie Heteul tu l-ai lovit cu sabia, pe femeia lui ţi-ai luat-o de soţie, iar pe el l-ai ucis cu sabia Amoniţilor (Regi II, 12, 5-9).

Auzind această mustrare, David nu s-a împotrivit, ca Adam, ci a strigat, revoltat împotriva lui însuşi: „Am păcătuit înaintea Domnului” (Regi II, 12, 12). Dar pentru că s-a judecat singur pe sine, nu a mai fost judecat de Dumnezeu. Îndată ce şi-a mărturisit vina, fiind gata, desigur, să primească moartea cu care singur pedepsise pe cel vrednic de o faptă ca a lui, prorocul Nathan a zis: „Domnul a ridicat păcatul tău şi tu nu vei muri!” Iată, aşadar, cum a ajuns prorocul David la cunoaşterea fărădelegii sale şi de ce a zis: „păcatul meu înaintea mea este pururea”.

4

„Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, ca să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale şi să biruieşti cînd vei judeca Tu”. Dacă nu ar fi fost Dumnezeu, nu ar fi existat nici păcatul, căci numai în raport cu Dumnezeu pot fi judecate faptele oamenilor. „Păcatul nu se socoteşte acolo unde nu este lege”, zice şi Apostolul Pavel (Romani 5, 13). Neamul acesta este „neam viclean şi desfrînat”, cum l-a numit Hristos (Matei 16, 4) şi dacă David s-ar fi raportat la oameni, ar fi putut să se considere nevinovat, de aceea spune că a greşit doar lui Dumnezeu. Pentru aceste cuvinte şi altele de acest fel Hristos a fost batjocorit şi omorît de oamenii păcătoşi care n-au suferit mustrarea. David însă îşi asumă învinuirea, spunînd că s-au îndreptăţit asupra sa cuvintele lui Hristos. Nu acum, ci cînd va judeca, deoarece neamul omenesc şi-a făcut propriile valori şi ia în derîdere cuvintele lui Dumnezeu. David, pentru că era proroc, vede în lumina harului batjocurile şi patimile pe care le-a suferit Hristos de la oamenii păcătoşi, de aceea mărturisirea lui mai are şi sensul: „Sînt vinovat, căci nu sînt cu nimic mai bun decît neamul acesta viclean şi desfrînat, însă nu vreau să mă îndreptăţesc împreună cu cei care îţi leapădă poruncile ca pe ceva nedrept pentru ei. Recunosc că ai dreptate în toate cuvintele Tale, chiar dacă oamenii le nesocotesc. Cred de asemenea că judecata oamenilor va fi nimicită, iar Tu te vei arăta biruitor în ziua cînd vei judeca”. David era rege peste Israel şi nu era nimeni mai mare ca el, ca să-i ceară socoteală, însă el nu se lasă orbit de puterea şi slava lui trecătoare, ci se pune de pe acum în faţa judecăţii lui Dumnezeu celei de apoi.

albastru de... mai departe

regele-david

Vezi articolul original

2 comentarii

Din categoria Duhovnicești, Sfinți și Sf. Părinți