Gândul zilei

Cel mai mare cîștig e să te recapeți pe tine. Nu pe cel care strigă mereu din tine: vreau-vreau-vreau; ci pe cel care aude, vede, prețuiește clipa și se bucură de gîndul că iubește și e iubit. Nimic nu este mai de preț decît aceasta, pentru că într-un astfel de Eu a dorit Dumnezeu să intre și să cineze.

Părintele Savatie Baștovoi

Anunțuri

Antoine de Saint Exupéry – în „Citadela” : „Am meditat îndelung asupra sensului păcii. Ea nu ia fiinţă decât din copiii născuţi, din recoltele strânse şi din casa orânduită. Vine din eternitatea în care intră lucrurile împlinite.”

În tăcere…

Deprindeţi-vă să stăpâniţi timpul: veţi deveni capabili, orice aţi face, oricare ar fi tensiunea, pe furtună, în plină tragedie sau pur şi simplu în confuzia vieţii moderne, să vă menţineţi în pace, nemişcaţi în prezent, în faţa lui Dumnezeu în tăcere sau în dialog. Dacă-i vorbiţi lui Dumnezeu aduceţi-i tot ce vă înconjoară, întreaga furtună. Dacă păstraţi tăcerea vă puteţi odihni în linişte. „Ochiul” ciclonului sau vijeliei, lăsând uraganul să bată în jurul vostru, în timp ce voi vă găsiţi chiar acolo unde se găseşte Dumnezeu, în singurul loc de stabilitate absolută. Dar acest punct de stabilitate absolută nu este un punct unde nu se petrece nimic; e punctul de convergenţă al tuturor tensiunilor în conflict, focarul unde ele se neutralizează, reţinute în mâna puternică a lui Dumnezeu.

Tăcerea autentică e ceva extrem de intens, ea posedă o densitate reală, e cu adevărat vie. Un pasaj din viaţa Părinţilor deşertului, rugând pe unul din ei să spună un cuvânt de zidire, cu prilejul vizitei unui episcop, a refuzat spunând: „Dacă tăcerea mea nu-i vorbeşte, cuvintele mele îi vor fi inutile”. O astfel de tăcere ar trebui să încercăm să cunoaştem, spre ea ar trebui să tindem. Cum putem ajunge?

[…] Acum 20 de ani, puţin timp după hirotonisirea mea, am fost trimis înaintea Crăciunului într-un azil de bătrâne. Una din pensionare – care avea să moară mai târziu în vârstă de 102 ani – a venit la mine după terminarea primei Liturghii pe care o oficiam acolo.

Ea mi-a spus:

– Părinte, doresc să-mi daţi câteva îndrumări cu privire la rugăciune.

Răspunzându-i să se adreseze altor persoane, ea mi-a spus:

– De ani de zile întreb, relativ la aceasta, oameni care au reputaţia că se pricep şi niciodată n-am putut scoate de la ei un răspuns raţional! Aşa că m-am gândit că, întrucât dv. probabil nu ştiţi nimic în această problemă, s-ar putea să-mi daţi răspunsul cel bun.

Era o intrare în subiect care mă încuraja! Aşadar am întrebat-o:

– Care este problema dv.?
– De 14 ani, recit aproape continuu Rugăciunea lui Iisus şi niciodată n-am simţit prezenţa lui Dumnezeu.

Aşa cum am putut i-am exprimat gândul meu:
– Dacă vorbiţi tot timpul, nu-I lăsaţi lui Dumnezeu răgaz să spună un singur cuvânt!
– Ce trebuie să fac?

– Intraţi în camera dv. După micul dejun, puneţi-o în ordine, aşezaţi-vă fotoliul într-o poziţie strategică astfel ca să întoarceţi spatele tuturor ungherelor întunecate, unde bătrânele îşi îndeasă tot ce vor să ascundă; aprindeţi candela în faţa icoanei şi, pentru început luaţi la cunoştinţă de camera dv. Mulţumiţi-vă să staţi, privind în jurul dv. şi încercaţi să vedeţi unde trăiţi: sunt sigur că, dacă n-aţi încetat să vă rugaţi de 14 ani, de mult timp n-aţi privit camera. Luaţi-vă apoi andrelele şi, timp de un sfert de oră, tricotaţi în prezenţa lui Dumnezeu, dar vă interzic să pronunţaţi măcar un cuvânt în rugăciune. Mulţumiţi-vă să tricotaţi şi încercaţi să vă bucuraţi de pacea camerei dv.

Sfatul acesta nu i s-a părut deosebit de duhovnicesc dar i s-a conformat. După câtva timp a venit din nou să mă vadă:

– Ştiţi, merge!
– Ce merge ? Ce se întâmplă ? am întrebat-o curios să cunosc rezultatul sfaturilor mele.
– Am urmat întocmai sfaturile dv. În fiecare zi, după ce m-am sculat, mi-am făcut toaleta, am luat micul dejun, apoi am venit în cameră, m-am asigurat că nimic nu era care să mă neliniştească, apoi m-am instalat în fotoliu, spunându-mi: „Ce minune! Dispun de un sfert de oră în care pot să nu fac nimic, fără să mă mustre conştiinţa!” Am străbătut camera cu privirea şi întâia oară, după ani de zile, mi-am spus: „Doamne, am cu adevărat o cameră frumoasă: una din ferestre dă în grădină; încăperea e de proporţii plăcute, spaţioasă şi am putut să-mi aranjez în ea tot mobilierul strâns de ani de zile”. Mă simţeam complet liniştită, deoarece camera mea era atât de calmă. Se auzea tic-tacul unei pendule dar ea nu tulbura liniştea, dimpotrivă, liniştea era intensificată prin aceasta; după o clipă mi-am adus aminte că trebuia să tricotez înaintea lui Dumnezeu, aşa că mi-am luat andrelele. O conştiinţă din ce în ce mai vie a tăcerii mă pătrundea; auzeam zăngănitul andrelelor când loveau braţul fotoliului, tic-tacul liniştit al pendulei, nimic nu mă preocupa, nu aveam nevoie să mă concentrez; deodată, mi-am dat seama că această tăcere nu era doar o lipsă a zgomotului, ci era substanţă. Nu era absenţa, ci prezenţa a ceva. Era o tăcere densă, plină, care mă cuprindea. Tăcerea din jurul meu, încetul cu încetul, venea în întâmpinarea tăcerii mele interioare.

Ea a terminat cu o observaţie foarte frumoasă pe care aveam s-o întâlnesc mai târziu la Bernanos. Ea a spus: „Deodată am avut conştiinţa că tăcerea aceasta era o prezenţă. În inima acestei tăceri era Cel ce este liniştea, pacea, armonia”.

Ea a mai trăit încă vreo zece ani şi spunea că îi era posibil întotdeauna să găsească tăcerea, când însă era liniştită şi paşnică. Aceasta nu înseamnă că ea încetase să se roage, ci că putea păstra câtva timp această tăcere contemplativă. Când spiritul ei începea să se agite, ea se ruga cu voce tare până când îşi recăpăta pacea; atunci ea se regăsea curând cufundată în tăcere.

Am putea face adesea aceeaşi experienţă dacă, în loc să voim cu orice preţ să facem ceva, ne-am mulţumi să spunem: „Mă găsesc în faţa lui Dumnezeu: ce fericire! Să nu ne mai mişcăm!” Cunoaşteţi desigur, din viaţa preotului din Ars, episodul privind pe bătrânul ţăran care petrecea ore întregi la biserică nemişcat şi fără să facă ceva. La întrebarea preotului: „Ce faci tu, tot acest timp?” el răspunse: „Eu îl privesc şi El mă priveşte!”

Nu putem ajunge la o asemenea rugăciune, decât dacă am putut realiza o anumită calitate a tăcerii. trebuie să începem prin tăcerea buzelor, tăcerea sensibilităţii, tăcerea spiritului, tăcerea corpului. Dar ar fi o greşeală să credem că putem începe cu sfârşitul: tăcerea inimii şi a spiritului.

E necesar să începem prin a pune tăcere buzelor noastre, trupului nostru, deprinzându-ne să rămânem calmi, să ne destindem, să nu cădem în visare sau în delăsare; este necesar să fim – potrivit formulei unuia din sfinţii ruşi – asemenea unei corzi de vioară, acordată astfel încât să dea nota justă, o coardă nici prea întinsă, gata să se rupă, nici prea destinsă şi incapabilă să vibreze. Pornind de aici, este necesar să ne deprindem a asculta tăcerea, a ne menţine într-o pace absolută: atunci vom descoperi poate, şi mai des decât credem, cât de adevărate sunt cuvintele cu care se încheie Apocalipsa:

”Stau la uşă şi bat”.

fragment din ”Şcoala rugăciunii”,  Mitropolitul Antonie de Suroj

Piatra unghiulară

    Ferice de cel ce se luptă duhovniceşte cu gândurile, lovindu-le de Piatra unghiulară a fiinţei omeneşti: Hristos. Acesta nu e nicidecum numai războiul pustnicilor, al smeritei rugăciuni şi atenţii, ci este al fiecărui creştin. Ca atare nu reacţionezi după fire la întâmplările vieţii, ci trăieşti fiecare clipă după Iisus; adevărata noastră fire, icoana, chipul  nostru cel adevărat. întâmplările ce vin, într-o clipită a lor, să nu ne găsească, să nu ne prindă trăind în neatenţie de valoarea clipei, valoarea Veşnicului în clipă, că altfel în clipa aceea ne trezim expropriaţi de icoana noastră de oameni după chipul şi asemănarea lui Iisus.

    Nu e aceasta echivalentă cu rugăciunea neîncetată ?

    Modul acesta de-a medita, cu timpul, – cu toate clipele lui, venite prin surprindere -, structurează fiinţa noastră pe Piatra unghiulară a divinei prezenţe. Aşa se pacifică lăuntric omul, cu pacea pe care numai Iisus o poate aduce.

    Mica greutate e că, pentru a câştiga pe Iisus, pe toate celelalte trebuie să le socoteşti „gunoaie” (Filipeni 3,8).

Prislop, Vineri XXVIII
1 .XII.49 Luca 20,19-26

fragm. din ” Cuvinte Vii”, Părintele Arsenie Boca

Dumnezeu ne conduce prin pătimiri, ca prin ele să dobândim pacea

Pe pământ ne este dat ca prin pace şi linişte să biruim tot răul. Putem fi paşnici şi liniştiţi într-un mediu paşnic şi liniştit, dar această pace nu este atât de trainică şi statornică precum aceea care se dobândeşte într-un mediu plin de tulburare. Atunci când pleci dintr-un mediu liniştit într-unul plin de tulburare, de îndată îţi schimbi starea sufletească, nu poţi să rabzi nedreptatea şi se porneşte iadul, roiesc gândurile ucigaşe, şi atunci s-a isprăvit cu pacea noastră. De aceea Domnul ne duce prin pătimiri, greutăţi şi necazuri, ca prin ele să dobândim pacea. Noi nu avem putere să le biruim pe toate acestea singuri, fără Dânsul. Avem pilda Sfintei Muceniţe Ecaterina, care, fiind tânără de 18 ani, a pătimit.

Rănită şi istovită, a fost aruncată de vrăjmaşi în temniţă şi Domnul i S-a arătat acolo. Ea L-a întrebat: „Doamne, unde ai fost până acum?” „Aici am fost, în inima ta”. „Cum ai fost în inima mea, când ea este rea, necurată şi plină de trufie?”Da, aşa-i”, i-a spus El, „însă ai lăsat loc şi pentru Mine, şi dacă nu aş fi fost cu tine nu ai fi putut duce această pătimire. Căci îţi voi da putere să poţi răbda până la capăt!

Sfinţii Părinţi spun:

Prin aceasta vom şti că suntem dragi Domnului, dacă ne duce prin mari necazuri, pătimiri şi suferinţe”.

Pace las vouă, pacea mea dau vouă; nu precum dă lumea, dau eu vouă. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se spăimânteze”, (Io. 14:27), spune Domnul, Cel ce este Adevărul, Calea şi Viaţa.

fragm. din Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița

Sfântul Ioan de Kronstadt: După aceste semne cunoaşte când ai în tine Duhul lui Dumnezeu şi când ai duhul rău…

Când nutreşti în suflet gânduri bune îţi este bine şi uşor. Atunci simţi în inimă linişte şi bucurie şi ai în tine duh bun, Duhul cel Sfânt; atunci însă când eşti frământat de intenţii rele sau de porniri ticăloase ale inimii, ţi-e rău, te simţi împovărat; această tulburare lăuntrică îţi arată că ai în tine duh rău, duh viclean.

Când duhul viclean se află în noi, simţim o strângere de inimă şi o nelinişte şi de cele mai multe ori o mare greutate de a ajunge cu inima la Domnul, fiindcă duhul cel rău leagă sufletul şi nu-l lasă să se înalţe la Dumnezeu.

Duhul viclean este duhul îndoielii, necredinţei, patimilor, strâmtorării, întristării, neliniştii; duhul cel bun este duhul credinţei care nu se îndoieşte, duhul virtuţii, al libertăţii sufleteşti şi al lărgimii, duhul păcii şi al bucuriei.

După aceste semne cunoaşte când ai în tine Duhul lui Dumnezeu şi când ai duhul rău; înalţă-te cât poţi de des cu inimă recunoscătoare către Duhul Atotsfânt, Cel ce te luminează şi te însufleţeşte, şi fugi din răsputeri de îndoială, de necredinţă şi de patimi, cele prin care ne pătrunde în suflet şarpele răutăţii, furul şi ucigătorul de suflete.

Apar uneori şi în viaţa creştinilor râvnitori clipe când se îndepărtează de Dumnezeu, momente de beznă diavolească şi atunci omul strigă către Dumnezeu din adâncul inimii: de ce m-ai îndepărtat, Doamne — Lumină netrecătoare — de la fata Ta? Fiindcă năpustitu-s-a asupra mea străina beznă a celui blestemat şi rău, Satana; sufletul mi se înăbuşă în întunericul chinuitor cel care mă face să simt caznele împărătiei întunericului — iadul. Întoarce-mă, Mântuitorule, la lumina poruncilor Tale, îndreaptă calea sufletului meu, mă rog Ţie din inimă.

Dacă nu vei cunoaşte din proprie experientă cum lucrează asupra ta relele uneltiri ale duhurilor răului, nu vei cunoaşte şi nu vei preţui după cuviinţă binefacerile care îţi vin de la Duhul cel bun. De nu cunoşti duhul cel ucigător, nu vei cunoaşte nici Duhul cel dătător de viaţă. Numai în măsura în care ne dăm seama de contrastul dintre bine şi rău, dintre viată şi moarte, putem cunoaşte desluşit binele şi răul: dacă n-ai fost supus necazurilor, primejdiei de moarte trupească şi sufletească, inima ta nu-L va cunoaşte pe Mântuitorul, dătătorul-de-viată, Cel ce ne poate izbăvi de necazuri si de moartea sufletului.

O, Iisuse! Tu esti mângâierea, viaţa, pacea si sporirea întru bucurie a inimilor noastre! Slavă lui Dumnezeu Cel Preaîntelept si Atotbun, Cel ce îngăduie duhului răului si morţii să ne ispitească si să ne chinuie! Altminteri cum am mai putea preţui mângâierile harului, ale Duhului mângâietor si dătător de viaţă?

Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos

Bucuria este cea mai mare mulţumire adusă lui Dumnezeu

„Părinţii noştri vor să fie copiii lor totdeauna mulţumiţi, bucuroşi, recunoscători şi mulţumitori pentru toată osteneala şi jertfa lor. Şi când văd că copiii lor sunt trişti, nemulţumitori şi supăraţi, atunci le este greu.

Asemenea şi Tatăl nostru cel ceresc: ne-a dat totul, iar noi suntem veşnic mâhniţi de ceva. Este ca atunci când o mamă îi face copilului toată voia, iar el este mereu nemulţumit şi îi reproşează.

Aşa şi Domnul are necazuri cu noi. În loc să fim recunoscători şi mulţumitori Domnului, noi adeseori arătăm mulţumirea în cuvinte, iar inima ne este goală. Bucuria este cea mai mare mulţumire adusă lui Dumnezeu, căci El ne-a smuls din mâhniri şi păcate.”

Din Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, București, 2010, p. 161

doxologia.ro

Daca L-ai rugat si nu ti s-a implinit ruga, afla ca asa a randuit Dumnezeu; nu pune capat de la inceput relelor, ci cand raul a crescut, cand s-a marit, cand dusmanilor nostri nu le-a mai ramas aproape rau de savarsit, atunci dintr-o data Dumnezeu preface totul in liniste si da dezlegari neasteptate lucrurilor

Osteneala trupului, munca, boala, suferinta, necazurile si rautatile din jurul nostru sunt, mai degraba, adevarate medicamente duhovnicesti, decat lucruri de care sa fugim. Prin ele putem ajunge mai usor la smerenie, cunoastere si pocainta.

Toate aceste greutati au un indoit scop. Intai, ele ne fac sa intelegem ca nu suntem facuti pentru lumea aceasta, ci pentru Imparatia lui Dumnezeu. Apoi, ele ne incununeaza cu mari cununi de biruinta, daca le induram cu seninatate pe toate. Peste toate se afla purtarea de grija a lui Dumnezeu, iar obiceiul Sau ramane in toate timpurile acelasi.

Obiceiul lui Dumnezeu

Dumnezeu are obiceiul de a lasa necazurile sa creasca pana acolo incat omul sa nu se mai increada in puterile si priceperea sa, ci sa astepte mila lui Dumnezeu. Facand astfel, Dumnezeu isi arata in cel mai inalt mod cu putinta puterea, iar omul invata pe viu ca intru toate trebuie sa-si puna nadejdea in purtarea Lui de grija.

In slujba Taina Sfantului Maslu se citeste un Apostol care ne invata tocmai acest lucru: „Nu voim, fratilor, ca voi sa nu stiti de necazul nostru, care ni s-a facut in Asia, ca peste masura, peste puteri, am fost ingreuiati, incat nu mai nadajduiam sa mai scapam cu viata. Ci noi, in noi insine, ne-am socotit ca osanditi la moarte, ca sa nu ne punem increderea in noi, ci in Dumnezeu, Cel ce inviaza pe cei morti, care ne-a izbavit pe noi dintr-o moarte ca aceasta si ne izbaveste si in Care nadajduim ca inca ne va mai izbavi” (II Corinteni 1, 8-10).

Nu potoleste raul de la inceput, ci cand a crescut !

„Vedem o mare care si-a deszavorat adancul; unii corabieri plutesc morti pe ape, iar altii sunt gata sa se inece; scandurile corabiilor sunt desfacute; panzele rupte; catargele sfaramate, vaslele lipsite de mainile vaslasilor; carmacii, in loc sa stea la carma, stau pe asternuturi cu mainile incrucisate pe genunchi; neputinciosi in fata imprejurarilor, suspina, striga, varsa lacrimi, se vaita; nu vad nici cerul, nici marea; peste tot intuneric adanc, de nepatruns, ca nu pot vedea nici pe cei de langa ei; mugetul valurilor e mare, iar fiarele marii se napustesc din toate partile asupra celor ce plutesc.”

„Dar cu toate ca vad acestea nu-mi pierd bunele nadejdi, pentru ca ma gandesc la Cel ce carmuieste acest univers. Acesta n-are nevoie de arta carmaciului ca sa biruie furtuna; El, cu un semn, potoleste tulburarea. Dar nu potoleste raul de la inceput, nici indata ce s-a ivit – asa este obiceiul Lui – ci cand a crescut, cand a ajuns la sfarsit, cand deznadejdea i-a cuprins pe cei mai multi, atunci face minunea, aratandu-Si si propria-I putere si deprinzand cu rabdare pe cei ce au indurat raul.”

Cand se petrece minunea ?

N-ar fi putut oare de la inceput sa impiedice caderea celor trei tineri (din Babilon) in incercarea aceea grozava? Dar n-a voit, ca sa le adune tinerilor mare castig. De asta a ingaduit sa fie dati in mainile barbarilor, sa se inalte focul din cuptor la mare inaltime, sa se aprinda mania imparatului mai tare decat cuptorul, sa li se lege picioarele si mainile cu multa strasnicie si asa sa fie aruncati in foc. Si cand toti cei ce priveau pierdusera nadejdea mantuirii lor, atunci, dintr-o data, mai presus de orice nadejde, s-a aratat facerea de minuni a lui Dumnezeu, Marele Mester, atunci a stralucit minunea Lui cu multa maretie. Focul a fost stins, iar cei legati au fost dezlegati.”

„Cuptorul a ajuns biserica, izvor si roua si mai de pret decat curtile imparatesti. Parul capetelor lor a fost mai tare decat focul, care inghite totul, care biruie si fierul si pietrele, care subjuga orice materie. S-a alcatuit acolo un cor armonios, corul acelor sfinti, care chemau la aceasta cantare minunata si firea cea vazuta si firea nevazuta. Cantau, inaltand imnuri de multumire, pentru ca au fost legati, pentru ca au fost dati focului, atat cat depindea de dusmani, pentru ca au pierdut tara, pentru ca au ajuns robi, pentru ca li s-a luat libertatea, pentru ca au ajuns fara patrie, fara casa, niste surghiuniti, pentru ca traiau intr-un pamant strain si barbar. Asa face un suflet recunoscator.”

Dupa ce rautatea dusmanilor a mers pana la sfarsit – caci ce mai puteau incerca dupa ce-i omorau? – si dupa ce atletii au implinit totul, dupa ce a fost impletita cununa, dupa ce au fost adunate rasplatirile lor si nimic nu mai lipsea spre slava lor, atunci relele au luat sfarsit. Iar cel ce a aprins cuptorul, cel ce i-a supus pe tineri la o pedeapsa atat de mare, chiar el ii lauda minunat pe sfintii aceia si ajunge crainicul minunii lui Dumnezeu: a trimis in toata lumea scrisori pline de cuvinte de lauda, in care povesteste cele intamplate si ajunge predicator vrednic de credinta al minunilor lui Dumnezeu, facatorul de minuni. Erau mai presus de banuiala cele scrise de el chiar in ochii dusmanilor, pentru ca fusese dusmanul si vrajmasul lor.”

Nimic din cele ce se intampla in viata sa nu te tulbure !

„Nimic din cele ce se intampla in viata sa nu te tulbure! Inceteaza de a ruga pe cutare sau pe cutare; lasa umbrele sa treaca – umbra, doar, e ajutorul omenesc – si roaga necontenit pe Iisus, Caruia-i slujesti, sa faca un semn numai; si toate se vor limpezi intr-o clipita. Iar daca L-ai rugat si nu ti s-a implinit ruga, afla ca asa a randuit Dumnezeu; nu pune capat de la inceput relelor, ci cand raul a crescut, cand s-a marit, cand dusmanilor nostri nu le-a mai ramas aproape rau de savarsit, atunci dintr-o data Dumnezeu preface totul in liniste si da dezlegari neasteptate lucrurilor. Da, Dumnezeu poate sa dea nu numai atatea bunatati cate asteptam si nadajduim, ci chiar cu mult mai multe si nesfarsit de mari. De aceea si Pavel spunea: „El poate sa le faca pe toate mai cu prisos decat cele pe care le cerem sau le gandim” (Efeseni 3, 20).

„Sa nu te tulbure, dar, nici unul din necazurile din viata! Atat au reusit asupra noastra, fara voia lor, dusmanii nostri, ca sa ne faca sa nu suferim raul ce ni-l fac; si-au terminat sagetile si n-au castigat nimic altceva decat ca s-au facut de rusine, ca s-au facut de ras si ca sunt in ochii tuturora dusmani de obste ai neamului omenesc. Aceasta-i plata ce-o primesc dusmanii, aceasta-i sfarsitul razboaielor lor!”

„Ah, ce mare lucra este virtutea si dispretul lucrurilor din lumea aceasta! Virtutea castigata chiar cu ajutorul curselor ce i se intind e incununata de cei care lupta impotriva el. Cei care o fac sa straluceasca mai mult, cei care incearca s-o doboare, ii fac mai puternici, mai inalti, mai de nebiruit, mai de neinfrant pe cei ce o savarsesc. Virtutea n-are nevoie de arme, lanci, ziduri, santuri, turnuri, bani, ostasi, ci numai de vointa puternica, de suflet neclintit, ca sa infranga toate uneltirile omenesti.”

Numai un singur lucru este infricosator: pacatul !

Numai un singur lucru este infricosator, numai de o singura tulburare trebuie sa ne temem: de pacat! Si n-am sa incetez sa spun mereu acest cuvant. Basme sunt toate celelalte, chiar de mi-ai vorbi de dusmanie, de ura, de viclenie, de calomnie, de ocara, de graire de rau, de confiscare de averi, de surghiun, de ascutitul sabiei, de un ocean de rele, de razboiul intregii lumi! Oricum ar fi acestea, sunt vremelnice si pieritoare; se petrec intr-un trup muritor si nu vatama deloc sufletul care privegheaza.”

Necazurile se fac pricina a mii de bunatati

„Nimic nu ne face atat de straluciti, atat de invidiati, nimic nu ne umple de mii si mii de bunatati, ca multimea incercarilor, ca primejdiile, ostenelile, tristetile, uneltirile necontenite de la cei care nu s-ar cuveni (sa le faca), daca le induram cu seninatate pe toate.”

Asa sunt necazurile! Pe cei care le indura in liniste si cu curaj, ii urca deasupra suferintelor, ii inalta de nu-i ating sagetile diavolului si-i invata sa dispretuiasca uneltirile. Ca si pomii care cresc la umbra sunt fara de putere si nu dau roada, pe cand cei care infrunta schimbarile aerului, care primesc loviturile vanturilor, arsita soarelui, sunt mai puternici, sunt plini de frunze si se rup de fructe.”

Sa multumesti mereu lui Dumnezeu pentru toate !

„Ai vazut maiestria lui Dumnezeu? Ai vazut intelepciunea Lui? Ai vazut minunea Lui? Ai vazut iubirea Lui de oameni si purtarea Lui de grija? Nu te tulbura, dar, nu te nelinisti, ci continua sa multumesti mereu lui Dumnezeu pentru toate, sa-L slavesti, sa-L rogi, sa-I ceri.

„De se napustesc asupra-ti mii de tulburari si mii de necazuri, de vin in fata ta furtuni, nimic sa nu te tulbure. Dumnezeu iese intru intampinarea noastra chiar cand totul ne duce la pieire.

„Dumnezeu poate sa scoale si pe cei cazuti, poate sa intoarca si pe cei rataciti, poate sa indrepte pe cei ce se poticnesc, poate sa scape de pacate pe cei se sunt plini de mii si mii de pacate, poate sa faca drepti, poate sa dea viata celor morti, poate sa faca mai stralucitoare pe cele daramate, poate sa innoiasca pe cele invechite. Daca aduce la existenta pe cele ce nu sunt, daca daruieste fiinta celor ce nicicand n-au fiintat, apoi cu mult mai mult va indrepta pe cele ce sunt si-au fost.”

Teodor Danalache
(citatele aprtin Sfantului Ioan Gura de Aur)

sursa: crestinortodox.ro

sensul vietii şi pacea sufletului

A aduce lauda lui Dumnezeu înseamnă a recunoaşte că toată fiinţa noastră este creată şi-I aparţine Lui.

Deci ascultarea noastră o datorăm numai Lui, căci suntem opera Lui şi trebuie să ne îndeplinim misiunea pe care ne-a încredinţat-o El.

Orice alt scop am vrea să atingem în viaţa, în afara voinţei lui Dumnezeu nu ne va aduce decât dezastru trupesc si spiritual. Noi suntem creaţi cu un scop bine determinat de Creatorul nostru şi El ne-a pus la dispoziţie toate mijloacele ca să-l atingem. Pentru mântuirea noastră El ne-a dăruit totul, chiar pe unicul său Fiu, pe Iisus Hristos, ca model de viaţă şi descoperitor al voinţei Sale.

A fugi şi a ne eschiva de la cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte sensul si scopul nostru în viaţa şi a ne făuri unul personal după aprecierea noastră, înseamnă a ne condamna singuri la moarte veşnică.

Astfel deci, pe bună dreptate, suntem datori ….să aducem cu laudele si mulţumirile noastre Celui ce ne-a creat si nu ne-a lasat pradă propriilor fantezii, conducându-ne in mod greşit, ci din contră ne-a arătat clar si precis calea de urmat prin legile Sale. Mai mult ne-a trimis si modelul unic, minunat, născut ca şi noi din carne si sânge si având aceleaşi cerinţe ca ale noastre pe care le-a demonstrat în mod palpabil cum trebuie să le rezolvăm.

Cine îl are pe Iisus de model în toate acţiunile vietii lui, acela şi-a găsit sensul vietii şi pacea sufletului lui.

( Parintele Arsenie Boca)

sursa

Episcopul Kallistos Ware: Dobândirea păcii sufletului, aceasta este raţiunea de a fi a Rugăciunii lui Iisus

„Fiti în pace cu propriul vostru suflet dacă vreti ca cerul şi pământul sa fie în pace cu voi. Siliti-vă să aflati comoara cea ascunsă în adâncul fiinţei voastre şi Cerul se va deschide în faţa ochilor voştri. Altă uşă de intrare, in Cer şi pe pâmânt, nu mai există. Scara care duce în Împărătia cerurilor e infiptă în adâncul sufletului vostru; fugiti de păcat, intrati în acest adânc al fiinţei voastre şi acolo, in adâncul cel mai adânc al sufletului, veti descoperi treptele pe care veti putea incepe urcuşul”, ne invată Sfântul Isaac Sirul.

Sfantul Isaac Sirul ne aduce aminte că in adâncul fiinţei noastre se ascunde o comoară de o bogătie şi de o diversitate de neegalat. Acolo este locul fericirii şi al uimirii, locul slavei, locul unei intreite întâlniri cu noi inşine, cu Dumnezeu şi cu aproapele. „Împărătia lui Dumnezeu este inlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

„Siliti-vă!”, ne cere Sfântul Isaac, dar unde să aflăm cheia cu care să putem intra in această împărătie a inimii?

Una dintre chei, o cale printre alte multe căi, este Rugăciunea lui Iisus, chemarea Sfântului Nume. Rugăciunea, ca dialog personal şi viu între Dumnezeu şi om, îmbracă numeroase forme pentru că fiecare om e liber, fiecare om e diferit şi fiecare poate ajunge, prin rugăciune, la Dumnezeu Sfânta Treime in felul său propriu şi unic. De aceea nu-mi voi permite să pretind că Rugăciunea lui Iisus este „cea mai bună cale” şi, cu atât mat putin, că ar fi „singura cale”; tot ce pot spune este că ea i-a ajutat pe multi să intre în Împărătie, m-a ajutat pe mine pe Cale şi, poate, vă va fi şi voua de folos.

In ciuda tendintei noastre de a considera epoca contemporană ca pe o eră a secularizării şi a apostaziei, constatăm, cu surprindere, că in prezent Rugăciunea lui Iisus este practicată de un număr mult mai mare de persoane decăt a fost vreodată. Dacă nu cu mult timp in urmă era practicată doar in căteva aşezăminte monahale, astăzi s-a generalizat şi este imbrătişată de tot mai multi creştini din toată lumea.

În timpurile noastre, Rugăciunea lui lisus este preţuită datorită uşurimei de a fi rostită oricănd şi oriunde. Este o rugăciune de toată vremea. Prin ea putem atinge, simplu şi direct, cele mai înalte taine ale contemplării. Nu cere cunoştinte speciale, nici o pregătire deosebită şi oricui doreşte să se angajeze pe această cale ii spunem doar atât: „Începeti pur şi simplu”. Este rugăciunea pustnicului şi a sihastrului dar este, de asemenea, şi rugăciunea ce ni se oferă şi nouă in momentele de tensiune, de zgomot sau de împrăstiere — şi, mai ales, în momentele de durere, fizică sau psihică – atunci când alte forme de rugăciune nu mai sunt posibile.

Iată de ce chemarea Sfăntului Nume a devenit rugăciunea de căpătăi pentru „epoca noastră zbuciumată”. Mai mult ea poate fi o rugăciune “pasarelă”, „de legătură”, o rugăciune ecumenică, o rugăciune cu o lungă şi bogată istorie, comună creştinilor copti, greci şi latini; ea face parte din patrimoniul comun tuturor creştinilor şi poate fi un instrument puternic in efortul comun de reconciliere. Ce trebuie să intelegem cu exactitate prin „Rugăciunea lui Iisus”? În principiu, este vorba de orice chemare scurtă, des repetată, a Numelui Domnului Iisus — numele omenesc dat Fiului lui Dumnezeu de Maica Sa şi de dreptul Iosif, ocrotitorul Său, la venirea Sa pe lume in Bethleem, nume care inseamnă Măntuitorul (Matei 1, 21). În Biserica Ortodoxă, Rugăciunea lui Iisus se rosteşte în general în următoarea formulă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Este o formulare care combină două rugăciuni din Evanghelii: rugăciunea orbului Bartimeu în drum spre Ierihon: „Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!” (Luca 18, 38) şi rugăciunea vameşului: „Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului!” (Luca 18, 13).

Rugăciunea cunoaşte, de altfel, mai multe variante. De multe ori, unii omit ultimul cuvânt: „păcătosul”, iar alţii îl exprimă la plural: „miluieşte-ne pe noi”, subliniindu-se prin aceasta că nu ne mântuim fiecare în parte, ci în comuniune, împreună unii cu alţii, ca mădulare ale Bisericii celei una. La diferitele vârste ale creşterii duhovniceşti, multe persoane folosesc o formulă prescurtată, mai apropiată nevoilor lor: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, „Doamne Iisuse, miluieşte-mă!”, sau simplu „Doamne Iisuse!”, sau „Iisuse al Meu!”…

Rugăciunea lui Iisus este folosită, în principal, în două feluri: după un anumit orar sau liber. Rugăciunea lui Iisus „după orar” presupune un anumit loc şi un anume timp pentru chemarea Numelui şi intră în pravila zilnică de rugăciune. Ca rugăciune „liberă” se poate spune în orice moment al zilei, în orice moment care fără ea ar fi fost un moment pierdut: când ne facem toaleta, când facem curăţenie, când spălăm vasele, în timp ce mergem, când stăm la coadă, când aşteptăm, în timpul unei perioade critice, când avem insomnii. Astfel, aducem prezenţa vie a Domnului în fiecare clipă, în orice loc şi în tot ce facem. Atunci le putem vedea pe toate în Dumnezeu şi pe Dumnezeu în toate; atunci, lumea întreagă poate fi văzută ca o Sfântă Taină. Rugăciunea lui Iisus, repetată tainic în inima noastră, poate, de exemplu, să ne ajute să-i ascultăm şi să-i sfătuim mai bine pe ceilalţi. Concizia sa şi caracterul ei direct o fac deosebit de eficace atunci când suntem cuprinşi de furie sau de gânduri rele.

Rugăciunea lui Iisus nu trebuie considerată niciodată o simplă „tehnică” sau „o metodă” exterioară care ar putea avea vreun rezultat automat. Nu este vorba în nici un caz de o tehnică, ci de „un stil de viaţă”, ca să preluăm expresia folosită de Alphonse şi Rachel Goettmann. Recitarea mecanică a Rugăciunii lui Iisus riscă să ne facă să cădem în „multa vorbărie” de care ne cere să ne păzim însuşi Hristos Domnul (Matei 6, 7). Să nu chemăm Numele Domnului la întâmplare sau fără consideraţie, ci cu atenţie şi cu dragoste. Rugăciunea lui Iisus nu este o incantaţie ritmică, ci o mărturisire de credinţă în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor. Iar această credinţă cuprinde toată viaţa noastră: ea presupune apartenenţa la Biserică, Spovedanie şi împărtăşanie regulate, ascultarea de un părinte duhovnicesc sau de o maică duhovnicească şi fapte concrete de milostenie şi iubire faţă de aproapele.  In aceste condiţii, ce-am putea zice despre cei care spun Rugăciunea lui Iisus fără să aparţină unei comunităţi creştine? Să nu-i condamnăm pentru că „Vântul suflă unde voieşte.” (Ioan 3, 8), dar să facem tot ce putem pentru a-i apropia de comuniunea văzută a Bisericii, de plinătatea participării la comuniunea cu „cei care iubesc numele Tău” (Psalmul 5,12).

În spiritualitatea Rugăciunii lui Iisus distingem patru elemente constitutive:

1. Evlavia pentru Sfăntul Nume;

2. Implorarea milei;

3. Rânduiala repetării;

4. Căutarea tăcerii lăuntrice (isibia).

1. Cum am avut deja ocazia să semnalăm, evlavia pentru Sfăntul Nume constituie punctul central, inima Rugăciunii lui Iisus. După Hermas, „Numele Fiului lui Dumnezeu este mare şi incomensurabil, El ţine întregul univers”. Toată tradiţia Rugăciunii lui Iisus se fundamentează pe convingerea că există o legătură vie şi de viaţă făcătoare între Nume şi Cel numit…
Bineînţeles, chemarea Numelui nu este un talisman magic, iar simpla repetare a Rugăciunii lui Iisus nu duce la nimic. Dar să nu ignorăm faptul că orice nume de persoană – şi în mod special numele personal şi omenesc al Fiului lui Dumnezeu, „Iisus” – este învestit cu o valoare sacramentală. Numele, semn real şi puternic, este în legătură cu prezenţa. A numi pe cineva, a-i rosti numele cu încredere şi dragoste, înseamnă a-l face prezent, în mod imediat şi dinamic, iar aceasta se adevereşte cu tărie mai ales atunci când rostim numele Fiului lui Dumnezeu în Rugăciunea lui Iisus.

2. A doua parte a rugăciunii lui Iisus este implorarea milostivirii rezumată în cuvintele: „miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Părintele Irenee Hausherr nota că „Rugăciunea lui Iisus” condenseazâ intr-o formulă scurtă, adaptată nevoilor «meditatiei», spiritualitatea monahală a penthos-ului, adică spiritualitatea pocăintei şi a străpungerii inimii”. Însăşi esenta penthos-ului riscă să fie interpretată cu totul greşit dacă este văzută exclusiv în termeni negativi, sumbri sau intunecati. Dimpotrivă, aici este vorba despre o întristare dătătoare de bucurie, cum spune Sfântul Ioan Scărarul, monah de la Muntele Sinai, în „Scara”: „Eu mă minunez şi când caut la calitatea străpungerii inimii. Cum, numindu-se plâns şi intristare, are inăuntru impletite cu sine, ca mierea cu ceara, bucuria şi veselia?”‘.

Împletirea tristetii cu bucuria este limpede pusă în lumină în cea de a doua Fericire evanghelică: „Fericiti cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 5). Întristarea (penthos) vesteşte măngăierea (paraklisis). În acest duh este înteles penthos-ul în Rugăciunea lui Iisus. Strigătul meu de „miluieşte-mă” (eleison me) este un strigăt de întristare pentru păcatul meu, un strigăt prin care îmi exprim întreaga mea neputintă. Mai mult: „mila” (eleos) nu înseamnă asprimea lui Dumnezeu, ci bunătatea Lui (vezi Romani 11, 22). Mila este dragostea pe care Dumnezeu o revarsă peste noi pentru a ne ierta, pentru a ne vindeca şi împăca. Astfel, când Îl rog pe Dumnezeu să mă miluiască, nu mă refer doar la păcatul meu şi la decăderea mea, ci, mai ales, la felul în care păcatul meu este iertat prin dragostea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat.

Rugăciunea lui Iisus, în esenţa ei, nu este o rugăciune tristă şi centrată pe penitenţă, ci dătătoare de nădejde şi de lumină. După Sfântul Isihie, unul dintre cei mai înflăcăraţi autori despre Rugăciunea lui Iisus, chemarea Sfântului Nume aduce lumina şi nu întunericul, pacea şi bucuria, iar nu tristeţea. Calificativele sale preferate pentru Sfântul Nume sunt „bun” şi „dulce„. Rugăciunea lui Iisus înmoaie pământul însetat al inimii noastre la fel cum ploaia potoleşte seceta: „Precum ploaia, cu cât mai mult cade pe pământ, cu atât îl înmoaie mai mult, aşa şi Sfântul Nume al lui Iisus strigat de noi fără gânduri, cu cât îl chemăm mai des, înmoaie pământul inimii noastre şi ne umple de bucurie şi de veselie. Cu cât plouă mai mult, cu atât pământul se înmoaie mai mult. La fel şi Numele cel Sfânt al lui Iisus umple de bucurie şi de veselie pământul inimii noastre, când îl chemăm şi-L invocăm mai des.” Rugăciunea lui Iisus ne luminează întru cele dinlăuntrul nostru ca un soare spiritual: „Venind soarele pe deasupra pământului, face ziuă, iar Numele Sfânt şi preacinstit al Domnului Iisus luminând în cugetare neîncetat, naşte înţelesuri, asemenea soarelui”. Acesta este efectul dătător de bucurie al Rugăciunii lui Iisus atunci când, într-un elan sincer, strigăm: „miluieşte-mă!”.

3. In al treilea rând, Rugăciunea lui Iisus este un exemplu de rugăciune numită în jargonul tehnic „monologică, adică o rugăciune compusă dintr-un singur cuvânt sau o singură frază scurtă repetată în continuu. Încă din secolul al IV-lea, Părinţii din pustia Egiptului recunoşteau puterea repetării unei rugăciuni scurte pentru adunarea gândurilor împrăştiate şi pentru a ne aduce de la multimea  gândurilor la unitatea inimii…
Rânduiala repetării poate fi întărită recurgând la anumite nevoinţe trupeşti, de exemplu lipirea Rugăciunii lui Iisus de ritmul respiraţiei. Aceste nevoinţe nu sunt absolut necesare pentru chemarea Numelui Domnului, dar ne sunt propuse la libera noastră alegere pentru că ne pot ajuta cu adevărat „să-L slăvim pe Dumnezeu în trupul nostru” (vezi 1 Corinteni 6, 20).

4. În sfârşit, pentru a reveni la problema iniţială, rezumată în citatul Sfântului Isaac, Rugăciunea lui Iisus este o cale de a ajunge la isihie sau tăcere lăuntrică. Este o rugăciune alcătuită din cuvinte, desigur, dar pentru că sunt simple, scurte şi repetate continuu, ea ne duce dincolo de cuvinte şi prin ele spre liniştea vie a inimii. Iată unul din principalele motive care fac din Rugăciunea lui Iisus, Rugăciunea, prin excelenţă, a epocii noastre, care suferă atât de mult pe toate planurile de lipsa liniştii. „Dacă aş fi doctor şi mi s-ar cere sfatul, ne spune Soren Kierkegaard, aş răspunde: faceţi linişte!” Oare nu de astfel de doctori are o disperată nevoie lumea contemporană? Liniştea, atât de greu de atins, mai ales în epoca noastră, este unul din izvoarele profunde ale fiinţei noastre; dacă ne lipseşte liniştea, nu mai suntem oameni cu adevărat. Or, Rugăciunea lui Iisus, ne poate ajuta tocmai în acest sens.

Ce înţelegem prin linişte? Trebuie, oare, s-o definim în primul rând prin negaţie, ca pe o absenţă a discursului, ca o pauză între cuvinte, ca o încetare temporară a zgomotului? Sau trebuie înţeleasă în mod pozitiv, nu ca o absenţă, ci mai curând ca o prezenţă? În tradiţia ortodoxă a Rugăciunii lui Iisus, liniştea e înţeleasă în sens pozitiv. Adevărata linişte nu înseamnă nici vid, nici neant, ci deschidere, receptivitate, o atitudine de ascultare. „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu!” (Psalmul 45, 10); liniştea sau pacea mărturisesc că suntem conştienţi de Dumnezeu, că suntem în comuniune cu Celălalt – hesychia (liniştea) presupune koinonia (comuniunea). Sfântul Ambrozie al Milanului rezumă aceasta în oximoronul negotiosum silentium, arătând că liniştea nu este nici vid, nici absenţă de sens, ci este plină de „negotium”, de materie, de substanţă, de înţelegere – pe scurt, liniştea este creatoare.

Ca rugăciune ce ne conduce la linişte, scopul Rugăciunii lui Iisus este de a ne ajuta să ne oprim din vorbit ca să începem să ascultăm. Liniştea lăuntrică dobândită prin chemarea Sfântului Nume creează în cel ce se roagă un loc în care Domnul Iisus Hristos şi Sfântul Duh pot să lucreze. Astfel, depăşim stadiul în care spunem rugăciunile „mele” pentru a ajunge la rugăciunea în care spunem „Hristos este în mine”; cum spune Sfântul Apostol Pavel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Cu toate acestea, dacă vrem să dobândim liniştea lăuntrică, nu este suficient să zicem: „opreşte-ţi gândurile”, aşa cum nu poţi spune „opreşte-ţi respiraţia”. Nu putem închide televizorul dinlăuntru printr-un simplu efort de voinţă. Mai degrabă, Rugăciunea lui Iisus îi dă minţii noastre, mereu active prin natura ei, o lucrare specifică, pe măsura ei. Îi dăm cuvinte, o frază concisă pe care trebuie s-o repete neîncetat. Cum cuvintele sunt în număr limitat şi neschimbate, rânduiala repetării ne permite să atingem liniştea prin chiar aceste cuvinte. Exact aşa înţelegea chemarea Sfântului Nume, Sfântul Diadoh din Foticeea (secolul al V-lea), unul dintre autorii cu cea mai mare influenţă în evoluţia acestei rugăciuni.

Vorbind despre Rugăciunea lui Iisus ca rugăciune a liniştii, autorii ortodocşi insistă să afirme că, invocând Numele Domnului, trebuie, în măsura posibilului, să ne golim mintea de orice imagine sau idee. Pentru a relua cuvintele lui Evagrie Ponticul: „Rugăciunea este oprirea gândurilor'”. Cu alte cuvinte, Rugăciunea lui Iisus este o rugăciune apofatică sau non-iconică. Dar acest tip de învăţătură cu privire la suprimarea gândurilor poate adesea să-i tulbure pe cei care se angajează pe această cale pentru că, în ciuda eforturilor pe care le fac, nu au putere să pună în practică aceste instrucţiuni. În acest caz, este important de ştiut că ni se cere să alungăm gândurile în timpul rugăciunii, şi nu să ne reprimăm sentimentele. Rugăciunea lui Iisus nu este asemenea unei meditaţii discursive asupra unei scene din viata Mântuitorului. Din clipa în care invocăm Numele Domnului suntem chemaţi să trăim experienta directă, copleşitoare şi plină de o dragoste fierbinte pentru Persoana lui Hristos. Bineinţeles, sentimentele trebuie să fie purificate de orice senzualitate şi excitaţie nervoasă, dar scopul Rugăciunii nu este să ne suprimăm senzaţiile, ci să le transfigurăm.

Felul nostru de a aborda Rugăciunea lui lisus ar trebui să fie pozitiv şi nu negativ. Decât să ne oprim la nevoia de a ne goli mintea de imagini şi gânduri, poate ar fi mai intelept să ne silim intr-un sens pozitiv, lăsandu-ne pătrunşi de simţirea prezenţei imediate a lui Hristos şi de dragostea pe care El ne-o poartă. Să lăsăm acest sentiment de caldă tandreţe să ne inunde inima, mai degrabă decât să insistăm asupra suprimării găndurilor. Să nu căutăm să alungăm imaginile lui Iisus care se prezinta, nici măcar să nu reflectăm că acum chemăm Numele Lui, ci să ne gândim doar la Însuşi Iisus…

În mod inevitabil, apare întrebarea dacă nu cumva încuierea uşii pentru a repeta singur, cu ochii închişi, în intimitatea camerei tale: „… miluieşte-mă pe mine păcătosul” nu este o practică egocentrică. Nu cumva Rugăciunea lui Iisus este o rugăciune egoistă, anti-socială, care ignoră realitatea lumii? ne vom întreba.

…Serafim de Sarov ne spune: „Dobândeşte-ţi pacea sufletului- şi mii de suflete îşi vor afla lângă tine mântuirea”.

Dobândirea păcii sufletului, aceasta este raţiunea de a fi a Rugăciunii lui Iisus. Dacă vom atinge, fie şi în cel mai mic grad, pacea lăuntrică a inimii, chemând Numele Domnului, vom fi transformaţi în oameni în slujba celorlalţi, în instrumente pentru vindecarea şi mântuirea lor în Hristos.

Pentru că ne-am rugat în singurătate, în taină, cu uşile închise, doar zece sau cincisprezece minute în timpul zilei, vom putea – într-un mod imposibil de împlinit altfel – în celelalte minute şi ore ale zilei, să ne punem la dispoziţia celorlalţi ca să-i ascultăm şi să-i iubim în Hristos.

Să lucrăm prin linişte. De îndată ce vom învăţa, prin chemarea permanentă a Numelui, să vorbim sub inspiraţia liniştii, cuvântul nostru către ceilalţi va izvorî din linişte şi va fi creator, viu şi făcător de pace, va fi un cuvânt de foc şi de lumină.

Episcopul Kallistos Ware (din prefaţă la Rugaciunea lui Iisus, rugaciunea inimii, de Alphonse Goettmann, Rachel Goettmann)