Gândul zilei

Cel mai mare cîștig e să te recapeți pe tine. Nu pe cel care strigă mereu din tine: vreau-vreau-vreau; ci pe cel care aude, vede, prețuiește clipa și se bucură de gîndul că iubește și e iubit. Nimic nu este mai de preț decît aceasta, pentru că într-un astfel de Eu a dorit Dumnezeu să intre și să cineze.

Părintele Savatie Baștovoi

Anunțuri

Lumina

Ma gindesc cite lucruri și-au pierdut puterea și au rămas in viața noastră doar ca simboluri. Unul dintre ele este chiar Lumina. Luminările si Candelele s-au păstrat doar in biserici. Ca simbol. In unele zone din România batrinii nu zic luminare, ci „lumina”. Azi lumina vie a lumânărilor arde simbolic pentru ca este acoperită de becurile electrice. Le aprindem fără sa mai stim de ce. Chiar așa: de ce?

La Oricova nu am curent și cind a căzut noaptea am improvizat o candela dintr-un pahar și o bucata de capac de tabla. Lumina unei singure candele lumina întreaga casa așa ca puteai calcă fără sa te lovești de stilpi, fără sa orbecai cu miinile întinse. Am inteles de ce candela e sfinta.

Lumina de noapte e altfel decit lumina de zi, așa cum soarele e diferit de luna. Noaptea este pentru somn și contemplație, iar luminile puternice strica și una și alta. Ce Nebunie, s-ar părea, sa nu mai ai ocazia sa experimentezi lipsa luminii. Dar lumina falsa ne luminează exteriorul, in timp ce înăuntru creste întunericul. Dacă ziua ar începe odata cu răsăritul soarelui și s-ar sfirsi cu căderea nopții, am avea suficient timp pentru munca și somn, nu am dormi in cele mai frumoase ore ale zilei, cind totul miroase a prospețime și nu am sta treji cind noaptea apasă toata zidirea spre somn. De aici bolile psihice, stresul, irascibilitatea și întunecimea minții.

Bucurați-va de lumina. Bucurați-va de puțin. Și multumiți lui Dumnezeu pentru toate.

Părintele Savatie Baștovoi

Gândul zilei

Mănăstirea Sfânta Ana – Orșova, jud. Mehedinti

Există trei feluri de a vedea oamenii. Pe cei pe care îi iubim îi vedem mai buni decît sînt. Pe cei pe care îi disprețuim îi vedem mai răi decît sînt. Pe cei care nu ne trezesc nici dragoste, nici ură, nu-i vedem deloc. Acest fel de a vedea este propriu tuturor oamenilor. Și mai este vederea care nu exagerează în nici o direcție, ci vede pe fiecare așa cum este, fără să se tulbure și fără să se exalte – această vedere este proprie sfinților și oamenilor ajunși la înțelepciune. Iată de ce oamenii care laudă ușor te vor vorbi de rău la fel de ușor, iar cei care îți păstrează o prietenie fără exaltare sînt prieteni mai sigur decît cei care te lingușesc. Felul măsurat de a ne purta cu cei buni și cei răi este un pas spre înțelepciune.

Ieromonah Savatie Baștovoi

Cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este „prezenţa”

Henri de Toulouse-Lautrec

[…] Noi trebuie înţelegem dragostea nu are nevoie de purtători de cuvânt, înţelegem cea mai scumpă declaraţie de dragoste este prezenţa şi un cuvânt poate transmită ceva numai în măsură în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi în acel cuvânt. Hristos ne-a arătat ne iubeşte nu pentru ne-a vorbit frumos şi, îndrăznesc spun, nici măcar pentru a murit pentru noi, ci mai ales pentru ne-a încredinţat El însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului. S-ar fi putut întâmpla ca Cel ce a murit pentru noi cu peste 2000 de ani în urmă Şi schimbe relaţia faţă de omenire acum sau mâine, după cum mulţi îndrăgostiţi care au făcut gesturi de jertfă s-au schimbat în timp.

De aceea, nimic nu ne încredinţează mai mult de dragostea lui Hristos decât făgăduinţa Lui de a fi cu noi până la sfârşitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luată o demonstraţie de iubire, deşi a fost şi asta, căci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstraţii. Sfinţii L-ar fi iubit pe Hristos chiar dacă El ar fi ales o altă cale de răscumpărare a omului decât moartea Sa pe cruce. Însă nimeni n-ar fi suferit despărţirea de Hristos şi dacă Hristos s-ar fi despărţit de noi după învierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci şi însăşi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi însemnat nimic. Iată de ce cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la sfârşitul veacurilor. Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, îl primeşte în sine pe Hristos.

Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le îndeplinim.

Evanghelia mai este numită şi adunare de „cuvinte ale vieţii veşnice„, aşa cum a fost descoperită de către înger sutasului pomenit în Faptele Apostolilor. Altfel spus, atât cuvintele, cât şi faptele noastre, au o valoare numai în măsura în care pot rămâne veşnice, veşnicie pe care o primesc din împărtăşirea cu Cel singur veşnic, Dumnezeu.

Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţa, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezenţa atotcuprinzătoare, prezenţa până la identificare. Este o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim pentru a lasă loc Aceluia ne cuprindă şi ne umple de prezenţa Sa

fragm. din Ortodoxia pentru postmodernişti, Părintele Savatie Baştovoi

mâine… Regele David

Istorisire despre psalmul 50 al prorocului şi împăratului David

De Savatie Baştovoi

1

Prorocul şi împăratul David, aşa cum îl descoperim din Psaltirea scrisă de el şi din cărţile regilor, unde ni se istoriseşte viaţa sa, este un om deplin care întruneşte în sine laolaltă tot zbuciumul şi toată înălţarea fiinţei umane. Sfînta Scriptură ni-l arată pe David ca fiind frumos nu numai la suflet, ci şi la trup, fiind curajos şi iscusit în lupte. „Mîinile mele au făcut harpa şi degetele mele au întocmit psaltirea (Ps. 151, 2) – mărturiseşte prorocul – dar tot aceleaşi mîini au sugrumat lei şi au ucis urşi (I Regi 17, 34). Însă ce ar putea fi mai mult decît mărturia Domnului însuşi, care a zis: „Am aflat pe David, bărbat după inima Mea (FA 13, 22). Mîntuitorul Hristos a fost numit „fiul al lui David” şi tot poporul lui Israil se mîndrea cu înaintaşul lor mai mult decît cu Moise şi Avraam, datorită numeroaselor războaie purtate de regele David, din care întotdeauna a ieşit biruitor. În sfîrşit, toate slujbele Bisericii sînt întemeiate pe psalmi şi credem că, atîta vreme cît va ţine lumea aceasta, oamenii îl vor slăvi pe Dumnezeu prin cuvintele lui David.

Însă cinstea şi slava de care se bucura David înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu nu l-au putut feri de cădere, sau poate că tocmai acestea au fost pricina păcatului în care a căzut David, după cum vom vedea mai departe. Într-o seară, pe cînd se plimba pe acoperiş, marele proroc a zărit-o la rîu pe Virsavia, soţia generalului său, Urie, care, de altfel, era omul cel mai devotat al împăratului. Aprinzîndu-se de poftă, sfîntul proroc a trimis o slugă să i-o aducă pe femeie care era de o frumuseţe răpitoare. David a silit-o pe femeia generalului său, iar în cele din urmă, mergînd din rău în mai rău, a ajuns să dorească moartea lui Urie, pe care a şi îndeplinit-o, trimiţîndu-l într-o luptă din care nu ar fi putut să se întoarcă viu. Ulterior, David a luat-o pe Virsavia de soţie, născîndu-l din ea pe înţeleptul Solomon, însă, ca o amintire veşnică a păcatului său, Virsavia, atunci cînd este pomenită în Evanghelie (Matei 1, 6), este numită „femeia lui Urie”, nu a lui David.

Aceasta este, în cîteva cuvinte, povestea care a premers scrierii psalmului 50, denumit şi „de pocăinţă”, care a ajuns să fie cel mai întrebuinţat psalm în slujbele ortodoxe, credincioşii cunoscîndu-l pe dinafară. Despre acest psalm dorim să vorbim şi noi mai pe îndelete, încercînd să înţelegem cele ce s-au întîmplat în inima sfîntului Proroc căzut de curînd, pentru a învăţa de la el taina pocăinţei bineplăcute lui Dumnezeu.

2

Prorocul căzut îşi începe cuvîntul de întoarcere printr-o mărturisire a marii mile şi îndurări a lui Dumnezeu: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea”. Nu spune ca altă dată: „păzeşte sufletul meu, căci cuvios sînt” (Ps. 85, 2) sau „vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele” (Ps. 24, 19), căci nu mai consideră iertarea o răsplată pentru meritele sale, ci un dar izvorît din marea iubire de oameni a lui Dumnezeu. Aici David pare să se pocăiască nu doar pentru acest păcat, ci, fiind străluminat de harul lui Dumnezeu, îşi aminteşte întreaga sa viaţă, înţelegînd că Dumnezeu l-a iertat de-a lungul timpului chiar şi pentru păcatele pe care el le săvîrşea din neştiinţă. Căci şi acest păcat l-a conştientizat nu deodată, ci după mustrarea prorocului Nathan. Îşi aminteşte, desigur, şi de rugăciunile făcute cu îndrăzneală care au premers căderii şi, mai ales, de certitudinea cu care a zis cîndva: „Nu mă voi clătina în veac!” (Ps. 29, 6). Cred că prorocul a văzut atunci, ca un proroc ce era, toată mila şi iubirea lui Dumnezeu revărsată nu doar asupra sa, ci asupra întregului popor al lui Israil, pe care l-a iertat de fiecare dată pentru abaterile sale, dar şi asupra lumii întregi, prin părtăşia la făgăduinţa dată poporului Său, prin Iisus Hristos. În această vedere luminoasă a milei şi îndurării lui Dumnezeu ce se revarsă asupra lumii întregi, prorocul căzut cere, plin de nădejde, ştergerea fărădelegii sale.

3

„Mai vîrtos (desăvîrşit) mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte”. Dumnezeu poate spăla o fărădelege aşa cum spală apa orice murdărie, lăsînd pe om curat de orice păcat. „Căci fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea”. Condiţia iertării este conştientizarea şi asumarea propriei fapte, cu tot ce aduce ea. Aceste cuvinte ale lui David mai au şi alt înţeles. Întunecat de patimă, prorocul nu şi-a dat seama că a greşit. El se căsătorise cu Virsavia, după moartea lui Urie, socotind că a îndeplinit legea, care îngăduia femeii văduve să fie luată în căsătorie de un altul. A fost nevoie să vină prorocul Nathan ca să-i descopere gravitatea faptei comise. Pentru că David nu era orice fel de om, ci un plăcut al lui Dumnezeu, chiar şi după cădere se bucura de o stare specială în faţa Marelui Judecător. Dumnezeu nu-l mustră pe David ca pe un păcătos incurabil, ci îi oferă şansa de a se judeca singur. Prorocul Nathan, prin care grăia însuşi Dumnezeu, îl invită pe David, pe marele împărat şi proroc David, să asculte o poveste. Povestea suna aşa:

„Erau într-o cetate doi oameni: unul bogat şi altul sărac. Cel bogat avea foarte multe vite mari şi mărunte, iar cel sărac n-avea decît o singură oiţă, pe care el o cumpărase de mică şi o hrănise şi ea crescuse cu copiii lui. Din pîinea lui mîncase şi ea şi se adăpase din ulcica lui, la sînul lui dormise şi era pentru el ca o fiică. Dar iată că a venit la bogat un călător, şi gazda nu s-a îndurat să ia din oile sale sau din vitele sale, ca să gătească cină pentru călătorul care venise la el, ci a luat oiţa săracului şi a gătit-o pe aceea pentru omul care venise la el” (Regi II, 12, 1-4). Atunci, spune Scriptura mai departe, s-a mîniat David cumplit asupra acelui om şi a zis către Natan: „Precum este adevărat că Domnul este viu, tot aşa este de adevărat că omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte; Pentru oaie el trebuie să întoarcă împătrit, pentru că a făcut una ca aceasta şi pentru că n-a avut milă”. Atunci Natan a zis către David: „Tu eşti omul care a făcut aceasta. Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Eu te-am uns rege pentru Israel şi Eu te-am izbăvit din mîna lui Saul, Ţi-am dat casa domnului tău şi femeile domnului tău la sînul tău; ţi-am dat ţie casa lui Israel şi a lui Iuda şi, dacă aceasta este puţin pentru tine, ţi-aş mai adăuga. Pentru ce însă ai nesocotit tu cuvîntul Domnului, făcînd rău înaintea ochilor Lui? Pe Urie Heteul tu l-ai lovit cu sabia, pe femeia lui ţi-ai luat-o de soţie, iar pe el l-ai ucis cu sabia Amoniţilor (Regi II, 12, 5-9).

Auzind această mustrare, David nu s-a împotrivit, ca Adam, ci a strigat, revoltat împotriva lui însuşi: „Am păcătuit înaintea Domnului” (Regi II, 12, 12). Dar pentru că s-a judecat singur pe sine, nu a mai fost judecat de Dumnezeu. Îndată ce şi-a mărturisit vina, fiind gata, desigur, să primească moartea cu care singur pedepsise pe cel vrednic de o faptă ca a lui, prorocul Nathan a zis: „Domnul a ridicat păcatul tău şi tu nu vei muri!” Iată, aşadar, cum a ajuns prorocul David la cunoaşterea fărădelegii sale şi de ce a zis: „păcatul meu înaintea mea este pururea”.

4

„Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, ca să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale şi să biruieşti cînd vei judeca Tu”. Dacă nu ar fi fost Dumnezeu, nu ar fi existat nici păcatul, căci numai în raport cu Dumnezeu pot fi judecate faptele oamenilor. „Păcatul nu se socoteşte acolo unde nu este lege”, zice şi Apostolul Pavel (Romani 5, 13). Neamul acesta este „neam viclean şi desfrînat”, cum l-a numit Hristos (Matei 16, 4) şi dacă David s-ar fi raportat la oameni, ar fi putut să se considere nevinovat, de aceea spune că a greşit doar lui Dumnezeu. Pentru aceste cuvinte şi altele de acest fel Hristos a fost batjocorit şi omorît de oamenii păcătoşi care n-au suferit mustrarea. David însă îşi asumă învinuirea, spunînd că s-au îndreptăţit asupra sa cuvintele lui Hristos. Nu acum, ci cînd va judeca, deoarece neamul omenesc şi-a făcut propriile valori şi ia în derîdere cuvintele lui Dumnezeu. David, pentru că era proroc, vede în lumina harului batjocurile şi patimile pe care le-a suferit Hristos de la oamenii păcătoşi, de aceea mărturisirea lui mai are şi sensul: „Sînt vinovat, căci nu sînt cu nimic mai bun decît neamul acesta viclean şi desfrînat, însă nu vreau să mă îndreptăţesc împreună cu cei care îţi leapădă poruncile ca pe ceva nedrept pentru ei. Recunosc că ai dreptate în toate cuvintele Tale, chiar dacă oamenii le nesocotesc. Cred de asemenea că judecata oamenilor va fi nimicită, iar Tu te vei arăta biruitor în ziua cînd vei judeca”. David era rege peste Israel şi nu era nimeni mai mare ca el, ca să-i ceară socoteală, însă el nu se lasă orbit de puterea şi slava lui trecătoare, ci se pune de pe acum în faţa judecăţii lui Dumnezeu celei de apoi.

albastru de... mai departe

regele-david

Vezi articol original

Fragmente dintr-o viitoare carte pe tema educației: ”Mic tratat antiparenting”, de părintele Savatie Baștovoi

Antiparenting – Savatie Bastovoi PRECOMANDA

„Mulți părinți de azi caută rețete de educație instant, adunînd cărți de parenting cum ar aduna cărți de bucate. Dar copilul nu este un tort pe care îl poți ascunde după ce l-ai ars. Așa cum nu poți interveni într-o pîine pentru a o îmbunătăți după ce ai dat-o la cuptor, tot așa devine tot mai greu de intervenit în formarea unui copil dacă plămada lui genetică nu a fost ținută în condiții optime în primii ani de viață, înainte de a fi aruncat în cuptorul vieții.

Nu vă poziționați în fața nașterii ca o divă sau un div în fața mersului la mare. Nu există copii de sezon și în viață va trebui să pășiți și cu chile în plus, și nebronzați. Și cu copilul după voi.

E important să nu uitați că în viață există și ”ceilalți”. Exact, cei care nu vă plac, dar care vor deveni cîndva mediul în care va trăi copilul vostru”.

”Pînă a ajunge la Sfînta Scriptură, haideți să rămînem în zona evidenței și a faptelor bine stabilite. Dacă este cineva necredincios, nu avem nici un motiv să întrerupem discuția.

Oamenii sînt niște ființe vii ca orice animal, doar că sînt înzestrate cu rațiune? Se nasc, cresc, nasc la rîndul lor și mor. Ce minunat. Dar ați observat oare că fiecare animal are o perioadă diferită de petrecere împreună cu puiul său? Cîinii mai puțin, caii mai mult. Cangurii, de pildă, își poartă puii în marsupiu. Maimuțele își duc puii în brațe și în spate. Ce minunat.

Putem numi această perioadă de împreună-petrecere a mamei cu puiul ca perioadă de educație? Unele specii implică în educație și pe tată, nu doar pe mamă. Altele, precum lupii, implică și haita în educație. Care este scopul acestei petreceri? Apărarea, hrănirea, dar și transmiterea și deprinderea abilitățior de supraviețuire proprii speciei.

Înțelegem că perioada de petrecere cu puiul depinde de timpul necesar pentru deprinderea abilităților de supraviețuire.

Dar oare de ce tocmai omul, acest animal rațional și cu capacitatea de a vorbi articulat și scrie, are, dintre toate animalele, cea mai lungă perioadă de petrecere împreună a copilului cu părinții? Ce trebuie să-l învețe părinții pe copil înainte ca acesta să fie apt pentru o viață independentă?

Specia umană este în chip natural înclinată să petreacă împreună cu copilul pînă la vîrsta de 16-18 ani și copilul este atras și dependent de părinți pînă la această vîrstă. În imperiul roman vîrsta majoratului era de 21 de ani, dealtfel ca în America de astăzi. Tot atunci și corpul uman devine matur. Această regulă naturală este un argument suficient pentru a admite că educația copilului este un proces îndelungat și complex, depășind deprinderile de apărare și dobîndire a hranei, ca în cazul animalelor”.

”Dincolo de complexitatea și unicitatea fiecărei persoane, orice comportament și nevoie umană s-a format în timp. Este foarte important să avem capacitatea de a urmări evoluția unui copil, făcînd o evaluare a relației dintre nevoile instinctuale, iraționale în primă fază și nevoile cultivate, dobîndite prin educație.

Țineți minte, nevoia de educație este o nevoie ontologică a copilului deoarece doar astfel se simte protejat pe deplin. Abandonarea în tirania instinctelor este o traumă pentru orice copil, traumă care se manifestă printr-un comportament primar, animalic, cum ar fi atacurile de furie, refuzul comunicării și chiar al hranei, ceea ce este o tulburare a instinctului de conservare, o reacție suicidală pe care o constatăm la animalele bolnave și prost tratate”.

”A fi părinte este o condiție naturală care este însoțită nu doar de o grijă firească față de copil, ci și de o ascuțire a simțurilor în raport cu nevoile propriului copil, o sensibilitate pe care nici un set de soluții oferite de terapeuți nu o poate înlocui. Dezvoltarea acestei sensibilități printr-o viață spirituală este o îndeletnicire pe care orice părinte e dator să o practice. Ajungem într-un moment cînd sîntem nevoiți să facem apel la instincte mai mult decît la rațiune, regretînd tocirea sensibilității prin abandonarea de către omul modern a comunicării emoționale, prin care înțelegem nu doar comunicarea nonverbală, ci și comunicarea la distanță prin capacitatea de a simți emoțiile și nevoile celor dragi. Un copil își poate minți mama la telefonul mobil, dar nu îi poate amăgi simțămintele”.

”Dacă maternitatea este un instinct, paternitatea este o condiție de ordin spiritual. Tatăl devine tată din momentul în care își recunoaște copilul. Poate pare ciudat, dar în cazul taților avem de a face cu un act de înfiere, chiar și în cazul unui copil natural. Tatăl își recunoaște sau își reneagă copilul. Oricît de sălbatic ar suna acest lucru, evidența o certifică. O statistică din SUA făcută pe cazul familiilor în care s-a născut un copil autist constată că 85% dintre tați și-au abandonat copilul.

Formele de abandon în cazul taților ar putea fi împărțite în două categorii: 1) abandon manifest, cînd tatăl își părăsește copilul, nedorind să mai știe de el și 2) abandon latent, cînd tatăl rămîne în familie dar nu manifestă grijă și căldură pentru copil. Au fost cazuri cînd un tată rece își descoperă brusc paternitatea în ultimul copil, ceea ce sporește și mai mult sentimentul de abandon al celorlalți copii.

În orice caz, paternitatea depinde de statura spirituală a tatălui, iar condiția înfierii și recunoașterii de către tată este pentru copil o a doua naștere, inițiatică, după nașterea biologică din mamă. Dacă mama este cea care aduce copilul din neființă la ființă, tatăl este cel care îl naște spiritual pentru lume. Iată de ce, atunci cînd citim în Sfînta Scriptură că bărbații au născut pe cutare și cutare, nu avem de a face cu nesocotirea actului nașterii de către mamă, ci doar confirmarea statutului paternității care se transmite din seminție în seminție”.

”Nevoia de bază a copilului este aceea de a fi precum părintele său. Faptul că mulți părinți de azi se eschivează de la această responsabilitate prin diverse manevre de limbaj doar complică lucrurile. Nu, copilul tău nu va fi nici mai independent, nici mai creativ, nici mai curajos decît este. Va fi exact ca tine. Doar că departe de tine, la celălalt capăt al lumii. Acolo unde l-ai lăsat atunci cînd el dorea un singur lucru: să fie ca tine”.

”Cea mai profundă nevoie a copilului este aceea de a fi într-o comuniune de iubire. Fie că o numim nevoie de protecție, instinct al apărării sau altcumva, aspirația spre comuniune a copilului persistă, avînd formele unei religii în care Părintele este Dumnezeu, iar copilul este Inițiatul. Copilul se simte iubit în măsura în care Părintele îl inițiază în tainele sale. Cu cît părintele se descoperă mai complex, cu atît copilul este mai fericit. Ne descoperim copilului prin tot ce sîntem: prin iubire, cunoaștere și îndemînare. Acesta este temeiul educației. Copilul se simte fericit nu atunci cînd este lăsat să facă ce vrea, pentru că el nu știe ce vrea, ci atunci cînd este îndrumat, inițiat în iubire. Copilul percepe lipsa de îndrumare ca pe un dezinteres, ca pe un abandon, de unde și frica lui de însingurare manifestată prin gesturile extreme ale adulților: furie, refuz, izolare”.

,,Paternitatea biblică / A devenit un stereotip ca în seminarele și cărțile de Parenting să se vorbească despre educația tradițională, denumită peiorativ autoritară, patriarhală, ca despre ceva ce trebuie schimbat, depășit. Paternitatea tradițională își are, desigur, temeiurile în Biblie. Unul din comentatorii de pe internet a descris familia biblică astfel ”Bărbatul bate cu pumnul în masă, iar femeia ascultă”. Am făcut un efort de memorie să-mi amintesc acel bărbat biblic care bate cu pumul în masă, dar nu mi l-am amintit. Ce mai contează, de vreme ce sînt atîtea lucruri care se zic despre Biblie și Dumnezeu și care nu se verifică. Mi-am amintit în schimb, cu această ocazie, mai multe chipuri de bărbați biblici. Deoarece discuția noastră este despre educație, mă voi opri la bărbații tați. Voi încerca să surprind cum arată paternitatea în accepțiunea biblică.

Nu mă voi pierde în amănunte și cronologii și nu vă voi chinui cu lecții de istorie.

Deoarece tema paternității este una centrală, căci, nu-i așa, Dumnezeu însuși ni S-a descoperit ca Tată, nu va trebui să mergem prea departe pentru a găsi mărturiile care ne interesează. Și cine altul poate să povestească mai bine despre Tatăl, dacă nu Fiul? Însuși Hristos ne dezvăuie cum este tatăl biblic, Tatăl Ceresc care este comparat cu un tată pămîntesc. Probabil ați ghicit că vreau să vă vorbesc despre parabola Fiului risipitor, care, după cum bine știți, nu este opera lui Rembrand și nici vreo nălucire umanistă, ci este imaginea biblică a paternității.

În lecția divină despre paternitate Hristos ni-l înfățișează pe tată prins între doi fii, unul rău și unul bun. Este imperios necesar să vedem purtarea tatălui înăuntru acestui triunghi. Dacă am fi avut doar un fiu bun și ascultător, nu ar fi fost mare lucru ca tatăl să aibă o atituine iubitoare față de el. Dacă l-am fi avut doar pe fiul rătăcitor, iar tatăl l-ar fi iertat cu atîta ușurință, am fi putut zice că avem de a face cu un tată delăsător. Însă calitățile tatălui se văd din iubirea sa pentru fiul rătăcit și înțelepciunea cu care împacă gelozia fiului credincios, atins de felul în care tatăl l-a primit pe fratele său, tăind vițelul cel îngrășat și aducînd muzicanți, în timp ce el era pe deal la ucru. În ambele cazuri tatăl dă dovadă de iubire, îngrijindu-se ca nu cumva, recăpătîndu-și fiul rătăcit să piardă inima fiului care l-a slujit cu credință. Cum a făcut aceasta? L-a asigurat: ”căci tu ești cu mine tot timpul și toate ale mele sînt ale tale”. Cu alte cuvinte, l-a făcut egal cu sine, s-a identificat cu fiul și indirect i-a zis că vițelul gras pe care l-a junghiat pentru fratele risipitor este și vițelul lui, făcîndu-l și pe el părtaș la dărnicia tatălui. ”Toate ale mele sînt ale tale și din acestea l-am ospătat pe fratele tău, din ale tale. Nu fi rău, i-am dat din ale tale să mănînce, căci tu ești eu și eu sînt tu, și dacă eu sînt bun, și tu ești bun. Căci se cade să ne bucurăm de întoarcerea lui, iar tu, dacă ești fiul meu iubit și credincios, știu că vei împărtăși cu mine bucuria, căci bucuriile mele sînt și bucuriile tale, iar ale tale sînt ale mele, prin aceasta mărturisind adevărul iubirii”.

Nu vi se pare că în abele cazuri tatăl s-a smerit în fața fiilor săi, pentru a-i cîștiga, păstrînd în același timp statura sa de tată, căci în cazul fiului reîntors, iertînd, îi redă inelul de moștenitor, iar în cazul fiului credincios îl declară asemenea și identic în autoritate cu sine? Oare mai trebuie să spunem că, atunci cînd și-a cerut partea de avere și a plecat, primul fiu de fapt și-a înormîntat tatăl înainte de vreme, căci știut este că moștenitorul intră în drepturi abia după moartea tatălui… Acesta este tatăl biblic.”

Maternitatea/ Mama este cerul copilului, ea este căldura și hrana, apărarea și mîngîierea, dulceața și lumina, adîncul și înălțimea, tandrețea și despărțirea; într-un cuvînt, Cosmosul întreg, cu întunericul și lumina, căldura și răcoarea, cu stelele căzătoare și apa de dincolo de stele care se prăbușesc pentru o vreme în făptura mamei. Această taină se descoperă în toată splendoarea doar pruncului, acestui ghem de lumină și răsuflare alcătuit vreme de nouă luni din sîngele mamei sale, adăpat cu saliva ei, încălzit cu căldura ei, neliniștit de tristețile ei, trezit de așteptarea ei, adormit sub bătăile inimii ei, tresăltînd la bucuriile ei. La plinirea sorocului, pruncul este aruncat în răcoarea lumii, dar, după primele strigăte, mîinile ei îl ridică, părul ei îl acoperă, mireasma ei îl învăluie, laptele îl încredințează, gura îl sărută, pecetluind mărturisirea iubirii. De acum încolo ei sînt mamă și copil, chip al iubirii desăvîrșite, legămînt nedezlegat, chezășie a vieții, taină prin care Dumnezeu se înfățișează în atotputernicia Sa plină de grijă și iubire.

În tradiția creștinismului ortodox maternitatea este cîntată în cele mai înălțătoare imne. Însuși Dumnezeu S-a întrupat din Fecioară, alcătuindu-Se din preacuratele ei sîngiuri. Pîntecele Fecioarei este comparat cu Cerul, alteori cu o masă sfîntă avînd pe ea cereasca pîine, dintru care tot cel ce mănîncă nu va muri. Teologia bizantină a maternității și nașterii anticipează ceea ce Donald Winnicott avea să constate în urma multor cercetări și anume că în prima perioadă de viață pruncul trăiește ca o prelungire a mamei. Sfîntul Nicolae Cabasila afirma în secolul al XII-lea că trupul și sîngele lui Hristos cu care ne împărtășim este trupul și sîngele Maicii Domnului. Hristos s-a alcătuit prin zămislire fără sămînță bărbătească din sîngele preacurat al Sfintei Fecioare, prin urmare avînd același sînge și purtînd același trup cu Mama Sa”

„Copilul este diferit cu mama și cu tata prin diferențele pe care le prezintă fiecare părinte, după cum le-am discutat mai sus. Comportamentul și interesele copilului se schimbă în funcție de anturaj. Într-un fel se comportă atunci cînd este în preajma mamei și altfel se comportă cînd este cu tata. De asemenea, copilul va avea un al treilea comportament, diferit, atunci cînd se va afla în compania mamei și a tatei. Acest lucru se explică și prin faptul că atît mama, cît și tata, sînt diferiți atunci cînd sînt singuri decît atunci cînd sînt împreună.

Mama și tata se descoperă și sînt iubiți de copil în măsura în care fiecare din ei îl descoperă și îl iubește pe celălalt. Mama îl arată pe tata și tata o arată pe mama. De asemenea, copilul o arată pe mamă tatei și pe tată mamei, prin experiența sa. La rîndul lor, tata îl arată pe copil mamei din experiența sa de tată și mama îl arată pe copil tatei din experiența sa de mamă. Acesta este ciclul iubirii fără de care lucrurile se abat de la rostul lor și capătă forme denaturate.

În afară de tatăl real și mama reală copilul percepe un tată ideal și o mamă ideală. Înțelepciunea celor doi părinți constă în păstrarea și transmiterea acestei imagini ideale a celuilalt părinte. Idealizarea se face nu după modelul ”mama o idealizează pe mama” și ”tata îl idealizează pe tata”, ci tata o idealizează pe mama și mama îl idealizează pe tata. Această susținere a idealizării nu este o încercare de amăgire a copilului, ci răspunde unei nevoi profunde a fiecărui copil, aceea de a avea părinți ideali și este conformă cu vederea curată a copilului care în primii ani de viață chiar își vede părinții ca fiind ideali.

Copilul află că tatăl său nu este ideal abia cînd i-o descoperă mama și la, fel, află că mama sa nu este ideală abia cînd i-o descoperă tata”.

”Competiția/ Se afirmă că spiritul de competiție duce la invidie și nesocotirea semenilor. Acest lucru nu a fost dovedit de nici un studiu științific. Dimpotrivă, literatura patristică milenară și fapte bine stabilite ne demonstrează că invidia și răutatea există independent de valoarea și performanțele unui om.

Să luăm cel mai celebru caz de invidie din istorie, cel al fraților Abel și Cain. Abel cel bun, se străduia să facă toate lucrurile bine și i-a dus lui Dumnezeu jertfă cei mai frumoși miei. Cain cel nepăsător, deși avea și el turma sa de oi și putea să intre în competiție cu Abel, alegînd spre jertfă din mieii cei buni, a ales să aducă lui Dumnezeu miei bolnavi. Așadar, Abel-competitiv, iar Cain-noncompetitiv. Ce s-a întîmplat mai departe știm cu toții: Cain și-a ucis fratele nevinovat și bun din simplă invidie. La cine a apărut invidia, la cel competitiv sau la cel non-competitiv? Desigur, invidia se naște la cel nepăsător, delăsător și lipsit de succes. Dimpotrivă, persoanele competitive sînt ferite de invidie, deoarece își au bucuria roadelor propriei munci.

Nu cumva, excluzînd competiția din metodele de educație, creăm de fapt condiții ideale pentru invidie și răzbunare? Doar spiritul de competiție, aducător de roade sprirituale și sănătate trupească, este garantul bucuriei și al mărinimiei.

Excluderea competetivității este un non-sens, deoarece, dacă nu ar fi existat Abel în viața lui Cain, acesta ar fi găsit pe altcineva pe care să-l invidieze și să-l ucidă. Soluția este nu să facem doi Caini, ci să facem doi Abeli.”

ALINTUL/ Scenele de scăldare a pruncului sau înfășatul sînt prezente peste tot în iconografia ortodoxă. Pruncii sînt reprezentați în toată zbenguiala lor, fie în brațele părinților, fie jucîndu-se cu animale. Din sutele de mii de reprezentări a scenelor de tandrețe dintre părinți și copii păstrate pînă la noi, precum și din imnografia creștină-oritentală, reiese că alintul pruncilor era văzut ca ceva firesc. Nu toate culturile își alintau pruncii. Atît la greci, la chinezi, dar și pînă tîrziu în toată Europa, familiile regale și aristocrația practicau angajarea bonelor și a educatorilor încă din fragedă pruncie. Este un adevăr istoric ușor de susținut: creștinii de peste tot și din toate timpurile își pupau copiii, îi alintau și îi duceau pe brațe. Alintul făcea parte din arsenalul pedagogic predat de însuși patriarhul Constantinopolului (patriarhul ecumenic sau mondial) încă din veacul al IV-lea: „trebuie să îi dăm multe sărutări [pruncului]şi să îl strângem la piept, ca să îi arătăm marea noastră dragoste”.

Tradiția biblică și cea bisericească face diferență între prunc și copil sau tînăr. Pruncii sînt copiii de pînă la șapte ani. Copilul este oarecum corespondentul adolescentului de azi, atîta doar că vîrsta nu se cuprinde între 10 și 18 ani, ci între 7 și 14 ani, cînd copiii terminau școala. La 21 de ani Alexandru Macedon cîștiga războaie, iar tînărul David avea 16 ani cînd l-a înfruntat pe cel mai temut ostaș al timpului, uriașul Goliat. Dacă la 16 ani David s-a luptat cu Goliat, trebuie să deducem că mărturiile pe care le face în psalmi despre leii pe care îi sugruma cu mîinile goale în perioada pe cînd păștea oile tatălui său sînt anterioare acestei vîrste. Aceste detalii sînt importante pentru a înțelege diferențele de abordare pedagocică a vîrstelor atunci și acum. Dacă pe atunci copiii de 7 ani călăreau și trăgeau cu arcul din galopul calului, acum mulți dintre ei nu se pot juca cu cubulețele dacă nu este mama în preajmă. Într-un anume fel, copilăria în sensul pe care îl atribuim astăzi acestui cuvînt se termina la vîrsta de șapte ani, cînd copilul era dat la școli, fie la antrenamentele care pregăteau viitori ostași, fie la deprinderea unei meserii.

Dacă la vîrsta de șapte ani copilul era pregătit pentru o viață responsabilă și independentă, care presupunea desprinderea de casă pe perioada învățăturii, trebuie să admitem că el era pregătit fizic și psihic pentru acest moment de către părinții săi. Iată de ce credem că perioada alinturilor și a drăgălășeniilor care reies din iconografia, imnografia și mărturiile scriitorilor creștini timpurii, ar trebuie să o atribuim vîrstei de pînă la 3 ani. După această vîrstă copilul trebuie luat tot mai rar în brațe și într-o altă formă decît pruncul sugar, adică va trebui să educăm în copil simțul propriei demnități, așa încît poziția corpului său pe genunchii mamei sau a tatălui să fie una adecvată vîrstei sale. Iconografia ortodoxă are în acest sens icoanele Maicii Domnului ”Hodighidria”, în care Copilul Hristos este înfățișat în poziție de suveran pe genunchii Maicii Sale sfinte, la vîrsta de 12 ani.

Alintul, fiind o manifestare a limbajului trupului, se retrage în mod firesc din pedagogia iubirii pe măsură ce copilul dezvoltă capacitatea de comunicare verbală și de idei. Rămînerea în zona firescului, respectînd nevoile fiecărei vîrste, este secretul echilibrului și armoniei relațiilor dintre părinți și copii. Îmi amintesc că de pe la vîrsta de șapte ani nu mai suportam ca mama să-mi așeze părul sau să-mi potrivească gulerul în public – gesturi care mai înainte mă făceau să mă simt iubit și îngrijit, brusc au început să mă irite, deoarece mă făceau să mă simt inadecvat, puteam și singur să-mi aranjez părul și gulerul cămășii.

Dacă veți respecta cu grijă aceste remarci verificate de mii de ani de educație creștină, veți vedea că nici alintul timpuriu nu strică copilul și nici dispariția lui treptată nu se face cu durere. Totul își are vremea sa sub cer și orice lucru e bun dacă e făcut la timpul potrivit”

”Cinstește pe tatăl și pe mama ta”. Mitul traumelor/ Pînă la urmă, Parentingul cu sutele sale de denominațiuni, amintește foarte bine ceea ce s-a întîmplat cu Creștinismul primar de la care s-au format și se formează în continuare mii de curente ce se numesc creștine, fiecare prezentînd diferențe dintre cele mai nesăbuite. În acest sens, Parentingul nu este altceva decît o sectă desprinsă din Pedagogie.Dacă ar fi să stabilim o dogmatică a Parentingului, aceasta se învîrte în jurul relației pe care trebuie să o aibă părintele cu copilul său. Spun ”trebuie”, deoarece Parentingul recurge la o încălcare a relațiilor firești, propunînd o răsturnare inițiatică, prin care părintele este întotdeauna inferior copilului și copilul este întotdeauna superior părintelui. Această răsturnare se face cu multă durere, lacrimi și crize de turbare (tantrum) pe care le face copilul în procesul de înstrăinare de părintele său, iar părintele este îndemnat să considere toată această agonie ca fiind firească, necesară și inevitabilă. Dogma de căpătîi a Parentingului este: ”Toți copiii sînt perfecți, nici un părinte nu-i perfect”. Din această dogmă reies toate speculațiile Parentingului, indiferent de metodele pe care le recomandă.Iată de ce Antiparentingul nu își propune să fie o nouă formă de Parenting, ci este o filozofie propusă ”în loc de Parenting”, avînd ca scop păstrarea firescului în relațiile dintre părinți și copii. Esența Parentingului și a rostului său social a fost exprimată exact de către parentoloaga Antonia Noel: ”Noi sîntem ultima generație care a ascultat de părinți și prima care va asculta de copii”. Această răsturnare se face prin însuflarea urii împotriva părinților. Milioane de femei din întreaga lume au ajuns să-și vorbească părinții de rău, povestind lucruri rele și refuzînd să-și amintească lucrurile bune pe care le-au trăit în casa părinților lor. Multe dintre ele refuză să devină mame invocînd motivul traumelor pe care le-au suferit în copilărie, pretextînd că nu vor să fie niște părinți la fel de răi ca și părinții lor. Cele care nasc, au un comportament deviant, care exprimă numeroase frustrări legate de incapacitatea lor de a fi mame bune. Problemele de care se plîng aceste mame pe forumurile de parenting sînt jenante și infantile, discutînd la nesfîrșit despre cum e bine să ții copilul în brațe, cum să-l alăptezi sau ce să faci dacă plînge, ceea ce denotă o totală absența a instinctului matern și grave tulburări de comportament, încadrate oarecînd la isterii și nevroze.Isteria și nevroza generală a mamelor-parenting are un singur motiv – teama de a nu fi un părinte la fel de rău ca propriii părinți. Inducerea acestei frici este unul din scopurile de bază ale Parentingului, căci fără frică Parentingul nu ar mai exista.Pentru ca frica să fie deplină, a fost scoasă de la naftalină teoria despre traumele copilăriei lansată de Freud, fără însă a face vreo referire la autor. Totuși, dacă psihanaliza lui Freud considera că poate vindeca traumele prin scoaterea lor la lumină, majoritatea psihologilor moderni susțin fatalitatea traumelor, declarînd irecuperabili părinții traumați și traumatori, dar oferindu-le însă șansa de a-și salva copiii prin crearea unor condiții de maximă siguranță împotriva ”traumelor”. Mitul traumelor a transformat milioane de mame din întreaga lume în făpturi paranoide care se tem să-și șteargă copilul la fund sau să-i ia cuțitul din mînă de frica de a nu-l trauma. În cele din urmă cea mai puternică traumă pe care o suportă copilul este chiar această stare paranoidală a propriilor părinți.”

 surse: https://www.facebook.com/savatie;
               https://www.facebook.com/groups/Antiparenting/

Sindromul „Cel-Mai”

albastru de... mai departe

Sindromul ”Cel-Mai”

image-3-s-b-copy

Nu spuneți unui copil ”ești cel mai bun”, ”cel mai frumos”, ”cel mai talentat” – e destul să-i spuneți: ”ești bun”, ”ești frumos”, ”ești talentat”.

Sînt mai multe motive pentru care ”cel mai” este un adaos nefericit: 1) mai întîi, pentru că este o minciună, nici Dumneavoastră, nici eu, nici nimeni altcineva nu știe unde se află acum cel mai bun, cel mai frumos și cel mai talentat copil, căci fiecare sîntem buni, frumoși și talentați în măsura în care lumea are nevoie de asta; 2) apoi, pentru că drăcușorul ”Cel-Mai” va crea în mintea copilului o permanentă stare de comparație și competiție cu restul copiilor și chiar a adulților, copilul nu va mai fi capabil să aprecieze just calitățile altor copii, căci orice calitate și îndemînare văzută la altul va fi din start sub nivelul său, copilul va fi pornit să-i desființeze pe toți cei buni…

Vezi articol original 177 de cuvinte mai mult

“Nebunul” – lui Savatie Bastovoi, in lectura autorului, la 10 ani de la lansarea cartii in prima sa editie…

[…] Un comentariu preluat de pe site-ul Editurii Cathisma, postat la 20 martie 2009, consemna urmatoarele despre roman (sursa – aici):

“Cartea asta chiar e ceva de genul încurcate sunt căile Domnului. Deşi e a doua oară când o citesc (poate şi din cauză că nu e voluminoasă), mi se pare chiar mai interesantă decât la început, iar profunzimea întâmplărilor descrise de autor chiar m-au captivat. Cartea e de fapt un roman despre viaţa Sf. Simeon cel Nebun întru Hristos, acţiunea petrecându-se în Siria sec. al VI-lea pe vremea împăratului roman Justinian. Dar cum introducerile sunt plictisitoare o să fac ceea ce ma pricep mai bine, şi anume să reproduc superbele citate şi gănduri ale sfântului însuşi aşa cum le-am gasit şi eu.

Ce lucru straniu, găndi Nebunul, când omul zâmbeşte frumos, faţa i se luminează şi te face să-l iubeşti, dar când râde nestăpânit, faţa i se strâmba şi se înroseşte. Se gândi că omul nu e făcut să râdă în hohote, deoarece asta îl urâţeşte.

Interesantă mi s-a părut şi ghicitoarea pe care o adresează Nebunul mulţimii.

Fericit este împăratul care domneşte peste supuşii săi. Întrebarea e cine este împăratul şi cine sunt supuşii?

Împăratul este mintea, iar supuşii sunt simţurile omului. Fericit este omul a cărui minte stăpâneşte peste simţurile sale şi le face să lucreze numai ceea ce este bine şi folositor. Cu adevărat un astfel de om este mai fericit decât un împărat care domneşte peste lumea întreagă, dar peste simţurile sale nu este stăpân.”

Preluat de aici: https://anomismia.wordpress.com/2016/05/09/nebunul-lui-savatie-bastovoi-in-lectura-autorului-la-10-ani-de-la-lansarea-cartii-in-prima-sa-editie/

Ierom. Savatie Baștovoi – „Cartea despre femei” (o nouă apariție editorială la Editura Cathisma )

Interviu preluat din ea.md

Părinte, să pornim de la timpul, care este pentru toți același, deci ziua dvs tot 24 de ore are… Cum de reușiți și la atelier, și să scrieți, și să citiți, și să fiți prezent în viața socială, și să aveți timp de viață personală?

Pentru mine timpul nu există. Nu am deloc sentimentul timpului. Uneori am un decalaj de câteva săptămâni, adică toți oamenii trăiesc în octombrie, de pildă, iar la mine e început de septembrie. Asta nu e o glumă. Scriu și fac alte lucruri atunci când ele s-au copt. E ca și cum cineva ar sta sub copac patru luni să aștepte până se coc merele, iar eu vin și culeg merele atunci când ele sunt coapte, pentru că știu că merele se coc toamna. Așa e și cu scrisul, și cu pictatul, și cu toate celelalte: e vreme de coacere lăuntrică și vreme de exprimat. O carte se scrie în câteva zile, un tablou se face și în zece minute, dacă ai ce spune. Dacă nu, e un efort grozav, cu mult spectacol pentru profani, dar fără acoperire. Sunt omul experienței și al inspirației, restul e lectură, studiu, puțină îndemânare.

Cum a pornit ideea unei cărți despre femei, e o chestie care ține de inspirație, de cerința cititorului sau altele sunt motivațiile? Cine v-a inspirat? E o femeie la mijloc sau sunt toate femeile, în general?

Femeile sunt partea cea mai activă a omenirii, partea cea mai inspirată, sunt expresia inspirației, nu a rațiunii. Așa le-a făcut Dumnezeu. Cum să scrii cărți și să nu scrii și o carte despre femei? Ar însemna să fii pe de lături cu realitatea.

cartea d

cartea des

savatie bastovoiPentru cine este „Cartea despre Femei”: pentru bărbați, ca să le cunoască mai bine ori pentru femei, ca să se redescopere?

Pentru femei. Bărbații care nu pot citi o femeie, degeaba vor citi această carte.

Avem o societate plină de prejudecăți. Nu v-a întrebat nimeni cât de „corect” este ca un ieromonah să scrie despre femei?

Ați uitat că ieromonahii spovedesc sute de femei și nu este nimeni care să fi avut ocazia să știe mai multe despre femei, nici măcar ele însele.

Ce așteptări aveți de la această carte, mă refer la popularitate, vânzări, schimbarea unor idei sau mentalitate, de exemplu?

Cred că este cea mai frumoasă carte a mea de până acum și va depăși în popularitate toate cărțile mele de până acum. Și cred că va schimba și oleacă mentalitatea, în sensul că mulți se vor convinge că despre femei se poate scrie și altfel.

savatie bastovoi

Credeți că le-ați înțeles îndeajuns pe femei? Ce vor femeile, ce așteaptă ele în primul rând de la bărbați, dar de la viață? 

În sensul în care fiecare dintre noi are momente când nu se mai înțelege pe sine, e o prostie să afirmi că ai înțeles pe cineva. Înțelegerea e un moment de grație, o clipă în care noi devenim celălalt și trăim prin el, vedem ca el, ne bucurăm și ne întristăm ca un întreg. Aceste clipe sînt clipele de fericire, de curățenie, de iubire. Celălalt simte când e înțeles, iar o bucurie mai mare decât aceasta nu există. Ce-și doresc femeile? Un singur lucru: să fie înțelese.

Care este imaginea femeii și rolul ei în biserica modernă, ori, o femeie cu batic și fustă lungă, care merge des la biserică este privită deja sceptic de unii?

De unii care nu se pricep nici în femei, nici în biserică.

savatie bastovoi

Vreau să îmi mai spuneți despre noul val, tot mai prezent în societate, acela de a pleca de la tradițiile sau obișnuințele bisericii creștine și a te refugia în credința ta, în intimitatea ta cu Dumnezeu și a te ruga acasă… Spre ce mergem cu credința în acest sens?

cartea despre femeiCei care nu se roagă acasă nu se roagă nici la biserică, precum și cei care nu se roagă la biserică, nu se roagă nici acasă. Rugăciunea duce la smerenie, iar smerenia iubește oamenii, pe cei din biserică inclusiv.

Ce mai stă pe raftul lui Savatie Baștovoi: lecturi, manuscrise, o lucrare nefinalizată?

Am două romane neterminate: „Șarpele și porumbelul” și „Învățăturile unei prostituate bătrâne pentru fiul său handicapat”. În această perioadă pregătesc o expoziție de pictură la invitația unei importante galerii de artă din București.

Un gând pentru toate femeile care au ajuns la finalul interviului cu dvs, vă rog.

Să rămână femei și să nu uite de Dumnezeu.

Parintele Savatie Bastovoi, ganduri despre…

anomismia

11742666_965778573465400_3096785418515402733_nCruciulita in lemn realizata de Ieromonah Savatie Bastovoi

Despre lucrurile importante și neimportante

Uneori am impresia că nimic important nu se mai întîmplă în lume. În sensul că nimic din ceea ce se declară a fi important nu mă atinge. Oamenii își comunică de regulă lucruri neimportante și care îi caracterizează prea puțin sau deloc. Oamenii își comunică știri, pentru că știrile sînt considerate importante.

Pentru ca ceva să fie important este nevoie ca cineva să considere important acel lucru.

Cum arată un lucru important? Nicicum. Pentru cineva e important că plouă, pentru altcineva – că nu plouă. Pentru cineva e important că se căsătorește, pentru altcineva – că se desparte. Dar ce este cu adevărat important și ce face ca ceva să fie important?

Cred că ceea ce face ca un lucru să fie important este bucuria. Dacă ceva îți aduce bucurie – este important.

Cînd sufletul este apăsat…

Vezi articol original 521 de cuvinte mai mult