Maria Ploae: „Dacă ar înțelege toata lumea ce forță are rugăciunea!”

Un capat de Bucuresti, la marginea parcului Herastrau. O straduta de case cu garduri inalte, peste care se vad bratele desfrunzite ale unor pomi si cativa carcei de vie arsi de bruma toamnei. Loc de oameni cu nostalgia vietii la tara. Aici sta familia Maria Ploae si Nicolae Margineanu. O actrita si un regizor carora cinematografia romaneasca le datoreaza multe momente bune. Casa le seamana: de bun gust si ridicata cu un soi de smerenie – adica nici uriasa, nici meschina. Sun la poarta si imi deschide Maria Ploae. Imbracata in negru si cu acelasi zambet fermecator, care ii adanceste gropita din obrazul drept. Ma invita in salon, o camera luminata de ferestre lungi care dau spre gradina, cu un perete acoperit de tablouri si un altul de icoane pe sticla, vechi. Colectia de icoane a apartinut psihologului Nicolae Margineanu, tatal regizorului, unul dintre marii intelectuali interbelici care au trecut prin puscariile comuniste. O pisica alba cu coada neagra doarme incovrigata pe un fotoliu. Din doua vaze de sticla albastra rasucita spre cer isi itesc capetele vesele mai multe crizanteme.

„Duminicile lui Dumnezeu”

– Putina lume stie ca v-ati nascut intr-un sat de pe Valea Berheciului, in judetul Bacau. La 12 ani ati fost infiata de sora tatalui dvs. si ati venit in Bucuresti. Faptul ca sunteti credincioasa se datoreaza si copilariei din Moldova?

– Categoric, pentru ca mama mea este foarte credincioasa si ne-a invatat si pe noi asa. Ea nu se culca niciodata fara sa se roage, oricat ar fi fost de obosita. O vedeam si ne asezam si noi in genunchi, la icoana. Parintii ne-au fost modele, i-am considerat perfecti. Daca ei se inchinau, ne inchinam si noi. Parintii mei au avut cinci copii si pe toti ne-au crescut in dragoste de Dumnezeu. Au avut o viata foarte amarata sub comunisti, cotele agricole erau foarte mari si munceau mai mult pentru stat. De aceea m-au si dat matusii din Bucuresti. Venirea in Capitala a fost sansa vietii mele, pentru ca mi-am putut urma vocatia, dar privesc cu foarte mult drag si recunostinta spre primii ani ai copilariei, tocmai pentru ca am crescut in credinta. Sunt profund marcata de amintirile de atunci. Nu s-au stins niciodata… Tin minte, de pilda, cum ne pregateam pentru zilele de duminica. Sambata seara, mama ne spala pe toti si avea grija ca hainele noastre bune sa fie curate si calcate. Era o intalnire mare, ne duceam sa-L intalnim pe Iisus Hristos. Eu aveam o singura rochita de iesit in lume si eram fericita de cate ori o imbracam. Mama culegea cele mai frumoase flori din gradina si le ducea la biserica.
Cat eram foarte mici, mama ne purta in brate pe la icoane, ne inchina si ne punea sa le sarutam, apoi ne ducea la altar si ne indemna sa dam o lumanare si un pomelnic parintelui Toma Popescu, care era paroh la Dealul Perjului. Parintele ne binecuvanta si noi ii sarutam mana. Parintele Toma a fost nasul de cununie al parintilor mei si ne-a si botezat pe noi, toti copiii, deci ne era mai mult decat preot, un parinte spiritual. Cand ne intorceam de la biserica, mancam, si apoi parintii se odihneau sau stateau de vorba cu vecinii, iar noi, copiii, ne jucam. Era, intr-adevar, o zi de tihna si de cinstire a lui Dumnezeu. De altfel, Dumnezeu era tot timpul in viata noastra. Nu poti trai fara rugaciune si fara ocrotirea lui Dumnezeu. Imi amintesc ca eu mergeam cu oile, si de multe ori ma prindeau ploi mari, cu fulgere si trasnete. Niciodata nu am fost lovita, pentru ca ma rugam lui Dumnezeu. Odata a cazut un fulger la doi pasi de mine, dar n-am patit nimic. Parintii mei nu se asezau la masa fara sa rosteasca un „Tatal nostru” si sa-si faca semnul crucii. Cand incepeau orice treaba, intai se inchinau. Cand mama facea o mancare, o binecuvanta. Tot anul era impartit dupa calendarul bisericesc: cand e voie sa muncesti si cand e zi de biserica, de rugaciune si odihna.

Poteca pierduta

– V-ati mutat in Bucuresti, intr-un oras mare, cu un alt ritm al vietii, cu alte obiceiuri si alte norme. Era in plin comunism, cand religia era considerata o dovada de obscurantism, iar manifestarea ei publica, o lezare a politicii de stat. Cum v-ati pastrat credinta?

– Am pastrat-o in suflet, dar nu si in practica. Ani multi n-am prea mers la biserica si ma inchinam rar, pentru ca ma gandeam putin la Hristos si mai mult la ale vietii. Sincer, mi-e rusine de perioada asta, desi a fost si foarte frumoasa si importanta, cand au venit copiii, cand am facut cele mai multe filme. Fara sa te rogi, sa mergi la biserica, sa te marturisesti, sa iei sfanta impartasanie, nu poti sa te numesti crestin. Totusi, a ramas in mine o flacara, care a crescut, imediat ce m-a tras cineva de maneca.
Acela a fost actorul, pe atunci, Dragos Paslaru, azi monahul Valerian de la Schitul Patrunsa din muntii Buila. Era dupa 1989, si el ne-a chemat sa mergem la o slujba la biserica Sf. Vasile, vizavi de Casa Enescu. L-am cunoscut acolo pe parintele Paul Maracine, parohul bisericii si duhovnicul lui Dragos Paslaru. Fata de acest parinte am simtit o atractie extraordinara, as spune magica. In ziua aceea, am ramas mai in spatele bisericii si am fost atat de impresionata si am inteles atat de bine cat suntem de pacatosi, ca am plans continuu. Iar bunatatea pe care o respira parintele Paul Maracine mi-a fost ca un bandaj sufletesc. Am revenit la acea biserica si, dupa un timp, l-am rugat pe parintele Paul sa ma spovedeasca. Nu credeam ca am pacate, si de aceea poate ca am avut curaj sa-i cer sa ma marturisesc sfintiei sale. Nepracticarea credintei te impiedica sa constientizezi pacatele pe care le savarsesti. Cand am realizat cat de grave sunt pacatele si cat de inconstienti suntem ca nu le stim, m-am cutremurat. De cand ne-a devenit parintele Paul duhovnic, si mie, si sotului meu, nu ne-am mai dezlipit de biserica. Cand a trecut la Domnul parintele Paul Maracine, am suferit mult si ne-am gasit greu o alta biserica si un alt duhovnic. Acum mergem la biserica Sfantul Stelian, unde mi-am botezat copiii si pe care am redescoperit-o, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Vamile raului

– Nu va e greu sa traiti atat de profund credinta, in lumea teatrului si a filmului, mai dedicata jocului – in cel mai larg inteles al cuvantului – decat unei vieti al carei rost este mantuirea sufletului?

– Sa stiti ca actorii sunt in marea lor majoritate credinciosi. Ei sunt in general discreti, dar cred in Dumnezeu, si cei mai multi nu intra pe scena fara sa se inchine. Pentru ca stiu ca talentul le vine de la Dumnezeu si ca au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. In timpul comunismului, un coleg m-a sfatuit sa-mi fac semnul crucii cu limba in cerul gurii, daca ma tem sau ma jenez de ceilalti, dar sa nu intru niciodata pe scena fara sa ma inchin. Eu stiu multi actori care se roaga. Rugaciunea iti mai alunga emotiile, caci stii ca esti vegheat de Sus.

– Totusi, cum impacati meseria cu credinta, avand in vedere ca nu jucati doar personaje pozitive?

– In ultimul timp, nu prea am mai jucat, tocmai pentru ca am primit doar roluri rele, de personaje urate. N-am o problema cu personajele negative, daca actul artistic are ca finalitate trezirea constiintei. Am avut rolul unei prostituate in filmul „Faimosul paparazzo” (1999), unde am jucat alaturi de Marcel Iures, dar nu m-a deranjat, pentru ca mesajul filmului era pozitiv. In ultima vreme, insa, am primit oferte de personaje de-a dreptul sataniste, care si-au facut o religie din a fura, a ucide… Amestecul asta de rau, de urat, de diavolesc cu rugaciunea imi face rau. Am primit o piesa de la un regizor care m-a ingrozit: trei surori o tineau de la un capat la altul numai in injuraturi si atacuri la Sfanta Scriptura. Sa repet zi de zi si sa joc seara de seara acel personaj…. Nu ma joaca si el pe mine? Nu devin si eu ca el? Mai ales ca eu caut sa ma identific cu personajul, ca sa fiu credibila. Cum sa ma mai duc sa ma rog dupa aceea? Or, acum, cel mai important lucru pentru mine este sa ma rog, ca sa ma duc cat mai curata la Dumnezeu, sa primesc mantuirea. Si Niculae, sotul meu, mi-a zis: „Ai grija, e si asta o incercare”. Imi doresc foarte mult sa joc, dar nu roluri din astea. Am spus nu. Si cand tot spui nu, nu, nu, risti sa nu mai ai oferte… Dar mai bine asa, decat sa-mi primejduiesc mantuirea.
– De unde credeti ca vine apetenta aceasta pentru sordid, pentru malefic si pentru grotesc, in teatrul si cinematografia noastra de dupa decembrie 1989?

– Dupa revolutie, a existat un soi de radicalism moral, am simtit nevoia sa aratam si ce e rau si urat in noi, ca prea fuseseram obligati pana atunci sa zugravim totul in roz. Dar experienta asta ar trebui sa fie deja consumata. Se intarzie prea mult in ea. Ar fi momentul sa se faca, de pilda, teatru spiritual, si nu prea se face. Este o degradare a omenirii, in general, careia noi nu avem cum sa-i scapam, si nici arta noastra. E o alunecare spre rau.

– In credinta noastra crestina se pune un mare accent pe smerenie. Poate fi un actor smerit?

– M-am gandit si eu ca meseria asta te expune slavei desarte. E normal sa vrei sa ai succes, dar e periculos sa ti se urce la cap. Totusi, noi aducem multa bucurie oamenilor, care vin la teatru si pleaca foarte fericiti, mai ales daca spectacolul este unul pozitiv, care te lumineaza. Daca iti alegi si nu joci orice, faci teatru de buna calitate, spre zidirea omului.

In marea trecere

– Care e lucrul cel mai important pe care l-ati invatat prin credinta?
– Ca nu trebuie sa amani pregatirea ta pentru mantuire. E foarte important cum astepti momentul mortii. Daca te-ai spovedit, impartasit si esti intarit de rugaciune, vei astepta marea trecere, desprinderea din trup, cu zambetul pe buze. Moartea nu tine numai de batranete. Ea poate veni oricand. Imi doresc tare mult sa pot astepta momentul asta impacata, pregatita si fara teama.

– Ce simtiti cand va rugati?

– Uneori, cand ma adancesc mai mult in rugaciune, cand reusesc sa ma rog mai profund – mai ales in post – simt o mare pace, si ca n-as mai vrea sa ma ridic din genunchi si sa incetez rugaciunea. E o stare de bine, de parca ma desprind de pamant, de grija lumeasca, nu mult, poate un centimetru, doi, dar e minunat. Si reiau rugaciunile sau ma afund in Rugaciunea Inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatoasa”. Si o spun mult, mult.
Maria Ploae –

– A fost ceva in viata dvs. care v-a ajutat sa va desavarsiti credinta?

– Da, pregatirea pentru rolul Nicoletei Valry Grossu (scriitoare si jurnalista romanca, anticomunista si crestina) din filmul „Binecuvantata fii, inchisoare!” (2002), regizat de sotul meu, Nicolae Margineanu. Daca in general sunt nerabdatoare sa inceapa filmarile, in acest caz rasuflam usurata de cate ori se amanau, din diferite motive. Si s-au tot amanat. Aveam de jucat ceva ce nu cunosteam. Nicoleta Grossu ajunge in inchisoare si se trezeste deodata distrusa, singura, speriata, innebunita. Luata din viata ei senina si dusa in iad. Acolo are o experienta mistica, de o profunzime extraordinara. Il cunoaste pe Dumnezeu si reuseste sa traiasca dupa poruncile Sale. O face cu o sinceritate si o daruire coplesitoare, invatandu-le si pe celelalte detinute. Or, aceasta traire in Dumnezeu eu nu o cunosteam, sau in orice caz, nu o cunosteam la intensitatea aceea. Si asta ma speria, pentru ca nu stiam ce am de jucat. M-a ajutat mult cartea ei – „Bnie sois-tu, prison!” („Binecuvantata fii, inchisoare!”) – pentru ca descrie acolo foarte bine cum L-a descoperit pe Iisus: „L-am cunoscut, si din acel moment nu m-a mai parasit” – spune Nicoleta. Asa incat, dupa patru ani de detentie, sustine ca niciodata nu a fost mai fericita ca in inchisoare, pentru ca niciodata nu L-a simtit mai aproape pe Dumnezeu. Aici era cheia pentru mine: cum sa joc eu aceasta stare? M-am pregatit, rugandu-ma mult si citind carti de memorialistica ale celor care au suferit in temnitele comuniste. Tare, tare m-am imbogatit din cartile acestea. Si le recomand tuturor romanilor. De exemplu: „Strigat-am catre tine, Doamne!”, de Aspazia Otel Petrescu, o marturie absolut tulburatoare, „Inchisoarea noastra cea de toate zilele”, a lui Ion Ioanid, „Jurnalul fericirii”, de N. Steinhardt, sau „Amfiteatre si inchisori”, de Nicolae Margineanu, socrul meu.

– Socrul dvs. nu v-a impartasit si direct din experienta sa?

– Ba da, dar numai lucrurile bune. Dincolo de suferinta, inchisoarea a fost si o mare fericire: trairea credintei. Si el prefera sa ne-o impartaseasca pe aceasta. Multi din cei care au trecut prin inchisorile comuniste spun ca daca ar fi sa ia viata de la capat, nu ar renunta la perioada de detentie. Pentru ca acolo s-au dezvoltat in spiritul lui Hristos, caruia i-au facut loc in sufletul lor.

– Cum ati reusit pana la urma sa jucati rolul Nicoletei?

– S-au tot amanat filmarile, pana cand si eu am reusit sa ma pregatesc mai serios. Cand am mers la Jilava sa filmam, am inceput printr-o slujba de sfintire a celulelor. Eu am facut coliva si am impartit-o colegilor. Eram in zidurile intre care s-a suferit enorm, scrijelite cu numele celor care au murit acolo. In Fortul 13 era sinistru: umed, rece si urat mirositor, cu paturile din vremea stalinista, acoperite de saltele pe care au bolit si si-au dat duhul nenumarati crestini. Eram inca indoita si cautam un semn ca fac bine ce fac. Si am primit semnul, care mi-a dat curaj si certitudinea ca fac bine. In a doua zi de filmare, am vazut pe jos, legata de piciorul unui pat, o cruciulita impletita din sfoara – atat de frumoasa si de bine lucrata, ca si cum ar fi fost facuta de un calugar. Purta patina timpului. Probabil ca a fost a unui detinut care fie a fost mutat de acolo si n-a apucat sa-si ia cruciulita, fie a murit. Le era interzis sa aiba asupra lor cruci si carti de rugaciuni. Toate actritele am jucat ca si cum am trai, nu se vede jocul. A fost o atmosfera de mare evlavie.

– Dincolo de scena si de platoul de filmare, in viata dvs. de toate zilele, v-ati confruntat cu vreo suferinta care sa va fi indepartat de Dumnezeu?

– Am avut o viata foarte frumoasa si foarte linistita, asa cum mi-am dorit-o. De 34 de ani, eu si Nicolae ne ducem casnicia cu sfintenie, avem trei copii pe care ii iubim si care ne iubesc… Am avut si momente de deznadeje, mai ales cand s-a imbolnavit sotul meu si ma simteam sleita de puteri, ingrijorata, speriata. Dar le-am depasit cu bine, prin rugaciune. Daca ar intelege toata lumea ce forta are rugaciunea… Daca am sti, in incercarile grele ce ne sunt date, sa ne adresam lui Dumnezeu si sa ne rugam cu toata fiinta, ne-am ridica dupa aceea mai puternici. Conteaza nu cat de lunga e rugaciunea, ci cat de prezent esti in ea si cat de puternica se face legatura cu Dumnezeu. Ca asta e rugaciunea, comunicare cu Dumnezeu. Dupa aceea, te ridici de unde erai un om prabusit, si devii un om cu nadejde. Am avut amandoi probleme de sanatate si, cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut cu bine. Important este sa nu te lasi coplesit de disperare. Asaza-te in genunchi si roaga-te, iar Dumnezeu te va ajuta.

– V-ati indoit vreodata de Dumnezeu?

– Nu. Dar am avut intrebari, ezitari. Este firesc, pentru ca noi ne credem destepti si ca-L putem cuprinde pe Dumnezeu. Credinta este sa crezi fara sa vezi, sa stii ca exista o lume nevazuta la care nu ai acces, decat daca ti se arata. Sa avem incredere in cei care vad, cum sunt Sfintii nostri si parintii imbunatatiti duhovniceste.

– Exista vreun sfant la care va rugati mai cu drag si mai des?
– Am veneratie pentru toti, nu mi-am ales un sfant in mod special. Dar cand ma rog, o fac mai ales catre Maica Domnului, pentru ca o simt mai aproape, are si cea mai mare trecere la Dumnezeu si ii port si numele. Simt imediat efectul rugaciunilor catre ea. In ultima vreme, si eu, si sotul meu ne-am indragostit de parintele Arsenie Boca. N-am stiut despre el in timpul comunismului si ne-am rusinat ca am fost contemporani cu un sfant si nu l-am cunoscut. Ardelenii il considera sfantul lor si pe buna dreptate. Asta vara, am trecut pe la mormantul sau de la manastirea Prislop si am fost atat de impresionata…

– Ati simtit ceva special la mormantul sau?

– Nu o minune sau ceva de genul asta, ci o mare pace si o nevoie de a reveni acolo, ca sa ma rog tihnit. Am simtit ca sunt in fata unui prieten vechi, care e gata sa-mi dea o mangaiere si un ajutor. Chiar daca parintele Arsenie nu e canonizat inca, eu cred ca e sfant si evlavia populara confirma sfintenia sa. Am fotografia lui in camera mea si ma rog parintelui Arsenie. Daca i-am lua drept model pe sfinti, n-am mai avea atatea suparari, nu ne-am mai certa pe nimicurile vietii, am ierta mai usor si ne-am da seama ca nu avem nevoie de mari averi pentru a fi fericiti.

Asteptand Noaptea Sfanta

– Suntem in postul Craciunului. In „zgomotul si furia” care ne inconjoara, in instrainarea de Dumnezeu, mai simtiti spiritul sarbatorii, bucuria nasterii Domnului?
– Da, il simt ca si atunci cand eram copil. Pentru ca tin postul, pentru ca rugaciunea mea e mai buna decat in restul timpului, pentru ca ma duc la biserica in fiecare duminica si ma straduiesc ca de cel putin doua ori sa ma spovedesc si sa ma impartasesc. Si daca ai tinut post, toata traditia bucatariei romanesti capata o alta insemnatate, atunci cand vine sarbatoarea. (rade) Normal ca ti-e dor sa mananci o sarmaluta sau o felie de cozonac. Dar in afara de asta, ce ma face sa ma bucur enorm, sa-L simt pe Iisus in inima, sa-L cinstesc si sa-mi dea lacrimile de fericire este primirea colindatorilor. Facem bradul, punem cadouri sub el si asteptam. Sunt doua, trei grupuri de colindatori, studenti sau absolventi de la Teologie, care ne cunosc, vin aici si canta multe colinde adevarate. Ii primim in salon, cu toata familia adunata. E momentul de varf. Colindatorii ma fac sa traiesc o emotie extraordinara. Si dupa aceea mai canta si fetita mea. Anul acesta mi-am propus sa spun si eu un colind, al unui scriitor dintre cele doua razboaie mondiale, Dimitrie Cirezu. Un colind care se termina asa: „Leru-i leru-i Doamnele,/ Cum si-aduna toamnele/ De pe umeri poamele,/ Sa se-adune si la voi/ Cardurile mari de oi/ Si cirezile de boi,/ Ca Iisus, in noaptea asta,/ Creste-n suflete la noi.”

(Formula As nr. 897, 11-18 Dec. 2009)

sursa: http://claudiutarziu.ro/maria-ploae-daca-ar-intelege-toata-lumea-ce-forta-are-rugaciunea/

Piatra unghiulară

    Ferice de cel ce se luptă duhovniceşte cu gândurile, lovindu-le de Piatra unghiulară a fiinţei omeneşti: Hristos. Acesta nu e nicidecum numai războiul pustnicilor, al smeritei rugăciuni şi atenţii, ci este al fiecărui creştin. Ca atare nu reacţionezi după fire la întâmplările vieţii, ci trăieşti fiecare clipă după Iisus; adevărata noastră fire, icoana, chipul  nostru cel adevărat. întâmplările ce vin, într-o clipită a lor, să nu ne găsească, să nu ne prindă trăind în neatenţie de valoarea clipei, valoarea Veşnicului în clipă, că altfel în clipa aceea ne trezim expropriaţi de icoana noastră de oameni după chipul şi asemănarea lui Iisus.

    Nu e aceasta echivalentă cu rugăciunea neîncetată ?

    Modul acesta de-a medita, cu timpul, – cu toate clipele lui, venite prin surprindere -, structurează fiinţa noastră pe Piatra unghiulară a divinei prezenţe. Aşa se pacifică lăuntric omul, cu pacea pe care numai Iisus o poate aduce.

    Mica greutate e că, pentru a câştiga pe Iisus, pe toate celelalte trebuie să le socoteşti „gunoaie” (Filipeni 3,8).

Prislop, Vineri XXVIII
1 .XII.49 Luca 20,19-26

fragm. din ” Cuvinte Vii”, Părintele Arsenie Boca

Sfântul Ierarh Nicolae. Predica Părintelui Arsenie Boca despre cel mai iubit sfânt al creştinătăţii: “Inima lui de părinte al creştinilor a ars ca o făclie”

“Sfântul Ierarh Nicolae e unul dintre cei mai populari sfinţi ai creştinismului. Nu e (atât de popular) nici Sf. Ioan Gură de Aur, a cărui Liturghie se săvârşeşte mereu. De ce? Ne-ar putea-o spune cele două calităţi ale marelui ierarh: dragostea de Iisus, dragostea de Adevăr.

Deci «mila şi adevărul», pe care le-a trăit ca ierarh, l-au făcut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut mare înaintea oamenilor.

Edictul lui Constantin cel Mare l-a găsit pe Sfântul Nicolae în temniţă. Prin edictul  lui Constantin de recunoaştere a creştinismului ca  religie de stat, la anul 313, Sf. Nicolae împreună cu toţi creştinii de prin temniţele imperiului roman sunt puşi în libertate.

La 325, printre cei 318 Sfinţi Părinţi ai primului Sinod ecumenic de la Niceea era şi ierarhul Nicolae. Soborul s-a convocat pentru a stăvili marea erezie a arianismului, care tăgăduia divinitatea lui Iisus. Atunci s-a cunoscut râvna sa pentru adevăr, care a trecut măsura.Căci Sfântul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie pentru hulirea lui că Iisus n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, ci numai o făptură a lui Dumnezeu. Hulire vrednică de bătaie, căci Arie săpa la temeliile creştinismului, în care stătea sau cădea creştinismul, cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Înaintemergătorului său. Deci Sfinţii Părinţi amărându-se pentru palma Sfântului Nicolae, i-au luat omoforul arhieriei. La porunca Maicii Domnului i l-au dat înapoi. De atunci este zugrăvită Maica Domnului şi Domnul Hristos cu omoforul pe icoana Sfântului Nicolae.

Iată deci pasiunea pentru adevăr cum n-au mai avut-o ceilalţi Sfinţi Părinţi!

Tot aici se pot socoti şi intervenţiile energice ale sfântului, când în două rânduri erau condamnaţi la moarte nişte nevinovaţi  şi i-a scăpat.

Aşa, odată, într-o mare secată, a aprovizionat cu grâu cetatea sa, scăpând-o de foamete.

A scăpat de mizerie şi păcat trei fete sărace, înzestrându-le pe ascuns ca să se poată căsători.

Inima lui de părinte al creştinilor a ars ca o făclie. Poate că şi aici stă o taină a sfinţeniei lui: capacitatea lui de suferinţă, suferinţa pe care o aduna de la toţi, [ceea ce] îi făcea iubirea mai strălucitoare, şi care apoi mai multă suferinţă atrăgea, sporind focul iubirii sale de oameni.

Suferinţa şi iubirea cresc în progresie.

Iată o taină a luminătorilor lumii. Aceeaşi explicaţie o au şi minunile ce le-a făcut Dumnezeu ca răsplată a oamenilor pentru dragostea lor de marele ierarh. Căci Dumnezeu e făcătorul de minuni întru sfinţii Săi. Iar marea minune – şi din ce în ce mai rară între oameni – e tocmai această lumină a inimii, care nu are hotar mormântul. Aşa se face că Dumnezeu o laudă cu faptele mai presus de fire în numele iubiţilor Săi iubitori de oameni”.

(Părintele Arsenie Boca, Seminţe duhovniceşti, Editura Lumea credintei, 2009)

sursa

  “Altfel despre Parintele Arsenie Boca” – convorbiri contemporane consemnate de jurnalistul Marius Vasileanu

DSC00448Am avut surpriza, trecand ieri (23 aprilie 2016) prin Cluj Napoca, si intrand si pe la Targul de carte Gaudeamus (desfasurat in orasul transilvan in perioada 20-24 aprilie 2016) sa gasesc o carte noua despre Parintele Arsenie Boca – despre care voi semnala aici celor interesati.

Afisul lansarii (stanga), la care nu am participat, arata numele celor care au stat alaturi de autorul covorbirilor adunate in carte, jurnalistul Marius Vasileanu.

Primind ca “tema de lucru” o carte despre Parintele Arsenie Boca, autorul prezinta in “Argumentul” de dechidere a lucrarii modul cum a aparut ea: “Povestea acestui volum a inceput in primavara anului 2015, cand poetul si editorul Vasile George Dancu mi-a propus sa scriu pentru Editura Scoala Ardeleana o carte despre Parintele Arsenie Boca. In pofida argumentelor sale – data fiind prezenta mea activa in presa romaneasca a ultimelor doua decenii, axata, in general, pe fenomenul religios contemporan si, in particular, pe cel crestin ortodox romanesc -, am refuzat prompt…“

DSC00417Targu de carte Gaudeamus, in cortul montat in Piata Unirii din Cluj Napoca, aprilie 2016

Inainte insa de a introduce o scurta prezentare a cartii, as folosi prilejul pentru a transmite cititorilor care poposesc pe acest blog, in speta celor care citesc paginile scrise in legatura cu Parintele Arsenie Boca, ca tot ceea ce considera impotriva propiilor conceptii si puncte de vedere, sa evite! Deci, si acest blog, caci nimeni nu este silit sa-l rasfoiasa! Suntem oameni liberi, asa ne-a lasat Dumnezeu, si El este primul care a respectat si respecta acest dar de mare pret; cu atat mai mult noi, fiecare, sa o facem. Asa cum personal nu am “navalit” cu argumente (evident, umane…) peste principiile altora in ceea ce priveste slujirea, credinta si exprimarea verbala ori iconografica a Parintelui Arsenie Boca, asa ma gandesc ca este omeneste sa procedeze si altii cu mine. Acei altii, tot incearca sa argumenteze si sa dovedeasca cata inselare si cata pacatosenie au stat piatra de temelie in invatatura Parintelui Arsenie; si imi trimit link-uri catre argumentatii tot mai savante si mai imbatabile… iar eu ma tot intreb de cata dragoste sunt ei in stare fata de mine (si de altii ca mine, desigur…), incat, dorind cu orice pret sa ma/ne fereasca de rau si de pierzare, iata, insista sa-mi/sa ne faca binele cu forta si sa ne deschida ochii. Le multumesc pentru dragostea lor, caci probabil din dragste o fac.

Pentru interesati, inserez mai jos copertile fata si spate ale cartii lansate la Cluj. Pe coperta fata se observa numele celor intervievati pentru a-si spune punctele de vedere cu privire la modul cum ei au perceput pe Parintele Arsenie. Intre ei de exemplu, sunt doi cercetatori in arhivele CNSAS (George Enache si Adrian Nicolae Petcu) care au rasfoit/parcurs dosarele “de cadre” ale Parintelui Arsenie, dar si un om care l-a cunoscut nemijlocit si care slujeste ca preot paroh la Biserica din Draganescu – pictata in intregime de Parintele Arsenie, preotul Razvan Lucian Petcu. Poate ca cel mai surprinzator con-vorbitor este medicul scriitor Dumitru Constantin Dulcan (autorul mai multor carti de la frontierele cunoasterii), care incepe dialogul asa: “As vrea sa spun ca, venind din unghiul stiintei, eu il privesc pe Parintele Arsenie Boca ca pe un fenomen care se situeaza la interferenta intre realitate si suprarealitate. In clipa de fata trebuie sa spunem ca Parintele Arsenie Boca este un fenomen de o extraordinara anvergura, care se extinde, se tot extinde. Este firesc ca in situatia asta sa ne intrebam cat adevar este, cata realitate si cata mitologie.“

Punctele de vedere din carte sunt ale unor oameni care, in covarsitoarea lor majoritate, nu l-au cunoscut nicicand in mod direct pe Parintele Arsenie. Cu totii sunt intelectuali, au profesii in care s-au facut cunoscuti, si au o experienta de viata consistenta, fiind trecuti cu totii de varsta de 45 de ani. Acestia, si probabil si altii asemenea lor, au acceptat sa dialogheze despre o persoana pe care nu au avut niciodata ocazia sa o intalneasca si sa o cunoasca, decat intr-un mod cu totul indirect; totusi, CEVA i-a incurajat pe toti sa vorbeasca…

DSC00451

sursa: https://anomismia.wordpress.com/2016/04/24/altfel-despre-parintele-arsenie-boca-convorbiri-contemporane-consemnate-de-jurnalistul-marius-vasileanu/

Multumesc mult pentru articol si am aceeasi rugaminte pentru acei cititori mentionati de autoarea blogului !

Sfanta Maria Egipteanca – in viziunea picturala a Parintelui Arsenie Boca

La Manastirea Prislop s-a aflat (sau inca se mai afla) una dintre picturile foarte putin cunoscute ale Parintelui Arsenie Boca – cea a Sfintei Maria Egipteanca, a carei pomenire se face astazi, la 1 aprilie. Imaginea picturii respective este preluata mai jos de pe un pliant cu prezentarea Manastirii Prislop, realizat in jurul anului 2010. Alte date referitoare la datarea picturii nu se gasesc si, din cate stiu, nimeni nu a estimat asa ceva.

Maria Egipt_AB

A fi crestin insemneaza mai mult decat apartenenta ta doctrinara la crestinism. A crede in Iisus inseamna mai mult decat semnifica vorbele. Iata ce insemneaza: a te stramuta din tine in El; insemneaza a-L face pe El inima ta; insemneaza sa ai un moment, o clipa in viata ta in care te-ai intalnit real cu Iisus, – clipa, pe care sa nu-ti ajunga viata intreaga de-a-o desfasura intre oameni. De altfel acesta e si semnul ca esti un convertit al lui Iisus: ca te-ai dedicat Lui irevocabil. Toata vremea ta viitoare nu-i decat desfasurarea clipei aceleia, decizia, a carei bogatie nu se mai termina.”  (cuvant al Parintelui Arsenie Boca din cartea “Parintele Arsenie – Omul imbracat in haina de in si ingerul cu cadelnita de aur”, editia a II-a, Sinaia, 2009, Ed. Charsima, pag.111)

sursa: https://anomismia.wordpress.com/2016/04/01/sfanta-maria-egipteanca-in-viziunea-picturala-a-parintelui-arsenie-boca/

Pr. PETRU MOGA – ” Am crescut cu mitul Părintelui Arsenie Boca „

Pr. PETRU MOGA - " Am crescut cu mitul Părintelui Arsenie Boca "

– parohul bisericii „Sfântul Nicolae” din Câmpina –

Pe strada Nucilor nr. 9, la intrarea în Câmpina, se află un domeniu parohial cum n-am mai văzut: două biserici superbe, una datând de la 1896, restaurată exemplar, şi una mai nouă, târno­sită în anul 2000, de inspiraţie neoromânească, o casă parohială – cea mai veche casă din oraş (1840) – vie şi strălucitoare, deşi ruptă din altă lume, o fostă şură trans­formată în grădiniţă şi o sală multifuncţională, în care se ţin evenimente culturale şi unde sunt găzduite un mic muzeu şi o bibliotecă bine garnisită cu litera­tură religioasă. Totul într-un spaţiu larg, aranjat la ac, unde fiecare piatră îşi are rostul ei. Stăpânul „minu­nii”, Părintele Petru Moga, este ca argintul viu. Auto­ritar, însă mereu cu zâmbetul pe buze, cu vorba directă şi privirea dreaptă, debordează de energie şi de pla­nuri. Aşa a reuşit să-i facă pe enoriaşii săi să lucreze cot la cot cu sfinţia sa, timp de un sfert de veac, pentru a dovedi că frumosul n-a pierit de pe lume şi că se poate împlini. Spune că a luat modelul de la Părintele Arse­nie Boca, „Sfântul Ardealului”, sub influenţa că­ruia a trăit o viaţă întreagă. Părintele Arsenie l-a for­mat şi i-a fost „duhovnicul prin excelenţă”. Şi tot de la el a desprins Părintele Petru Moga lecţia frumo­su­lui.

Cerul copilăriei

– Părinte, cu toţii simţim că nu e totuna dacă te rogi într-un lăcaş de cult improvizat într-un contai­ner de tablă, sau într-o biserică monument istoric, ţinută în viaţă. Poate că nu conştientizăm întotdea­una, dar arhitectura unei biserici, pictura murală, iconostasul, felul în care cântă strana şi chiar vocea preotului ne ajută sau, dimpotrivă, ne împiedică să trăim o slujbă religioasă la cote maxime. Nu e vorba des­pre un moft sau despre o dovadă de superficia­li­tate, ci avem de-a face cu o împletire firească a sim­ţurilor care dau aripi sufletului. Iar frumuseţea pa­ro­hiei dvs. pare să întruchipeze, şi ea, acest adevăr.

– Dacă era numai după dorinţele şi posibilităţile mele, nu ştiu cum ar fi ieşit. Orice preot are ambiţia de a fi şi arhitect, şi pictor, şi constructor, să ştie de toate. Iar atunci când nu are lângă el profesionişti de calitate pe care să-i asculte, soluţiile îi sunt proprii şi, în cele mai multe cazuri, precare. Aici am avut şansa unor specialişti extraordinari, care mi-au fost alături. În pri­mul rând, doamna arhitect Livia Câlţia şi pictorul Gri­gore Popescu. Singurul meu merit, dacă e să am vreunul, este că i-am ascultat. Pe de altă parte, ştiţi că în cazul bisericii, arta trebuie să se subordoneze unor realităţi mai înalte, care răzbat din credinţa noastră şi pe care preotul le cunoaşte mai bine. Şi-atunci, numai printr-un echilibru în această relaţie preot – specialişti poate ieşi frumosul la lumină.

– Bunul gust este educat, de cele mai multe ori, de la vârste fragede. Sfinţia voastră v-aţi născut şi aţi crescut în Ţara Făgăraşului, un tărâm care nouă, celor străini de el, ni se pare desprins dintr-un basm. Vă amintiţi când aţi devenit conştient de fru­mosul lumii care vă înconjoară?

– Când eram mic, mă bucuram de frumos fără să-l definesc ca atare. Era ceva obişnuit pentru mine. Abia mai târziu, când am putut face comparaţii, mi-am dat seama de frumosul locurilor mele de baştină. Iar astăzi sunt nostalgic după frumosul pierdut, căci satul şi oa­menii s-au schimbat, obiceiurile şi felul de a trăi sunt altele. Întreaga zonă a Făgăraşului a suferit schim­bări majore, atât de relief, cât şi de substanţă a vieţii, să zic aşa. Pe de o parte, din pricina vânătorii de parti­zani organizată de Securitate, căci, precum ştiţi, acolo a fost o lungă rezistenţă armată anticomunistă, pe de alta, din cauza dezrădăcinării ţăranilor prin industria­li­zare şi mai apoi prin emigraţie, pe motive econo­mice. În copilărie, când ieşeam din casă, indife­rent că era soare sau ploua, mă cuprindea o bucurie nestăvi­lită. Mai ales cerul mă fascina, pentru că îşi modifica stările mereu, uneori foarte brusc, şi de fie­care dată îmi oferea o altă perspectivă, îmi dezvăluia sau ascun­dea munţii, îmi arăta alte culori… Apoi, ne aflam la numai 12 kilometri de Mânăstirea Sâmbăta, la care mergeam de mai multe ori vara, pe jos, căci era şi ea o sursă de bucurie şi de frumos. Călătoriile până aco­lo, prin crânguri, urmărit de vuietul apelor şi de ciri­pitul păsărilor, participarea la slujbe, la altarul din pă­dure, sau urcuşul pe munte, în preajma mânăstirii, îmi dădeau o energie tainică şi de lungă durată.

Sfântul munţilor

– Pe vremea aceea, părintele Arsenie Boca nu mai slujea la Mânăstirea Sâmbăta…

– Nu, şi nu am putut să-l cunosc atunci, copil fiind. Dar părinţii mei i-au fost ucenici şi chiar foarte apro­piaţi. Tatăl meu a fost unul dintre ţăranii care au săpat chilia în stâncă din Munţii Făgăraşului, mai sus de mânăstire, pentru Părintele Arsenie. Aşa încât Părin­tele Arsenie a jucat un rol de primă mărime în familia noastră. Eu am crescut cu mitul lui, cu povestirile minunate ale părinţilor despre sfinţia sa. La noi în zonă, toată lumea vorbea despre el ca de un sfânt. De­sigur, numai în şoaptă, pentru că deja era un subiect tabu. Dar, foarte important de reţinut, niciunul dintre oamenii care l-au cunoscut nu vorbea despre el la modul senzaţionalist, cum se face acum, trans­for­mân­du-l pe Pă­rintele Ar­se­nie într-un fachir şi în­tr-un agent de vânzări. Ei aveau bun-simţ şi îl tratau ca pe o au­to­ritate spiri­tua­lă, ca pe un în­drumător duhov­ni­cesc deosebit, care le-a citit sufletele şi le cunoştea vieţile şi care le-a fost de mare, mare ajutor. Această a­ti­tu­di­ne ne-a fost trans­misă şi nouă, copiilor. Aşa încât, eu, unul, am vrut să-l cu­nosc. Pe la mij­lo­cul ani­lor ’60, am în­ceput să merg la Pă­rin­tele Arsenie, care pic­ta bi­se­rica de la Dră­gă­nes­cu, şi am conti­nuat să-l frec­ventez până în 1975. Nu am fost foar­te des la el şi aveam naivitatea să cred că, de fiecare dată când îl întâlneam, eram necu­noscut pentru sfin­ţia sa. În aceste întâl­niri, eu căutam să-mi lă­mu­resc anu­mite fră­mân­­tări, să cer sfat, dar eram cum­va şi pe o po­ziţie de frondă, căci vo­iam să verific auten­ticitatea le­gendei.

Trei întrebări

– Ce simţeaţi după câte o vizită la Părintele Arse­nie Boca?

– O bucurie nemaipomenită, parcă nepă­mân­teană. Pentru că aveam o mare aşteptare să-l întâl­nesc şi era extraordinar când se întâmpla. Era foarte bogat în­lăun­trul său şi ne dădea cu generozitate din această bo­găţie sufletească. Întâlnirile aveau loc la biserica Dră­gănescu. Venea multă lume din Transil­vania. Vi­ne­rea aveam consemn că îl găsim. Şi am învăţat să aştept până pleacă toţi oamenii. Se făcea ora 3, 4 după-amiază, Părintele mergea să mănânce şi apoi se întorcea la lucru. Ei, atunci biserica era goală şi acela era momentul meu.

– Cum a fost ultima dată când l-aţi văzut?

– Ultima întâlnire a avut loc în 1975. Avea atunci un vot al tăcerii. Nu ne-a spus nouă asta, dar nu vor­bea, şi ştiam de la cei mai apropiaţi lui că are acest legământ pentru o bucată de vreme. Zecile de oameni care erau acolo îşi spuneau păsurile în public şi Părin­tele le răspundea pe un carneţel, iar cineva citea răs­punsurile cu glas tare. Din nou am aplicat strata­gema mea, au plecat toţi oamenii şi l-am prins singur pe Pă­rintele Arsenie. Am fost obraznic, profitând de faptul că Părintele tăcea şi am putut pune orice între­bare, fără teama că mă va întrerupe. Şi-am avut trei între­bări. Una a fost dură: „De ce acceptaţi să vă con­si­dere lumea sfânt?”. Mi-a scris aşa: „Şi Lucian Bla­ga m-a întrebat, cândva, de ce accept să port «căciu­la» mitu­lui. Nu eu am nevoie de asta, oamenii au nevoie!”. L-am mai întrebat de ce toţi sfinţii din biserică pictaţi de el seamănă cu chipul Mântuitorului Hristos dintr-o icoană făcută tot de el, numai din linii şi pete de culoare, pentru coperta unei cărţi, apărută parcă la sfârşitul anilor ’30, Iisus Hristos sau restau­rarea omu­lui, de Pr. Dumitru Stă­niloae. Zic: „Ex­pri­­mă numai voinţă”. Şi Pă­rintele mi-a răs­puns: „Cu asta mă lup­tam când am pic­tat”. A­cest răspuns are două sensuri opu­se şi nu ştiu la care s-a referit, că nu mi-a spus: se lupta, fie ca să-şi an­treneze voinţa, fie ca să şi-o îmblânzească. În fine, l-am întrebat care este ritmul reco­mandat al vieţii conju­gale. Mi-a răspuns în răspăr cu învăţătura sa din tinereţe: „Fiecare cuplu îşi găseşte rit­mul lui”. Foarte cu­minte, echilibrat, rea­­list şi diferit de ce scrisese în Pravila albă (sfaturi pentru cei căsătoriţi, izvorâte din experienţa sa ca duhovnic – n. red.), unde era foarte strict (considerând ca fiind „după fire” numai ză­mislirea de prunci – n. red.). În final, a pre­luat iniţiativa dialogu­lui şi mi-a deconspirat lecturile de spiritua­li­tate extra-ortodoxă pe care le făceam, spunându-mi: „Tu citeşti cutare lu­cruri!…”. Am plecat de-acolo probând ce ştiam de la părinţii mei: că Părintele privea până în străfundurile sufletului. De aceea, toată Ţara Făgăraşului l-a avut şi-l are ca sfânt. Şi eu cred că este sfânt.

Lecţia de frumos

– Părintele Arsenie Boca era un om frumos, nu numai sufleteşte, ci şi fizic. Impresiona prin chipul şi alura sa. Era, de asemenea, un iubitor de frumos: picta, se îmbrăca în rasă albă, încinsă cu o curea lată de piele… Pe de altă parte, toţi cei care l-au cu­noscut ni-l descriu ca pe un duhovnic aspru, cu o ex­primare aproape brutală pe alocuri. Dacă este adevărat, cum transmitea el frumosul celor care îl căutau?

– Părintele Arsenie era un preot dur, fără îndoială, dar asta numai pentru a grăbi îndreptarea celor care îi cereau ajutorul şi pentru a pune o distanţă între el şi cei care năvăleau asupră-i. Prezenţa lui era copleşi­toare, şi oamenii care intrau în contact cu el i se supu­neau imediat. Ce relaţie poţi stabili cu oamenii care se agaţă de tine? Dacă îi laşi, se fac ciorchine pe tine şi nu mai poţi avea niciun dialog şi să faci nicio miş­care. Şi-atunci, impunea un spaţiu între el şi cei­lalţi, care să îi oblige pe credincioşi să exprime rapid ce vor şi să-l asculte cu luare aminte. Cu alte cuvinte: nu te lipi de mine ca să încerci să iei, în mod magic, din puterea mea. Ascultă-mă şi vei găsi puterea în tine. De pildă, te întreba, pe un ton ferm, poate chiar răstit: „De ce-ai venit?”. E o întrebare care, pusă aşa, pe unii îi intimida, dar pe alţii îi forţa să fie concişi, clari, la obiect, să-şi spună păsul şi să primească povaţa repede. Era o bună metodă, şi pentru că nu s-ar fi putut lungi toată ziua, cu 50-60 de inşi, câţi veneau odată la el. Vedeţi, oamenii, când merg la duhovnic, merg ca la cineva căruia să-i plângă pe umeri, fără să conştien­tizeze că asta nu-i va ajuta prea mult. Or, Părintele Arsenie avea leacul şi te provoca să-i spui ce te doare, numai ca să conştientizezi şi tu unde eşti şi să te hotă­răşti ce vrei. Nu însemna că rămânea la tonul iniţial. Eu cred că felul în care proceda ţinea de o extra­ordinară pedagogie.
Odată, m-am dus la Drăgănescu şi sfinţia sa picta la scena „Biserica şi lumea”. Era singur şi m-a chemat pe bancă lângă el şi m-a între­bat: „Ştii ce-s alea glan­de endocrine?”. Pornind de aici, mi-a făcut o exce­lentă lec­ţie de fiziologie şi, de fapt, o educaţie se­xua­lă, aşa-zicând, poate nu cu un termen foarte potrivit, ca să înţeleg de ce excesele trupeşti provoacă neajunsuri creierului. Am insistat pe acest subiect al durităţii Părin­telui, ca să fie percepută corect. Acum, re­venind la întrebare, Părintele Arsenie trans­mitea frumosul în mod practic, prin muncă fizică, dimpreună cu credincioşii. Veneau oamenii la mânăstire şi el îi pu­nea la treabă, iar rezultatul era mereu un lucru frumos. De exemplu, la Mânăstirea Sâm­băta a muncit cu oamenii ca să amenajeze peisajul. Lacu­rile de acolo le-a săpat cu credincioşii, mai ales cu studenţi. Ţăranii din zonă i-au adus, cu carul cu boi, de la distanţe des­tul de mari, cum era satul Cincu, de pildă, bolo­vani uriaşi, care aveau forme speciale, pen­tru a înfrumu­seţa curtea mânăstirii. Deci, oamenii vedeau cum se naş­te frumosul, firesc, trăiau în ambianţa aceea şi căpătau gust pentru frumos. Cât despre rasa albă pe care o purta, să ştiţi că a fost un mod propriu părin­telui de a re­zolva o problemă. Avea nevoie de stra­ie călugăreşti, dar nu avea nici stofa nece­sară şi nici vreun atelier specia­lizat prin zonă, şi-atunci, a pus de i-a croit cineva o rasă din pânză de in şi de cânepă, care, natural, era albă. Eu am găsit şi la Părin­tele Serafim Po­pescu, cel care i-a fost coleg la Mânăs­tirea Sâmbăta, şi la Părintele Teofil Părăian, în chi­lie, rase albe. Le purtau şi ei odinioară, ca le­gă­tură directă cu tradiţia locului. Erau făcute din pânză ţărănească, aflată la îndemână.

– Mare parte din viaţa sfinţiei voastre, dacă nu cumva toată formarea dvs. spiri­tua­lă, a stat sub pecetea personalităţii Părintelui Arsenie Boca…

– Da, cum a fost atunci când m-am dus să-i cer sfatul, dacă să dau examen la Faculta­tea de Teologie. Şi mi-a zis: „Nu, să nu te duci!”. Iar după o scurtă pauză, a adăugat: „Ce crezi că vei găsi acolo, jucă­rele? La Teologie intri credin­cios şi ieşi ateu”. Nu mi-a explicat nimic mai mult. Şi m-a frământat tare ce mi-a spus. Bine, eram hotărât să fac Teologia, deci nu l-am ascultat, dar m-am gân­dit ce a vrut să spună, de fapt. Târziu, după ce am fă­cut experienţa facultăţii, am înţeles că a încerca să-l predai pe Dumnezeu după metode ştiinţifice este o mare primejdie. Îţi taie orice fel de elan, acolo nu mai încape credinţa. Acu­mulezi cunoştinţe, dar îţi pierzi tot focul. Trebuie să fii tare în credinţă ca să rezişti.

– A fost, prin urmare, un avertisment al Părin­telui Arsenie.

– Da. Poate a vrut să spună că nu sunt pregătit, poate a dorit să mă încerce. Şi de-aici se vede că, pe lângă toate celelalte calităţi ale sale, cultură teologică înaltă, dar oratoric, exce­lent spirit de observaţie psiho­logică, experienţă du­hovnicească, Părintele Arsenie era şi văzător cu duhul. Pentru că eu am mers la el cu o atitudine trufaşă, de om care aşteap­tă să fie lăudat. Şi el mi-a dat peste nas. În timpul comunismului, nu oricine se ducea la Teologie, căci erau multe bariere şi era o dovadă de curaj, pentru care aşteptai aplauze. Poa­te că Părintele a vrut să-mi spună: nu mergi la Teo­logie ca să te obişnuieşti să fii apreciat; drumul preo­ţiei este greu, iar pe el apar încercări mari, când nu te gândeşti. Părintele m-a văzut cât eram de naiv şi cu ce superficialitate copi­lărească porneam la drumul acesta, în care mă anga­jam, de fapt, pentru jertfă.

Un hohot de plâns

– După cum ştim, Părintele Arsenie Boca a fost scos din mânăstire, de la Prislop, în 1959. Atunci i s-a interzis să mai poarte rasă călugărească şi să slujească şi a ajuns pictor la Patriarhie, în Bucu­reşti. A fost urmărit şi şicanat de Securitate, până la capătul vieţii. L-aţi simţit hăituit?

– Nu, dar cu siguranţă îşi lua măsuri de precauţie. Vorbea cu cei care mergeau la el, pe când picta bise­rica Drăgănescu, dar mereu de faţă cu toţi ceilalţi. Omul îşi spunea public necazul, neliniştea sau nedu­merirea, şi părintele îi răspundea tot public. Era destul de greu pentru mulţi, dar în felul acesta îi forţa pe credincioşi să fie precişi şi să re­nun­ţe la detalii lip­site de importanţă. În plus, se foloseau toţi de răspun­su­rile lui, pentru că subiectele sunt ine­vitabil cam ace­leaşi. De ase­me­nea, dăduse con­semn ucenici­lor mai apro­piaţi, să nu arate în lume că îl cunosc. Mie nu mi-a spus asta, pentru că ve­neam mai rar la sfin­ţia sa, dar fratelui meu mai mare îi zisese şi am reţinut de la el. Aşa că, la un moment dat, când l-am întâlnit în tren pe Părin­tele, m-am prefăcut că nu-l cunosc. Mergeam de la mun­te spre Bucureşti. Era seară, iar părintele era însoţit de maica Zamfira Constantinescu, fosta stareţă de la Mânăstirea Prislop. Am stat lângă el tot drumul şi nu am spus nimic. Pentru mine, era destul şi numai prezenţa Părintelui. „L-am văzut!” – asta era totul. După o vreme, a ieşit pe hol la fereastră şi, deodată, a spus celui de lângă el, ingnorându-mă: „Aşa-i şi-n cosmos, întunericul e negru ca cerneala”. (Râde) Nu era vreun mesaj criptat, ci pesemne că a vrut să-mi mai risipească stânjeneala, fără să mi se adreseze di­rect, căci evident ştia cine sunt. Pe lângă această dis­creţie a Părintelui Arsenie, a mai existat şi protecţia de care s-a bucurat din partea maicilor, mai ales în ultima parte a vieţii, când s-a mutat la Sinaia. A fost în aşa fel ferit de oameni, încât a devenit extrem de greu de văzut. De exemplu, eu eram preot la Mânăstirea Sinaia, prin 1988, iar măicuţele, care mă cunoşteau, m-au chemat să le împărtăşesc pe nişte surori de-ale lor bolnave, dintre care una era pe moarte. Am fost de vreo două, trei ori, dar nu m-au lăsat să-l văd pe Părin­tele Arsenie, deşi poate că el era dincolo de peretele camerei în care le făceam slujba de dezlegare. Acest mod de a-l apăra s-a perpetuat şi după 1990, când memoria sa a devenit un bun al numai câtorva oameni, care i-au fost foarte apropiaţi. Cred că acum, toate acestea se răzbună prin cultul acesta kitsch care i se face Părintelui Arsenie, un cult primitiv, fără legătură cu nobleţea ştiinţei sale teo­logice, a slujirii sale deose­bite şi cu înălţi­mea lui duhovnicească. Părintele e mai mult al lumii decât s-ar cuveni. Dar e obli­gatoriu să fie apărat împotriva acestui cult, care îi face şi ne face mult rău. Cei care l-am cu­noscut, ca şi cei care, fără să-l cu­noas­că direct, şi l-au luat drept model, avem cea mai mare obligaţie în acest sens.

– Mai simţiţi şi acum puterea Părin­telui Arsenie asupra sfinţiei voastre?

– Părintele Arsenie m-a format, a fost pentru mine duhovnicul prin excelenţă, şi ştiu că frumosul pe care l-am realizat aici, la Câmpina, este după formula lui. În sensul că am lucrat cu enoriaşii pentru a înfru­museţa natura, cum făcea şi el, căci, pentru echilibrul sufletesc, munca fizică este foarte importantă. Asta e o lecţie pe care am adul­mecat-o de la Părintele Arse­nie. Chiar dacă nu am educaţia estetică pe care o avea el, sfătuit de oameni pricepuţi, cred că am reuşit. Asta e puterea Părintelui asupra mea. Dar nu am avut vreo experienţă mistică, vreo vedenie după moartea lui sau altceva.

Totuşi, acum câţiva ani, când am fost ultima oară la Prislop, mi s-a întâmplat un fapt inexplicabil. Am pornit într-acolo foarte lejer, fără griji, să-i duc pe cre­dincioşii din parohie la mormântul Părin­telui Arse­nie. După cum v-am spus, am avut mereu o atitudine dezinvoltă faţă de Părintele, pe care mi-am păstrat-o până azi. Ajunşi la mor­mântul său, ne-am închinat cu toţii. Când mi-a venit rândul în faţa crucii sale, m-a podidit plânsul, fără niciun motiv. Nu venisem cu nicio problemă, cu nicio frământare spe­cială, ba, cum vă spun, eram foarte degajat, că îi duceam pe alţii, după ce eu fusesem de nenu­mărate ori. Atât de tare mi-a izbucnit plânsul, că n-am ştiut cum să mă ascund mai repede în pădure, să nu mă vadă oamenii. A venit dinlăuntrul meu un icnet de plâns care nu era al meu. A fost o zguduire sufletească teribilă. Ca şi când aş fi călcat pe un fir de înaltă tensiune şi nu aveam decât să mă elec­trocutez.
sursa: fundatiaarsenieboca.ro

A aparut editia a II-a a biografiei Parintelui Arsenie Boca – de Florin Dutu

Pana in prezent, cea mai documentata biografie a Parintelui Arsenie” (conform afirmatiei Parintelui Daniil Stoenescu – Episcop-loctiitor al Daciei Felix) – a aparut zilele acestea (inceput de noiembrie 2015) in cea de a doua editie, revizuita si adaugita de autorul ei, teologul si economistul cibernetician Florin Dutu.

Prima editie a biografiei, cu tiltul „Şi cărţile au fost deschise” (Apocalipsă 20, 12). Părintele Arsenie Boca (1910-1989) – o biografie. Bucureşti: Editura Floare Albă de Colţ, a  fost publicata in 2013. La doi ani, iata, s-a cerut a apareaa II-a editie. Despre aceasta carte – la publicarea primei editii, Alexandru Valentin Craciun nota (vedeti intreaga referinta, aici):  “Un merit incontestabil al cărţii este contextualizarea istorică, situarea biografiei Părintelui Arsenie în „tăvălugul” marilor curente culturale, sociale, politice, care au însoţit prima jumătate a secolului trecut, culminând, desigur, cu instaurarea comunismului. Dar „munca de detectiv” a lui Florin Duţu are o miză apologetică: aceea de a da un răspuns documentat, detractorilor vechi şi noi ai memoriei Părintelui Arsenie Boca“.

DSC09787

DSC09788

Alexandru Valentin Craciun, absolvent de filosofie si master in teologie este cunoscut indeosebi in urma debutului sau din revista Lumea Credinţei  din 2007, cand a semnat un articol despre pictura Părintelui Arsenie Boca – in legatura cu identificarea paternitatii celebrei fresce a lui ‘Iisus în Zeghe’ de la Biserica Sfantul Elefterie-Nou de la Bucuresti. In aprilie 2010, A. V. Craciun sustinea intr-un interviu: “Părintele Arsenie continuă să fie un personaj incomod. De ce continuă să fie incomod – nu mă întrebaţi, nu ştiu. Astea sunt reacţiile pe care eu le-am constatat pe teren. Ele oscilau aşa: de la teamă, suspiciune, până la refuz încăpăţânat, adică negare. Deci părintele este şi temut şi contestat în acelaşi timp. De confraţii dânsului vorbesc. Cum mi-am explicat eu chestia asta?.. Din ce-am mai citit despre biografia dânsului, pentru că n-am avut privilegiul să-l cunosc în viaţă, s-a păstrat mentalitatea comunistă foarte mult în Biserică, iar pe de altă parte, prigoana pe care dânsul a suportat-o în tăcere, renumele pe care l-a avut în timpul vieţii, de om căutat de foarte multă lume şi de om văzător cu duhul ş.a.m.d., sunt lucruri care au fost foarte incomode şi pe care Biserica încă nu şi le-a asumat. Dovadă: nu s-a întocmit un dosar de canonizare a părintelui deşi, cu prisosinţă…” (intregul interviu, de citit aici).

Biografia Parintelui Arsenie in cea de a doua editie realizata de Florin Dutu contine si cateva fotografii absolut inedite cu Parintele Arsenie, din 1987, cu doi ani si jumatate inainte de trecerea sa la cele vesnice. (continuarea aici)

Marturii despre parintele Arsenie Boca ale PS Irineu Duvlea, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America:

anomismia

In scrierea ‘Părintele Arsenie Boca “Sfântul Ardealului” – 25 de ani de la trecerea la cele vesnice‘, articol aparut in Revista SOLIA (publicatie a Episcopatului Roman Ortodox din America), numarul din noiembrie-decembrie 2014), parintele Irineu Duvlea rememoreaza intalnirile sale cu Parintele Arsenie Boca de la Sambata si Draganescu. Preiau mai jos textul semnificativ din revista citata:

fantanita sambata Fantana din lemn sculptata dupa un model desenat de Parintele Arsenie Boca – ramasa la manastirea de la Sambata si recent expusa public in parcul memorial al Manastirii

Am avut bucuria şi binecuvântarea să-l cunosc pe Părintele Arsenie în primul an când am intrat ca frate de mănăstire la Sâmbăta de Sus, unde părintele a început activitivitatea sa ca lider şi îndrumător de suflete. Era în toamna anului 1980 în postul Crăciunului când părintele a trecut în taină pe la Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, era în haine civile cu barba scurtă căruntă…

Vezi articol original 1.572 de cuvinte mai mult