Izolarea sănătoasă şi izolarea bolnăvicioasă

Baza echilibrului omului

Cu ajutorul lui Dumnezeu încercăm să aprofundăm, să ne afundăm în sufletul omului şi să înaintăm, cât putem mali adânc, înlăuntrul lui, din punct de vedere psihologic şi duhovnicesc, să descoperim lucruri pe care nu le cunoaştem, dar care ne răvăşesc şi sub aspect psihologic şi duhovnicesc.

Vă amintiți, am spus că baza echilibrului omului şi prin urmare baza structurii lui psihologice, dar şi a vieții şi sporirii lui duhovniceşti este iubirea, iubirea întru Dumnezeu, sau întru Iisus Hristos.

Omul, din prima clipă a plăsmuirii sale, a zidirii sale, este astfel făcut încăt să nu poată exista singur, ci împreună cu ceilalti. De la începutul zidirii lui omul există împreună cu ceilalți.

După cum în Adam este fiecare om, şi rădăcina tuturor oamenilor este Adam, tot aşa nu putem exista singuri, pentru că numai toți împreună suntem omul (Adam) pe care l-a creat Dumnezeu.

Acelaşi lucru se întâmplă şi la a doua creație, când omul a fost plăsmuit din nou prin Domnul nostru Iisus Hristos. În noul Adam, în Hristos se regăseşte fiecare om, în Hristos suntem cu toții împreună. În Hristos devenim oameni, în Hristos devenim creştini, în Hristos ne unim toți oamenii cu Dumnezeu, în Hristos avem o legătură corectă şi o comunicare corectă cu ceilalți oameni.

De aceea temelia şi baza echilibrului psihologic, şi a stării duhovniceşti bune, şi a sporirii omului este iubirea întru Hristos, este această justă comuniune şi contact cu ceilalți oameni.

Cele trei mişcări patologice, consecință a căderii din iubire

În punctul acesta omul vede că nu merge deloc bine, că ceva se întâmplă înlăuntrul său şi că nici relațiile lui cu ceilalți oameni nu sunt juste, nu sunt cele care ar trebui să fie.

Adică, dacă omul, de vreme ce nu poate exista singur, nu poate prin iubire să ia, în lumea în care trăieşte, poziția justă față de ceilalți, va şchiopăta negreşit în sine, dar şi în relația cu ceilalți.

Dacă cineva nu ia atitudinea corectă în familia lui față membrii familiei, sau la locul de muncă față de oamenii cu care intră în contact şi cu care conlucrează se va vătăma, va fi răvășit, fără echilibru interior, fără bucurie şi linişte interioară, va fi un om fără personalitate.

Este de aşteptat ca cel căruia-i lipseşte temelia iubirii să ia o atitudine duşmănoasă față de ceilalti oameni şi să se afle într-o luptă continuă, într-un rătzboi continuu, într-o dispută continuă cu ceilalți oameni şi prin urmare într-o nelinişte şi tulburare continuă.

Sau, este de aşteptat ca, cel căruia-i lipseşte iubirea care este temelia echilibrului psihologic şi duhovnicesc al omului, să se închidă în sine. Despre acest al treilea aspect n-am vorbit până acum.

Am spus la început că, dacă tot am vizionat imagini din Sfântul Munte, să-mi îngăduiti să încep cu această temă. Cred că toate cele pe care le spun acum au legătură cu Sfântul Munte şi, în general, cu viața pustnicească, ascetică, monahală.

Despre un om care părăseşte lumea şi merge să se închidă într-o peşteră, părăseşte lumea şi merge să se închidă într-o colibă, părăseşte lumea şi merge să se închidă între stâncile din Sfântul Munte sau în altă pustie, se crede că este egoist, că se desparte de ceilalți oameni, că se închide în sine şi se gândeşte doar la sine. Această părere este greşită.

Astăzi, foarte mulți oameni, dintre cei cu care comunicăm şi avem legătură, între care putem fi chiar noi, gândim că ascetul, pustnicul, pleacă în pustie cu gând egoist, să se izoleze. Îngăduiți-mi să spun nu poate, ci să spun cu siguranță că foarte multi oameni din societatea contemporană sunt izolați.

Foarte mulți oameni din societatea contemporană sunt închiși în ei însuși. Foarte mulți oameni din societatea contemporană, din lumea contemporană, care trăiesc în oraşe mari sau mici, și se distrează tot timpul împreună, se duc şi vin tot timpul împreună, tot timpul stau de vorbă, se tem continuu ca nu cumva să se afte singuri în vreo pustietate și să facă stfel rău societăţii. Foarte mulți din aceştia sunt de fapt singuri, sunt închişi în ei înșiși, deşi par a fi continuu lângă ceilalți, și lipsiți de iubirea adevărată. Iubirea deschide poarta spre celălalt, spre semenul nostru într-o dăruire reciprocă. Astfel, omul scapă de zădărnicia existenței lui, poate trăi, se poate menține în echilibru, se află într-o relaţie adevărată cu Dumnezeu şi cu ceilalți oameni şi poate spori duhovniceşte.

Aşadar, foarte mulți oameni sunt lipsiţi de iubire. De vreme ce sunt lipsiti de iubire, se ataşează de ceilalţi. Alţii, lipsiţi de iubire, sunt duşmănoşi faţă de semenii lor. Iar alții, deşi lipsiţi de iubire adevărată, nici nu sunt duşmănoşi faţă de semeni, nici nu se ataşează prea mult de ceilalți, ci se retrag în ei înşişi, se închid în ei înşişi, se izolează de ceilalți şi se autodistrug.

Aceasta este sub aspect psihologic şi duhovnicesc, o stare bolnăvicioasă. Este o boală şi, din câte ştiu eu şi din câte pot înţelege, foarte mulți oameni din zilele noastre, și bărbați si femei, suferă de această boală, sunt contaminati cu această boală.

Izolarea monahului

Pustnicul nu este bolnav. Cel care se retrage printre stânci, se retrage în peşteri, într-o chilie, într-o mănăstire, nu face aceasta pentru că vrea să se închidă în sine însuşi şi astfel să se zădărnicească. Nu o face mişcat de dispoziția bolnăvicioasă de care suferă omul contemporan în oraşele mari. Acesta o face pentru că a constatat, cel puţin pentru sine, că ducându-se acolo, va deschide acea fereastră despre care am vorbit, va deschide acea uşă, cu harul şi ajutorul lui Dumnezeu, şi către Dumnezeu şi către ceilalți oameni.

Avem astfel de exemple concrete de pustnici, asceți, care s-au retras acolo şi au deschis atât de larg inimile lor, încât nu doar că încap în ei toţi oamenii, ci îi au în ei pe toti oamenii şi simt precum apostolul Pavel, care spunea despre sine, scriindu-le filipenilor, că-i are în inima sa.

Îngăduiți-mi, să mă refer la cazul unui monah, despre care am mai vorbit. În Sfântul Munte, mai concret în cel mai anevoios loc din Sfântul Munte, numit Karoulia, unde se urcă şi se coboară pe frânghii şi se trăieşte, mai mult, cu smochine sălbatice decât cu pâine şi altă hrană, un ascet, care a plecat de la mănăstirea în care era închinoviat și a mers în acest loc sălbatic, ajunsese într-un asemenea punct încăt se ruga cu lacrimi, multe ceasuri din zi şi multe din noapte, ca Dumnezeu să ducă lumea întreagă în rai și pe el să-l lase afară (Parafrază la Romani 9: 3, ,,Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru frații mei”).

Poate că noi nu putem întelegem ce înseamnă aceasta. Dar, dacă ne gandim că un om care, nu numai că a părăsit lumea, dar şi mănăstirea, ca să meargă în pustie să-şi mântuiască sufletul său, în cele din urmă l-a jertfit şi pe acesta, şi dacă ne gândim că acest om este în toate minţile – fiindcă şi un om care nu este în toate minţile ar fi putut face asta – dacă ne gândim că omul acesta cugetă raţional, că omul acesta ştie ce caută, ştie ce vrea, dacă gândim în felul acesta, întelegem, atunci, la ce nivel de sfinţenie, la ce nivel de deschidere către iubirea lui Dumnezeu, de deschidere către ceilalți oameni a ajuns acest ascet. Pentru noi, cei care trăim în lume, ar trebui să se întâmple  o minune nemaiîntâlnită, nu ca să ajungem la un asemenea nivel, ci ca să avem o fărâmă din trăirea lui.

Asadar, una este izolarea aceasta, inchiderea aceasta, plecarea cuiva de lângă ceilalți, care este boală şi este caracterizată astăzi de către psihologi – de ce nu si din latura duhovnicească? – ca boală a omului contemporan; aşadar, una este aceasta, şi alta este ceea ce fac asceţii, pustnicii, sau chiar ceea ce face cineva care este în lume şi se străduieşte să trăiască precum pustnicii şi asceţii.

Prin urmare, dacă nu avem iubire adevărată, dacă nu ne atașăm de ceilalți oameni sau nu suntem duşmănoşi faţă de ceilalți oameni, e nevoie să ne cercetăm mai în adăncime, nu cumva suntem foarte izolați, foarte închişi în noi înșine, nu cumva în adânc suferim de, ceea ce Părinţii numesc, iubire de sine. Adică nu cumva suferim de ceea ce ne face să ne gândim doar la noi înşine, în chip egoist, nu cumva avem iubire bolnăvicioasă, demonică aş zice, iubire de sine.

Cauza pentru care mulţi oameni nu au sporire duhovnicească

Sunt foarte mulţi oameni, din câte ştiu eu, care cred în Dumnezeu, care merg la biserică, se împărtăşesc, se spovedesc şi care, deşi aud şi citesc Evanghelia, deşi citesc textele patristice şi vieţile Sfinţilor, deşi vor să sporească în viaţa duhovnicească, vor să încerce şi ei ceva, în cele din urmă nu izbutesc nimic.

Lucrurile dovedesc că, în ciuda dorinţei lor, în ciuda eforturilor lor, în ciuda faptului că citesc mult, voiesc mult şi lucrează nu ajung acolo unde doresc să ajungă, acolo unde trebuie să ajungă, acolo unde sunt chemaţi să ajungă.

Fireşte, rezultatul, finalul acestei situaţii este deznădejdea, este izolarea, este dezamăgirea, este o convingere subconştientă că nu se întâmplă nimic. Este convingerea că nimănui nu i s-a întâmplat nimic din cele câte se spun. Știţi, astăzi acest sentiment îşi găseşte loc, larg, în sufletele creştinilor. Se poate ca teoretic, logic, să credem, dar înlăuntrul nostru, în adâncul inimii noastre nu avem convingerea, nu avem încredinţarea că acela s-a sfinţit cu adevărat, că a trăit viață sfântă, că acel mare păcătos a devenit un mare sfânt sau că acea mare păcătoasă a devenit o mare sfântă. Nu avem această încredinţare înlăuntrul nostru astăzi.

Aşadar, își face loc îndoiala şi ajungem să credem, în adâncul nostru, în subconștientul nostru, că numai în cărţi sunt scrise acestea, dar că nu se întămplă întocmai. Sau, ajungem în punctul – foarte adesea – ca cineva să se excludă pe sine. Adică, despre toţi ceilalți crede că Dumnezeu a făcut minuni cu ei, dar despre sine este convins că nu i se pot întâmpla minuni.

Crede, se străduieşte, se nevoieşte, citeşte, se împărtăşeşte, se spovedeşte, dar nu vede nici o sporire, ajunge să creadă că: „se întâmplă doar oamenilor care au trăit în alte vremuri, sau altor oameni care trăiesc astăzi, dar pentru mine nu există sporire, pentru mine nu există şperanţa de a mi se întămpla o asemenea minune”, deşi Hristos a venit să mântuiască toți oamenii, prin urmare și pe el.

Dacă omul are în adâncul lui, în subconştient această retinere, această îndoială, este închisă, complet, uşa sufletului său prin care va trece harul lui Dumnezeu, care-l va elibera, îl va învia şi-l va face om duhovnicesc.

Unui astfel de om, care nu-şi bate joc de sine, care se nevoieşte cu adevărat şi cu adevărat ceva face, dar nu ajunge acolo unde este chemat să ajungă şi unde trebuie să ajungă, cred că aşa trebuie să i se întâmple. Adică, nu are în el iubire adevărată şi se mişcă greşit către ceilalți. Ori se ataşează de cineva, ori ia o poziţie duşmănoasă faţă de ceilalți oameni, ori este închis faţă de ceilalţi, este izolat de ceilalți şi înlăuntrul lui se cuibăreşte iubirea de sine, dăruirea pentru sine și nu deschiderea faţă de ceilalți.

Oricine poate fi victima acestei realități care există în el, fără ca măcar să bănuiască. Acesta este motivul pentru care, chiar în ceasul acesta, în care ascultăm cu toţii, cele auzite nu ajung până la uşa acestei stări bolnăvicioase, nu dau la o parte vălul care acoperă această realitate, cât să descopere ochilor noştri starea bolnăvicioasă în care ne aflăm şi, astfel, să hotărâm să cerem vindecare şi, în cele din urrnă, să ne vindecăm, să ne eliberăm de boală. Să nu fie în zadar dorinţa, iubirea, strădania, nevoinţa, lectura şi orice ascultăm si vedem, ci să rodească în fiinţa noastră.

Cultivarea ipocrită a sufletului

Sigur, aţi citit sau aţi auzit că în vechime Părinţii, Sfântul Antonie cel Mare, Stântul Pavel cel simplu, Sfântul Pahomie şi alţi părinţi ai pustlului, îi puneau la încercare pe ucenicii lor.

Cel ce merge în pustie ori va înnebuni, dacă nu adoptă atitudinea corectă, ori va deveni, negreşit, om sfânt. Acolo nu există condiţii care să-l facă să se ataşeze sau să adopte o atitudine duşmănoasă faţă de ceilalţi. Şi nici condiţii care să-l facă să se închidă în sine nu există. Acolo, sufletul lui este o carte deschisă în faţa lui Dumnezeu şi în faţa părintelui său.

Astăzi, însă, duhul societăţii în general, al societăţii creştine contemporane, favorizerază – pentru cei care cred că sunt creştini buni, nu mai vorbim de restul lumii – această atitudine fățarnică, această stare prefăcută, această cultivare ipocrită a sufletului. Şi astfel, deşi cineva se ataşează bolnăvicios – așa cum am spus mai înainte – de părintele său duhovnic, nu numai că nu vede că în profunzime acest lucru este nu un simplu păcat ci chiar o boală, ci îl consideră o virtute.

Sfântul Antonie, Sfântul Pavel, Sfântul Pahomie, Sfântul Vasile şi alți Părinti neptici ar fi simţit imediat că aceasta nu este virtute, ei păcat şi stare bolnăvicioasă şi ar fi luat măsurlle necesare. Astăzi însă, lucrurile sunt atât de confuze, încât ceea ce în profunzme este boală şi prin urmare păcat, de vreme ce-l înstrăinează pe om de iubire, de iubirea adevărată a lui Dumnezeu şi-l face iubitor de sine, este considerat virtute.

După cum, un om izolat, un om închis, un om care se întoarce spre sine, este posibil să fie considerat ascet, isihast, mistic, foarte duhovnicesc, desi, în profunzime, nu numai că păcătuieşte, dar starea lui este bolnăvicioasă, uneori mai uşoară, alteori mai gravă.

Cazuri și situații problematice

Este nevoie deci, îndeosebi astăzi, creştinii să fie cu luare-aminte la acest, al treilea, indiciu. În momentul în care evită să se ataşeze de ceilalţi oameni sau evită să intre în conflict cu ceilalți oameni, nu cumva, chiar în momentul acela, împing sufletul lor in izolare, în moartea care se află ascunsă în el.

Se întămplă următorul lucru ciudat: acelaşi om care se închide în sine tinde la fel de mult să se alipească de ceilalți. De regulă, omul care se închide în sine – ca, de altfel şi cel care se alipeşte de ceilalți – este un om care nu poate trăi singur. Este un om care depinde de ceilalți, în ciuda închiderii în sine: este dependent de ceilalți, deşi se izolează, deşi poate că nu face tovărăşie cu ceilalţi, deşi evită să discute cu ceilalți.

Unui om care îi evită pe ceilalți atât de mult, s-ar crede că singurul lucru care-i mai rămâne de făcut este să plece la mănăstire, din moment ce nu poate trăi cu ceilalți. Ciudăţenia este că totuşi nu are curajul să plece la mănăstire. De ce? Deoarece la mănăstire cele două nu merg împreună. Adică a vrea să fii singur dar şi să depinzi de cineva, să te alipeşti bolnăvicios de cineva.

Desigur, dacă aşa stau lucrurile, n-avem ce face. Omul nu se îndreaptă din condei. Răul cel mare este când omul nu-şi dă seama de starea în care se află şi când consideră boala lui virtute şi-i face şi pe ceilalţi s-o considere virtute.

Este nevoie, aşadar, ca cineva să ştie că: ,,Eu sunt o fiinţă neputincioasă si nu mă pot descurca singur. Vreau neapărat pe cineva de care să mă sprijin. Însă, deşi vreau aceasta, de cealaltă parte nu mă pot hotărî să conlucrez cu celălalt în totalitate şi deschis. Vreau să mă gândesc şi la mine, vreau să fiu şi puțin singur cu mine”. Atunci când va recunoaşte va spune: ,,eu sunt un omuleț slab”, se va ruga la Dumnezeu, va merge să găsească şi un om potrivit care-l poate ajuta, şi va face tot ceea ce este nevoie ca să se elibereze de starea aceasta, să înainteze spre adevăr, să înainteze spre o stare sănătoasă. Când nu-şi dă seama de aceasta, lucrurile rămân neplăcute şi pentru el şi pentru cei din jurul lui.

Toate nenorocirile care se întâmplă, toate tragediile care se întâmplă, toate greutăție care apar în familiile creştine, în grupurile creştine, între oameni în general se întâmplă tocmai pentru că oamenii în profunzime sunt și bolnavi, nici nu-şi dau seama de aceasta, nu cunosc aceasta, și fiecare vrea şi se străduieşte să proiecteze starea sa bolnăvicioasă asupra celorlalţi, vrea și se străduieşte ca ceilalți să aprobe starea lui bolnăvicioasă şi părerea lui greşită.

Fireşte, și ceilalţi au starea lor, mai puțin bună şi, astfel, se creează conflicte, se creează certuri, războaie, lupte, există neînțelegeri şi, în cele din urmă, creştinii nu reuşesc să conlucreze, nu reuşesc să conviețuiască. Fiecare are religia lui, fiecare are „dumnezeul” lui, fiecare Îl adoră, după cum crede el, pe Dumnezeu, dar nu se simt în adânc frați – fiindcă lipsește iubirea despre care am vorbit – nu sunt cu adevărat frați, nu sunt cu adevărat un singur om. Un om care provine din întâiul Adam şi din cel de-al doliea Adam, Iisus Hristos.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia I, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                   următor                                                   

Anunțuri

Oameni care-i consideră pe ceilalţi oameni duşmani ai lor

Să avem atitudinea corectă faţă de semenii nostri

Am spus că omul, de vreme ce a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, nu este singur, nu este individ. După cum nici Dumnezeu Tatăl nu este singur. Unde este Tatăl, acolo este şi Fiul, acolo este şi Sfțntul Duh. Dumnezeirea este una, dar în ce priveşte persoanele Dumnezeu nu este unul, ci trei persoane. Numai astfel se realizează circulația iubirii.

În afară de alte lucruri care înseamnă ,,după chipul lui Dumnezeu”, am spus în întâlnirile noastre trecute că înseamnă şi faptul că omul nu a fost creat ca persoană singura, izolată. Într-adevar, omul este unul, omenirea este una, dar persoanele sunt multe. De aceea omul îşi găseşte scopul adevărat al vieții, temelia adevărată a viețuirii şi poate pune început bun şi adevărat, tocmai atunci când se vede pe sine împreună cu ceilalți oameni.

Astăzi ne mănâncă individualismul. El a venit din Occident şi este înfricoşător. Acest duh individualist pătrunde, din ce în ce mai mult, pe teritoriul ţării noastre şi, deşi trăim în oraşe mari, în societăţi mari, ne simţim foarte singuri. Astăzi duhul acesta este atât de putemic, încât şi în familie omul se simte singur. Nu simte, din adâncul fiinţei sale că este împreună cu ceilalți. Nu simte aceasta.

Aşadar, întrucăt omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, adică nu este singur ci împreună cu ceilalți, toate problemele lui provin din această rădăcină. Adică, dacă cineva nu are atitudinea corectă faţă de semeni, sigur nu va avea o evoluție bună, normală și, într-o zi, se va închide, se va bloca în sine şi va intra în conflict cu ceilalți oameni. Este nevoie, aşadar, ca omul să aibă atitudinea corectă faţă de ceilalți.

Dacă omul nu adoptă atitudinea corectă faţă de ceilalți, se va mişca faţă de aceştia în trei feluri. Avem, aşadar trei feluri de mişcări ale omului în raport cu semenii săi. Una dintre acestea este aceea în care, omul, fiind lipsit de adevărata iubire faţă de semenii săi, adoptă faţă de ei o atitudine slugarnică.

Agăţaţi de ceilalţi

Mişcarea către semeni arată că omul simte în adâncul lui că nu poate sta singur pe picioare. Simte că nu poate trăi singur. Adică, nu are sentimentul autarhiei, ca să poată ca om liber să-l iubească pe semenul său, să aibă comuniune cu el şi să se simtă împreună ca unul. Două persoane dar un singur om. Nu are simţămăntul autarhiei şi de aceea, într-un mod slugarnic, se agaţă de ceilalţi, iar această atitudine nu-i permite să evolueze normal.

O mamă şi un tată este posibil să-şi crească copiii într-un asemenea duh, încât copiii să nu poată trăi şi să nu poată sta pe picioarele lor fără să se agaţe, permanent, de părinţi. Sau, se poate întâmpla invers: părinții să nu poată trăi şi să nu poată sta pe picioarele lor, fără slugărnicia pe care o arată copiilor lor.

Există părinţi care, dacă văd cum într-o zi, dintr-un motiv sau altul, că copiii lor se detaşează de ei, îşi pierd capul, se îmbolnăvesc şi sunt cuprinşi de psihopatie. După cum, există copii pentru care a sosit vremea să se căsătorească, a sosit vremea să-şi întemeieze familie şi nu îndrăznesc să o facă, şovăie. Nu au încredere în ei înşişi, nu au încredere în semenul lor şi, cel mai important este că, nu au curaj să se îndepărteze de mamă ori de tată ori de mediul familial.

Omul, din anii copilăriei şi până creşte mare, dar şi mai târziu, când este deja matur, dacă ia faţă de ceilalți oameni o atitudine de supunere, o atitudine slugarnică, o atitudine care arată că nu poate trăi fără aceştia, se află într-o stare bolnăvicioasă. Negreşit, atitudinea aceasta creează trăiri dureroase, răni, creează o anomalie interioară, creează un blocaj, o confuzie, şi este cu neputinţă, după umila mea părere, ca un astfel de om să aibă o evoluţie normală, o viaţă normală şi relaţii normale, chiar cu cei de care se agaţă şi cărora se supune în chip slugarnic.

Prin iubire ne poziţionăm corect faţă de ceilalți

Toate problemele sunt determinate de aceste trei mişcări pe care omul le manifestă fată de semenii lui. Ele sunt descrise de Karen Horney. Şi cred că, teologic şi spiritual, această poziţie a ei poate fi susținută. Fie că cineva se mişcă spre oameni, fie împotriva oamenilor, fie departe de oameni. În oricare dintre cele trei atitudini s-ar afla cineva, se află într-o stare patologică și nu se bucură de o evolutie normală. Se poate întâmpla ca cineva să aibă câte puțin din toate, şi atunci este şi mai rău. Se va afla în conflict permanent mişcarea spre oameni cu miscarea împotriva oamenilor. Ca și cum cineva, ar fi tras de unii într-o parte şi de alții în partea opusă, până cand ajung să-l sfâşie.

Ceea ce-l protejează pe om să nu ia o atitudine sau alta față de semeni este iubirea. Cel care a învătat să iubească cu adevărat va scăpa negreşit din aceste trei curse. Domnul, când se pregătea să-i părăsească pe ucenicii Săi, le-a spus: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteti ucenicii Mei, dacă veti avea dragoste unii față de alții (Ioan 13:35).  Caracteristica principală a acestei familii a lui Hristos era iubirea, adevărata iubire. Fiţi atenți la aceasta.

Despre iubire vorbesc toti oamenii. Astăzi, cand întelegem că ne fuge pământul de sub picioare şi ne îndreptăm spre haos, și cei mari şi cei mici vorbesc despre această iubire, vorbesc despre această unitate. Este un strigăt care arată exact unde a ajuns omenirea părăsind iubirea cea adevărată. Doar prin cuvinte nu realizăm nimic. Trebuie ca omul să găsească adevărata iubire.

Adevărata iubire o dă numai Dumnezeu, Care a venit în lume din iubire şi a trecut prin toate etapele, cu răbdare şi dragoste şi, în cele din urmă, a fost răstignit pentru oameni din iubire şi a înviat. A adunat un grup de oameni, cărora le-a predat iubirea şi ne cheamă pe toţi, lângă acest grup, ca să devenim o familie.

Cand există iubire adevărată, atunci există relații adevărate între oameni şi omul scapă de cele trei capcane. Am vorbit despre mişcarea oamenilor într-un mod slugarnic. Permiteți-mi să vă reamintesc că nu numai faţă de ceilalți oameni nu trebuie să existe ataşare slugarnică, patologică, bolnăvicioasă, dar nici față de Dumnezeu. Nici Dumnezeu nu ne vrea aşa. Dumnezeu ne vrea oameni liberi şi, ca ființe libere, să ne dăruim, în totalitate, Lui iubindu-L, după cum El, fiinţă liberă, ni S-a dăruit nouă din iubire.

Oamenii care se mişcă împotriva celorlalţi

Cea de-a doua mişcare este mişcarea împotriva oamenilor. Nu sunt putini oamenii care sunt stăpăniti de această stare. Nu sunt puțini oamenii care suferă de această boală. Aceştia îi consideră duşmani pe toti ceilalți. Nu au nici o dispoziție să intre într-un dialog adevărat cu ei. Nu au nici o dispoziție să intre într-o legătură de dragoste cu ceilalți oameni. Nu au nici o dispoziție să conlucreze cu ceilalți oameni ca de la egal la egal; oameni şi unii, oameni şi ceilalți. Toată starea lor, toată strădania lor este să domine. Altfel nu pot trăi, nu pot rezista în societate.

Adică, într-o casă un tată nu poate concepe să nu domine. Nu poate suporta ca şi soția lui să aibă un cuvânt de spus, să dialogheze cu ea şi chiar, din când în când, să accepte părerea ei: „Da, ai dreptate, e corect ceea ce spui, aşa trebuie să facem”.

Aşadar, oamenii aceştia nu pot suporta această stare şi trăiesc cu dispoziția şi cu starea de a domina, de a stăpâni, de a se face voia lor. Au în continuu, spune psihologia, un complex de superioritate. De aceea nu le este greu să se poarte sadic, nu le e greu vadă pe celălalt suferind. Nu le pasă, este de ajuns să li se satisfacă această stare. Punctul lor slab este acesta. Dacă starea lor nu este satisfăcută, sunt cei mai slabi oameni, sunt cei mai neliniştiți oameni. Când starea aceasta le este satisfăcută se îmblănzesc, se vindecă. Adică, sunt la fel ca toxicomanii care îndată ce-şi iau doza îşi revin pentru puțin, doar pentru a se arunca cu şi mai multă patimă spre acest rău şi pentru a dobândi o şi mai mare tulburare decât înainte de a lua drogul.

A fi împotriva oamenilor are, deci, acest înțeles: a nu se putea împăca cu oamenii, a nu putea vorbi prieteneşte, a nu putea vorbi cu dragoste, nu putea dialoga, asculta, a nu se putea supune, ceda dacă este nevoie, a nu putea cădea de acord într-o anumită chestiune şi a conlucra. A se manifesta în chip dominator, stăpânitor, sadic.

După cum vă dați seama, ceea ce vine să ne spună psihologia, teologic şi spiritual poate fi înțeles foarte bine. Cunoaştem foarte bine şi din Evanghelie şi de la Părinții Bisericii, cât de mult se vorbeşte despre această stare bolnăvicioasă pe care este posibil să o aibă un om. Aceasta se poate numi egoism. Fireşte, începutul oricărui păcat este egoismul, este mândria, dar îndeosebi, în starea aceasta sadică, bază şi temelie şi început este egoismul, despre care atât de multe au spus Apostolii şi apoi Părinții. Ei recomandă omului să se supună la orice, numai să poată scăpa de starea egoistă, de mândrie, de iubirea de sine pe care o are, pentru a putea, astfel, să-și afle bucuria. În cele din urmă acesta este scopul.

Cu cât omul se leapădă de sine, cu cât se jertfeşte, se dezbracă de omul cel vechi, cu atât trăieşte omul cel nou din el, cu atât este om adevărat, cu atât îşi găseşte pacea, bucuria, fericirea.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 3 : Mișcarea împotriva oameni, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Gândul zilei

Voi să nu jigniţi pe nimeni. Când sunteţi jigniţi, smeriţi-vă şi răbdaţi în linişte. Gândiţi-vă că cel ce vă jigneşte are dreptate, fiindcă în multe privinţe suntem păcătoşi înaintea lui Dumnezeu, am făcut multe lucruri rele, pentru care am şi meritat pedeapsă.

Chiar dacă jignirea nu este pe potriva păcatelor pe care le-am săvârşit, plecaţi-vă capul şi ziceţi: „Dumnezeule! Păcătos sunt şi vrednic de toate jignirile”. Şi se va linişti inima voastră, şi se va linişti şi cel ce vă jigneşte.

Sf. Luca al Crimeii – La porțile Postului Mare. Predici la Triod, pag.27

«Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale!» De vorbă cu doamna Aspazia Oţel Petrescu

Untitled

Preasfinţitul Macarie Drăgoi, Episcopul Europei de Nord, a ţinut să stea de vorbă cu scriitoarea Aspazia Oţel Petrescu (n. 1923) – autoarea volumelor de memorii Strigat‑am către Tine, Doamne (2000; reed. 2006, cu titlul Doamne, strigat‑am!) şi Adusu‑mi‑am aminte (2007) – de spre pătimirile acesteia timp de 14 ani în temniţele comuniste din România (Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad). Îi mulţumim Preasfinţiei sale că a ales să încredinţeze interviul spre publicare revistei Lumea Credinţei. (R. B.)

Suferinţa ca dar şi treaptă de iubire

PS Macarie: Doamnă Aspazia, aţi petrecut peste un deceniu în temniţele comuniste. Cum aţi defini suferinţa?

Aspazia Oţel Petrescu:  Eu am fost întrebată: care este gândul cel mai temeinic cu care aţi ieşit din închisoare? Şi am spus, fără să ezit, două fraze: că suferinţa este treaptă de iubire, nu este pedeapsă, cum spunem noi; că noi aşa zicem, de pildă, că boala este plata păcatului. Nu este adevărat, boala este dovada că iubirea lui Dumnezeu lucrează şi ne curăţă de zgura pe care păcatul a aşezat‑o pe noi. Deci, din momentul când ajungi să înţelegi lucrul ăsta, ai o stare de bucurie şi de împlinire nemaipomenită, pe care Părintele Bejan a numit‑o Bucuriile suferinţei. Îţi dai seama că de fapt Dumnezeu, în marea Lui bunătate, te scoate prin această suferinţă, prin acest dar care este un dar de iubire, de grijă a Bunului Dumnezeu. Vedeţi, prin jertfa Mântuitorului orice părinte care are darul duhului Sfânt poate să ne ridice păcatele, dar urma păcatului rămâne. Pe aceea nu o poate ridica decât Bunul Dumnezeu; şi el o ridică, dându‑ne această cale. Deci noi prin păcat am ştirbit din opera divină care este creaţiunea în întregimea ei. Ca să fie ca la început, cum a fost înainte de păcatul meu, eu trebuie să pun la loc ceea ce am luat prin greşeala mea. Lucrul acesta nu‑l pot face decât prin suferinţă.

Şi asta pentru că mi‑a arătat Mântuitorul Iisus că asta este problema omului, numai pe Cruce se poate şterge urma păcatului de orice fel. Şi din clipa aceea, când înţelegi lucrul ăsta, noi când am ajuns să înţelegem lucrul ăsta, ne‑am însuşit cu bucurie nespusă suferinţele închisorii, ne‑am dat seama cât de mare este iubirea Domnului, măsurând‑o după amploarea suferinţei care ni s‑a dat. Cu cât era mai mare, cu atât a fost mai multă grija Bunului Dumnezeu, ca să ne absolve total. Şi din clipa aceea suferinţa a devenit prilej de iubire şi prilej de bucurie.

Al doilea gând pe care l‑am spus fără şovăire şi mi‑a venit traducerea în cuvinte a acestui sentiment cu care noi am ieşit din închisori: Nici o frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu. De ce? Pentru că frica venită de la diavol este spaimă, este îngrozire, este o cale de tulburare şi de suferinţă căreia nu ai cum să‑i faci faţă, pentru că diavolul este înfricoşător, într‑adevăr. Deci frica de el asta este. Frica de Domnul, însă, este frica de a nu ofensa o iubire perfectă, este de cu totul altă natură. Şi în momentul când ai această grijă, ai această frică să nu ofensezi iubirea Celui Care Şi‑a lăsat cerul şi a venit pe pământ ca să vadă care sunt problemele omului, care sunt treburile pe care el nu le poate birui şi cum poate să‑l ajute mai mult şi mai bine, din momentul acela înţelegem într‑adevăr că nici o frică, oricât de spăimoasă ar fi, nu te poate tulbura, nu te poate clinti. Pentru că una este frica de a nu ofensa iubirea absolută şi alta este frica de a nu te lăsa păcălit, îngenuncheat, umilit şi până la urmă înhăţat de cel nenumit. Deci acestea sunt cele două mari învăţăminte cu care Dumnezeu ne‑a împodobit sufletele în închisoare. Să trăim suferinţa ca pe un dar de iubire şi să nu ne fie frică decât de a nu ofensa această iubire absolută, desăvârşită.

„Dumnezeu m‑a scos din contingent…”

Unul dintre cele mai tulburătoare experienţe pe care le‑aţi trăit în închisoare a fost aceea în care aţi fost pedepsită la izolator, într‑o celulă extrem de rece şi plină cu şobolani. Şi totuşi, deşi părea imposibil să mai scăpaţi cu viaţă, rugăciunea, strigătul puternic către Dumnezeu, v‑a salvat….

Întâmplarea cu şobolanii este o chestie pe care eu nu ştiu cum aş face să o îndrept. Că oamenii şi‑au făcut o impresie greşită. a venit odată un preot şi mi‑a spus: „Doamna Aspazia, am venit să vă întreb: cum aţi putut acumula atâta har încât să puteţi vedea lumina lui Dumnezeu?”. I‑am spus părintelui: „Părinte, vă rog să vă retrageţi cuvântul şi să nu mai spuneţi niciodată lucrul ăsta!”. Părintele: „Păi, de ce?”. „nu eram în stare de har, părinte, aduceţi‑vă aminte că eu descriu exact starea în care mă aflam. eram în cel mai negru păcat în care poate să fi e un om, eram în mlaştina deznădejdii, îngropată până peste cap în această mlaştină”. „Şi atunci cum se explică fenomenul?”, a întrebat părintele. „Staţi să vă spun de ce nu eram într‑o stare de har, de ce eram în cel mai negru păcat, eram în deznădejde. Deznădejdea este mai mare decât sinuciderea, care este considerată păcat de neiertat. Dar de ce este mai mare? Pentru că sinuciderea este de fapt o consecinţă a deznădejdii; vinovata, smintitoarea, aia este deznădejdea disperării. În al doilea rând, aţi văzut ochi omenesc care să vadă lumina dumnezeiască şi nu‑i ardă privirea? Amintiţi‑vă că Moise a trebuit să‑şi scoată încălţările numai când a atins pământul învăpăiat de revelaţia divină. Deci nici vorbă, nu era lumină dumnezeiască ceea am văzut, era lumină, era adevărat. Am să vă explic cum, întâi însă să ştiu că aţi înţeles perfect că nu am avut nici un merit. Am avut un impuls şi asta i‑o datorez îngerului meu păzitor, eu în clipa aceea nu eram în stare nici să mă rog, nu eram în stare să spun nici «Doamne Iisuse». Mă vedeam complet ronţăită de şobolani în noaptea care urma, dar am avut acest impuls, acest gând. Nu am decât o ieşire din această situaţie‑limită: marea îndurare a Bunului Dumnezeu. Şi că este aşa vă spun din cuvintele pe care le‑am spus, «eu nu am făcut acte de metanoia», nu aveam cum, eram atât de disperată, nu aveam timp să îmi conştientizez păcatele, să vin cu şiroaie de lacrimi să le spăl, să spun: «Doamne, iartă‑mă, scapă‑mă de asta, că nu am să mai fac răul care m‑a dus aicea»; nu am spus nimic din toate astea, eu am strigat pur şi simplu: «Doamne, nu mă lăsa!». Deci impulsul mi‑a venit şi, cu cuvintele pe care trebuia să le spun, asta trebuia să cer: «Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale, că dacă am căzut, căzută rămân, s‑a terminat cu mine!». Am ştiut să cer exact ce trebuia. Dar eu nu am ştiut asta în mod lucid, în capul ăsta al nostru unde se amestescă tot felul de lucruri nu a existat nici o lumină, a existat doar acest impuls şi Dumnezeu, zic, s‑a îndurat de mine pentru că strigătul meu a fost sincer, a fost din toată inima, atunci am ştiut cu atâta certitudine. Mă rog Bunului Dumnezeu să îmi mai dea încă o dată în viaţa mea o asemenea certitudine: că nu am nici o altă scăpare decât Bunul Dumnezeu şi că El mă scapă. Şi de‑aia am strigat: «Doamne, nu mă lăsa!»”. I‑am zis părintelui că ăsta este tot secretul. Părintele m‑a întrebat: ,,Atunci cum se explică?”. Zic: „Dumnezeu m‑a scos din contingent şi m‑a dus în mod virtual într‑un lăcaş din alea pe care le are pregătite pentru cei drepţi. Cum să spun, acele locaşuri pentru drepţi sunt luminoase, pline de lumină, am văzut cu ochii mei, dar este lumina cu care împodobeşte Bunul Dumnezeu virtuţile, nu este dumnezeire. Deci explicaţia mea este că Bunul Dumnezeu m‑a scos din contingent şi m‑a pus pe plan virtual, m‑a teleportat, ca să spun aşa, într‑un spaţiu din ăsta care este rezervat pentru cei drepţi. Nu a spus Mântuitorul că „după ce vi se face judecata personală, Domnul are multe locaşuri pentru voi, unele mai aproape de rai, altele mai aproape de iad, după faptele voastre, că după fapte Eu vă judec”? Şi spune: „Vă judec aşa cum văd, în ceea cea ce vă aflaţi”; deci Mântuitorul ne dă toate explicaţiile. Aşa se face că eu doar într‑un mod miraculos nu am mai văzut împrejurarea în care mă aflam, ci m‑am văzut într‑un astfel de lăcaş, şi vă spun că arată minunat. Eu am încercat să descriu lumina care era acolo: era o lumină materială, o lumină care m‑a cuprins, mă simţeam făcând parte din acest eter. Nu era o lumină imaterială, cum percepem noi lumina electrică sau lumina soarelui, era o lumină concretă, era mai degrabă ca o zăpadă foarte luminoasă. În momentul în care mi s‑a scos din percepţia mea, din sistemul meu, din aparatul meu de cunoaştere, imaginea cu şobolanii, din momentul acela am ieşit din acest spaţiu şi m‑am trezit din nou în celulă. A şi venit imediat după aceea miliţianca şi mi‑a deschis uşa. Anchetatorul şi‑a dat seama că dacă eu în primele momente nu am bătut în uşă cu disperare, să zic: „Scoate‑mă dintre şobolanii, că spun tot ce vrei şi semnez tot ce vrei!”, ştia că dacă nu am făcut asta în primele clipe, nu o mai fac; şi‑a dat seama că eu, într‑un fel sau altul, m‑am resemnat sau am făcut un şoc, sau s‑a întâmplat ceva cu mine, şi au trimis‑o şi m‑a scos de acolo. M‑a dus din nou în contingent şi m‑a izbăvit de hruba cu şobolani. Întâmplarea din groapa cu şobolani arată că într‑adevăr rugăciunea spusă cu sinceritate şi cu putere atrage miracolul în marea îndurare a Bunului Dumnezeu şi că este posibil să o spui şi în cele mai negre împrejurări. Dar de ce este posibil? Pentru că Dumnezeu veghează chiar în momentul când suntem căzuţi, când suntem prăbuşiţi are grijă de noi, de aceea ne‑a şi dat înger păzitor, care să ne transmită impulsul cel bun, fără de care noi nu suntem nimic, nu avem nici o putere, nu avem nici o şansă.

Între agonie şi extaz

Aţi mai trăit în închisoare momente similare cu cel din groapa de şobolani?

Am mai avut momente când mi‑a fost greu să suport izolatorul. A fost un moment similiar cu cel trăit în celula cu şobolani, pe care am să vi‑l povestesc acum. Era foarte frig, era o iarnă foarte grea, tremuram tot timpul, nu puteam nicicum să‑mi revin din tremuratul ăla de frig… şi m‑am văzut bătrână, gheboasă, cocârjată, cu un băţ în mână, traversând un drum. Şi am remarcat un nor care făcea ca un fel de prelată deasupra mea, ca un fel de tunel, şi eu mergeam pe sub acest întuneric şi ziceam: „Doamne, singură mai sunt!”. Şi îngerul meu păzitor, am un înger aşa de bun şi de delicat cum nu pot să vă spun, imediat mi‑a spus „nu‑ţi este ruşine? Cum poţi spune că eşti singură? Dar eu ce sunt? Dar Bunul Dumnezeu ce este? Dar toţi Sfinţii care vă veghează ce sunt?”. Şi atunci am gândit un mic eseu, aşa, în frigul ăla pe care îl simţeam concret printr‑o termina: Doamne, eu ştiu că undeva şi temniţa asta are o inimă, o inimă ca o celulă îngustă şi rece în care şi pe Tine Te‑au îmbrăcat în haine cu vărgi de ură şi ocară şi Te‑au azvârlit să zaci ca şi noi, flămând de adevăr şi însetat de iubire. Şi pentru că m‑a durut foarte tare sufletul pentru rănile pe care Ţi le‑am pricinuit eu Ţie, m‑am gândit să vin să Te văd în această inimă rece de celulă şi să‑ţi aduc două daruri… Şi îmi imaginez care sunt aceste două daruri: o candelă în care am aprins uleiul faptelor mele bune, câte erau până atunci, deci tot ceea ce era eventual bun în sufletul meu închinam Domnului, că de la El veneau toate; şi un fir de busuioc, care este floarea dragostei, floarea iubirii şi prin care ne vine apa sfinţită, izbăvitoare. Eseul este cu metafore frumoase, de pildă spun că poate candela este urâtă, dar eu sunt fără meşteşug, am o mână neghioabă, fără meşteşug, dar candela a fost făcută pe nicovala suferinţei, la flăcările durerii, şi ştiu că asta Mântuitorul o va preţui şi v‑a transforma în aur curat urâciunea candelei credinţei mele, o candelă nevrednică de a fi adusă în celula Mântuitorului. Şi am terminat aşa: Binevoieşte şi le primeşte în celula Ta, în care ştiu că eu nu pot să intru, că nu sunt vrednică, spun că m‑am târât în brânci pe mijloacele de mişcare ale sufletului meu care sunt minimale, dar am ajuns până la celulă, nu m‑au prins pândarii, dar Îl rog să binevoiască să primească acestea două pentru relele pe care Ţi le‑am pricinuit eu Ţie.

Şi în clipa aceea celula s‑a umplut de un miros: nu era nici de nard, nici de flori cunoscute, era o mireasmă necunoscută de mine, dar nu vă pot spune cât era de…, nu pot spune binemirositoare, era mângâietoare, era alinătoare, era o mireasmă care de fapt era ca o suflare, ca o adiere. Şi mi‑am dat seama că este o binecuvântare venită de sus, nu mi‑a mai fost frig, m‑am întins pe salteaua aia nenorocită, pe care ne‑o aduceau la 10 noaptea şi la 5 ne‑o scoteau, restul timpului stăteam tot timpul cum ne ajuta Bunul Dumnezeu. De obicei aveam o tinetă, un vas infam, şi stăteam pe acea tinetă ca pe un scăunel, că în picioare nu puteai să stai, că ţi se făceau picioarele cât butucii. De obicei, pedeapsa minimă la izolator era de 7 zile. În aceste 7 zile, 2 zile nu mâncai nimic, ţi se aducea doar o gamelă cu apă, apă cu gust de lătură, ca să nu te deshidratezi; ei aveau foarte mare grijă să nu mori, asta era deviza lor, să nu mori imediat, ci să suferi mult, să te ţină în chinuri. Nenorocitul ăsta, care are o cunoaşte luciferică, ştie că această suferinţă este doar spre binele nostru şi, cu toate astea, ne‑o prelungeşte, pentru că el se hrăneşte cu durere, se hrăneşte cu ură, se hrăneşte cu toate lucrurile negative; el este managerul, ca să folosim un termen modern, tuturor contrariilor, el este tatăl contrariilor, nu numai al minciunii, care este contrariul adevărului. El chiverniseşte şi ura, care este contrariul iubirii, chiverniseşte şi deznădejdea, care este contrariul credinţei, a crezului, a puterii de credinţă. El ştie că noi ne izbăvim de toate lucrurile astea, dar, cu toate astea, el se hrăneşte din durerea şi din suferinţa oricăruia dintre credincioşi, este hrana lui de toate zilele.

„Sufletele se sprijină unele pe celelalte”

Dar după eliberarea în lume aţi mai avut astfel de trăiri?

Să ştiţi că după eliberare am mai avut rătăciri, căderi, mult mai multe decât în închisoare. Sminteli… acolo ne ajutam unele pe celelalte, nu vă pot spune cât de mult contează viaţa în comuniune, când ea este închinată, într‑adevăr, ca trăire vorbesc, lui Dumnezeu. Sufletele se sprijină unele pe celelalte. Dacă se întâmpla ca una dintre noi să cadă în deznădejde, imediat celelalte veneau în jur, cu o poveste, cu o preocupare, cu ceva ca să o scoată, ca să o aducă la starea cea bună. Într‑ajutorul în comuniune este mult mai puternic şi mult mai eficient decât omul singur, dar cred că pentru un om care singur se nevoieşte, şi ajunge la aceleaşi rezultate la care ajunge atunci când este în comuniune cu ceilalţi, meritul şi răsplata sunt cu atât mai mari. Cred că pustnicii au binemeritată cunună tocmai prin faptul că au zis: „Doamne eu atâta pot, eu atâta putere am, dar toată Ţi‑o închin Ţie; deci nu mă sprijinesc pe proptelele celorlalţi, mă sprijinesc numai pe Tine”.

Doamnă Aspazia, acum, la final, o rugă, un gând al dvs. către Domnul…

Ştiu că toţi fraţii mei au murit în închisori în chinuri de neimaginat; omul nu‑şi poate da seama prin ce au trecut fraţii mei, ce a însemnat experimentul Piteşti, de pildă. Deci, eu ştiu clar că ei sunt izbăviţi, dar eu ţin la un sfârşit creştinesc pentru faptul că am remarcat din ceremonialul de înmormântare că preotul, printre ultimele rugăciuni pe care le face, are şi o rugăciune de dezlegare. Deci, în ultimul moment, părinţii noştri, care au grijă de noi, au grijă să rostească şi această ultimă dezlegare, şi aş vrea să nu fiu scutită de ea, aş vrea să o primesc, pentru că am nevoie de ea, pentru că sunt mică, nevrednică, păcătoasă. Dacă mă gândesc la câte greşeli am făcut după experienţa din închisoare, pot să spun că am greşit mai mult decât am greşit înainte de a intra. Dacă mă gândesc la toate lucrurile astea, nu mi‑ar ajunge lacrimile ca să spăl toate greşelile astea… Noi zicem că suntem mici, dar să ne gândim la lucrul următor: „Te uiţi pe o plajă, nisipul de pe plajă este mărunt, nu are nici o putere, îl spulberă orice vânt. Dar dacă sunt procese care coagulează aceste firişoare de nisip, se formează o stâncă, şi stânca aceea, cum se spunea într‑o poezioară cu care‑i învăţau părinţii mei pe copii (părinţii mei au fost învăţători), Când se uneşte grăunte cu grăunte,/ O stâncă se‑nfiripă din firile mărunte/ Şi ce‑i mai pasă stâncii de‑a vântului turbare,/ Din loc nici urganul s‑o mişte nu‑i în stare… mă gândesc aşa, noi zicem că sunt păcate mici, nu le luăm în considerare, mici şi mari, dar toate izvorăsc din aceeaşi sursă, păcatul, şi toate împreună fac cât o stâncă. În greutatea lor, deşi ele sunt mici şi multe, dar fac cât unul mare şi zdravăn, şi atunci avem nevoie, tot timpul avem nevoie de ajutorul părinţilor noştri, să ne dezlege, să ne binecuvinteze, să ajute micimii noastre. Nu ne dăm seama cât de mici suntem faţă de marea iubire a Bunului Tată ceresc.

sursa: http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/lumea-credintei-nr-11-160-noiembrie-2016/nu-ma-lasa-doamne-sa-cad-din-bratele-tale-de-vorba-cu-doamna-aspazia-otel-petrescu/

Rugăciune şi simţire

Ca să ajungem la bucurie e nevoie să ne lepădăm de ştiinţa nefericirii. Pentru asta a venit Mântuitorul. De ce ne provocăm nefericire? ca să trăim. Noi nu ştim să trăim fericiţi. Oamenii nu ştiu să trăiască în bucurie şi de aceea îşi provoacă necazuri. Aceasta este condiţia omului căzut şi aceasta este nefericirea.

Dar pot ajunge să ştiu ce este bucuria. Eu pot ajunge să ştiu cum să fac eu ca să intru în „bucuria pe care n-o ia nimeni de la mine”. Cu o condiţie: să nu intru în contact cu nimeni. Dar Mântuitorul spune că nu e asta. Eu trebuie să învăţ bucuria care nu se ia de la mine şi când sunt cu ceilalţi.

Toată lumea vrea să iasă din iadul din noi, care sunt conţinuturi ale psihismul din noi. Prin rugăciune şi lecturi, noi ne putem ridica din aceste conţinuturi şi trăi în spirit, putem vedea lumina minţii şi crede că e lumina necreată. Dar nu e asta.

Ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, cu lumina necreată, ai nevoie să cobori în iad. Unde e iadul? în mine. Iadul este chiar în structurile minţii mele de care noi fugim. Omul pătimaş fuge de iadul din el proiectând iadul pe ceilalţi şi fugind de întâlnirea cu sine prin anestezice, euforizante (beau să uit ce amară e viaţa, mă droghez pentru că mi-e frică să trăiesc, ucid pentru că mi-e frică de violenţa din mine. Tot ce e rău nu e în mine, ci în tine). Tot ce vedem rău la ceilalţi e răul din noi proiectat pe celălalt. Când părinţii spun să ne lepădăm de „lumea aceasta” nu vorbesc despre lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Noi nici nu mai avem acces la lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Când mă uit, spre ex, la un corcoduş – care este făcut de Dumnezeu – eu nu văd creaţia lui Dumnezeu, ci văd corcoduşul din capul meu.
„Lumea aceasta” e pecetea de gând pe care o pun eu pe obiecte. Eu percep prin simţuri, le ridic în mintea mea, fac o imagine şi zic „aha”. Acest lucru e vinovat pentru că nu-L văd pe Dumnezeu, Cel Care a făcut corcoduşul.
„Lumea aceasta” e lumea pe care o vedem prin hărţile din capul nostru. Şi devine criminală atunci când văd pe cineva şi spun că „ştiu cine e”. Chiar şi despre mine ajung să cred că sunt „tot acela”, pe care-l „ştiu”. Merg la spovedanie şi spun acelaşi şi acelaşi lucru. Lepădarea, ieşirea din această lume nu se face făcând abstracţie din ea, ci intrând în acest iad cu Domnul.
Când descopăr în mine unda de boală (gând de slavă deşartă, invidie etc.) în sufletul meu, să ştiu că acolo e iadul şi acolo e nevoie să Îl bag pe Dumnezeu şi acolo vine pocăinţa….
Lumina necreată, harul îţi arată mai întâi răutatea, întunericul. Dacă n-ar fi harul, nu ne-am vedea răi. Când te văd pe tine rău, atunci e lipsa harului. Când mă văd pe mine rău, atunci e har. Când văd ceva rău la tine, mă întorc şi zic „ce din mine am proiectat pe tine, cum anume te-am făcut lumea aceasta? Ce am aruncat pe tine, cu ce te-am murdărit?” Tu poţi să fii cu adevărat criminal, dar ce văd eu? doar crima. Eu nu te văd pe tine. Eu nu ştiu ce-ai trăit tu. Cel mai mare criminal pe care l-am cunoscut era bătut de tatăl său ore în şir şi pus să nu ţipe.

Minte, raţiune şi duh.

Toţi părinţii filocalici mai întâi învaţă asta. Înainte de a ne da drumul la rugăciune (Doamne Iisuse) este nevoie să deosebeşti mintea de raţiune şi de duh.
Când zic „Doamne Iisuse Hristoase” lucrează raţiunea. Gândirea mea rosteşte cuvintele şi le gândeşte. Nu mă gândesc la ce înseamnă fiecare cuvânt, nu fac meditaţie în timp ce mă rog.

Mintea e cea care priveşte aceste cuvinte. Este ca o atenţie ca o privire, ca o vedere.
Duhul este o dragoste. Dar nu e dragoste sentimentală, ci e o dragoste a atenţiei, e o căldură a atenţiei.
Când părinţii spun să lucrăm atenţia, aceasta are aceste două aspecte: una vede şi una iubeşte. Eu pot să fiu atent la ceva şi să nu iubesc. Şi atunci nu e cu duh. Sau pot să fiu atent şi să-mi fie drag. şi atunci e cu duh. Eu pot spune nişte cuvinte din care să iasă şi dragul meu şi se spune despre mine „a vorbit cu duh”. Sau pot să spun nişte cuvinte ca să scap de tine, sau ca să treacă timpul, sau ca să fiu apreciat şi se simte că e fără duh. Deci aceasta este cu cuvântul „Doamne”: îl rostesc, îl privesc şi îi dau atenţie (îl iubesc prin atenţie, nu prin sentimente). Pe măsură ce exersez atenţia, se ajunge la străpungerea inimii, ca deschidere spre poarta din lăuntru. Vine prin atenţie, dar nu aceea care vede, ci cea care simte…
Duhul este dragostea minţii către cuvânt, dragostea minţii către trup.

Despre simţiri:

Postim ca să simţim foame şi foamea să devină dragoste pentru cuvânt. Gândul la judecata de apoi: carnea rugăciunii
Cu timpul, tot ce simţim devine carne pentru rugăciune şi asta este Liturghia lăuntrică permanentă. Spre exemplu, mă enervează cineva. Asta nu e păcat. Dumnezeu a pus în mine sensibilitatea. Nu e păcat că invidiezi, că te înfurii, să urăşti etc. Simţirea, pofta nu e păcat. Eu pot face 3 lucruri cu această simţire:
– să fac răul „care-mi vine” ca urmare a ceea ce simt
– să mă compar cu tine şi să mă mândresc
– să transform simţirea în rugăciune
Aşa cum foamea din post este carnea rugăciunii, aşa ura, invidia, simţirea mea pentru tine se transfornă în carne pentru rugăciune.
Acest sentiment, această energie creată şi căzută a sufletului meu se oferă ca vas în care vine energia necreată a lui Dumnezeu şi o transformă. Totul e să mă ofer Lui pentru transformare.

Eu nu mă mai încred în ce simt. Simţurile mele sunt robite lumii acesteia. Simţurile mele sunt căzute. Totuşi, în mine este cineva care poate să facă invers decât ce simte. Aceasta este persoana mea, e ipostasul meu. Şi în asta stă libertatea. Mie îmi vine să te înjur şi eu zic „Doamne, Iisuse Hristoase, binecuvintează-l”. Energia supărării e pusă cu acelaşi patos în rugăciune. Aşa îi pot mulţumi fratelui pentru că mă enervează.

Să primesc orice sentiment ca pe un dar care îmi dă puterea să mă rog, de care pot profita ca să-l schimb în rugăciune. Să ne aducem aminte. Să le trăim cu Dumnezeu. Spunând rugăciunea eu mă lepăd de fapt de mine şi fac o mare jerfă.

A trăi „fără păcat” înseamnă a trăi conştient, viu, responsabil de viaţa mea (pr. Sofronie). Să nu te trăiască viaţa pe tine. Dacă sunt conştient şi din orice fac o rugăciune, atunci eu sunt viu. E foarte dureros, e strâmtă calea. Dacă mă doare ceva şi transform această durere în rugăciune mi se pare cumplită durerea. Dacă-mi mut gândul, (dacă citesc ceva, dacă stau de vorbă cu cineva, dacă mă cert cu cineva) se mută atenţia mea de la durere, dar ea nu se rezolvă. Pe când, dacă o transform în rugăciune se rezolvă. Dumnezeu o transformă. Altfel, se va repeta.

Maica Siluana

sursa: maicasiluana.blogspot.ro

17 ianuarie – sărbătoarea Sf Antonie cel Mare

Sfântul avva Antonie, pe când şedea în pustie, a căzut în mare melancolie (akedia) şi în mare întunecare a gândului (logismos). Şi i-a spus lui Dumnezeu:

“Doamne, vreau să mă mântuiesc, şi nu mă slăbesc gândurile. Ce să fac în suferinţa mea? cum mă voi mântui?”

Şi ridicându-se puţin către cele din afară a văzut Antonie pe altul ca el, aşezat la lucru, ridicându-se de la lucru să se roage, şi aşezându-se apoi la împletit funie, şi iar ridicându-se la rugăciune.

Or acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi lămurirea lui Antonie.

Şi l-a auzit pe înger spunând: “Aşa să faci şi te vei mântui.” Iar el, auzind acestea, se bucură şi prinse curaj, şi făcând aşa, se mântui.

*

Acest avva Antonie, meditând la adâncimea judecăţilor lui Dumnezeu, a întrebat: “Doamne, cum de mor unii tineri, şi alţii la adânci bătrâneţi? De ce sunt săraci unii, iar alţii se îmbogăţesc? De ce nedrepţii se îmbogăţesc, iar drepţii sunt săraci?”

Şi iată că o voce i-a zis: “Antonie, ai grijă de tine. Căci acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu, şi ţie nu ţi se cade să le ştii.”

*

L-a întrebat cineva pe avva Antonie: “Ce să fac ca să-i plac lui Dumnezeu?”

Iar bătrânul i-a răspuns: “Păzeşte ceea ce-ţi spun: oriunde ai merge, să-l ai pe Dumnezeu înaintea ochilor pururea; orice ai face, să ai mărturia (martyria, confirmare, validare) Sfintelor Scripturi; oriunde te-ai statornici, nu pleca devreme de-acolo. Urmează-le pe acestea trei şi te vei mântui.”

*

I-a spus avva Antonie avvei Pimen: “Lucrarea cea mare a omului e să-şi arunce păcatul înaintea lui Dumnezeu, şi să se aştepte la ispită până la ultima suflare.”

*

A spus tot el: “Nimeni neispitit nu va putea merge în Împărăţia Cerurilor. Că de aceea se spune: înlătură ispitele şi nimeni nu mai e mântuit.”

*

L-a întrebat avva Pamvo pe avva Antonie: “Ce să fac?” Iar bătrânul îi spuse: “Nu te încrede în dreptatea ta, nu te frământa pentru cele trecute; stăpâneşte-ţi limba şi pântecele.”

*

A spus avva Antonie: “Am văzut toate mrejele vrăjmaşului întinse pe pământ,” şi am suspinat zicând: “Cine o să treacă printre ele?” Şi am auzit o voce care zicea: “Smerenia”.

din Patericul egiptean

mâine… Regele David

Istorisire despre psalmul 50 al prorocului şi împăratului David

De Savatie Baştovoi

1

Prorocul şi împăratul David, aşa cum îl descoperim din Psaltirea scrisă de el şi din cărţile regilor, unde ni se istoriseşte viaţa sa, este un om deplin care întruneşte în sine laolaltă tot zbuciumul şi toată înălţarea fiinţei umane. Sfînta Scriptură ni-l arată pe David ca fiind frumos nu numai la suflet, ci şi la trup, fiind curajos şi iscusit în lupte. „Mîinile mele au făcut harpa şi degetele mele au întocmit psaltirea (Ps. 151, 2) – mărturiseşte prorocul – dar tot aceleaşi mîini au sugrumat lei şi au ucis urşi (I Regi 17, 34). Însă ce ar putea fi mai mult decît mărturia Domnului însuşi, care a zis: „Am aflat pe David, bărbat după inima Mea (FA 13, 22). Mîntuitorul Hristos a fost numit „fiul al lui David” şi tot poporul lui Israil se mîndrea cu înaintaşul lor mai mult decît cu Moise şi Avraam, datorită numeroaselor războaie purtate de regele David, din care întotdeauna a ieşit biruitor. În sfîrşit, toate slujbele Bisericii sînt întemeiate pe psalmi şi credem că, atîta vreme cît va ţine lumea aceasta, oamenii îl vor slăvi pe Dumnezeu prin cuvintele lui David.

Însă cinstea şi slava de care se bucura David înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu nu l-au putut feri de cădere, sau poate că tocmai acestea au fost pricina păcatului în care a căzut David, după cum vom vedea mai departe. Într-o seară, pe cînd se plimba pe acoperiş, marele proroc a zărit-o la rîu pe Virsavia, soţia generalului său, Urie, care, de altfel, era omul cel mai devotat al împăratului. Aprinzîndu-se de poftă, sfîntul proroc a trimis o slugă să i-o aducă pe femeie care era de o frumuseţe răpitoare. David a silit-o pe femeia generalului său, iar în cele din urmă, mergînd din rău în mai rău, a ajuns să dorească moartea lui Urie, pe care a şi îndeplinit-o, trimiţîndu-l într-o luptă din care nu ar fi putut să se întoarcă viu. Ulterior, David a luat-o pe Virsavia de soţie, născîndu-l din ea pe înţeleptul Solomon, însă, ca o amintire veşnică a păcatului său, Virsavia, atunci cînd este pomenită în Evanghelie (Matei 1, 6), este numită „femeia lui Urie”, nu a lui David.

Aceasta este, în cîteva cuvinte, povestea care a premers scrierii psalmului 50, denumit şi „de pocăinţă”, care a ajuns să fie cel mai întrebuinţat psalm în slujbele ortodoxe, credincioşii cunoscîndu-l pe dinafară. Despre acest psalm dorim să vorbim şi noi mai pe îndelete, încercînd să înţelegem cele ce s-au întîmplat în inima sfîntului Proroc căzut de curînd, pentru a învăţa de la el taina pocăinţei bineplăcute lui Dumnezeu.

2

Prorocul căzut îşi începe cuvîntul de întoarcere printr-o mărturisire a marii mile şi îndurări a lui Dumnezeu: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea”. Nu spune ca altă dată: „păzeşte sufletul meu, căci cuvios sînt” (Ps. 85, 2) sau „vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele” (Ps. 24, 19), căci nu mai consideră iertarea o răsplată pentru meritele sale, ci un dar izvorît din marea iubire de oameni a lui Dumnezeu. Aici David pare să se pocăiască nu doar pentru acest păcat, ci, fiind străluminat de harul lui Dumnezeu, îşi aminteşte întreaga sa viaţă, înţelegînd că Dumnezeu l-a iertat de-a lungul timpului chiar şi pentru păcatele pe care el le săvîrşea din neştiinţă. Căci şi acest păcat l-a conştientizat nu deodată, ci după mustrarea prorocului Nathan. Îşi aminteşte, desigur, şi de rugăciunile făcute cu îndrăzneală care au premers căderii şi, mai ales, de certitudinea cu care a zis cîndva: „Nu mă voi clătina în veac!” (Ps. 29, 6). Cred că prorocul a văzut atunci, ca un proroc ce era, toată mila şi iubirea lui Dumnezeu revărsată nu doar asupra sa, ci asupra întregului popor al lui Israil, pe care l-a iertat de fiecare dată pentru abaterile sale, dar şi asupra lumii întregi, prin părtăşia la făgăduinţa dată poporului Său, prin Iisus Hristos. În această vedere luminoasă a milei şi îndurării lui Dumnezeu ce se revarsă asupra lumii întregi, prorocul căzut cere, plin de nădejde, ştergerea fărădelegii sale.

3

„Mai vîrtos (desăvîrşit) mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte”. Dumnezeu poate spăla o fărădelege aşa cum spală apa orice murdărie, lăsînd pe om curat de orice păcat. „Căci fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea”. Condiţia iertării este conştientizarea şi asumarea propriei fapte, cu tot ce aduce ea. Aceste cuvinte ale lui David mai au şi alt înţeles. Întunecat de patimă, prorocul nu şi-a dat seama că a greşit. El se căsătorise cu Virsavia, după moartea lui Urie, socotind că a îndeplinit legea, care îngăduia femeii văduve să fie luată în căsătorie de un altul. A fost nevoie să vină prorocul Nathan ca să-i descopere gravitatea faptei comise. Pentru că David nu era orice fel de om, ci un plăcut al lui Dumnezeu, chiar şi după cădere se bucura de o stare specială în faţa Marelui Judecător. Dumnezeu nu-l mustră pe David ca pe un păcătos incurabil, ci îi oferă şansa de a se judeca singur. Prorocul Nathan, prin care grăia însuşi Dumnezeu, îl invită pe David, pe marele împărat şi proroc David, să asculte o poveste. Povestea suna aşa:

„Erau într-o cetate doi oameni: unul bogat şi altul sărac. Cel bogat avea foarte multe vite mari şi mărunte, iar cel sărac n-avea decît o singură oiţă, pe care el o cumpărase de mică şi o hrănise şi ea crescuse cu copiii lui. Din pîinea lui mîncase şi ea şi se adăpase din ulcica lui, la sînul lui dormise şi era pentru el ca o fiică. Dar iată că a venit la bogat un călător, şi gazda nu s-a îndurat să ia din oile sale sau din vitele sale, ca să gătească cină pentru călătorul care venise la el, ci a luat oiţa săracului şi a gătit-o pe aceea pentru omul care venise la el” (Regi II, 12, 1-4). Atunci, spune Scriptura mai departe, s-a mîniat David cumplit asupra acelui om şi a zis către Natan: „Precum este adevărat că Domnul este viu, tot aşa este de adevărat că omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte; Pentru oaie el trebuie să întoarcă împătrit, pentru că a făcut una ca aceasta şi pentru că n-a avut milă”. Atunci Natan a zis către David: „Tu eşti omul care a făcut aceasta. Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Eu te-am uns rege pentru Israel şi Eu te-am izbăvit din mîna lui Saul, Ţi-am dat casa domnului tău şi femeile domnului tău la sînul tău; ţi-am dat ţie casa lui Israel şi a lui Iuda şi, dacă aceasta este puţin pentru tine, ţi-aş mai adăuga. Pentru ce însă ai nesocotit tu cuvîntul Domnului, făcînd rău înaintea ochilor Lui? Pe Urie Heteul tu l-ai lovit cu sabia, pe femeia lui ţi-ai luat-o de soţie, iar pe el l-ai ucis cu sabia Amoniţilor (Regi II, 12, 5-9).

Auzind această mustrare, David nu s-a împotrivit, ca Adam, ci a strigat, revoltat împotriva lui însuşi: „Am păcătuit înaintea Domnului” (Regi II, 12, 12). Dar pentru că s-a judecat singur pe sine, nu a mai fost judecat de Dumnezeu. Îndată ce şi-a mărturisit vina, fiind gata, desigur, să primească moartea cu care singur pedepsise pe cel vrednic de o faptă ca a lui, prorocul Nathan a zis: „Domnul a ridicat păcatul tău şi tu nu vei muri!” Iată, aşadar, cum a ajuns prorocul David la cunoaşterea fărădelegii sale şi de ce a zis: „păcatul meu înaintea mea este pururea”.

4

„Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, ca să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale şi să biruieşti cînd vei judeca Tu”. Dacă nu ar fi fost Dumnezeu, nu ar fi existat nici păcatul, căci numai în raport cu Dumnezeu pot fi judecate faptele oamenilor. „Păcatul nu se socoteşte acolo unde nu este lege”, zice şi Apostolul Pavel (Romani 5, 13). Neamul acesta este „neam viclean şi desfrînat”, cum l-a numit Hristos (Matei 16, 4) şi dacă David s-ar fi raportat la oameni, ar fi putut să se considere nevinovat, de aceea spune că a greşit doar lui Dumnezeu. Pentru aceste cuvinte şi altele de acest fel Hristos a fost batjocorit şi omorît de oamenii păcătoşi care n-au suferit mustrarea. David însă îşi asumă învinuirea, spunînd că s-au îndreptăţit asupra sa cuvintele lui Hristos. Nu acum, ci cînd va judeca, deoarece neamul omenesc şi-a făcut propriile valori şi ia în derîdere cuvintele lui Dumnezeu. David, pentru că era proroc, vede în lumina harului batjocurile şi patimile pe care le-a suferit Hristos de la oamenii păcătoşi, de aceea mărturisirea lui mai are şi sensul: „Sînt vinovat, căci nu sînt cu nimic mai bun decît neamul acesta viclean şi desfrînat, însă nu vreau să mă îndreptăţesc împreună cu cei care îţi leapădă poruncile ca pe ceva nedrept pentru ei. Recunosc că ai dreptate în toate cuvintele Tale, chiar dacă oamenii le nesocotesc. Cred de asemenea că judecata oamenilor va fi nimicită, iar Tu te vei arăta biruitor în ziua cînd vei judeca”. David era rege peste Israel şi nu era nimeni mai mare ca el, ca să-i ceară socoteală, însă el nu se lasă orbit de puterea şi slava lui trecătoare, ci se pune de pe acum în faţa judecăţii lui Dumnezeu celei de apoi.

albastru de... mai departe

regele-david

Vezi articol original

Luni (a 6-a săptămână a Postului)

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Acestea zice Domnul: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te învaţă pe tine cele de folos, care te duce pe calea pe care trebuie să mergi. O, de-ai fi luat aminte la poruncile Mele! Atunci, pacea ta ar fi fost ca un râu, iar dreptatea ta – ca valurile mării; şi ca nisipul s-ar fi înmulţit sămânţa ta, iar fiii pântecelui tău – ca ţărâna pământului: nu s-ar fi stins, nici ar fi pierit numele ei înaintea Mea”. Cu ce condiţie? „Ieşiţi din Babilon” (Is. 48,17-20)!

Babilonul este chipul păcătoşeniei de toate felurile. Părăseşte păcatul, întoarce-te către Domnul cu toată inima ta, şi El nu va pomeni fărădelegile tale, va da uitării toate nedreptăţile tale. Iarăşi vei fi primit în mila Lui, şi atunci nu-ţi va rămâne decât să umbli numai în calea pe care te va învăţa El, ca pacea ta lăuntrică să fie ca un râu, cugetările cele bune ale inimii tale ca nisipul, iar roadele faptelor tale bune ca ţărâna pământului.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Vineri (a 4-a săptămână a Postului)

  Sfântul Teofan Zăvorâtul

„Zis-a Domnul către Avraam: Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu” (Fac. 12, 1).

Aceasta este o pildă limpede a acelei schimbări a inimii care se săvârşeşte în adevăraţii credincioşi atunci când ei îşi iau crucea fără făţărnicie si urmează lui Hristos. Îşi părăsesc tatăl – şinele, răstignindu-l prin lepădarea de sine; îşi părăsesc neamul – înclinările, patimile şi obiceiurile păcătoase, răstignindu-le prin hotărârea de a urma întru toate, neabătut, poruncile ucigătoare de patimi ale Domnului; îşi părăsesc pământul – întregul tărâm al păcatului – lumea cu toate cerinţele ei, răstignind-o prin hotărârea de a fi străin faţă de ea, chiar dacă pentru asta ar trebui să sufere nu numai pierderi în avut şi situaţie socială, ci chiar şi moartea.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an”