Apasand pe titlul din Cuprins sau pe săgeata orientata in jos ( ↓ ) ajungeti la textul corespunzator acestuia , iar apasand pe săgeata orientata in sus ( ↑ ) veți reveni la Cuprins
Parintele Serafim Rose, pe numele de mirean Eugene Dennis Rose, (n. 13 august 1934, San Diego – d. 2 septembrie 1982)
Damascene Christensen
Cuprins:
Prefaţa ↓
PARTEA A I-A
Începuturi ↓
Seminţele Ravrătiri ↓
Nonconformiştii ↓
Căutarea realităţii ↓
Omul din spatele măştii ↓
Urmărit de Dumnezeu ↓
“Noapte bună, Lume!” ↓
Gustul iadului↓
Adevărul mai presus de toate↓
Doi profesori↓
Multe râuri ne aţin calea↓
În impas↓
Adevărul ca Persoană↓
PARTEA A II-A
Rămas bun!↓
Adevăr sau Modă↓
Influenţe timpurii↓
Lumea trebuie să ia sfârşit↓
Calea filosofului↓
O perspectivă limpede↓
Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu↓
Criza↓
PARTEA A III-A
Revelaţia↓
Un viitor frate↓
Început↓
În îmbrăţişarea Tatălui↓
Pământul cel bun↓
Un făcător de minuni din vremurile de pe urmă↓
Prefaţa ↑
PĂRINTELE SERAFIM ROSE este cunoscut şi iubit astăzi în întreaga Rusie. Oricare om din Rusia, care cunoaşte cele despre credinţa sa strămoşească – creştinismul ortodox – cunoaşte numele Părintelui Serafim. Cei de acolo spun, cărţile sale schimbă vieţile oamenilor.
Un ortodox american convertit, care a petrecut de curând câteva luni în Rusia, a scris: „Când făceam cunoştinţă cu ruşi, întotdeauna, după ce aflau că sunt american, mă întrebau cu emoţie: ”L-aţi cunoscut pe Părintele Serafim Rose?” Este un lucru minunat că aproape toată lumea ştie de el, chiar şi copiii. Ei îl socotesc pe Părintele Serafim, scrierile sale şi înţelepciunea vieţii sale în Hristos, ca fiind esenţial pentru învierea Rusiei Sfinte din zilele noastre.” [1]
În vremea când religia lor era batjocorită şi subminată de statul ateu, Părintele Serafim vorbea deschis poporului rus, împotriva duhului necredinţei din întreaga lume, făcându-i să nu se ruşineze de credinţa strămoşească, întărindu-i şi încurajându-i să ducă lupta mai departe. El a vorbit inimilor şi sufletelor lor într-un chip care îşi lua sensul din deceniile lungi de prigoană, suferinţă şi curăţire. De curând, un călugăr care vieţuieşte într-o mânăstire rusească veche din Valaam, a spus: „Fără Părintele Serafim Rose vom muri cu toţii.”
De mai bine de zece ani, lucrările Părintelui Serafim au ajuns din America în Rusia, au fost traduse şi s-au răspândit pe ascuns, în copii bătute la maşină, dintr-un colţ în celălalt al Rusiei. Astăzi, fiind mai multă libertate, lucrările lui se publică deschis, în tiraje de masă în cărţi şi reviste, şi se vorbeşte despre ele pe posturile de televiziune şi la radio. Cărţile sale se găsesc pretutindeni – chiar şi pe tarabele din staţiile de metrou şi la chioşcurile de pe stradă. Nu exagerăm dacă spunem că Serafim Rose este scriitorul ortodox contemporan cel mai cunoscut în Rusia. I se pictează portrete; iar în Mânăstirea Optina, redeschisă de curând, chiar în chilia în care Bătrânul Ambrozie cel sfânt a primit vizitatori ca Dostoievski, Tolstoi şi Gogol, se află acum o fotografie de-a lui.
Părintele Serafim este foarte iubit şi în alte ţări ortodoxe – mai ales cele fost comuniste – lucrările lui sunt publicate şi cercetate, iar numele său este ţinut la mare cinste. De curând, un călugăr din Serbia a scris: „Isihastul athonit şi îndrumător al rugăciunii inimii, Episcopul Amfilohie a spus oarecând că Părintele Serafim a fost dăruit cu cel mai mare dar care i se poate dărui omului pe pământ – darul dreptei socotinţe duhovniceşti.
CINE era acest om care, deşi era cunoscut numai unei mici părţi a oamenilor din apusul bogat şi foarte felurit, a făcut o impresie atât de uimitoare asupra ţărilor ortodoxe răsăritene în suferinţă? Cine era acest filosof duhovnicesc pătrunzător care părea să fi ieşit din vreun Pateric vechi? Cine era acest călugăr „s ălăşluitor al pustiei” al cărui nume este acum în Rusia împresurat de legende despre viaţa sa retrasă din pustie?
Răspunsul este acela că acest om, care a fost să se numească Părintele Serafim Rose, era în esenţă un american obişnuit, bun, ş i mai presus de toate drept. A fost crescut în California însorită de sud, la câteva mii de km de Hollywood şi Disneyland, din părinţi care nu auziseră niciodată de ortodoxia răsăriteană. Mama voia ca fiul său să ajungă om mare, iar tatăl voia ca fiul său să fie fericit.
Povestea Părintelui Serafim Rose nu este numai povestea unui om, ci este povestea celor ce se pot petrece în conştiinţa sufletului american, când Dumnezeu trezeşte corzile simţului de dreptate american.
Cinstea de bază a Părintelui Serafim i-a îngăduit să pătrundă în întunericul vremurilor sale, nu numai pentru americanii săi, ci şi pentru cei din ţările îndepărtate, înrobite. Când era mai tânăr, s-a răzvrătit împotriva superficialităţii lumii americane moderne: împotriva deşertăciunii lumii, a materialismului, a uşurătăţii şi a raţionalismului supărător. Răzvrătirea sa a luat chipul neliniştii, deznădejdii, nihilismului şi fărădelegii „furioşilor” generaţiei sale: intelectualii progresişti, boemi şi non-conformişti. Totuşi, firea sa de „cowboy american” deschis, jertfelnic, l-a oprit de la fuga pe care şi-o îngăduiau cei din preajma sa. Chiar şi „fuga” în tărâmul exotic al iluminismului budist i-a lăsat sufletul gol şi chinuit.
Atunci Dumnezeu i S-a descoperit sufletului îndurerat al Părintelui Serafim, şi a început schimbarea de la răzvrătirea americană modernă la ortodoxia veche, apostolică. Când a venit la ortodoxie, el a mers de-a dreptul prin toate aspectele exterioare – toată mentalitatea deşertăciunii lumeşti şi a rânduielii supărătoare care se află şi în Biserică – ducându-se până la esenţa şi inima creştinismului lumii celeilalte. El a luminat cărarea pe care trebuie să o urmeze şi alte suflete americane curate, deschise, căci ei ţin seama de „sensul american al dreptăţii” pe care îl au.
Dar mai este un chip al Părintelui Serafim, unul care, cu osebire s-a făcut iubit inimilor creştinilor ortodocşi din spatele cortinii de fier. Aşa cum arată călugărul împreună ostenitor cu el pentru o perioadă de mulţi ani: „Părintele Serafim a fost omul care a ştiut cum să sufere.” El a cunoscut măsura suferinţei mântuitoare, a văzut-o lucrând în mucenicii şi duhovnicii creştini din vremea sa, şi a primit-o din voia sa – nu numai pe din afară, prin greutăţile vieţii sale călugăreşti din pustie, ci şi lăuntric, în „durerea inimii” care caracterizează dragostea creştină adevărată. Înainte de a fi aflat Adevărul, el suferise pentru că îi lipsea, acum aflându-l, el suferea pentru El.
AUTORUL acestor rânduri a fost fiul duhovnicesc al Părintelui Serafim, întorcându-se la dragostea pentru Iisus Hristos prin el. Şi eu voiam ceva mai adânc decât se oferea de către lumea de suprafaţă – şi creştinismul fără adâncime – din jurul meu; iar eu m-am aplecat către răzvrătirea tinerească a vremii mele, şi m-am adâncit pe calea alternativă a budismului. Dacă Părintele Serafim nu mi-ar fi arătat singura cale adevărată – retezând toate împiedicările conştiinţei noastre apusene cu spada aprinsă a suferinţei sale pentru Adevăr – eu aş trăi, ca mulţi dintre cei de o seamă cu mine, o viaţă fără nici un scop de „deznădejde liniştită”. Poate că am urmat deja duhul vremii şi am primit alcătuirea vreunui înlocuitor de credinţă care să mă facă „să mă simt în desfătare”.
Când stăteam lângă coşciugul Părintelui Serafim, în biserica simplă a mânăstirii sale, văzând chipul strălucitor, ceresc al feţei sale adormite, am vărsat lacrimi de recunoştinţă, mulţumindu-i „că îmi dăduse Adevărul” – piatra de mare preţ pentru care merită să vinzi toate cele din lumea aceasta.
Scriind aceste rânduri după zece ani, în ajunul celei de a zecea pomeniri de la adormirea sa, văd toate lucrurile cele minunate pe care le-a săvârşit în viaţa sa prea scurtă de 48 de ani. Viaţa mea este numai una dintre milioanele de vieţi pe care le-a mişcat adânc.
Mă simt dator să fac cunoscut mesajul său, să dau înapoi altora ceea ce el mi-a dat mie. Căci aşa cum Rusia a adus odinioară întregul Adevăr – ortodoxia – în America, tot la fel acum America, prin Părintele Serafim, aduce acel Adevăr înapoi de unde a venit. Prin acest om, care a fost miezul conştiinţei americane, America modernă zămisleşte un rod al creştinismului vechi, mistic, din pământul său. Este o adâncime a creştinismului pe care America a cunoscut-o foarte puţin până acum: zămislită în inima tăcută a catacombelor, ascunsă de toată tulburarea şi deşertăciunea pământească, iar prin fire nu este din lumea aceasta.
Nota autorului
Ca războinic al minţii şi inimii, Părintele Serafim Rose s-a ridicat adesea în apărarea Adevărului, când a fost batjocorit. Capcanele şi înşelările asupra cărora a atenţionat Părintele Serafim, rămân să pândească oamenii ca să-i afle pe picior greşit şi să-i arunce de pe cale. Nădăjduim că această carte îi va ajuta pe oameni să se izbăvească de aceste primejdii.
Luptele Părintelui Serafim nu s-au purtat atât cu oameni, cât cu idei greşite despre creştinism, teologie şi viaţa de biserică. De aceea, pentru a domoli chipul luptelor, am tăinuit numele celor care au fost nemijlocit lucrători, în afara acelora care au plecat în lumea cealaltă. Am făcut la fel şi cu alţii care nu se găsesc aici cu numele lor adevărate.
PARTEA I
Omul acesta … nu este mădular ales al
unei familii vestite; este unul din cei
mulţi şi totuşi o adevărată viţă nobilă.
– Euripide [2]
PĂRINTELE SERAFIM ROSE – care a fost numit prima legătură americană cu înţelepciunea Sfinţilor Părinţi din vechime – s-a născut într-o familie obişnuită de protestanţi albi, din clasa de mijloc, în San Diego – un orăşel obişnuit californian de pe Coasta de Vest. La naştere i s-a dat numele Eugene – ceea ce înseamnă „de neam ales“ sau „nobil”.
Părinţii lui Eugene erau imigranţi americani de generaţia a doua. Bunicii dinspre mamă veniseră din Norvegia. Bunicul său, John Christian Holbeck a păşit pe pământul american dimpreună cu familia, când avea 13 ani. Bunica sa, Hilma K. Helickson, deşi se născuse în Norvegia, era de origine suedeză; a fost adusă în America la vîrsta de 3 ani. Familiile Holbeck şi Helickson s-au aşezat în orăşelul Two Harbors, statul Minessota. Aici, John şi Hilma au crescut, s-au cunoscut şi în 1896 s-au căsătorit. John a lucrat ca frezor într-o mină de diamante, după care şi-a încercat norocul ca fermier. Au avut împreună 5 copii. Al treilea copil, născut în 1901, o fată pe nume Esther, a fost mama lui Eugene.
Esther a crescut la o fermă de peste 16,2 ha de pământ, pe care tatăl ei o cumpărase la un preţ de 400 de dolari. Era un pământ neroditor – „bolovănos”, cum obişnuia ea să spună – şi îşi aducea aminte cum tatăl ei folosea dinamită ca să scape de bolovani. Pentru a spori veniturile familiei sale care se mărea, John a trebuit să-şi ia o slujbă de noapte în oraş. Mai târziu, şi-a cumpărat câteva vaci şi vindea lapte din casă în casă.
Familia Holbeck şi-a botezat şi şi-a crescut copiii în cadrul Bisericii Luterane. În familia lor se punea mare preţ pe buna creştere. Îndurând mari lipsuri băneşti, şi-au trimis fiul cel mai mare, Jack, să înveţe la un colegiu, iar el le-a dat banii înapoi mai târziu după ce a avut o stare materială trainică. Deşi numai doi dintre copiii Holbeck au putut să înveţe la colegiu, aproape toţi nepoţii şi strănepoţii au dobândit măcar o diplomă de colegiu. Ca un lucru al mândriei, de la toţi se aştepta să izbutească!
J. Holbeck a fost unul dintre acei luptători care şi-a dat viaţa pentru construirea Americii. Fiindcă trebuia să asigure hrana familiei sale din lucrarea pământului, nu a mai avut timp pentru petreceri. Odată, pe când fiica sa Esther se întorcea cântând şi cu flori de la pădure, a socotit folosul pe care îl are de acolo şi în obişnuitul său dialect norvegian i-a spus: „Florile şi muzica nu ţin de foame!”
După ani şi ani de la această întâmplare, Esther a reuşit să-şi facă timp şi pentru muzică şi pentru pictură. Însă faptul că a trăit într-o familie în care trebuia să muncească atât de mult pentru o bucată de pâine, a lăsat asupra ei o urmă pe care nu a mai putut-o şterge niciodată. Se îngrijea mereu de partea materială a lucrurilor.
Frank Rose, omul cu care s-a căsătorit, era de o cu totul altă fire. Era smerit, tăcut, deschis, şi lua viaţa aşa cum era.
Frank era de origine franco-daneză. Dinspre tată a avut un strămoş francez, care luptase în armata lui Napoleon şi care se căsătorise cu o ţigancă unguroaică. Dacă se găsea şi sânge fierbinte de ţigan în neamul familiei Rose, acesta a sărit peste o generaţie, în persoana lui Frank.
Tatăl lui Frank, Louis Deseret (L. D.) Rose, imigrase din Franţa în Canada şi apoi în S.U.A., a deschis un chioşc de îngheţată şi două magazinaşe de dulciuri în orăşelul Two Harbors. În urma unui accident de tren din tinereţe, îşi pierduse un picior, având în loc unul din lemn. „Nimeni nu-l căina pentru asta şi nici nu se vorbea despre asta”, îşi amintea cineva din familie; „era un fapt împlinit şi viaţa îşi urma cursul ei”. Deşi se trăgea dintr-un mediu romano-catolic, Louis se declarase ateu convins cu aplecări spre socialism. Spunea că citise Noul Testament înainte de a împlini 12 ani – voind prin aceasta, în chip limpede, să întărească şi mai mult ateismul său. Totuşi, părerile sale religioase nu l-au împiedicat să ia în căsătorie o bună creştină romano-catolică, de origine daneză, May Vandenboom, a cărei familie se stabilise în Marquette, Michigan.
Louis şi May au avut 4 fii, dintre care unul a murit înecat la vîrsta de 12 ani. Frank, al doilea dintre copii, s-a născut în 1890. Dorind să împlinească una dintre dorinţele mamei sale, acesta a slujit ca băiat în altarul bisericii catolice vreme de câţiva ani. May a murit la 48 de ani, pe când Frank era doar de 14 ani, acesta continuând să mai slujească în biserică vreme de patru ani.
Frank Rose a luptat pentru ţară în armată, în primul Război Mondial în Franţa şi s-a întors acasă cu gradul de sergent. Pe Esther Holbeck a întâlnit-o pe vremea când lucra la magazinul de dulciuri al tatălui său, „Rose’s Candy Store”. Era cu 11 ani mai tânără decât dânsul şi tocmai absolvise liceul. S-au căsătorit în 1921 în orăşelul Two Harbors. Frank a încercat să se ocupe de afaceri cu bomboane şi îngheţată, deschizându-şi chiar un mic magazin, după ce tatăl său a ieşit din afaceri. Mai târziu, s-a angajat la General Motors, perioadă în care i s-a născut şi primul copil, Eileen.
În 1924, când Eileen avea deja 2 ani, Frank şi Esther s-au mutat în însorita Californie de sud, departe de iernile aspre din Minessota. În San Diego au mai deschis un magazin de dulciuri, care a început să fie o afacere bună doar când flota navală s-a aşezat în oraş. În cele din urmă, au fost siliţi să închidă magazinul, iar Frank şi-a găsit o slujbă sigură de portar al Parcului şi Departamentului de distracţii din San Diego. El trebuia să aibă grijă de stadion.
În San Diego, li s-au mai născut doi copii: Franklin jr., după 4 ani de la naşterea lui Eillen, şi Eugene, care s-a născut cu 8 ani mai târziu. Toţi copii familiei Rose erau inteligenţi, frumoşi şi mai înalţi decât media obişnuită.
Eugene Dennis Rose s-a născut pe 13 august 1934. Era în toiul marii crize economice. Familia Rose cumpărase acţiuni pe care le pierduse şi uneori nici nu prea aveau ce mânca. Deşi Eugene era poate prea mic ca să-şi amintească de anii aceia, Eileen îşi aduce aminte cum stăteau la rând pentru pâine. „Când îţi vin greutăţi din lipsa banilor, nu poţi uita prea uşor,” zicea ea. „Reuşita înseamnă plata banilor.” Cunoscând deja măsurile „muncii grele” şi „cumpătării”, Esther a început să facă prea mare economie. A rămas aşa toată viaţa, chiar şi după ce Eileen şi Franklin jr. îşi întemeiaseră o familie şi aveau o stare materială bună. Nu s-a lepădat niciodată de obiceiul, căpătat în timpul crizei, de a strânge toate rămăşiţele de săpun din casă şi de a le fierbe din nou, pentru a face noi calupuri. Toţi cei trei copii ai ei au fost crescuţi să nu ia viaţa de loc în uşor.
Când s-a născut Eugene, Frank avea deja 45 de ani. Fiindcă el era cu mult mai mic decât fratele şi sora sa, Eugene a crescut ca şi cum ar fi fost singurul copil din familie. Atunci când a venit pe lume, părinţii l-au numit : „Extra Dividend”.
Când Eugene avea doar 4 ani, sora sa Eileen (de 16 ani) a dat bacalaureatul şi a plecat la un colegiu de afaceri din Los Angeles. S-a căsătorit cu doi ani mai târziu şi de atunci şi-a văzut fratele mai mic foarte rar. Când era acasă, avea grijă de Eugene, când părinţii lucrau la magazinul de dulciuri. „Mi-aduc aminte că era un copil fericit şi foarte drăgălaş”, spunea ea.
Bunicii lui Eugene s-au mutat în San Diego, după ce se mutaseră părinţii lui. Louis Rose a murit când Eugene avea doar 7 ani, dar John şi Hilma Holbeck au trăit până când Eugene s-a făcut bărbat. După câţiva ani a primit şi o moştemnire de familie: un ceas de-al bunicului, pe care Louis şi May Rose îl primiseră ca dar de nuntă. Eugene a păstrat acest ceas până la sfârşitul vieţii sale, ca pe o legătură cu tradiţia familiei şi obişnuia să-l întoarcă în fiecare noapte, chiar şi atunci când nu mai mergea bine.
ESTHER, cu firea ei hotărâtă şi voinţa puternică, a fost cârmuitorul de netăgăduit al familiei. Ea trebuia să ştie mereu toate câte se întâmplau. Nimic nu era ascuns de la faţa ei, căci socotea că avea dreptul de părinte de a intra în camera copiilor ei oricând, de a le scotoci prin sertare şi de a le citi scrisorile şi hârtiile. Le cerea foarte multe copiilor, însă mult prea rar le aducea vreo laudă. Făcea parte din generaţia de părinţi care credeau că nu e bine să-şi laude copiii peste măsură, ca nu cumva să se facă plini de sine. Însă chiar dacă nu-i lăuda pe faţă, îi lăuda cu mare cinstire în faţa prietenilor şi rudelor, în lipsa lor. Dintre toţi, cel mai mult se mândrea cu Eugene.
„Nu eram o familie care să-şi arate simţămintele pe faţă”, îşi aminteşte Eileen. Chiar şi Frank, deşi era foarte cald şi iubitor, se simţea strâmtorat să-şi arate dragostea. Eileen zicea că nu a sărutat-o niciodată după ce a mai crescut.
„Mama era foarte aspră când cineva i se împotrivea”, spune Eileen „iar tata se ferea din calea răului”. Se părea că nu avea încotro decât să fie dominat. Ocolea cu purtare de grijă toate împotrivirile, şi totdeauna îşi arăta învoirea printr-un zâmbet. Arareori se întâmpla să ţină supărarea sau reaua-voinţă către cineva.
Ca şi tatăl său, Eugene i se supunea mamei sale fără împotrivire. Toată lumea şi-l aducea aminte ca „fiul desăvârşit”, copilul ascultător care poate intra în legendă. „Dacă era ales vreunul dintre noi toţi”, îşi aminteşte Eileen, „acela era Eugene, căci el se străduia din răsputeri să facă ceea ce i se cerea şi să n-o supere pe mama”.
„Eugene a fost o bucurie”, spunea mama lui. „Tatăl său avea credinţa că soarele a răsărit deasupra sa”.
Potrivit spuselor soţiei sale, Frank „se mulţumea cu foarte puţin; voia să stea acasă cu mine; era fericit doar ca să fie acasă şi să se îngrijească de grădiniţă. Era un om mulţumit, fără să poarte de grijă de vreun lucru din afară. Totdeauna alegea o slujbă mai mică şi niciodată nu i-a spus lui Eugene ce să facă în viaţă, nici nu l-a îndemnat să câştige bani”.
„Frank nu era un om practic”, spune Esther. „El era ‘mintea’, pe când eu eram cu ‘simţul practic’.” În comparaţie cu Esther, Frank era un cititor lacom, citind două ziare pe zi şi ţinând corespondenţa cu reviste ca: U.S. News and World Report, Business Week şi The Wall Street Journal. În schimb nu citea multe cărţi.
S-ar mai putea spune multe despre însuşirile alese ale lui Frank decât despre roadele minţii sale. Ca toţi băieţii, Eugene se uita la toate cele ale tatălui său; şi ca mulţi alţii, a luat de la el însuşirile lui cele mai bune. Crescând, Eugene aprecia obiceiul tatălui său de a nu dori niciodată să se înalţe în faţa celorlalţi. Mai târziu, când a ajuns şi el la cinstirea cea lumească şi la lucrurile cele materiale, „se mulţumea cu puţin”.
De la mama sa, Eugene a primit acea însuşire lucrătoare a dreptei socotinţe, un strop de încăpăţânare şi o grăire limpede, scurtă, vie, care deşi folosea cuvinte şi expresii populare, vorbirea era foarte limpede. De la amândoi părinţii, Eugene a primit vechea dreptate şi neprefăcătorie americană bună, care l-a ajutat mai târziu să vădească felurite chipuri ale făţărniciei.
Frank Rose era bărbatul obişnuit american, deşi cam prea cu capul plecat. Se vedea la el acea fire sfioasă, stăruitoare în întregime, adânc iubitoare, care nu se simte în largul său atunci când trebuie să spună cele ale sale, însuşirea omului obişnuit, care (aşa cum pretindeau cărţile şi filmele populiste ale vremii) ar putea fi erou dacă s-ar afla în împrejurări prielnice. Eugene a primit aceste însuşiri: dispoziţia sa lăuntrică împreună cu întreaga lume a copilăriei în care a trăit, arătau că trebuie să crească după chipul lui Gary Cooper. Însă în mijlocul acestei Americi alcătuită numai după modele, se vestea o făptură care nu era alcătuită după nici un model. Era ca şi cum într-o familie de oameni obişnuiţi, s-ar fi născut un om de neam împărătesc. Într-un fel, Eugene era cu totul aparte de restul familiei, deşi în copilărie, înainte de a i se dezvolta întreaga personalitate, aceste deosebiri nu erau atât de evidente, cum s-au făcut mai târziu. Mai întâi se putea vedea că era un copil neobişnuit de tăcut şi gânditor, cu o stăpânire firesc în purtare, lucru care era neobişnuit la băieţii de vârsta lui.
„Eugene era un băiat serios şi însetat după învăţătură de când era mic”, povesteşte mama lui. Avea o înţelepciune cu totul aparte. Darul său firesc s-a văzut mai întâi în puterea lui de a înţelege lucrurile de îndată, cu mult înaintea copiilor de vîrsta lui sau uneori, chiar înaintea celor mari. Unul dintre profesorii săi de şcoală elementară a spus: „Simt că sunt împins de la spate când intră el în clasă. Simt că trebuie să mă apuc de treabă de îndată, ca să nu piardă vremea”.
Firea stăpânită şi însetată de învăţătură l-a împiedicat pe Eugene să ia parte la oarecare petreceri şi lucrări obişnuite ale băieţilor americani. Pe când era copilaş o făcea pe cowboy-ul pe un căluţ de lemn; mai târziu s-a înscris la Cercetaşi începători [3], unde ţinea socoteala scorurilor la jocul de baseball. Când a împlinit 6 ani, a început să ia lecţii de pian, pe care le-a continuat şi la Colegiu. Între 10 şi 12 ani a făcut parte din patrula agenţilor de circulaţie la şcoala unde învăţa, îndatorire pe care a împlinit-o cu dreptate, după cum spunea mama sa. La terminarea şcoalii elementare i s-a dat titlul de recunoştinţă de „sergent” – cum primise şi tatăl său în armată.
Eugene iubea foarte mult natura. În timpul celor trei veri de licean, a urmat cursurile de zoologie la Şcoala Ştiinţifică de vară pentru tineret, organizată de Societatea de istorie naturală a oraşului San Diego. La aceste cursuri a putut cerceta pe viu animalele, la vestita Grădină Zoologică din San Diego. Locuind aproape de ocean, l-a atras mai ales viaţa mărilor şi aduna caracatiţe şi alte animale de mare în cămara de acasă. A strâns şi fluturi. Minunându-se de cerul nopţii, a plănuit să-şi picteze tot tavanul cu stele, toate la locurile lor.
În serile de vineri, mergea împreună cu tatăl său la biblioteca din apropiere. Era ca un ritual săptămânal – seara în care ieşeau împreună. Eugene se întorcea acasă încărcat de cărţi. În timpul verii lua parte la „Clubul de vacanţă al cititorilor”.
Era încă destul de mic, când a început să citească romanele lui Charles Dickens. Mama şi-l aminteşte râzând în gura mare când citea Documentele postume ale Clubului Pickwick. Când venea vremea de culcare, mama intra şi-i stingea lumina. Mai târziu, se trezea de hohotele lui de râs. Intrând în camera fiului ca să vadă ce se întâmplă, îl afla citind sub pătură cu o lanternă. Documentele Clubului Pickwick, carte care îi adusese faima lui Dickens peste noapte, era mult prea atrăgătoare pentru micul Eugene, ca să o lase din mână.
Eugene avea un câine, care se numea „Ditto”. Acesta nu era prea deştept, dar era al lui şi de aceea avea pentru el o dragoste aparte. Îl privea în ochi ca pe un om. Când Ditto a fost lovit de o maşină, Eugene a plâns nemângâiat. Aceasta a fost cea dintâi întâlnire a lui cu moartea. Unii socoteau că supărarea lui a întrecut măsura. Cineva chiar a spus: „Este nefiresc să iubeşti un câine în chipul ăsta – un câine!”
Pe lângă această dragoste de natură „nefirească”, tânărul Eugene avea aplecări înflăcărate spre religie. Mama sa, o bună creştină protestantă i-a încurajat această aplecare. Tatăl său părăsise Biserica Catolică pe când avea 18 ani. Nimeni nu aducea vorba despre aceasta şi nimeni nu cunoştea pricina. Deşi Frank Rose nu era ca şi tatăl său, un antireligios, (căci Frank nu se împotrivea la nimic), el nu a avut niciodată imboldul de a merge la biserică. Mult mai târziu, a început să meargă la o biserică protestantă, dar aşa cum spune Esther, doar ca să-i facă ei plăcere.
„Pe când eram copii”, îşi aminteşte Eileen, „mergeam cu mama pe la felurite biserici: luterană, baptistă, metodistă şi presbiteriană, unde mama cânta întotdeauna în cor. Însă obişnuiam să le schimbăm, căci mama ajungea la neînţelegeri cu preotul”.
Când era mai mic, Eugene a urmat lecţii de Biblie la biserica presbiteriană de lângă casă. Îşi uimea deseori părinţii cu cunoaşterea Scripturii, din care le dădea citate din minte. Cărţile Estherei şi ale lui Samuil din Vechiul Testament i-au lăsat o impresie adâncă, după cum zicea mama lui. Când era în clasa a VIII-a, din voia sa, a fost botezat şi confirmat creştin al bisericii metodiste.
ÎN liceu, Eugene a pus capăt interesului pentru religie. „Eugene nu era religios deloc”, îşi aminteşte Walter Pomeroy, cel mai bun prieten al său din vremea aceea. Pentru a umple acest gol religios, s-a avântat cu înflăcărare în cunoaşterea ştiinţifică şi matematică: biologie, algebră, trigonometrie, etc. După cum spunea şi Walter, „Noi am intrat în liceu într-o vreme când toată lumea nădăjduia ca ştiinţa să mântuiască lumea”. Majoritatea tinerilor care se pregăteau să intre la colegiu, voiau să se facă oameni de ştiinţă, fizicieni, ingineri sau medici.
Liceul din San Diego era cam ceea ce astăzi am numi o „şcoală cu circuit închis”. Elevii care se pregăteau pentru colegiu erau într-un număr destul de mic. Aceşti viitori intelectuali mergeau la aceleaşi cluburi şi participau la aceleaşi cursuri în cadrul pregătirii pentru colegiu însă, între ei era o împărţire socială foarte limpede. Grupul principal, care era cel mai numeros, era alcătuit din elevii familiilor bogate din partea „cea bună” a oraşului. Grupul cel mai mic era alcătuit din 6 ori 7 băieţi din familii din clasa de mijloc, până la cea săracă, trei dintre ei fiind evrei şi unul mexican. Eugene şi Walter făceau parte din cel de al doilea grup.
Elevii din grupul celor bogaţi luau parte la conducerea şcolii, căutând să fie aleşi ca reprezentanţi ai claselor, şi pentru a face parte din cluburile sociale ale liceului. Deşi erau prietenoşi cu ceilalţi elevi din liceu („la urma urmei”, spune Walter, „reprezentai un vot”) ţineau să aibă legături apropiate cu cei de-ai lor. Reprezentau elita socială a campusului.
Grupul mai mic era unit prin aceleaşi preocupări pentru muzică, literatură şi artă. În timpul pauzelor de masă, băieţii vorbeau despre cărţile pe care le citiseră sau lucrările muzicale care le plăcuseră cel mai mult. Nu ascultau niciodată şlagărele care erau la modă atunci, („Aproape nici nu existau pentru noi”, spunea Walter) şi nici nu mergeau la dansurile liceului. Deşi Eugene împreună cu vreo câţiva erau buni la sport şi primiseră cele mai mari note, nu făceau parte din nici o echipă sportivă. Walter zicea: „Eram ceea ce astăzi s-ar numi ‘pe tuşă’“.
Tot Walter a fost acela care i-a găsit şi porecla de „Oign” [4], după titlul renumitului poem narativ al lui Puşkin şi opera lui Ceaikovski, „Evgheni Oneghin”. Este un lucru minunat dacă socotim legătura sa cu Rusia de mai târziu, în urcuşul său duhovnicesc.
Elevii din grupa lui Eugene citeau foarte mult şi aveau o cultură foarte bogată pentru vârsta lor. Walter simţea că este o cinste pentru el să face parte din grupul acela de băieţi şi să înveţe de la ei, căci înainte de liceu avusese puţine prilejuri ca să-şi agonisească vreo cultură. Băieţii evrei primiseră o educaţie muzicală clasică, despre care aveau cunoştinţe foarte temeinice. Aveau o preţuire aleasă pentru Mozart, Beethoven şi Brahms, însă nu ascultau de loc piesele compozitorilor moderni. Pe de altă parte, Walter îi preţuia mai mult pe moderni, împotrivindu-se celor care îi preţuiau pe oarecare compozitori ca Debussy sau Brahms.
Care se plasa Eugene în aceste convorbiri? „Era atras mai mult de clasici decât de moderni”, spune Walter, „însă îi asculta pe toţi şi le dădea un bun prilej tuturor”. Chibzuia îndelung ca să facă vreo apreciere.
Cel mai mult îi plăcea aria din ultimul act din Tosca de Puccini, în care eroul, în pragul execuţiei, scrie o scrisoare iubitei sale începând cu cuvintele: „Şi stelele străluceau”. Îi plăcea mai ales înregistrarea acestei arii, aşa cum era interpretată de Farrucio Tagliavini. „O ascultam de multe ori,” spune Walter „şi socoteam că este minunată”.
Când grupul de prieteni începea să-şi îndreptăţească interesele intelectuale, Eugene nu avea obiceiul să-şi spună părerea. „Mai ales el analiza lucrurile, însă dacă argumentarea nu era temeinică, le-o spunea de îndată. Era cel mai tăcut şi mai înteriorizat dintre noi toţi, făcut mai curând să tâlcuiască decât să facă agitaţie”.
EUGENE a învăţat cu râvnă în liceu – „arzând gazul toată noaptea”, cum spunea mama sa. Odată i-a şi spus:
– După felul cum studiezi, vei ajunge un om deştept într-o bună zi!
– Dar eu nu vreau să ajung om deştept, i-a răspuns el, eu vreau să fiu înţelept! „Cu inteligenţa sa firească, putea să obţină cu uşurinţă note foarte bune, fără să înveţe aproape nimic”, spunea Walter, „însă el învăţa mai mult decât oricare om pe care l-am cunoscut eu vreodată. Era foarte conştiincios în toate câte le făcea. Odată, când a trebuit să facem un raport ştiinţific, el a fost acela care a prezentat toate subiectele. Cerceta lucrurile în chip analitic. Încetineala cu care-şi exprima judecăţile, îi era de mare folos mai ales la chimie, căci cerceta cu mare atenţie toate etapele experienţei înainte de a-şi exprima o concluzie”.
După spusele nepotului său, Mike Scott, care pe atunci avea doar de 7 ani, „Eugene era foarte academic. Era neîntrecut”. Uneori notele sale întreceau atât de mult notele celorlalţi din clasă, încât era singurul care primea calificativul maxim. În acelaşi timp, se arătau în el tot mai puternic calităţile tatălui său. Mama sa şi-l aminteşte spunând: „Să nu laşi pe nimeni să te creadă important”.
Sally Scott, nepoata sa, îşi aminteşte următoarele despre el: „Pentru mine a fost întotdeauna unchiul Genie. Era foarte tăcut şi foarte învăţat. Te învăţa mereu ceva, avea mereu răbdare şi chiar de tânăr avea o structură interioară aparte care îl deosebea de ceilalţi. Cât a fost mic, probabil că această deosebire i-a adus oarecare neajunsuri, dar aceasta numai până când şi-a găsit locul adevărat…
Îmi aduc aminte de o întâmplare în legătură cu nişte cărţi. De sărbători, când familia se aduna la masa de seară, Gene obişnuia să vină împreună cu toată lumea, după care se retrăgea îndată în camera lui şi se apuca de studiu. Cum şi mie îmi plăceau foarte mult cărţile, m-a găsit într-o zi în camera lui, citind prin cărţile sale. (Aveam vreo 9-10 ani şi m-am speriat foarte tare că fusesem ’prinsă’). M-a întrebat ce cărţi mi-au plăcut cel mai mult. I-am spus că două: Un căţel pe nume Chips şi Charlie de Albert Payson Terhune. Atunci mi-a făcut o propunere: dacă până la următoarea mea vizită voi putea să ţin minte numele autorilor şi cărţilor care mi-au plăcut, îmi va dărui mie cărţile. Le-am citit de multe ori în anii care au urmat şi le-am citit şi fetelor mele. Mai am şi acum cărţile”.
În liceu, Eugene a dat dovadă de o mare uşurinţă în învăţarea limbilor străine, învăţând spaniola, germana şi franceza. Până la absolvire, scria deja poezii în limba germană. Era foarte bun şi la matematică, fapt explicat de Walter prin aceea că această disciplină cerea o minte analitică şi multă introspecţie. Profesorul său de matematică spera ca el să urmeze o carieră în domeniu şi l-a propus pentru titlul de student merituos, în vederea obţinerii unei burse.
Profesorul său de engleză, d-nul Baskerville, era de asemenea preocupat de viitorul lui Eugene. Din ceea ce povesteşte Walter, aflăm că acesta încuraja un fel de viaţă liberă, cu simţ artistic. Îi plăcea mult muzica şi poezia romantică spaniolă. Printre altele, l-a apropiat pe Eugene de poetul american Robinson Jeffers, care s-a împotrivit lumii şi războaielor ei, într-o vreme în care, spre deosebire de zilele noastre, nu era potrivită o asemenea purtare.
D-nul Baskerville i-a găsit lui Eugene o slujbă pe timpul verii la o librărie din San Francisco. Vreme de trei luni de zile, cât timp a lucrat acolo, a locuit la Hotel de France, un loc unde toată lumea vorbea franceza şi mânca mâncare europeană.
În timpul anilor de liceu, a citit romanul lui Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, dar aşa cum a spus mai târziu, nici nu-l înţelesese şi nici nu-l preţuise în profunzime, la vremea aceea.
„Eugene nu-şi pierdea timpul cu lucruri mărunte”, spune mama lui. Deşertăciunile cu care-şi umpleau timpul elevii de liceu, cât şi fastul activităţilor din cadrul liceului, îl supărau peste măsură. Mike Scott îşi aminteşte cât de uimit era că Eugene nu dorea să conducă vreo maşină, să aibă o maşină a sa, într-o vreme în care era la modă să fii „pe roţi”. Eugene avea impresia că până şi prietenul său Walter nu era destul de serios şi îl mustra pentru chefurile şi nopţile pierdute „ca un fluture de noapte”. Când a sosit bacalaureatul cu toate ceremoniile şi strălucirea lucrărilor celor deşarte şi cu toată mândria părinţilor, Eugene n-a voit să închirieze un smoching, aşa cum se obişnuia. A luat totuşi parte la serbarea artistică a şcolii, care a avut loc în ziua înmânării diplomelor. Împreună cu alţi 12 colegi şi sub îndrumarea unui profesor, a ajutat la scrierea unei piese, a avut şi sarcina vânzării biletelor. Piesa intitulată „Crescut puţin cam prea mult”, a fost scrisă cu scopul de a fi pe placul părinţilor şi rudelor care veniseră să vadă. Exprimând visul american, care era încă foarte răspândit la începutul anilor ’50, susţinea idealurile familiei, religiei (pe bună dreptate), progresul economic şi profesional, responsabilitatea şi munca susţinută, împletită cu lucrări umanitare în spiritul lui Albert Schweitzer.
EUGENE a absolvit liceul din San Diego în iunie 1952. Din punct de vedere intelectual era socotit cel mai bun din clasă. În cartea de amintiri a şcolii, colegii săi scriseseră: „Eugeniu… Geniu… Mult noroc şi nu-i da nici o şansă lui Einstein!” A primit şi câteva merite şcolare, dintre care cea mai importantă a fost bursa de 4000 de dolari „George F. Baker” ce i-a fost acordată prin stăruinţele profesorului său de matematică. Când a primit acest premiu, n-a vorbit prea mult despre asta. Aflând despre premiu, mama l-a întrebat entuziasmată:
– Unde este diploma?
– În sertar, i-a spus liniştit.
Aducându-şi aminte de această întâmplare ca şi de multe altele, mama lui a spus: „N-am mai văzut un băiat aşa modest!” În plus, a înapoiat şcolii alte premii mai mici, spunându-le: „Mi-e de ajuns cât am!”
Pe vremea aceea, în afara gândului de a intra la Colegiul Pomona, nu avea o idee limpede despre profesiunea sa viitoare (profesorul său de matematică a rămas destul de dezamăgit când a aflat că Eugene nu s-a specializat în matematică). „Eugene putea reuşi în orice domeniu”, spunea Walter „însă nu avea tragere de inimă nicăieri. Avea nevoie de ceva care să-l înflăcăreze.”
San Diego era plin de canioane; în multe dintre ele crescuseră copaci, tufişuri şi ierburi. Lângă modesta casă de periferie a familiei Rose, era o vale numită de localnici „Valea ienupărului”, în care Eugene obişnuia să facă plimbări lungi, de unul singur. Câteodată ieşea şi noaptea, gustând din desfătarea cerului înstelat, de deasupra copacilor. La ce cugeta în timpul acestor ceasuri de singurătate, rămâne neştiut. Totuşi, este foarte posibil ca aceste lungi plimbări să fi fost legate nu numai de cugetare, ci şi de un oarecare chip al suferinţei. Pr. Paul Florenski, un mare om de ştiinţă şi mucenic rus, spunea cândva, că „soarta măririi este suferinţa venită de la lumea din afară, pe când suferinţa lăuntrică vine din tine însuţi. Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi.” Eugene trecea acum prin acea suferinţă lăuntrică negrăită, ca urmare a faptului că se făcuse conştient că era deosebit de cei din jurul său. Fiindcă mintea sa putea înţelege lucrurile cu mult înaintea altora, era chinuit de urâciunea lucrurilor obişnuite pe care le trăise şi le pricepuse deja. Avea poftă de mai mult, voia să meargă mai departe, dar încotro? Avea în el acea sămânţă aleasă, care nu-l lăsa să se simtă împlinit în lucrurile cele mărunte, materiale – lucrurile lumii acesteia.
„Eugene avea o privire profundă,” îşi aminteşte Walter. „Nu doreai să te uiţi în ochii lui căci te ardeau. Părea că vrea mereu să privească în miezul lucrurilor. Întotdeauna mi-a dat impresia unui ceainic gata să explodeze. Simţeai că fierbe ceva înăuntru, aşteptai să dea pe din afară – dar asta nu se întâmpla niciodată. Era întotdeauna liniştit, cerceta lucrurile cu luare aminte, mereu în căutare de ceva care să-l stăpânească.”
Se făcuse gânditor, „iubitor de înţelepciune”, cerând răspuns la întrebarea „de ce?”. Şi oricare era răspunsul, el trebuia să-l simtă şi să-l pună întru lucrare. Ştia atât de bine – sau mai degrabă simţea – chiar de îndată; şi aceasta a fost şi pricina care i-a hotărît drumul întregii sale vieţi, până în clipa morţii sale.
2
Greşelile oamenilor mari dau mai mult rod decât
adevărurile oamenilor mici.
– Friedriech Nietzsche
ÎN toamna anului 1952, Eugene a intrat la Colegiul Pomona, din sudul Californiei, şi a locuit într-unul dintre căminele studenţeşti.
Eugene se făcuse un tânăr înalt, suplu şi bine alcătuit trupeşte. Avea faţa albă, bărbia hotărâtă, dinţii albi, sănătoşi, nasul lunguieţ şi neobişnuit de drept, fruntea înaltă şi părul castaniu foarte des, pe care şi-l pieptăna spre spate. Însă ceea ce uimea şi atrăgea cel mai mult la el, erau ochii – mari, cugetători şi de un albastru adânc. De obicei purta o cămaşă albă cu mânecile suflecate.
Alături de Colegiul Stanford, Pomona era socotit cel mai bun colegiu particular din California. Era apreciat de asemenea şi ca unul dintre cele mai bune colegii americane de arte liberale. Ca şi Harvard, fusese întemeiat de Congregaţia Protestantă din New England. Cunoscut şi ca „Oxfordul dumbravei portocalii”, a fost structurat după modelul oxfordian al colegiilor independente asociate [5]. Mulţi dintre profesorii Pomonei veneau din Liga Ivy a Colegiilor; unii chiar aveau titlul de învăţăcei Rhodes. Întrucât fiecărui profesor îi revenea în medie cam 10 studenţi, se dădea multă atenţie fiecăruia în parte. Însă întrecerea era foarte mare: pentru fiecare student admis, trebuiau să cadă alţi trei.
Colegiul Pomona, cu fundalul său congregaţionist, încă mai constituia un cadru de valori conservatoare, când a intrat Eugene. În anii care au urmat războiului, atmosfera era liniştită şi calmă. Clădirile acoperite cu iederă, şirurile de eucalipt şi arbuşti de piper, ca şi gazonul bine întreţinut, erau frumos aşezate sub cerul albastru, într-o climă mediteraneană caldă şi blândă. Oraşul din imediata apropiere avea numai câteva mii de locuitori.
Ca şi în oricare colegiu american mic, studenţii dădeau o mare importanţă popularităţii. Toată lumea ştia cine este „popular” şi cine nu. Studenţii care erau cei mai apreciaţi de către conducerea colegiului erau porecliţi „Fantome”: adică pilde de dăruire şi cinste şi care serveau de sfătuitori tainici „bobocilor” cu ifose. Şi după cum îşi aminteşte un student din vremurile acelea, „visul oricărei fete era să se mărite cu o ‘Stafie’” [6]
Majoritatea Stafiilor erau şi „Nappies” – adică membri ai celebrei frăţii „Nu Alpha Phi”.
Ca şi în liceu, era foarte la modă „să fii pe roţi” şi să faci escapade prin tot locul. Printre activităţile sociale ale mulţimii „populare” erau dansurile, petrecerile de pe plajă, cele de la schi şi mai ales meciurile de fotbal. Înainte de începerea meciului, se organizau întreceri în jurul unui foc de tabără pe terenul de fotbal, timp în care se cânta imnul Colegiului.
(Bum, bum, bum, bum)
Bătăi de tobă străpung liniştea adâncă
Deasupra Colegiului Pomo-ho-na, peste Pomo-ho-na
Cântând frumos, răsunând ecoul
Deasupra Colegiului Pomo-ho-na, peste Pomo-ho-na….
Alte întâmplări importante care însoţeu instruirea bobocilor mai erau şi întrecerile între fete, dar şi o sălbatică încăierare între „bătrîni” şi „boboci”, într-o groapă cu noroi.
Pentru Eugene, care avea doar 18 ani, toate aceste activităţi, toată această goană după faimă şi succes, îl lăsau cu totul indiferent. Dacă asta însemna „viaţa adevărată”, atunci el se scârbea de ea tot mai mult. Şi deşi continua să arate aceeaşi demnitate rezervată şi personalitate cugetătoare din anii trecuţi, patimile începeau să fiarbă în lăuntrul său. Acum îl preocupa doar un singur lucru: să afle mai întâi de ce exista, să cunoască, să înţeleagă realitatea în sensul ei cel mai înalt.
PENTRU a găsi un răspuns la această „întrebare de bază”, Eugene şi-a folosit bunul său cel mai de preţ: mintea. A început să cerceteze foarte serios filosofia occidentală, urmând chiar câteva cursuri la facultatea de filosofie. Unul dintre profesorii săi a fost Frederick Sontag, om perseverent şi exigent, care ajunsese o adevărată legendă vie a Pomonei.
La sfârşitul primului său an de facultate, a scris o lucrare în care şi-a arătat concluziile filsofice la care ajunsese, folosindu-se numai de mintea sa logică, de cunoştinţele sale ştiinţifice şi matematice şi inspirâdu-se puţin din geniul lui Spinoza. În această lucrare intitulată „Dumnezeu şi omul: legătura dintre ei”, Eugene scria: „‘Universul’ este cuvântul pe care îl folosesc eu pentru ‘Dumnezeu’. Este o îmbunătăţire a termenului anterior căci, după părerea mea, redă mult mai bine conceptul de impersonal, unificat, pe care doresc să-l prezint…. Ştiinţa întreagă arată existenţa unui Univers, totalitatea tuturor lucrurilor. Nici o ştiinţă nu arată existenţa unui Dumnezeu ieşit din Univers. În ceea ce mă priveşte, de vreme ce nu mi-am elaborat propria mea teorie a cunoaşterii, socotesc că pot primi cunoaşterea (cel puţin atât cât se poate dobândi) prin ştiinţă. De aceea, cred în căutările ştiinţei care arată existenţa universului; resping conceptul de Dumnezeu independent, din pricina dovezilor puţine”.
Aceasta era concluzia la care l-a putut duce înţelepciunea sa bazată pe trăirile sale; nici măcar mintea lui Spinoza nu putea face mai mult. În ceea ce priveşte scopul vieţii, Eugene scria: „Scopul omului în viaţă este acela de a exista – şi nu oricum, ci fericit…. Omul trebuie să trăiască pentru această fericire şi să socotească vremurile când nu este fericit doar ca o trecere către vremuri mai bune; dragostea sa pentru univers îl va duce către vremuri mai bune”.
Pe lângă afirmarea acestor idei, Eugene ajunsese să se lepede în întregime de creştinismul protestant al copilăriei sale. Cu toată dragostea pe care o simţea pentru părinţi, începuse să urască această cultură prozaică, plină de sine şi îndreptată spre consum, a clasei sociale de mijloc în care crescuse. Simţea că ideea lor de Dumnezeu este de suprafaţă şi provincială, nefiind vrednică de cineva care aspiră la culmile cele mai înalte ale intelectului; religia lor era doar o acceptare tăcută a unor răspunsuri facile date de oameni înfricoşaţi sau care pur şi simplu nu erau în stare să privească mai adânc în firea lucrurilor. Pentru Eugene, protestantismul reprezenta status quo: oameni care trăiesc pentru această lume, desfătându-se într-o fericire pământească, împodobind existenţa lor de fiecare zi, îndreptăţind-o şi făcând-o mai uşor de răbdat, folosindu-se de „partea religioasă” a vieţii lor. De vreme ce lăuntric se simţea deosebit de acel status quo, era conştient că nu se va putea niciodată micşora la măsura părerii lumii americane protestante de „familie fericită”! Numai gândul la o asemenea viaţă, îi era de neîndurat. Nu primea cu nici un chip răspunsurile „potrivite”. Dorea să se elibereze, dar neaflând un loc unde să fugă, a rămas doar în starea de răzvrătire. În acelaşi timp, fie că-şi dădea seama ori nu, sufletul lui înseta după ceva mult mai spiritual decât intelectualismul uscat al lui Spinoza.
Tinerii idealişti care se răzvrătesc împotriva creştinismului copilăriei lor, care nu pot primi nimic mai presus de minte şi care totuşi caută altceva care să le potolească nevoile lor sufleteşti, se pot lăsa furaţi de felurite ispite. În căutările sale prin filosofia occidentală, Eugene a fost atras de una dintre cele mai uimitoare dintre acestea: Friedrich Nietzsche. În timpul anilor de liceu, citise în original în limba germană Aşa grăita Zarathustra şi fost foarte impresionat.
Eugene avea câteva lucruri în comun cu Nietzsche. Amândoi erau căutătorii idealurilor înalte, prinşi într-o cercetare intensă şi pasionată a lucrurilor fundamentale; amândoi se născuseră în climatul religios al protestantismului care, deşi promisese să le dea toate cele pentru care însetau sufletele lor, nu putuse să le dea nimic; amândoi erau interiorizaţi, simţindu-se înstrăinaţi de oamenii din jurul lor, trecând prin suferinţe lăuntrice pe care ceilalţi nu le puteau înţelege; amândoi urau cele ce erau obişnuite, slugărnicia şi „mentalitatea de turmă”, pentru care creştinismul protestant putea sluji ca pildă. După mulţi ani de la terminarea colegiului, Eugene scria despre răzvrătirea lui Nietzsche împotriva creştinismului: „Avea o fire foarte romantică şi era deschis tuturor ideilor măreţe… În tinereţile sale a fost seminarist protestant, însă ajunsese să-l urască fiindcă văzuse în el principiul slăbiciunii. De bună seamă că era adevărat, căci Luther luase din creştinism ideea de luptă [ascetică], lăsând în loc ceva foarte slăbănogit care nu bucura nici inima şi nici mintea… Nietzsche n-a putut vedea pe nimeni luptându-se, n-a văzut mari asceţi şi nici eroi ai creştinătăţii şi de aici, a socotit că întreaga creştinătate era o batjocură urâcioasă, o înşelare ce apăsa asupra omenirii şi care nu putea împlini mintea care dorea adevărul şi care era plină de superstiţii. Nietzsche socotea că numai cu mintea se poate cunoaşte, de aceea el a respins toate cele ce erau mai presus de minte. Pe de altă parte, el a văzut că, creştinismul nu vorbeşte inimii fiindcă este atât de subţiat, încât s-a făcut cu totul nepotrivit. El vedea în creştinism doar un mijloc simplu de a-i linişti pe oameni şi de a-i împăca cu soarta lor şi tot el zicea că toate astea erau pentru mulţimile mari de oameni.
Nietzsche avea cel mai bun simţ firesc pentru nobleţe şi luptă. Era un student foarte bun la literatură greacă. Una dintre primele sale lucrări vorbeşte despre elementul dionisian în Grecia. Până la el, Grecia fusese privită ca patria tradiţiei clasice a lui Apollo, însă el a arătat că Grecia mai avea şi străduinţă, şi un simţământ romantic pe care el l-a simbolizat prin Dionisos. Şi el asta a dorit, să fie asemenea lui Dionisos, străduindu-se neîncetat, luptând mereu pentru ceva mai înalt.” [7]
Dorinţa lui pentru luptă şi nevoinţă de care nu şi-a dat seama până atunci, era de fapt o năzuinţă după acea „ascesis” respinsă de protestanţi. Lupta lui Nietzsche adăugată respingerii creştinismului, l-a dus în cele din urmă la noţiunea de „supraom”. Omul, spunea Nietzsche, este mic şi slab; el nu este veşnic; el trebuie să fie depăşit şi supraomul trebuie să-i ia locul. În anii care au urmat, Eugene a trebuit să spună că „răspunsul la problema lui Nietzsche este Sf. Antonie cel Mare, care a fost mai presus de lume (de firea omenească) vieţuind ca un înger în trup”. Pe atunci însă, Eugene nu cunoştea chipul ascetismului creştin.
„Nietzsche”, spunea Eugene odinioară, „a scris nişte poezii minunate despre partea întunecată a vieţii, adâncul miezului de noapte, singurătate, etc.” Aici se referea la poezii ca: „Cântec de noapte” în care Zarathustra dă glas sentimentelor sale: „A venit noaptea; acum toate fântânile grăiesc mai tare. Şi sufletul meu este o fântână… Se află în mine ceva neliniştit, ceva neliniştit; tânjeşte să capete chip. Se află în mine o sete de dragoste…. Dar, vai, pretutindeni în jurul meu este numai răceală, îmi arde mâna de răceala gheţii…. A venit noaptea: dar vai, căci trebuie să fiu lumină! Şi setea de noapte! Şi singurătatea!” [8] De bună seamă că în timpul acestei nefericite vremi a tinereţii, Eugene trebuie să fi simţit şi el asemenea tânjiri întunecate şi chinuitoare ale sufletului.
Ultimii 12 ani din viaţa lui Nietzsche au fost marcaţi de nebunie, timp în care nu a mai fost în stare să scrie nimic. Deşi mulţi scriitori au spus că nebunia lui Nietzsche a apărut dintr-odată, au fost şi unii, ca Thomas Mann, care au văzut această sporire treptată în cariera literară a filosofului.
Ideile nebuneşti ale lui Nietzsche erau rodul firesc al semeţei filosofii a nemţilor idealişti şi chiar a lui Spinoza, care, în negarea sau micşorarea adevărului lui Dumnezeu, au dus la idolatrizarea sinelui, la absurd şi nihilism. Iar Nietzsche, profetul nebun, s-a scufundat în adâncuri precum dragonul nebun al lui Wagner, în focul poetic al noii religii a supraomului, Antihristul. Şi oricât de nebunească ar fi fost această religie, pentru tânărul Eugene avea mai mult înţeles decât ceea ce vedea el în creştinismul fără vlagă şi moleşit al vremii sale.
3
Adesea Dumnezeu îi îndepărtează pe
aceia pe care şi-i alege, ca să nu se
poată întoarce decât spre El, şi astfel
să ni Se arate.
– Alison
EUGENE şi-a început căutările filosofice îndepărtând tocmai obiectul căutărilor sale. Cele mai mari adâncimi ale sufletului său îl duceau spre aflarea lui Dumnezeu; însă mai trebuia să parcurgă un circuit întreg până să se întoarcă la locul de unde a plecat.
Tineri ca Eugene, aflaţi la vârsta conştiinţei de sine şi a foamei spirituale păntrunzătoare, pot să cadă oricând în deznădejdea de a nu-şi găsi rostul în lumea materială şi, ca să-l cităm pe J. Keates „să fie aproape îndrăgostiţi de moartea cea alinătoare”. Deşi nu sunt semne că Eugene ar fi avut aplecări spre sinucidere (adică ar fi plănuit cum să-şi ia viaţa), este sigur că a existat şi în el o dorinţă de a muri. În miezul acestei îndoieli şi tulburări, a existat o singură persoană căreia a început să-i deschidă porţile lumii sale lăuntrice. Aceasta era o studentă pe nume Alison.
În noiembrie 1952, Eugene a mers la un concert de muzică clasică la Bridges Auditorium. Cerul de iarnă se întuneca pe când urca treptele şi înainta pe sub arcadele înalte. Pe atunci, clădirea Bridges era cel mai mare amfiteatru din California, cu coloane înalte greceşti în faţă, pe care erau săpate nume de mari compozitori.
Concertul pentru pian al lui Schumann a fost foarte tulburător. În drum spre casă, se întâlni cu o cunoştinţă pe nume Dirk Van Nouhuys. Era împreună cu prietena lui, Alison. Eugene o ştia de la un curs de „Istorie a civilizaţiei apusene”, dar nu avusese prilejul să-i vorbescă până atunci. Pe de altă parte, Alison i-a remarcat de îndată demnitatea, socotindu-l că este un bărbat foarte frumos, însă ceea ce a impresionat-o cel mai mult, a fost acea profunzime necunoscută şi melancolică din ochii lui.
După ce Dirk a făcut prezentările, l-a invitat la o cafea împreună cu Alison. Primind învitaţia, s-au îndreptat cu toţii prin frigul nopţii către „Sugar Bowl”, o cafenea micuţă şi ieftină, ţinută de două doamne foarte respectabile. Încălzindu-se cu cafea, au vorbit despre concertul pe care îl ascultaseră şi impresiile ce le lăsase asupra fiecăruia dintre ei.
DUPĂ acea întâlnire importantă din noiembrie, Dirk, Eugene, Alison şi încă vreo câţiva, au început să meargă să înveţe la Sugar Bowl. Şi-au alcătuit un grup de prieteni format din studenţii nonconformişti care căutau altceva decât „popularitate şi succes”. Ca şi vechiul grup de prieteni din liceu, şi acest grup se adunase din pasiunea comună pentru muzică, artă şi literatură.
Ca şi Eugene, Alison era o fiinţă tăcută şi foarte însingurată. Provenea dintr-o familie de artişti, în care mama fusese cântăreaţă de operă, iar unul din unchi, scenarist. La vârsta de optsprezece ani, trecuse deja în viaţa sa prin multă suferinţă. În viaţa ei existaseră momente prea cumplite, de care nu voia să-şi mai amintească; iar până la vârsta de 8 ani, nu-şi mai amintea nimic. Personalitatea dominatoare şi uneori nemiloasă a mamei, care se iubea numai pe sine, o făcuse să se retragă ca într-o cochilie, fiind foarte timidă faţă de ceilalţi. Încercă să o urmeze pe bunica sa – o creştină evlavioasă; întorcându-se la credinţă mai ales datorită poeziilor lui T.S. Eliot, ajunsese o creştină foarte cucernică. Văzându-i trupul subţire şi faţa fină, cu trăsături bine conturate şi părul blond până la umeri, unii ziceau că seamănă foarte bine cu actriţa Lauren Bacall. Ea însă, ar fi preferat să semene mai curând cu Jennifer Jones, actriţa care o interpretase pe Sf. Bernadette de la Lourdes, când era de vârsta lui Alison.
Dirk Van Nouhuys (care stăruia ca numele să i se pronunţe „Dairk”) era un tânăr neobişnuit. Înzestrat cu o minte strălucitoare, începuse facultatea la vîrsta de 14 ani (avea 15 când i-a întâlnit pe Eugene şi pe Alison). Avea o bogată cultură muzicală şi dorea să ajungă scriitor. Deocamdată, notele primite la lucrările de creaţie în limba engleză nu erau prea bune căci avea o ortografie foarte proastă. Însă când Alison a început să-i culeagă textele, fără să-i corecteze altceva în afară de ortografie, a început dintr-odată să ia note maxime. Provenea dintr-o familie foarte bogată, care nu-l silise niciodată „să devină cineva”. De Sărbătoarea Recunoştinţei, tot grupul a plecat să-şi petreacă vacanţa în somptuasa reşedinţă a părinţilor săi din Berkeley.
Fiind cel mai sociabil din grup, Dirk avea un foarte dezvoltat simţ al umorului şi un talent deosebit de a pune porecle oamenilor (de pildă, prietena sa era „lucrul cu capul împăiat”). Totuşi, Eugene a rămas şi în noul grup cu porecla primită în liceu – „Oign”, semnându-şi scrisorile către Alison în felul acesta.
Din grup mai făcea parte Albert Carter, student la literatură engleză. Deosebit de matur pentru vârsta sa, Albert era foarte echilibrat, întotdeauna solidar, înţelegător faţă de ceilalţi şi gata să le asculte păsurile. Urma cursurile la Universitatea Princeton ca să poată preda engleza la colegii mai mici.
Printre tinerele fete din grup era şi Lee Van Deventer, viitoarea soţie a lui Albert care, ca şi el, era o fiinţă plină de compasiune. O mare iubitoare de conversaţie aleasă, studia Literatura comparată, devenind mai târziu profesoară.
Mai era şi Claire Isaacs, o fată foarte deschisă şi cu picioarele pe pământ, studentă la teatru şi care luase rolul de „mamă” a grupului. Deşi nu era religioasă, Claire era totuşi foarte mândră de originea ei iudaică. Se bucura de faimă şi succes public în organizarea spectacolelor.
Grupul mai avea şi un student la muzică, Laurence McGilvery, un tânăr modern şi sofisticat, care studia pe atunci artele. Mai târziu a devenit publicist independent şi furnizor de cărţi de artă.
Mai era şi John Zeigel, urmând să se facă preot în Biserica Anglicană. Foarte bine educat pentru vîrsta sa, John studiase limba latină vreme de 4 ani într-un seminar pentru băieţi condus de Episcopia Ordinului Sfintei Cruci. Avea un glas minunat şi noaptea îşi cânta rugăciunile în limba latină, din cartea romano catolică de slujbe. Iubea arta bună a bisericilor apusene, cântul lor gregorian şi rânduiala lor străveche. După cum spunea Alison, care era tot anglicană, el nu-şi găsise adevărata pace şi bucurie în credinţă, şi încă mai încerca să o înţeleagă. Studia limbile clasice la Pomona şi ca şi Albert, urma să se facă profesor de engleză.
Dintre toţi cei din grup, Eugene îl aprecia cel mai mult pe Kaizo Kubo, american de origine japoneză. Kaizo avea 24 de ani, cu mult mai mare decât ceilalţi, şi era venit la Pomona prin transfer. Deşi nu făcea parte din aripa „populară”, era unul dintre cei mai respectaţi studenţi din campus, pentru înaltul simţ al onoarei şi cinstei faţă de oameni.
După incidentul militar din Pearl Harbour, când Kaizo avea doar l4 ani, el şi familia lui fuseseră „evacuaţi” împreună cu mulţi alţi japonezi americani într-un lagăr de concentare şi un centru de schimbare a domiciliului. „Nu port pică Americii”, obişnuia el să spună. „Dacă japonezii ar fi fost în locul americanilor, ar fi fost mult mai nemiloşi” [9]. Familia sa era săracă: amândoi părinţii munceau ca zilieri, ambalând fructe şi culegând roşii sub arşiţa soarelui. În 1950, îndată după moartea tatălui său, a intrat la Colegiul Reedley Junior din San Joaquin Valley. În anul II s-a mutat la Pomona la secţia de istorie, primind şi bursă întreagă. În anul III, ca să-şi poată plăti masa şi cazarea, a trebuit să lucreze ca pedagog într-unul dintre dormitoare.
Ca şi Eugene, Kaizo era singuratic, îşi stăpânea emoţiile şi era de nepătruns, dar atunci când vorbea, o făcea cu simplitate şi înflăcărare. Nu s-a simţit niciodată cu adevărat în largul său printre prieteni şi oriunde se afla, se simţea ca şi cum era pe din afară – lucru explicat de Albert prin nefericitele experienţe pe care le trăise în lagărul de concentrare. Totuşi, petrecea mult timp cu Eugene.
Colegii de la facultate şi-l amintesc pe Eugene ca fiind „genial” şi relaţiile cu el purtau pecetea unei demnităţi aparte. Îşi aminteau de spiritul său viu, de capacitatea sa de a vedea lucrurile în chip deosebit şi vorbea despre viaţă cu totul altfel decât se vorbea de obicei, ceea ce pe atunci îi făceau pe prietenii săi să se tăvălească de râs. Toţi băieţii îi apreciau calităţile sale atletice. („Era foarte puternic,” spunea Dirk.) De câte ori se adunau în curtea pătrată ca să joace – volei sau baschet, etc. – Eugene se arunca în joc cu atâta înflăcărare şi îi întrecea pe toţi, încât socoteau că era o adevărată nenorocire să te afli în echipa adversă.
Cu toată prietenia pe care o arăta, Eugene a rămas în mintea multora ca un „enigmatic”. Observau cum adesea pornea nopţile în lungi plimbări de unul singur, cugetând ore în şir. John îşi amintea cum „de multe ori părul îi cădea în ochi în neorâduială, dându-i aproape o înfăţişare de nebun”. După mai mulţi – în afară de Alison – au aflat cei din grup ce adâncimi de singurătate, amărăciune şi disperare zăceau în prietenul lor cu vorbă domoală.
Aşa cum am mai spus, în afară de Alison nu mai era nimeni în lume, în faţa căruia Eugene să-şi poată deschide sufletul şi să-şi arate întreaga sa durere. Sentimentele care s-au aprins în urma primei lor întâlniri de la Sugar Bowl, nu aveau nici o legătură cu interesele lor comune. În multe privinţe erau foarte deosebiţi unul de altul. În vreme ce Eugene era ateu de factură nietzscieană, Alison era o bună creştină, care mergea la biserică. În vreme ce el era mişcat doar de idei şi trebuia să se socotească îndelung până ce lua o hotărâre, ea era mişcată de sentimente şi era mult mai nestăpânită. Şi în vreme ce el studia filosofia, ea studia clasicii romantici, scriitoarea ei preferată fiind Emily Brontë. „Totuşi”, spunea Alison, „ne înţelegeam unul pe celălalt. Amândoi eram greu de înţeles de către ceilalţi. Erau amândoi solitari şi se simţeau stânjeniţi în prezenţa altora. „Nu simţeam nevoia să ne explicăm stările sufleteşti unul altuia – ci părea că întotdeauna ne înţelegeam fără explicaţii. Nu trebuia să ne prefacem sau să ne îndreptăţim unul în faţa celuilalt”.
ÎN PRIMUL an de facultate, Eugene a stat în cameră cu un student de la matematică. După cum spunea John, „acest tânăr studia neîncetat probleme de matematică, nu zâmbea aproape niciodată şi nu avea simţul umorului. Eugene nu se înţelegea deloc cu el şi nu se potriveau deloc ca tovarăşi de cameră.” Este interesant de observat că acest coleg al său de cameră reprezenta tipul de student cum şi-ar fi dorit să ajungă Eugene, profesorul său de matematică din liceu. Şi după cum tot John spunea: „De îndată ce Eugene a descoperit filosofia, toate s-au schimbat pentru el”.
După primul an, Eugene abia aştepta să plece din cămin, astfel că a închiriat o cameră ieftină, cu intrare separată. Ca şi Kaizo, a trebuit să muncească în toţi aceşti ani de studenţie ca să-şi poată plăti chiria.
Pe lângă Sugar Bowl, camera lui Eugene a devenit al doilea loc de întâlnire pentru grupul de prieteni. Una dintre manifestările nonconformiste ale grupului era să-şi prelungească întâlnirile mult peste ora 10 seara – ora de stingere în cămin. Deşi aceste fapte cu greu ar putea fi numite revoluţionare, grupul stârnea un fel de antagonism în complexul studenţesc. „În toamna anului 1953,” îşi aminteşte Laurence McGilvery, „un coleg cu aspiraţii politice a candidat şi a fost ales ca preşedinte al studenţilor din ultimul an, cu platforma: ’Cum să devii nonconformist?’ Cu siguranţă că noi eram cei vizaţi, bieţii de noi, cu aspiraţiile noastre nedefinite şi înflăcăratele noastre conversaţii de la Sugar Bowl şi petrecerile nocturne din incinta teatrului grecesc şi din Walsh”.
Când mergeam la Eugene, stăteam toată noaptea ascultând muzică clasică şi vorbind despre „lucruri mari”; cum spunea Alison, „vorbeam mai ales despre sensul vieţii” – deşi după unii musafiri ocazionali, „se vorbea despre cărţi, muzică, pictură şi sculptură”. Când venea vorba de Dumnezeu, John se plângea întotdeauna că a trebuit să renunţe la femei ca să se poată face preot. Alison spunea că „el socotea că cei mai buni preoţi erau necăsătoriţi şi dorea ca toată lumea să ştie ce sacrificiu urma el să facă.”
La aproape toate întâlnirile acelea, Eugene rămânea tăcut ca de obicei, ascultând totul cu atenţie. Aprecia cu adevărat compania şi nivelul intelectual al grupului, dar uneori simţea că toate aceste discuţii despre sensurile vieţii nu erau decât vorbărie goală. El dorea să facă ceva, chiar dacă nu ştia ce anume. Lua parte la discuţii doar când John îşi expunea ideile despre Dumnezeu. „Eugene era un iconoclast”, îşi aminteşte John. „Spunea dinadins lucruri care ştia că ne vor uimi şi apoi aştepta reacţiile noastre.” Uneori rupea tăcerea, şi chiar în mijlocul unei discuţii făcea o afirmaţie care ne lăsa fără glas.
4
Toate cele ce vedem sau ni se par
sunt numai un vis într-o visare?
– Edgar Allan Poe
STUDIIND filosofia, lui Eugene nu i-a trebuit mult timp să-şi dea seama de mărginirile raţiunii discursive. Răspunsurile pe care şi le dăduse la întrebările despre existenţă din eseul „Dumnezeu şi omul: legătura dintre ei”, probabil că nu-l convinseseră nici măcar atunci când le scrisese. Nu rămăsese deloc impresionat de lucrările raţionaliştilor pe care-i studiase la cursul de filosofie şi nici de argumentele scepticului Hume, care a schimbat credinţa raţionaliştilor în raţiune, doar pentru că se putea sprijini pe o capacitate inferioară: „simţul obişnuit”. Într-un eseu asupra filosofiei lui Hume, Eugene a spus despre aceasta: „Este obişnuit. Emană un iz de rând… Afirmând obişnuitul, el neagă neobişnuitul. Şi atunci cum rămâne cu trăirile omeneşti înalte din artă, religie şi oricare alt domeniu în care se cere oarecare imaginaţie, o interpretare mai presus de obişnuit?”
Eugene şi-a mai dat seama că nu prea are de cules multe nici din filosofia lui Schopenhauer. Într-un eseu intitulat „Schopenhauer: sistem; comentariu”, scria: „Noi nu-i acceptăm pesimismul lui Schopenhauer, nu pentru că am avea noi o viziune mai impunătoare, ci fiindcă Schopenhauer nu ne vorbeşte ca unul care cunoaşte, ca unul care a avut cu adevărat o viziune asupra firii lucrurilor…. Firea lucrurilor nu se poate înţelege în esenţa ei şi nu poate fi cunoscută cu mintea…. Se cere o altă relaţie între individ şi această ‘realitate’; care trebuie să fie oare? – sentiment, intuiţie, ce? Nu putem şti….”
Eugene îşi amintea mai târziu: „Eram doar un student în căutarea unui anume adevăr în filosofie, şi nu l-am aflat. Eram deja plictisit de filosofia occidentală.” Chiar şi Nietzsche (deşi acesta nu putea fi numit plictisitor niciodată), nu putea să facă mai mult decât să-şi hrănească această răzvrătire lăuntrică împotriva societăţii. Cercetările sale nu puteau ocoli din nou intrarea în sfera religiei.
„De ce studiază omul religia?” – s-a întrebat el odinioară. „Sunt multe pricini neînsemnate, însă există numai o singură pricină în care omul se adânceşte cu dreptate: într-un cuvânt, acela de a veni în legătură cu realitatea, de a afla o realitate mai adâncă decât cea de fiecare zi, care este atât de schimbătoare, care putrezeşte nelăsând nimic în urmă şi care nu aduce o fericire trainică sufletului omenesc. Orice religie care este curată încearcă să deschidă legătura cu această realitate”.
ÎN noiembrie 1953, pe când era în anul II, Colegiul Pomona a fost vizitat de Dr. Allan Watts, un englez fascinant şi foarte inteligent ce urma să devină unul dintre cei mai populari lideri spirituali ai tinerei generaţii. În anii ’40, Watts fusese preot anglican, timp în care i se dusese vestea ca unul dintre cei mai progresişti şi mai inteligenţi teologi. În cartea Vederea duhului, lucrare cu care şi-a luat şi examenul de licenţă, spunea că: „Religia bisericească este moartă din punct de vedere spiritual” şi că ea trebuia să fie înlocuită de o „înţelegere lăuntrică, spirituală şi mistică a străvechii esenţe tradiţionale a înţelepciunii … de o experienţă conştientă de a fi una cu însăşi Realitatea” [10]. Recenziile asupra cărţii au fost entuziaste. Un scriitor romano-catolic scria: „Socotesc că este una dintre cele mai bune cărţi – de fapt o lucrare de primă mărime – din ultimii ani în domeniul religiei. Merge la miezul problemei, vede cu dreptate slăbiciunile bisericii protestante contemporane şi încearcă să definească şi să vindece răul în singurul fel prin care se poate face şi anume printr-o doctrină metafizică de bază.
Merge şi mai departe, admiţând contribuţii ale religiilor orientale care nu se află în religia apuseană contemporană. Mai mult decât atât, ne arată cum tradiţionala dogmă apuseană a Întrupării şi Răscumpărării se poate înţelege cu religia intuitivă a Orientului cum ar fi de pildă budismul zen. Acestea sunt realizări foarte importante”.
Un inspector episcopal, Canon Iddings Bell, spunea că lucrarea lui Watts se va „dovedi una dintre cele şase cărţi importante din domeniul religiei, publicate în secolul XX”.
În 1950, în toiul unei controverse publice, Watts a fost silit să renunţe la preoţie, părăsind în acelaşi timp şi Biserica Anglicană. Un an mai târziu, şi-a găsit un post de profesor la nou înfiinţata Academie Americană de Studii Asiatice din San Francisco, iar în 1953 a devenit decanul acesteia. Acum era orientalist specializat în budismul zen. [11]
Aşa cum am mai spus, începutul anilor ’50 a fost în general de mulţumire intelectuală. Cu toate că Statele Unite tocmai puseseră capăt unui război cu Japonia – sau poate tocmai din pricina aceasta – budismul zen nu era deloc cunoscut în occident, fiind cercetat doar de câţiva scriitori şi poeţi dintr-o generaţie anterioară mişcării beat. Însă braţul balanţei începea deja să se încline în partea cealaltă, iar Allan Watts a fost printre primii care a simţit această schimbare de direcţie şi a alergat în întâmpinarea ei.
John, care îl cunoştea pe Watts din Biserica Anglicană, i-a lămurit pe toţi nonconformiştii din Pomona că trebuie neapărat să vină să-l asculte pe acest om. Cinci dintre ei – John, Dirk, Albert, Laurence şi Eugene – au asistat la conferinţa ţinută de Watts într-un amfiteatru al Colegiului Pomona.
Watts i-a uimit pe tinerii care îl ascultau, spunându-le că întreaga structură a gândirii apusene pe care o studiau ei era greşită. Occidentalul, spunea el, s-a obişnuit de mult timp să privească realitatea într-un chip conceptual, mijlocit, întotdeauna cunoscând despre ea, însă niciodată cunoscând-o cu adevărat. De îndată ce te gândeşti la un lucru – schimbându-l într-un simbol sau o lecţie de morală – l-ai şi pierdut. Lumea gândurilor foloseşte simboluri şi cuvinte pentru a reprezenta lucruri concrete, nefiind acelaşi lucru cu realitatea însăşi [12]. Taina vieţii stă în a nu te gândi la ea ci doar a o trăi. Acesta este şi zenul. Nu este o filosofie, ci felul de a fi cu adevărat al lucrurilor. Şi în timp ce spunea acestea, Watts a luat un pahar cu apă de pe masa din faţa lui. „Nu este totul să priveşti acest pahar cu apă şi să-l defineşti, ci ….”, spuse el – şi vărsă paharul cu apă pe podium. Din câte-şi amintea Eugene mai târziu, acel moment a fost „foarte dramatic”.
„Watts era un vorbitor foarte convingător,” spunea Albert. „Eram cu toţii foarte impresionaţi.” Pe lângă faptul că era foarte inteligent, răscolitor şi antrenant, Watts era şi foarte citit, atrăgând atenţia studenţilor cu multe nume de sfinţi, înţelepţi şi scriitori mai puţin cunoscuţi.
Părăsind amfiteatrul, Eugene şi prietenii lui nu au vorbit cu înflăcărare de ideile lui Watts care le-au stârnit interesul. Totuşi, Eugene era singurul care nu era bucuros să plece. O nouă şi neaşteptată cale i se deschidea în căutările sale, una ce părea să-şi croiască drum prin toate cele ce-l plictisiseră până acum. Dacă scopul religiei era de a deschide realitatea către cel care o caută, atunci zenul îi apărea ca ceva ce-l putea duce chiar la miezul problemei. Într-un eseu pe care l-a scris pentru cursul de engleză din 1954, Eugen nota: „Ca să fim sinceri, zenul nu are cărţi sfinte, dogme, ritualuri sau concepte despre Dumnezeu, suflet, rai – toate acestea fiind nişte concepţii inutile, năzuind prea adesea să se aşeze între om şi iluminarea sa, decât să-l ajute să ajungă la ea…. Zenul poate fi privit ca însăşi esenţa civilizaţiei Orientului îndepărtat.”
Probabil că era necesar ca un tânăr ateu ca Eugene să fie atras de budismul zen, care nu cerea nici credinţă, nici dragoste faţă de un Dumnezeu personal şi care de fapt cerea să se creadă în trăirea fiecăruia numai prin simţuri. Aşa cum îşi dădea el seama, zenul avea o profunzime intelectuală mult mai mare decât protestantismul pe care-l respinsese; avea o practică concretă, răscolitoare, care cerea o oarecare înfrânare dar şi o mare osteneală a trupului şi a minţii (asceza pe care o căuta); şi în plus mai avea şi o tradiţie cu o vechime de mai bine de o mie de ani înainte de reforma protestantă. În plus, era deosebit de semicreştinismul cartierelor mărginaşe americane; iar a înţelege o concepţie despre lume care era exotică şi atât de necunoscută lui, era o adevărată chemare pentru mintea sa. Până la urmă, practica zen putea duce la iluminare, la o bruscă trezire la realitate. Potrivit învăţăturii budiste, lumea materială, lumea simţurilor, era doar o iluzie, după cum era şi oricare idee despre sine. Pentru Eugene care se simţea străin în lumea din jurul său, trezirea din acestă „iluzie” însemna o adevărată mină de aur.
Deşi practicile sale nereligioase se adresau mai degrabă minţii decât inimii, zenul ţintea totuşi către experimentarea fundamentală de dincolo de logic şi raţional. Într-un alt eseu, Eugene scria: „Se poate ajunge la această cunoaştere universală fără nici un fel de ‘metodă’; nu se înaintează pas cu pas, ca în cazul cunoaşterii discursive – ci acesta se arată în chip nemijlocit şi în întregime, într-o clipă, ruptă de timp. Este o trezire, o conştientizare a unei stări de lucru ce există dintotdeauna; prin urmare, ea nu poate fi ‘căutată’ şi nici ‘dobândită’, ci doar pregătită”.
Lui Eugene moartea i se părea un mijloc atrăgător de a scăpa de chinuitoarele sale sentimente de însingurare. Dar oare, iluminarea budistă nu era o „moarte” mult mai promiţătoare? „Nirvana”, scria el, „reprezintă încetarea sentimentului de agăţare, ‘explozia’ flăcării dorinţei. Este o moarte, o ‘săvârşire’ – săvârşire atât în sensul de ‘terminare’ cât şi de ‘desăvârşire’. Odată cu încetarea dorinţei, se termină şi toate suferinţele”. [13]
5
O, minte, mintea are înălţimi, faleze tomnatice,
înspăimântătoare, diafane, neînţelese de om.
– Gerard Manley Hopkins [14]
PRIETENII Dirk şi Albert apreciau cel mai mult la Eugene înclinaţia sa pentru limbi străine. În primii doi ani de facultate, Eugene a continuat să-şi desăvârşească cunoştinţele de germană şi franceză, iar în anul următor s-a apucat de chineza manciuriană.
Albert povesteşte că „la cursul de chineză venea şi o tânără cantoneză din comunitatea chinezească din San Francisco, care spunea că după un an de curs, dacă închideai ochii şi-l auzeai pe Eugene vorbind, nici nu-ţi dădeai seama că nu este chinez. Se simţea destul de stânjenită pentru aceasta, căci vorbea chiar mai bine decât ea, şi pentru ea era limba ei maternă. Eugene avea o intuiţie şi un simţ deosebit al vizualizării caracterelor chinezeşti, susţinând că reprezentau cu adevărat ceea ce arătau, deşi nimeni altcineva din jurul său nu-şi putea da seama de aceasta.”
Eugene se hotărâse să-şi ia licenţa în limbi orientale. De bună seamă că hotărârea sa a pornit de la noul său interes pe care-l arăta pentru zen şi filosofia orientală, însă Albert o mai atribuia şi faptului că învăţând cu atâta uşurinţă limbile europene, Eugene căuta o chemare potrivită. Pe vremea aceea, Colegiul Pomona avea a doua mare colecţie de texte chinezeşti din ţară (cea mai mare se afla la Universitatea Berkeley, California), dar fiindcă secţia de chineză era foarte mică, multe dintre acele texte rămâneau nefolosite, pe rafturi.
Fiindcă la Pomona raportul numeric profesor-elev era destul de scăzut, aproape fiecare student avea câte un profesor care se ocupa de instruirea sa. Profesorul cel mai important pentru Eugene era instructorul său de limba şi civilizaţia chineză, Shou-yi Ch’en, cu care a purtat apoi vreme de ani de zile o prietenească corespondenţă.
Tot datorită interesului pe care-l avea pentru zen, Eugene a practicat şi tirul cu arcul, devenind după spusele lui Albert „un minunat arcaş”, datorită iscusinţei atletice şi puterii sale de concentrare.
DEŞI ocolea cu grijă toate funcţiile sociale ce puteau aduce popularitate, lua totuşi parte la producţiile teatrale ale colegiului cu piese clasice. L-a interpretat pe Ajax al lui Sofocle, într-o montare universitară. Această piesă l-a impresionat atât de profund încât a plâns la scena finală, când Ajax moare, după cum a mărturisit mai târziu. A mai jucat şi într-o piesă a lui Molière, în limba franceză.
În anii aceia, Pomona avea câţiva studenţi care urmau să devină celebri. Eugene şi Alison l-au cunoscut pe Frank Capra jr., fiul marelui regizor de film creştin. [15]
Alison îşi amintea de Frank jr., care urma să facă filme de pe când era doar un băiat romano-catolic foarte cucernic. Şi actorul Richard Chamberlain era coleg de an cu Eugene, iar Kris Kristofferson era cu un an mai mic decât ei.
Eugene mai lucra şi ca citeţ pentru un student orb talentat din India, pe nume Ved Metha – cel care a ajuns mai târziu unul din vestiţii scriitori ai editorialului The New-Yorker. Cele mai apreciate cărţi ale lui Ved urmau să fie o biografie a lui Ghandi şi câteva volume de memorii personale. Pentru o scurtă vreme fusese coleg de cameră cu John; Eugene îi fusese prezentat de Kaizo – cel mai bun prieten al lui Ved de la Pomona.
„Am avut mare noroc să-l găsesc pe Gene ca cititor,” scria Ved în memoriile sale. „Munca sa era atât de bine organizată, încât părea să aibă multă vreme de petrecut cu mine şi îmi citea cu asemenea limpezime de parcă îmi şi explica lucrurile”. [16]
Deşi Eugene şi Ved erau studenţi foarte serioşi (erau membri onorifici ai societăţii ştiinţifice Phi Beta Kappa), în alte privinţe erau total opuşi. Ved, care venise în Lumea Nouă cu patru ani în urmă, dorea să se integreze în sistemul de viaţă american. După cum se arată în amintirile sale, îi era acum ruşine de cultura şi religia sa indiană şi aprecia tot ce era occidental. Tânjea să facă parte din aripa populară a colegiului, să aibă cea mai râvnită fată, să se găsească în cele mai bune relaţii sociale, să fie „stafie” şi să ia parte la întrecerile de maşini din sudul Californiei. Acestea erau, aşa cum ştim, lucrurile pe care Eugene le ura cel mai mult. Şi cum i se făcuse deja greaţă de stilul de viaţă american, se îndreptase spre cultura orientală.
Totuşi, la fel ca şi Eugene, Ved avea o mare admiraţie pentru nobilul Kaizo Kubo. Ved băgase de seamă „că, Kaizo studia ştiinţa de dragul ştiinţei,” în timp ce el făcuse progrese fiindcă „se concentrase pe rezultate”. „Orice persoană serioasă ar fi fost atrasă de personalitatea lui Kaizo. Era liniştit şi demn; era sincer şi vesel şi avea o fire stăruitoare.”
LA sfârşitul anului trei, grupul de prieteni a fost lovit de o mare tragedie; cu un an înainte, la sfatul profesorilor şi prietenilor, Kaizo îşi luase licenţa în istorie. Îl cam mustra conştiinţa pentru aceasta, căci plănuise ca după absolvire să intre de îndată în învăţămînt, ca să-şi poată întreţine familia. Îşi făcea griji şi pentru mama lui care era văduvă şi trebuia să muncească din greu ca să-l poată ţine în şcoală. „Ambalatul fructelor este o îndeletnicire sezonieră” povestea el „şi grosul banilor vine din munca de pe câmpurile cu ceapă. Nu mai suport s-o văd scoţând ceapă în fiecare zi. Este o bătrână atât de plăpândă.” [17]
Când a început să se apropie timpul de predare a tezelor de licenţă, a început să crească îngrijorarea. Tema aleasă s-a dovedit a fi prea cuprinzătoare pentru el, iar profesorul care-l sprijinise şi îl ajutase întotdeauna, se afla în cel de al şaptelea an, în care era liber şi nu avea obligaţii de predare. Îşi dădea sema că nu va termina la timp. Era foarte chinuit de puternicul simţ japonez al onoarei. Avea în faţă numai chipul mamei sale muncind la câmp şi simţea că nu-şi îndeplinea datoria de fiu faţă de ea. Fiind şi o fire foarte singuratică, a ţinut totul foarte ascuns în el, până ce aproape a atins limitele disperării.
În seara de 2 mai l955, data când ar fi trebuit să predea teza pe care nu o terminase, Kaizo a pus pe pat câteva rânduri de aşternuturi şi s-a întins pe pat. Şi-a îndesat pe stomac şi pe piept două perne şi şi-a tras două focuri în inimă cu un pistol. Deşi fuseseră înăbuşite de aşternuturi şi de perne, împuşcăturile au fost auzite foarte desluşit de studentul din dormitorul alăturat. Studentul a dat fuga în camera lui Kaizo, pe care l-a găsit întins pe prag, murmurând: „M-am împuşcat… Aşa trebuia să fie!”
Vestea sinuciderii lui Kaizo l-a afectat puternic pe Eugene. Ca şi la moartea câinelui său din copilărie, moartea avea un efect puternic asupra lui. Însă această moarte a lovit foarte aproape de ţintă. Kaizo îi semăna în multe privinţe, un suflet nobil, pe care Eugene îl iubea în chipul său tăcut. Viaţa îşi urmase ca întotdeauna cursul ei, sub o pojghiţă subţire de normalitate şi deodată Kaizo a plecat – într-o stare pe care Eugene o socotea de preferat celei prezente.
Alison auzise şi ea de moartea lui Kaizo şi se strânsese cu un grup de prieteni la „Sugar Bowl”. Eugene a intrat şi s-a aşezat singur lângă tejghea. Alison s-a apropiat de el aşteptând să-i spună ceva, însă el nu scotea nici un cuvânt. În cele din urmă, după ce cugetă vreme îndelungată, spuse cu privirile pierdute în zare: „Fiecare dintre noi purtăm o mască … şi nimeni nu ştie ce se ascunde înapoia ei.” S-a ridicat, iar Alison l-a urmat. S-au plimbat ore întregi, fără ca vreunul din ei să spună vreun cuvânt.
6
Umblam pe întuneric, prin locuri alunecoase şi
Te căutam în afara mea, negăsindu-L pe
Dumnezeul inimii mele; m-am pogorât în
adâncurile mării, neîncrezător şi deznădăjduit
de a mai afla vreodată adevărul. [18]
– Fericitul Augustin [19]
Imaginaţi-vă cum eu… noapte de noapte ori de
câte ori mintea mi se odihnea vreo clipă de la
lucru, percepeam neîncetata şi necruţătoarea
apropiere a Aceluia pe Care nu doream să-L
întâlnesc.
– C.S. Lewis [20]
TĂCERILE prelungi erau un lucru obişnuit la Eugene. Relaţia dintre ei era astfel că nu simţeau nevoia întotdeauna să vorbească. „Petreceam ore întregi cercetând stelele”, îşi aminteşte Alison. „Îmi arăta constelaţiile, pe care le ştia pe de rost. Îl uimeau furnicile şi păsările”. Şi-l aminteşte odată cum stătea jos la marginea drumului privind un muşuroi de furnici, în timp ce ea se uita la el. „El iubea foarte mult marea. Priveam amândoi marea ore întregi în tăcere. Iubea noaptea şi plimbările lungi…
Îmi vorbea despre multe dintre trăirile lui: simţea că nu-şi găseşte locul nicăieri – că nimeni nu-l înţelege. Şi eu simţeam acelaşi lucru – cred că dintre toţi, numai eu îl înţelegeam şi invers. Simţea că viaţa n-are nici un rost…. În anii studenţiei, nesocotea oamenii, dar se şi temea de ei. Se simţea ocolit de oameni, mai ales de familia sa. Şi ei îl ocoleau cu adevărat, neputând să-l înţeleagă.”
Înstrăinându-se până şi de părinţii pe care îi iubea, Eugene părea venit dintr-o altă lume şi dintr-un alt timp. Alison îşi aminteşte cum ura civilizaţia modernă şi mai ales progresul tehnologic. „Nu-i plăceau automobilele, electricitatea şi ceasurile”, zicea ea.
Ca şi T.S. Elliot, Alison a intrat în Biserica Anglicană şi se socotea „anglo-catolică”. „Când eram mică eram foarte încăpăţânată”, spunea ea. „Îi spuneam [lui Eugene] că nu trebuie să judece creştinismul după ceea ce vedea el la diferitele persoane pe care le cunoştea, şi care îl puneau întru lucrare în chipuri foarte felurite. Simţeam că interesul lui pentru zen era doar un capriciu din vremea facultăţii, care nu era luat în serios”.
Repetând binecunoscuta expresie a lui Nietzsche, Eugene îi spunea lui Alison că Dumnezeu a murit [21]. „Credea şi faptul că Dumnezeu exista, dar că fusese ‘închis într-o cutie’ de către oameni.” Oamenii credeau într-o idee de Dumnezeu, pe care o născociseră ei înşişi, iar nu într-o realitate a lui Dumnezeu. Câteodată era foarte înverşunat. Eu cred că-şi dădea seama că era ceva în neregulă cu el şi că nu reuşea să-L găsească pe Dumnezeu – căci a înlocuit cercetarea cu înţelegerea nemijlocită a adevărului, încercând să se retragă din viaţă şi să se ascundă”.
Ca să putem înţelege ideea de Dumnezeu a lui Eugene de pe vremea aceea, trebuie să citim una dintre cărţile de început ale lui Allan Watts: Identitatea Supremă: eseu despre metafizica orientală şi religia creştină. Dintre toate lucrările lui Watts, aceasta era preferată de Eugene. În ea, Watts afirmă că, creştinismul modern nu este în stare să-l ducă pe om spre o conştientizare a adevăratei sale firi şi spre adevărul lui Dumnezeu. Ceea ce în apus este numit Dumnezeu nu este altceva, potrivit părerii lui Watts, decât nivelul transpersonal al cunoştiinţei umane, adevăratul „Sine” al omului. La sfârşitul cărţii, Watts prezintă căile de a ajunge la acest „Sine”, spunând că metoda zen este mai potrivită culturii moderne decât practicile religioase ale creştinismului.
Watts se lepădase de aceeaşi ramură anglo-catolică a Bisericii Anglicane, de care aparţinea şi Alison. Cărţile sale creştine încă se mai găseau în standurile Bisericii Anglicane, până când Watts a părăsit credinţa iar preotul lui Alison i-a dat afară. Nu mai este nevoie să spunem cât de puţin respect avea Alison pentru Watts. Îi spunea lui Eugene că „Zenul nu era decât un mare nonsens iar creştinismul (mai ales cel catolic) era singurul lucru adevărat pe care merita să-l ai”.
Întotdeauna Eugene se enerva când Alison critica zenul şi râdea în gura mare ori de câte ori ea făcea vreo încercare de a-l converti la creştinism. Totuşi, îi punea multe întrebări despre deosebirea dintre protestantism şi catolicism. Fiind anglo-catolică, Alison, nu avea o părere bună despre protestanţi şi socotea în acelaţi timp că Biserica Romano-Catolică căzuse într-o mare greşeală din pricina papalităţii.
Încercând să-l convertească pe Eugene, Alison l-a sfătuit să citească Fraţii Karamazov de Dostoievski. Ea spunea că „încerca să-i arate că există şi o altă cale către Dumnezeu, pe care el nu o cunoştea”. Nu putea să nu vadă că Dostoievski avea aceleaşi concepţii filosofice ca şi Nietzsche – şi tot la fel de puternice – numai că dintr-un punct de vedere creştin. Afirmaţia lui Nietzsche potrivit căreia „nu este Dumnezeu – de aceea toate sunt îngăduite”, răsuna ca un ecou, în cuvintele aproape identice ale lui Ivan Karamazov – scrise cu trei ani mai înainte în Rusia, de Dostoievski. Nietzsche l-a numit pe Dostoievski cel mai profund psiholog din literatura universală.
Deşi avea discuţii aprinse cu Alison, fără îndoială că Eugene aprecia convingerile ei tinereşti şi treapta ei de credinţă, la care el încă nu reuşise să ajungă. Cu toate părerile lor opuse, amândoi aveau aceeaşi năzuinţă spirituală; şi aceasta era pricina pentru care Eugene putea să-şi deschidă sufletul în faţa ei ca în faţa nimănui altcuiva. Cu ceilalţi prieteni ai săi îşi împărtăşea preocupările intelectuale, însă fără acea năzuinţă mai adâncă – şi astfel, ceilalţi nu i-au putut înţelege niciodată adâncimea mai profundă a sufletului său. Mulţi ani mai târziu, când Eugene a spus că Alison „l-a înţeles”, ea l-a socotit ca pe cel mai ales compliment cu putinţă.
„Toată viaţa am dorit să mă iubească cineva,” spunea Alison. Lui Eugene îi era milă de ea, ca una ce era la fel de nefericită ca şi el. Plimbările lor lungi, tăcute, erau un fel de împărtăşire comună a suferinţei lor şi în acelaşi timp o mângâiere. Dragostea pe care o simţea pentru ea îi influenţa dezvoltarea spirituală, deşi schimbările produse de ea s-au făcut văzute numai după ani de zile.
Alison îşi aminteşte de clipele fericite care au luminat esenţa tristă a relaţiei lor. „Odată ne plimbam noaptea prin parc şi am văzut stropitorile care udau noaptea parcul. Îmi plăcea la nebunie să alerg printre stropitori, aşa că am sărit gardul şi am alergat. El se distra întotdeauna când făceam vreo năzbâtie. Oricum, el niciodată nu ar fi făcut aşa ceva – avea demnitate!”
Alison avea şi oarecare îndreptăţiri când îl acuza pe Eugene că doar se „distra” cu zenul. Ea îşi aminteşte cum el „şi-a aruncat ceasul şi aspirinele (două ‘nevoi’ ale sale, care erau dispreţuite de zen).” Ca urmare a acestei „renunţări”, Alison a trebuit să-i dea aspirine şi să-i bată la uşă ca să-l trezească şi să-i spună când să meargă la ore.
„Zenul l-a ajutat pe Eugene într-un fel negativ”, spunea Alison. „El a intrat în toată treaba asta cu gândul de a se cunoaşte pe sine, însă a aflat că era un păcătos. Cu alte cuvinte, l-a făcut să înţeleagă că avea nevoie de ceva, însă nu a primit un răspuns adevărat.”
Spre sfârşitul vieţii, chiar Eugene a trebuit să admită acest lucru despre zen, atunci când cineva l-a întrebat despre originea conceptului de „zeitate impersonală” (cum ar fi „Sinele” despre care scria Watts): „Conceptul acesta vine de la oamenii care nu vor să cunoască un Dumnezeu personal, fiindcă Acesta, de bună seamă, le va cere fapte. După părerea mea, atunci când oamenii spun că au astfel de experienţe, este un fel de iluzie – un anume fel de gândire visătoare. Aceasta este mult ajutată de meditaţia zen, în care ‘te linişteşti’. – Iar dacă nu este nimic adânc în lăuntrul tău care să iasă la iveală, atunci intri într-o stare liniştitoare în care îţi închipui că L-ai întâlnit pe Dumnezeu sau orice altceva cauţi. Este un fel de pruncie spirituală; dar cred că dacă ai ceva cu adevărat împătimit în tine, până la urmă înebuneşti şi îţi ieşi din fire.” [22]
Cuvintele de mai sus l-ar putea arăta pe Eugene pe vremea când era la Pomona. El avea în lăuntrul său ceva împătimit – şi chiar se poate spune că el nu a încetat niciodată să creadă cu adevărat în realitatea lui Iisus Hristos; ci că, răzvrătindu-se împotriva chipurilor creştinismului cu care venise până atunci în contact, mintea sa încerca să-i convingă inima că el nu credea. Sau, cum spunea Dostoievski ironic: „Dacă trebuia să se convingă că el credea în Dumnezeu, atunci înseamnă că el credea în El; dar fiindcă el ştia că credea în El, aceasta însemna că nu credea în El.” [23]
Alison l-a văzut în împrejurări care arătau desluşit că Eugene „înnebunea” şi încerca să „rupă lanţurile”, fără să-şi dea seama. Îşi aminteşte de o noapte în care discuţiile în contradictoriu dintre John şi Eugene au atins un punct culminant. John, Alison, Eugene şi alţi câţiva urcaseră pe muntele Baldy, înalt de 3000 de m, un alt loc unde se întâlneau prietenii. Se îmbătaseră cu toţii cu vin, în afară de Alison. „John plângea şi vorbea cu îngâmfare despre faptul că trebuia să renunţe la femei pentru Dumnezeu, iar Eugene privea toate astea cu toată scârba.”
Apoi s-a întâmplat ceva neaşteptat. Eugene s-a ridicat în picioare şi a început să strige la John: „Nu este nici un Dumnezeu! Dumnezeul tău este o fabulaţie! Dacă Dumnezeu ar exista cu adevărat, nu i-ar chinui pe cei care-l urmează. Tu crezi într-un Dumnezeu care se distrează chinuind oamenii. Un asemenea Dumnezeu nu există!”
În furia beţiei, Eugene a început să verse vin în capul lui John zicând: „Eu sunt Ioan Botezătorul!” Apoi, ridicând pumnul la cer, de acolo de pe vârful muntelui L-a blestemat pe Dumnezeu, provocându-L să-l arunce în iad. „Vedeţi? Nu s-a întâmplat nimic,” striga el în gura mare, uitîndu-se cu o privire sălbatică la Alison, care stătea mâhnită. Toţi ceilalţi au luat-o ca pe un fel de glumă, însă numai Alison a înţeles ce luptă cumplită ducea Eugene cu Dumnezeu. În disperarea sa, ar fi preferat să fie osândit pe vecie de mânia lui Dumnezeu, dacă L-ar fi cunoscut în chipul acesta – decât să rămână într-o stare neschimbată de nepurtare de grijă. Dacă Dumnezeu îl arunca în fundul iadului, putea să simtă măcar aşa pentru o clipă binecuvântată, atingerea lui Dumnezeu, şi să cunoască cu adevărat că putea fi atins.
Alison a mai avut parte şi de alte manifestări ale zbuciumului şi goliciunii sale lăuntrice. „Se îmbăta din disperare. Nu cunoscusem niciodată pe cineva care să poată bea atât de mult. Bea până nu mai putea şi apoi plângea nemângâiat.” Însă numai Alison ştia de asta. Toţi ceilalţi ştiau că Eugene bea ca să se mai „relaxeze”.
Uneori când se îmbăta, îl citea pe Nietzsche şi i se părea că se întăreşte. Era ciudat că acele cuvinte aveau un efect cu totul opus decât cel urmărit de autor. Împărtăşind răzvrătirea lui Nietzsche, Eugene simţea – ca şi el de altfel – că nu se răzvrătea doar împotriva unei idei sau a unui învechit sistem religios hărăzit „turmei”. Era o răzvrătire mult prea pătimaşă, prea esenţială şi prea personală pentru acest scop. Nietzsche lupta împotriva a ceva real, de care nu putea scăpa nici el şi nici Eugene.
Deşi Eugene era cel mai înverşunat ateist din grupul ei de prieteni de la Pomona, Alison îl vedea ca fiind cel mai spiritualizat dintre ei. „Chiar şi când era ateu, o făcea cu toată convingerea”.
„Ateismul,” scria Eugene mai târziu, „adevăratul ateism existenţial, clocotind de ură împotriva Unui Dumnezeu aparent nedrept şi nemilostiv, este tot o stare spirituală; este o adevărată încercare de a se lupta cu un Dumnezeu adevărat ale Cărui căi sunt atât de necunoscute chiar şi pentru cei mai credincioşi; şi nu o dată s-a întâmplat ca asemenea împrejurări să se sfârşească cu o viziune nedesluşită a lui Dumnezeu, pe Care ateii autentici Îl caută cu adevărat. Hristos este Acela care lucrează în aceste suflete…. Numindu-se „Antihrist”, Nietzsche nu a dovedit decât foamea lui adâncă după Dumnezeu…”
7
Ori de câte ori sufletul omului se întoarce
spre sine şi nu spre Tine, Doamne, este
atras înspre dureri, însă este atras totuşi
spre lucruri frumoase.
Confesiunile Fericitului Augustin [24]
Dacă s-a spus că Dostoievski i-a dăruit lui Eugene
ortodoxia, atunci pe bună dreptate se poate
spune că Bach i l-a dat pe Hristos.
Alison
CA şi zenul, filosofia lui Nietzsche îi amintea lui Eugene, în chip mijlocit, de adevăratele nevoi ale sufletului său. Însă mai era o înrâurire care îi amintea de suflet în chip nemijlocit: muzica. Aşa cum ne învaţă Părinţii Bisericii, muzica este limbajul cel mai apropiat sufletului.
„Eugene nu citea atât de mult pe cât asculta muzică”, scria Alison. În 1954, a luat-o la opera rusească Boris Godunov de Musorgski; care l-a uimit, cunoscând un alt chip al creştinismului, care l-a făcut să spună, „Credeam că nemţii sunt profunzi, dar se pare că ruşii au o profunzime mai mare”.
Cu toate acestea, compozitorul german Johan Sebastian Bach, a fost compozitorul esenţial în viaţa lui Eugene. „Muzica pe care o ascultam, era aproape în întregime Bach”, continuă Alison. „Prietenului nostru Albert Carter îi plăcea foarte mult Bach: el ne-a apropiat pe amândoi de muzica lui. Eram un grup de vreo zece care uneori stăteam toată noaptea şi ascultam muzică de Bach. Lui Eugene îi plăceau mai ales: „Marea misă în Si minor,” „Patimile după Ioan,” „Patimile după Matei,” „Magnificat”, cantantele, „Oratoriul de Crăciun”…. Mai întâi i-a plăcut muzica, mai apoi cuvintele i-au copleşit mintea…. Cuvintele folosite de Bach erau luate direct din Evanghelii şi alte Scripturi, aşa că se auzeau cuvintele Bibliei transpuse pe muzică, care au avut cea mai adâncă înrâurire asupra lui”.
Mai ales Cantata nr. 82 a lui Bach –– a ajutat la schimbarea vieţii lui Eugene. Se numea Ich Habe Genug („Mi-e de ajuns”) şi avea ca temă principală moartea. Compusă pentru voce şi orchestră, a fost scrisă în cinstea sărbătorii „Întâmpinarea Domnului” când bătrânul Simeon întâmpină Sfânta Familie şi-I spune Domnului că acum poate să moară. Bach a dat o expresie tulburătoare setei omului pentru împărăţia cea cerească, pentru a merge dincolo de această „vale a plângerii”. Baritonul cântă trei arii, cuvântând sufletului său, pe melodii simple, de o frumuseţe negrăită. Prima arie este un suspin de uşurare că sfârşitul vieţii este aproape: „Mi-e de ajuns! L-am primit în braţele mele chinuite de dor pe Mântuitorul, nădejdea celor credincioşi. Mi-e de ajuns! L-am văzut! Credinţa mea l-a îmbrăţişat pe Iisus şi chiar astăzi m-aş lepăda bucuros de această lume. Nu am altă nădejde decât că Iisus va fi al meu şi eu al Lui. Mă prind cu credinţă de El şi întocmai ca Simeon, aproape că şi văd bucuria celeilalte vieţi. Să ne lipim inima de el! De-ar fi acum vremea plecării mele de aici, cu bucurie aş spune lumii, ‘Mi-e de ajuns’.”
În partea a doua, muzica devine liniştitoare şi blândă ca un cîntec de leagăn, iar sufletul este îndemnat să-şi închidă ochii pe vecie în faţa vieţii: „Adormiţi acum, ochi obosiţi – închideţi-vă uşor în pace. Lume, nu mai zăbovesc. Plec de la tine, ca sufletul meu să poată spori. Aici totul este în suferinţă, dar acolo voi vedea pace dulce şi odihnă desăvârşită.”
Între timp se aude o rugă fierbinte: „Doamne, Dumnezeul meu! Oare când mă vei chema, ca în pace să vin la Tine, să stau în pământul rece şi să mă odihnesc în Tine?!” Sufletul moare lumii şi îşi ia rămas bun: „Lume, noapte bună!”
Melodia se opreşte, lăsând să se audă doar acordul slab al unei orgi, semnificând trecerea morţii. În partea a treia, sufletul eliberat de legăturile pământeşti, iese din trup şi intră în veşnicie. Muzica înseamnă uşurarea, libertatea şi avântul păsării în zbor: „Cu bucurie îmi întâmpin moartea.” [25]
„ICH HABE GENUG” era bucata preferată atât de Alison cât şi de Eugene. Când mergea la el, îl ruga să pună această melodie. Era de acum un lucru obişnuit pentru ei şi întotdeauna o mai ascultau o dată înainte de plecarea ei. Însă, nu o punea niciodată dacă mai era şi altcineva în cameră. Când era timpul ca ea să plece, el se ridica în picioare şi de fiecare dată o întreba acelaşi lucru: „N-ai vrea să asculţi nişte muzică înainte de a pleca?” Fără să mai aştepte răspunsul ei, el lua discul acela, întrebând-o ce parte dorea să asculte. Şi din nou, orice răspuns dădea ea, el punea partea cu Ich Habe Genug. Apoi el se afunda adânc în fotoliu, fără să se uite în jurul lui şi fără să vorbească. Îl punea iară şi iară. Când Alison se ridica să plece, el rămânea tăcut în fotoliu, ascultând. Stătea ore în şir fără să se mişte, contemplând cele ce i se arătau lui prin cantată şi care îi grăiau lucruri atât de profunde încât orice altceva din viaţa sa nu mai însemna nimic pentru el.
Am văzut cât de puternic l-a tulburat realitatea morţii pe Eugene şi cât de mult tânjea după ea. Şi lui „îi era de ajuns” cât trăise din această viaţă; se simţea nefericit aici. Într-un anume fel, în suferinţa lui, el „murise deja lumii”. Iar muzica lui Bach îi arăta o altă lume dincolo de moarte, care era pentru el deocamdată terra incognita. Nu era doar o muzică frumoasă compusă de un geniu fără de asemănare; ci mai degrabă fusese scrisă în chip limpede de un om care Îl cunoscuse pe Dumnezeu cu adevărat şi nemurirea sufletului său şi care se folosea de limbajul muzicii pentru a-şi înfăţişa propria sa experienţă.
Alison crede că Bach a avut cea mai mare însemnătate în întoarcerea lui Eugene la credinţă. „Sunt sigură de asta”, spunea ea, „căci îl chinuia cu adevărat”. Dumnezeul creştinismului contemporan, pe care-L găsea plictisitor şi fără putere de convingere, era cu desăvârşire mort pentru el. Nu mai putea să dea înapoi niciodată. Însă ce putea spune despre Bach, luteranul din veacul al XVIII-lea? Eugene nu putea alunga cu atâta uşurinţă cele ce muzica aceea îi spunea sufletului său, în chip nemijlocit.
Îl „chinuia”. „Se îmbăta”, povesteşte Alison, „de cădea pe jos şi bătea cu pumnii în podea, strigându-I lui Dumnezeu să-l lase în pace”.
În romanul „Demonii”, al lui Dostoievski, se află un personaj de factură nietzschiană pe nume Kirilov, care porneşte de unul singur un război împotriva Lui Dumnezeu; iar un alt personaj, Piotr Verkohovenski, face subtila observaţie că Kirilov, în dorinţa sa sfâşietoare de a dovedi că Dumnezeu nu există, dovedeşte de fapt „că are probabil mai multă credinţă decât oricare preot” [26]. Dacă ne gândim şi noi la tânărul Eugene trântit pe jos şi bătând cu pumnul în podea în disperare, gândul ne va duce la aceeaşi observaţie. Pentru el, lucrul cel mai important era dacă Dumnezeu există sau nu. Căci, oricât de mult mintea i s-ar fi ascuns într-un „Sine” impersonal născocit în chip raţional, inima îi spunea că, fără un Dumnezeu personal, cu adevărat viaţa nu avea rost.
8
Păcatul meu – şi al altora – a fost că nu în
El, ci în zidirile Sale mi-am căutat plăcerile,
desăvârşirile, adevărurile şi aşa au dat năvală
peste mine suferinţe, tulburări şi greşeli…. Am
umblat, o, Doamne, prea mult departe de Tine
în zilele tinereţilor mele, şi m-am făcut mie
însumi pustiu.
– Fericitul Augustin [27]
De mă voi pogorî în iad, Tu de faţă eşti.
– Psalm 138:8
ÎN 1955, pe când încă mai era student la Pomona, Eugene a urmat şi cursurile de vară ale Academiei Americane de Studii Asiatice din San Francisco. A urmat un curs ţinut de Allan Watts: „Religii contemplative, apus şi răsărit”, şi un curs de caligrafie orientală ţinut de un preot japonez zen. A închiriat o cameră pentru vară la Hotel de France.
Fondată în 1951, Academia de Studii Asiatice, avea sediul într-o clădire spaţioasă din zona de lux Pacific Heights a oraşului San Francisco, cu o deschidere spre podul Golden Gate şi dealurile Marin County. Absolventul unei instituţii afiliate la Colegiul The Pacific (cea mai veche instituţie de studii superioare din California) putea obţine titlul de Master sau Doctor în studii extrem orientale, sud orientale, ale orientului apropiat şi ale nordului african. Erau cursuri de religie, filosofie, psihologie, arte şi despre instituţiile sociale din Asia şi asigura şi instructori în limbile clasice: sanscrită, hindu, chineză (manciuriană şi cantoneză), arabă şi japoneză. Pe vremea lui Eugene, institutul avea un corp profesoral foarte distins, venit din toată lumea şi mai puţin de o sută de studenţi.
Potrivit celor dintâi sponsori financiari, Academia a luat fiinţă ca un serviciu de informaţie culturală, de nivel universitar. Scopul său, aşa cum se menţionează în Cronica oraşului San Francisco era „de a asigura o instruire practică pentru posturi de conducere în guvern, învăţământ, politică, industrie, comerţ exterior, servicii publice.” Însă fondatorul ei, Prof. Frederic Spiegelberg de la Universitatea Stanford, decanul ei, Allan Watts, şi mare parte din conducere, nu doreau cu adevărat să transforme Academia într-un centru de pregătire pentru diplomaţi şi oameni de afaceri. Watts spunea: „Ne ocupăm de schimbarea practică a conştientului omului, de o trăire adevărată a căilor hinduiste, budiste şi taoiste, la o înaltă treaptă a misticismului…. Aruncând o privire retrospectivă, se poate vedea că Academia de Studii Asiatice era o instituţie de tranziţie, care a apărut din neputinţa universităţilor şi bisericilor de a satisface nevoi spirituale importante…. În general, studenţii nu mai voiau decât să intre într-o aşa numită lume a afacerilor; nu mai râvneau să lucreze în Departamentul de Stat şi cu atât mai puţin să facă avere din comerţul cu extremul orient. Însă se pot gândi, pe de o parte, că o diplomă de doctorat (Ph. D.) le-ar putea fi de folos în obţinerea unui post de profesor, ca o cale modestă de a-şi câştiga existenţa. Însă pe de altă parte, voiau altceva – ceea ce se numeşte în chip felurit: moksha, bodhi, kaivalya sau satori.” [28]
Academia oferea un program de informaţii publice în afara cursurilor, susţinute prin conferinţe şi prelegeri publice, spectacole de muzică orientală şi expoziţii de artă. Erau ţinute trei prelegeri pe săptămână de către facultatea gazdă cât şi de invitaţi, printre care se număra şi renumitul specialist zen Dr. Daisetz T. Suzuki. Prin acest program, Academia a început să atragă treptat intelectualitatea din San Francisco: poeţi, artişti, scriitori, studenţi.
În miezul tuturor activităţilor era decanul Academiei, Allan Watts, care deşi se baza mai puţin pe tradiţia orientală decât ceilalţi specialişti, putea vorbi mai grăitor, mai captivant şi mai convingător decât oricare dintre aceia. Era deja vestit în zona golfului San Francisco. Unul dintre biografii săi spunea: „Nimeni nu poate prezenta tainele orientului într-un fel mai misterios decât el, lăsându-i în acelaşi timp pe ascultători să creadă că au atins deja culmile înţelegerii.” [29]
De bună seamă că Alan Watts l-a atras pe Eugene la Academie. Chiar el a spus că pentru a-şi putea scrie lucrarea semestrială pentru cursurile de vară din 1955, s-a folosit de lucrarea lui Watts, Identitatea Supremă.
Întors la Pomona pentru a-şi termina lucrarea de licenţă, Eugene i-a scris lui Watts, cerându-i să-i recomande un program de burse necesar viitoarelor sale studii. Watts i-a răspuns, cerându-i să „fie mai explicit” în ceea ce priveşte viitorul său program de studii, recomandându-i propria sa Academie, ca unul dintre cele cinci locuri potrivite în care „putea face studii folositoare atât de filosofie chineză cât şi de budism extrem oriental”. Watts s-a scuzat că nu-i trimisese mai devreme o copie a cursului său însă, „ca să fac tot ceea ce ar trebui pentru munca mea, ar trebui să am cele zece braţe ale lui Shiva, în timp ce eu am numai două.”
Eugene a absolvit studiile de la Pomona Magna cum Laude în 1956, înscriindu-se de îndată la Academia de Studii Asiatice, ca student la zi. S-a mutat într-un apartament în San Francisco.
ÎN San Francisco, Eugene a încercat să-şi caute un apartament de la periferia societăţii pe care mai înainte o respinsese. Începuse să se înstrăineze şi de status quo, de mărginirea lumii contemporane. Prin legăturile pe care le avea cu Academia, intrase în chip firesc în elita intelectuală a oraşului şi începuse să-i împrumute şi comportările făţarnice. Făcea mari economii ca să poată merge cu prietenii la tot felul de restaurante exotice de artă culinară, şi ajunsese cunoscător de vinuri scumpe. Uneori, fuma exoticele ţigări balcanice Sobranie – care, după părerea lui Watts erau „cele mai bune ţigări din lume”. Mergea cât putea de des la spectacole de operă, la concerte de muzică clasică, la expoziţii de artă, la piese de teatru, atât clasice cât şi avangardiste, asemănându-le şi comentându-le cu alţi literaţi. În unele dintre scrisorile sale a folosit stilul direct al noilor scriitori progresişti, cu propoziţii incoerente, fără reguli de gramatică şi de ortografie. Aşa cum mărturisea mai târziu, toate acestea nu veneau din lăuntrul său, din ceea ce era el cu adevărat. „Mimam doar”, spunea el.
Elita intelectuală în care intrase Eugene se considera foarte cultă. Unul dintre prietenii săi de atunci scria recent: „După atâta timp, şi în aceste vremuri grele, parcă suntem nişte fluturaşi – snobi şi diletanţi. Era un oarecare adevăr aici, dar noi aveam şi o iubire adevărată şi adâncă pentru muzică, scris, distincţii înalte şi importante, experienţă. Sub masca elitismului, cred că făceam ceea ce educaţia liberală voia ca noi să facem: să cercetăm.”
San Francisco devenise centrul avangardismului naţional, o mişcare anticulturală de cercetare care ajuta lumea să iasă din perioada anilor ’50, cu o oarecare curăţie şi mulţumire de sine. Intelectualitatea „boemă” din San Francisco a răspândit mişcarea „beat”, care s-a mărginit la intelectualitate. Noile idei şi feluri de gândire ale elitei s-au scurs încet către masele mari de tineri, dând naştere uriaşului fenomen internaţional numit mişcarea „hippie”, care şi-a avut unul din primele sale centre în San Francisco.
Pentru înzestrările lui Allan Watts, Academia de Studii Asiatice a ajutat cu adevărat aceste schimbări culturale. Watts scria în autobiografia sa: „Academia a fost una dintre principalele rădăcini a ceea ce la începutul anilor ’60 avea să fie numită Renaşterea din San Francisco, despre care trebuie să se spună, ca şi Sf. Augustin când era întrebat despre firea timpului: ‘Ştiu ce este, dar dacă mă întrebaţi despre ea, nu mai ştiu.’ Am fost prea aproape de cele întâmplate, ca să mai pot privi lucrurile cu detaşare. Ştiu doar că între 1958 şi 1970 oraşul şi împrejurimile lui au fost pătrunse de un uriaş val de energie spirituală în chipul poeziei, muzicii, filosofiei, picturii, religiei, comunicaţiilor, tehnicii radio, televiziunii, şi cinematografului, dansului, teatrului şi felului general de viaţă, care apoi au influenţat America şi lumea întreagă, în care eu m-am implicat foarte mult. Aş da dovadă de o falsă modestie dacă aş spune că am avut de-a face puţin cu toate astea.” [30]
Mult timp înainte ca noţiunea „hippie” să-şi facă loc în dicţionar, intelectualii progresişti din San Francisco se îndepărtaseră de visul american, cu idealurile sale de familie şi religie iudeo-creştină. Ei se străduiau să pătrundă în ceva cu totul diferit, pornind de la religiile orientale. Respingând moralitatea apuseană şi luând numai cele ce voiau ei de la religiile orientale, îşi deschiseseră drum liber către nenumărate forme de desfrânare – neacceptate de nici o lume civilizată, punând la un loc nevoile culturale cu ceea ce Eugene avea să numească mai târziu „spiritul fărădelegii”. Unul dintre cei mai influenţi predicatori ai acestui nou relativism moral era Allan Watts. Fiind un neîncetat împotrivitor al religiei apusene, el propovăduia o nouă „libertate” faţă de „Dumnezeul Cel mânios al creştinilor şi evreilor”. [31] Hedonist recunoscut, el spunea că „vinovăţia” adusă oamenilor de religia iudeo-creştină, era o forţă care strâmtora şi înţepenea firea omului şi care ar trebui să fie înlăturată din lumea apuseană.
Chiar din prima vară pe care a petrecut-o la Academie, Eugene a îmbrăţişat codul moral anticultural (cu alte cuvinte lipsa unui cod) al elitei intelectuale, care peste treizeci de ani urma să fie cadrul standard al moralităţii întregii naţiuni. Sub influenţa lui Watts, el gândea logic aceasta cu ajutorul învăţăturilor orientale. Într-o scrisoare din 1955, scria:
Omul occidental este un om al neliniştii şi al păcatului prin excelenţă; el se apropie de Dumnezeu doar cu frică şi cutremur – sau se face pe sine o maşină care produce din ce în ce mai mult, „înaintând” astfel spre osândă. Este omul cu un puternic simţ de vinovăţie.
Înţelepciunea orientală îmi temperează simţămintele de păcătoşenie; prin urmare, poate că eu nu trebuie să-l caut pe Dumnezeu : ci să încep să pun problema în alt chip. Dar adevărul rămâne neschimbat: nici un scop mărginit nu este de ajuns.
Potrivit interpretărilor lui Allan Watts asupra doctrinelor budiste, omul nu trebuie să „caute” nimic, în căutare se pierde chipul a ceea ce ESTE deja. Căutând ceva – inclusiv pe Dumnezeu şi mântuirea – te faci conştient că eşti căutător şi că sinele este numai o amăgire. Mai mult, obiectul căutărilor nu este decât o abstracţie şi prin urmare nici acesta nu este real. În timpul cercetărilor îndrumate de Watts, Eugene a pus bazele acestei filosofii fataliste, pe care o expune într-o scrisoare către un prieten de la Pomona:
Socotesc că „nu există” cele ce am cunoscut prin vreun simţ ori am gândit vreodată; mărturisesc că practic toate cele ce am simţit sau am gândit vreodată, sunt abstracte, deci de o oarecare irealitate (căci concretul este singurul real), fiindcă sunt cunoscute de simţurile mele învăluite de abstracţiuni. Tot ceea ce se poate numi lucru este ceva; dar nici un lucru nu este cu adevărat lucru, el este doar numit lucru. Aşa cum afirmă budismul, lingvişti moderni: ÎN NATURĂ NU EXISTĂ NICI UN LUCRU, realitatea ca „lucruri” este o plăsmuire a imaginaţiei noastre şi vederea realităţii ca „lucruri” este (după părerea mea), ceea ce simbolizează iadurile creştine şi budiste. Iadul este o abstracţiune şi îl urăsc; şi nu voi înceta să vorbesc despre aceasta, tocmai pentru că ştiu că vorbele mele sunt zadarnice şi nu vor mântui pe nimeni. Şi voi încerca pe cât îmi stă în putinţă, sau pe cât cred că-mi stă în putinţă, să stăvilesc idolatrizarea acestor „lucruri”, oricare ar fi formele înălţătoare pe care le pot lua – fie că este însăşi abstracţiunea lui Dumnezeu…. Mântuirea înseamnă să vezi lucrurile aşa cum sunt, iar nu să priveşti lucrurile în culori trandafirii şi apoi să spui lumii întregi: Uitaţi-vă ! Dumnezeu Cel Unul este Trandafiriu! A fi cinstit cu tine însuţi este o abstracţiune, este Iadul însuşi, atâta vreme cât îl slăveşti ca un scop în sine, pe care-l ascunzi în ochiul minţii şi spui: Aceasta este realitatea. Dacă amândouă sunt abstracţiuni poţi începe cu tine sau cu „Dumnezeu”. Ceea ce contează, este să te trezeşti prin forţe proprii – un bud din budism.
Dacă omul nu se poate mântui prin „Dumnezeu”, prin „sine” sau prin oricare dintre aceste abstracţiuni, atunci CUM se mântuieşte?… Omul NU se mântuieşte pe sine. Este cu neputinţă şi zadarnic. Dacă Dumnezeu, „Dumnezeu” vrea să ne mântuiască pe noi, păcătoşii, o va face, dar noi nu putem face nimic pentru aceasta; însă, în acelaşi timp nu este cu putinţă să NU facem nimic – a face ceva este zadarnic însă la fel de zadarnic este şi a nu face nimic.
Dacă iadul nu este altceva decât un simbol pentru înşelarea abstracţiunii şi dacă este zadarnic să încerci „să faci” ceva pe calea adevărului, a iluminării sau a mântuirii, atunci cu adevărat nu poţi opri pe nimeni să trăiască cum îi place. Tocmai aceasta urmărea fostul preot creştin Allan Watts şi pusese întru lucrare – iar Eugene urma această filosofie, cu urmarea ei îndreptăţită. Ca mulţi dintre contemporanii săi tineri, a început un fel de viaţă hedonist. El nu făcea aceasta din pasiune, ci mai mult dintr-o plănuire „intelectuală”, ca pe un joc pe care-l juca pentru a spori în această lume căzută şi pentru a-şi găsi locul printre răzvrătiţii ei. Cum bine a observat Alison, făcea toate astea ca o parte a răzvrătirii lui împotriva lui Dumnezeu. Ca şi odinioară pe Muntele Baldy, Eugene îl provoca pe Dumnezeu, de data aceasta fluturându-I în faţă chiar poruncile Lui, gustând dinadins din fructul oprit.
Dacă comparăm viaţa pe care o ducea în subcultura boemă din San Francisco cu faptele de nonconformism ale prietenilor lui Eugene de la Pomona, atunci acestea din urmă erau destul de nevinovate. În scrisorile pe care le scria prietenilor săi de la Pomona, Eugene abordase deja tonul unui tânăr nebunatic şi obraznic de 22 de ani, care făcea acum tot ceea ce-i fusese interzis mai înainte; toate acestea însă nu erau nimic altceva decât bravură. Aşa cum a mărturisit mai târziu, aceştia au fost cei mai nefericiţi şi mai întunecaţi ani ai vieţii sale. Fructul oprit îl scârbise chiar în timp ce-l mânca; sufletul său nobil ca şi întregul său trecut, i-au dat un gust respingător.
Ca să scape măcar o vreme de simţămintele de „vinovăţie” – date de glasul conştiinţei şi al lui Dumnezeu din inima lui – Eugene a început să bea din ce în ce mai mult. Cumpăra vinul cu sticlele. La unul dintre chefurile cu băutură, organizate de Allan Watts, Eugene s-a îmbătat atât de tare, încât nu-şi mai aducea aminte nimic din câte făcuse în acea noapte. Chiar şi în cele mai crunte clipe ale beţiei sale, Dumnezeul pe care-L respinsese ca o abstracţiune, nu-l părăsea. Beat fiind, într-o scrisoare pe care a scris-o unui prieten de la Pomona, după ce i-a inşirat tot felul de lucruri drăceşti şi păguboase numai ca să sfârşească cu acest joc, îi scrie : „Ştii de ce sunt eu în San Francisco? Pentru că vreau să aflu cine sunt eu şi cine este Dumnezeu. Şi vrei să ştii de ce? Pentru că sunt singurele lucruri pe care vreau să le ştiu.” Într-o altă scrisoare, scrisă tot la beţie, el recunoaşte: „Sunt de bună seamă ‘bolnav’, bolnav ca şi toţi cei lipsiţi de dragostea lui Dumnezeu.”
După cum a mărturisit mai târziu, Eugene a fost foarte nefericit în vremea aceea, încât nu mai avea mult până să-şi iasă din minţi. La toate acestea l-au ajutat scriitorii existenţialişti ai curentelor nihiliste şi absurde – Nietzsche, Kafka, Camus, Ionesco – dar şi ideile sale orientale. Dacă, potrivit învăţăturilor lui Watts şi ale budismului, gândirea abstractă este o înşelare şi cunoaşterea este neştiinţă, atunci poate că destrămarea procesului gândirii logice ar putea sfârşi în eliberarea din înşelare şi într-o străfulgerare a adevărului. Într-o scrisoare, scria:
Cred că simţul umorului, cere o foarte bună sănătate mintală (sau o sănătate obişnuită, oricum te-ai gândi), pe care am pierdut-o în ultimele luni prin ţopăieli şi aiureli de tot felul. De bună seamă, sunt mai multe feluri de nebunie: unul care te scoate în afara realităţii, cum este starea celor care se potrivesc cel mai bine la civilizaţia noastră; altul care te scoate şi din realitatea, cât şi din civilizaţia noastră (Nietzsche); nebunia divină („posedarea” de diverse tipuri), etc.
Şi în altă scrisoare:
Mă prefac că sunt de neînţeles aproape dinadins, ca să pot surprinde la mine vreo schimbare neplănuită; de fapt tot ce scriu este mai mult pentru mine; iar alţii ar risca să nu înţeleagă – nu fiindcă de cele mai multe ori mai fac altceva decât să ghicesc.
Viteza, neliniştea, noutăţile, sunt o ultimă formă de cunoaştere, ca să nu mai vorbim de timpul în care cunoaşterea a devenit neştiinţă; negând-o sau poate punându-le pe toate la un loc, ca să vedem cu toţii că această cunoaşterea ESTE neştiinţă cu adevărat, topindu-se nu numai pe ea, ci şi totul în jur.
Vom mai fi noi oare în acele zile? Sunt oare acestea semnele timpului? Vremea noastră nu este fără „direcţie” ; este în JOS şi mergem atât de repede că nu ne putem mişca, ci ne frământăm cu mintea.
Cine mai caută „înţelesul”? – NEBUNIA este înţelesul; suntem progeniturile HAOSULUI. Şi nu numai în minte ci şi absolut în toate.
Bineînţeles că noi nu facem nimic, ci îi urmăm doar pe alţii.
Eugene a cercetat starea aceasta de lucruri până când începuse să se întrebe dacă el era singura realitate existentă, închipuindu-şi lumea din afara lui ca fiind plăsmuitoare de vise în timpul somnului.
Unul dintre prietenii care-l cunoşteau bine pe Eugene aşa cum era el atunci, a spus: „Era o persoană de nepătruns şi în mare parte a rămas o taină pentru mine. Putea să petreacă în tăcere desăvârşită săptămâni sau luni întregi, părând să cugete la vreun chin fără nume din lăuntrul său.”
Provocându-L pe Dumnezeu prin viaţa pe care o ducea, în afara poruncilor Sale, Eugene a început să fie muncit de chinurile iadului. După ani de zile, arătând sfârşitul acestor căutări şi trăiri în afara voinţei lui Dumnezeu, a spus doar atât: „Am trăit ca în iad. Acum ştiu cum arată iadul.”
Înainte de aceasta, filosofia lui Friedrich Nietzsche fusese doar o teorie intelectuală pentru el, idei care-i alimentau revolta împotriva civilizaţiei. Acum însă, el gusta din rodul acelor teorii, văzându-le chipul întru lucrare. A început să-şi dea seama că Nietzsche nu era doar un filosof căruia îi veneau felurite idei. El era mai curând un poet a cărui poezie avea o putere mai presus de închipuirea omenească. Însăşi lucrarea Aşa grăita Zarathustra avea ceva supranatural în ea. Colindând prin munţii Elveţiei, lui Nietzsche îi venise o inspiraţie pe care, spunea el, nu o mai cunoscuse din vremurile cele mai vechi. Scria foarte mult cu mare uşurinţă şi foarte repede, aproape fără să se mişte, ca şi cum nu ar fi venit toate de la el, ci de altundeva, el fiind numai cel care le aşternea pe hârtie. Numindu-se pe sine „purtător de cuvânt sau medium al unei tării atotputernice”, el scria: „Auzi – şi nu cauţi; iei – şi nu întrebi cine dă: răsare un gând cu iuţeala fulgerului, hotărât şi fără şovăială – n-am putut niciodată să aleg.” [32]
În starea de păcătoşenie şi de disperare în care se afla, şi Eugene a avut aceeaşi trăire citind Aşa grăita Zarathustra. Într-o zi, după ce petrecuse ore întregi citind-o în limba germană în original, a ieşit la o plimbare prin oraş. Era deja seară, iar cerul era roşiatic. Când a ajuns într-un loc oarecare, a început să audă poezia lui Nietzsche răsunând în lăuntrul său. A simţit cum „Zarathustra” a prins viaţă în el cu adevărat şi îi vorbea, suflând cuvintele în el. A simţit puterea acelor cuvinte aşa cum se simte puterea curentului electric şi s-a înfricoşat.
Abia mai târziu a înţeles Eugene pe deplin de unde venea „spiritualitatea”, puterea ascunsă şi înflăcărarea poeziei lui Nietzsche. Pe cât de înalte au fost idealurile sale la început, tot pe atât respingerea pătimaşă a lui Dumnezeu, l-au supus pe Nietzsche unei stări nedesăvârşite de demonizare, devenind cu adevărat un „purtător de cuvânt” al puterilor întunericului, după cum a crezut Eugene mai târziu.
DEŞI suferinţele îi dădeau să trăiască cele ce sunt în iad, ca şi Nietzsche, Eugene nu voia să se întoarcă pentru izbăvire la religia primilor săi ani de viaţă, căci Hristosul pe care-L propovăduia nu era destul de cutezător pentru el. Pentru Eugene, Tatăl Ceresc al doctrinei protestante semăna oarecum cu propriul său tată: blând, bine intenţionat, dar slab şi gata să se înmoaie ca să împlinească capriciile oamenilor, temător că i-ar putea supăra pe oameni, temător de curajul său, fiindu-i teamă chiar să-şi sărute şi să-şi îmbrăţişeze copiii. Odată cu trecerea timpului, Bisericile principale l-au secătuit într-atât de mult pe Dumnezeul pe care-L slăveau, încât unii nu mai voiau să-L numească „Tată”, ci Îl numeau printr-un abstract „Tată-Mamă”. Eugene trebuia să sfărâme acest chip sentimental, trandafiriu şi moleşit al creştinătăţii, pentru ca mai târziu să poată agonisi din plin Tainele Lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, la Care poţi ajunge doar pe drumul suferinţei şi al Crucii.
Creştinismul modern american i se părea făţarnic lui Eugene, căci nu avea nici suferinţă şi nici jertfă; totul era prea profitor. Căutările pe care le-a făcut în nebunia lui Nietzsche i-au dat tocmai acea suferinţă. Chiar şi atunci când gusta desfătarea care în acelaşi timp îl scârbea şi îl făcea să se urască pe sine, era tot o căutare a suferinţei, prin care Îl putea cunoaşte pe Dumnezeu. „Eu sunt omul extremelor,” scria el pe vremea aceea. „…Dacă eşti înconjurat de desfătare, trebuie să-ţi pricinuieşti suferinţă şi să suferi neîncetat dacă trebuie.”
S-a spus că acele flăcări chinuitoare ale iadului nu sunt altceva decât dragostea lui Dumnezeu, dragostea care a fost respinsă de cel chinuit. Acesta este adevărul şi despre Eugene, şi aceasta este pricina pentru care făcea dinadins acele lucruri, ca să simtă iadul. Era un fel sucit de a-L căuta pe Dumnezeul pe care-L credea de „negăsit”; i se aducea aminte de El simţind o nevoie aprinsă după El, prin suferinţă, întuneric şi disperarea, care vin din lipsa Lui. Tot aşa cum Fericitul Augustin îşi istorisea risipirea din tinereţile sale: „Uram ocrotirea şi calea fără înşelări, căci în lăuntrul meu era o foame mare după hrana duhovnicească, după Tine, Doamne al meu.” [33]
Acesta era iadul pe care Eugene nu l-ar fi dorit nimănui. După ani de zile, a spus că anumite realităţi păcătoase pe care le cunoscuse pe când se afla în acel iad, n-ar trebui nici măcar pomenite, numele acelora n-ar trebui nici măcar rostite, ca să nu plutească prin aer şi astfel să prindă viaţă. Urmându-l pe el, să le lăsăm întunericului celui mai din afară, unde le este locul.
Când prin harul lui Dumnezeu, Eugene s-a schimbat în cele din urmă într-un om nou, omul cel vechi al păcatului, care fusese întotdeauna străin de sufletul său, a murit pentru el pentru vecie şi l-a îngropat fără păreri de rău. Însă experienţa iadului – stricăciunea morală, prostia şi disperarea care creşteau ca un val ce sta să inunde America şi lumea – i-au dat o ascuţime a minţii pe care a folosit-o mai târziu. Intrând cel mai adânc dintre toţi contemporanii săi în nihilismul care creştea, al vremii sale, el i se va împotrivi într-o zi cu tărie mai mare, căci îi cunoştea răul adevărat. Luptându-se cel mai înflăcărat pentru stârpirea lumii creştine tradiţionale, tot el s-a luptat cel mai înflăcărat mai târziu pentru aşezarea pe calea întoarcerii.
9
Oricare chip al nestatorniciei, neîntreg sau
trecător, trebuie numaidecât să sprijine marea
statornicie a întregului şi în esenţă, nimic nu poate
izbuti asupra puterii adevărului.
– René Guénon
CITÂNDU-L pe Confucius, Eugene şi-a pus următoarea întrebare: „Să te învăţ ce este cunoaşterea? Când cunoşti un lucru, păstreaza-l; când nu cunoşti un lucru, admite că nu-l cunoşti. Aceasta este cunoaşterea.” [34]
Alison remarca: „Eugene se cunoştea pe sine; îşi cunoştea în întregime mărginirile, cu mult mai mult decât majoritatea oamenilor.” Cu tot elitismul intelectual al tinereţii sale, Eugene a fost cel dintâi care recunoştea că tot ceea ce învăţase până atunci cu mintea sa nu însemna nimic pe lângă adevărata înţelepciune, pe care el o numea „viziunea asupra firii lucrurilor”. Într-un eseu pentru cursul de filosofie de la Pomona, scria: „Autorul acestei lucrări îşi mărturiseşte neiluminarea în această cunoaştere metafizică…. În esenţa ei, firea lucrurilor nu se poate înţelege, nu se poate cunoaşte niciodată cu mintea… Între om şi aceasă ‘realitate’ se cere o altă legătură ; care poate să fie aceea? – simţire, intuiţie, ce anume? Nu putem şti.”
La Academie, unde se găsea o mare colecţie de cărţi filosofice şi religioase, Eugene a avut prilejul de a cerceta cu atenţie operele unor metafizicieni, străduindu-se să afle opinia lor despre adevărata cale către înţelepciune – conştientizând totuşi că o asemenea cercetare era un biet înlocuitor al înţelepciunii adevărate. Îl interesau scriitori ca Evelyn Underhill, Ernest Fenellosa şi alţii câţiva, care îi dădeau hrană cugetătoare; dar dintre aceştia, unul era mai presus de toţi. Era metafizicianul francez René Guénon, care murise în Cairo, când Eugene era la sfârşitul liceului. „I-am citit şi studiat cu mult interes toate cărţile pe care le-am putut procura”, îşi amintea Eugene. Pe unele le-a găsit în engleză, pe altele le-a citit în originalul francez.
Şi Allan Watts cunoştea lucrările lui Guénon, care făcuse chiar o scurtă menţiune asupra lor în Identitatea Supremă. Pentru Watts însă, Guénon era un filosof ca atâţia alţii, cu idei care puteau a fi luate în considerare. Pentru Eugene acesta devenise cu mult mai mult: singurul loc favorabil de unde putea vedea miriadele de roade ale căutării străvechii a omului, legate de rostul său. Influenţa lui Guénon în îmbunătăţirea spirituală a lui Eugene nu poate fi subestimată. Toţi ceilalţi scriitori asupra căror opere a cugetat în anii tinereţii sale – incluzându-i pe Nietzsche şi Watts – au însemnat numai o vreme trecătoare pentru el; Guénon l-a format pentru viaţă cu adevărat. Fără ajutorul lui Guénon, în această cotitură importantă din viaţa sa, sporirea lui duhovnicească ar fi fost oprită definitiv.
Într-o scrisoare pe care o scria unei alte persoane interesate de personalitatea lui Guénon, după mulţi ani de zile, Eugene a trebuit să-i explice ceea ce însemnase acesta pentru el: „René Guénon a avut cea mai mare influenţă în formarea mea intelectuală (care era foarte departe de creştinismul ortodox)…. El a fost acela care m-a învăţat să caut şi să preţuiesc adevărul mai presus de toate, şi să nu fiu mulţumit cu nimic altceva.”
Guénon, care socotea că era nevoie de o elită intelectuală pentru a restabili adevărata cunoaştere metafizică în apus, nu-l putea ajuta pe Eugene să scape de „elitismul” său. De vreme ce se folosea numai de căile intelectuale, învăţăturile sale nu-i puteau aduce o însănătoşire morală lui Eugene, o slobozire din iadul în care era prins şi totodată să-i deschidă plinătatea adevărului pe care-l căuta. Totuşi, Guénon a fost cel dintâi care l-a aşezat pe cărarea acestui adevăr, arătându-i calea adevăratei filosofii. S-ar putea spune că lucrările lui Guénon au fost pentru Eugene ceea ce au fost sfaturile scrise ale lui Cicero pentru tânărul Augustin, care spusese că prin aceste sfaturi „fusese puternic ridicat, aprins cu foc ca să iubească şi să caute şi să primească şi să îmbrăţişeze şi să păstreze nu vreo sectă oarerare, ci Înţelepciunea însăşi, oriunde s-ar afla ea” [35]
După întâlnirea cu Guénon, Eugene nu a mai fost niciodată acelaşi, nu a mai înţeles lucrurile în acelaşi chip. De acum înainte – fie că citea, că asculta muzică, că privea opere de artă şi arhitectură sau doar observa viaţa din jurul lui – le făcea doar cu scopul de a vedea în ce fel fiecare lucru este legat de Adevărul transcendental şi veşnic.
În definirea problemelor civilizaţiei apusene, Guénon se asemăna cu Watts, însă el privea aceste probleme cu mai multă profunzime decât Watts. În vreme ce acesta căuta întotdeauna să arate că toate cele din occident erau mai jos decât cele din orient, Guénon lămurea că greşeala stătea nu în occidentul însuşi, ci în spiritul modernist care cuprinsese occidentul. În vreme ce Watts era mai înainte de toate un critic al occidentului, Guénon era înainte de toate un critic al modernismului.
Cercetând lucrările lui Guénon, Eugene a aflat lucrurile pe care le simţise întotdeauna în lăuntrul său, fără să le poată înţelege din destul ; nu le văzuse niciodată chipul într-o lumină limpede. Simţise întotdeauna că ceva era strâmb în lumea modernă, dar de vreme ce aceasta era singura lume pe care o cunoştea în chip nemijlocit, nu avea nimic cu care să facă vreo asemănare şi astfel încercase să creadă că el nu era într-o stare potrivită.
Prin Guénon Eugene a aflat că el se împotrivea cu totul duhului lumii vremii sale şi filosofiilor moderne pe care le cercetase mai înainte. Când a citit operele lui Guénon pentru prima oară, a scris într-o scrisoare: „Cei 16 ani de ‘şcoală’ m-au învăţat să gândesc nedesluşit; cu o asemenea luminare a minţii, nici nu ştiu ce să fac.” În esenţă, Guénon l-a convins că păstrarea vechii tradiţii era bună şi că nu trebuia socotită ca un semn de neiluninare, aşa cum pretindeau moderniştii. În vreme ce mentalitatea modernă vedea toate lucrurile în termenii progresului istoric, Guénon le vedea în termenii stricăciunii istorice. Potrivit spiritului vremii, cu cât un lucru este mai nou cu atât este mai bine; potrivit lui Guénon, poate fi mai bun dacă este mai vechi.
Guénon arăta că societatea occidentală modernă se bazează pe îndepărtarea duhului tradiţional al culturilor străvechi. Spunea că omul poate să cunoască din nou Adevărul numai prin întoarcerea la tradiţie, la formele ortodoxe ale principalelor religii ale lumii, fie ele apusene sau răsăritene. Căci, fără înţelegerea tradiţională asupra lumii, care să le pună pe toate la un loc într-un întreg bine întemeiat, viaţa modernă se fărâmiţează, se aşează în neorânduială, tulburare, iar lumea modernă se îndreaptă către surpare.
În cartea sa Stăpânirea cantităţii şi semnele vremii, Guénon explică cum înlăturarea principiilor spirituale tradiţionale a dus la o mare stricăciune a lumii. El arată cum ştiinţa modernă, cu tendinţa ei de a reduce totul la un înţeles cantitativ, a strâmbat concepţia omului despre adevărata cunoaştere şi i-a micşorat înţelegerea psihologică numai la ceea ce este trecător şi material. Aşa cum am văzut, în primul său an de studii la Pomona, Eugene şi-a pus nădejdea în perspectiva ştiinţei moderne (neavând altceva mai bun, spusese el); însă odată cu cercetarea lucrărilor lui Guénon, toate s-au schimbat în întregime. Încă mai socotea ştiinţa modernă ca o cale de cunoaştere, dar acum o privea ca o „cunoaştere de pe treapta cea mai joasă, cea mai obişnuită.” [36] Guénon scria undeva că „în încercarea de a micşora totul la măsura omului luat el însuşi ca etalon, civilizaţia modernă s-a prăbuşit pas cu pas, până la treapta cea mai de jos a părţilor sale alcătuitoare, şi năzuieşte puţin mai mult deasupra împlinirii nevoilor fireşti din partea materială a existenţei sale.” [37] Şi astfel, încercând să astupe golul lăsat de ştiinţă şi materialism în epoca modernă, au răsărit „pseudo-religiile”; însă amestecând intelectul cu realitatea spirituală, au ascuns şi mai mult adevărul.
Dându-şi seama de acest curent coborâtor, potrivit eshatologiilor religiilor tradiţionale, Guénon scria: „În vreme ce lumea modernă este socotită o abatere şi chiar un fel de urâciune, nu este mai puţin adevărat că, privită în legătură cu întreg ciclul istoric din care face parte, se potriveşte întocmai însuşirilor unei anumite faze a ciclului, faza care conform tradiţiei hinduiste ar corespunde ultimei perioade a Kali-Yuga. [38]
Potrivit tradiţiei hinduiste, acum lumea modernă ar fi la capătul celei de a patra şi ultime ere a marelui ciclu Manvantara: Kali Yuga sau „era întunecată”. Guénon scria că odată cu începutul erei Kali Yuga, „adevăruri care la început erau la îndemâna întregii lumi, acum s-au ascuns tot mai mult şi sunt tot mai greu de înţeles; iar cei care le pot înţelege sunt din ce în ce mai puţini”.
Aceste cuvinte au avut un efect extraordinar asupra lui Eugene când le-a citit prima oară. Acestea au adus o explicaţie stărilor prin care trecea : de ce adevărul păruse pururea că se ascunde de la faţa lui, de ce el căutase mereu să afle mai mult, de ce se simţise că nu-i este locul în mijlocul civilizaţiei şi tehnicii moderne.
Guénon, catolic francez, privea doctrina Kali Yuga în lumina învăţăturii creştine. Stricăciunea şi îndepărtarea de la adevărurile lumii străvechi, aşa cum se spunea în eshatologia hindusă, era asemenea cu ideea creştină de apostazie; pierzarea şi surparea lumii actuale care vor marca sfârşitul erei Kali Yuga, era acelaşi lucru cu Apocalipsa. „Toate astea,” remarca Guénon „trebuiau socotite ca atare, nici cu optimism, nici cu pesimism, de vreme ce… sfârşitul lumii vechi va fi inceputul uneia noi”. După părerea lui Guénon, această lume nouă descrisă în străvechile texte sanscrite va fi împlinirea făgăduinţei biblice „un cer nou şi un pământ nou” – o realitate cu totul diferită de cea existentă acum. [39] În cele din urmă, Guénon vedea înşelările şi amăgirile obişnuite ultimei perioade a Kali Yuga, ca fiind cele ale lui Antihrist. Apărătorii moderni ai progresului, arăta Guénon, se înşeală aşteptând să răsară o „epocă de aur”, în vremurile noastre. „Greşeala lor cea mai mare va fi însuşi Antihrist, când le va pretinde că le va aduce ‘epoca de aur’ prin puterea celor care erau ‘împotriva tradiţiei’, şi când îi va da o aparenţă de adevăr, oricât de înşelător şi efemer ar fi, prin strâmbarea ideii tradiţionale de Sanctum Regnum.” [40]
Spre deosebire de Watts, Guénon nu avea nimic împotriva creştinismului, socotindu-l ca o moştenire spirituală adevărată a apusului. Numai cu protestantismul şi cu alte câteva îndepărtări moderniste de la creştinismul tradiţional, Guénon nu era de acord.
„De fapt”, scria Guénon, „religia fiind în esenţa ei o formă a tradiţiei, spiritul antitradiţionalist nu te poate ajuta să fii antireligios; de obicei începe prin răstălmăcirea religiei şi sfârşeşte prin înăbuşirea ei întreagă, oriunde îi stă în putinţă să o facă. Protestantismul este ilogic prin aceea că, în timp ce face toate cele ce-i stau în putinţă ca să facă religia mai „omenească”, îngăduie totuşi, cel puţin teoretic, supravieţuirea unui lucru supra-omenesc şi anume a revelaţiei; şovăie să o tăgăduiască, dar, dând revelaţiei tot felul de tâlcuiri şi interpretări pur omeneşti, o reduce de fapt la nimic…. Este firesc
că protestantisnul, însufleţit de un duh de tăgăduire, să fi dat naştere la o ‘critică’ pierzătoare, care, ajunsă în mâinile aşa zişilor ‘istorici ai religiei’, s-a făcut o armă de temut împotriva tuturor religiilor; şi astfel, pretinzând că nu recunoaşte o altă putere decât cea a Scripturilor, tocmai ea s-a făcut părtaşă în mare măsură chiar la surparea acestei puteri, a puţinului de tradiţie, pe care o mai are. Odată pornită, răzvrătirea împotriva concepţiei tradiţionaliste, nu mai poate fi oprită din drum.” [41]
Acest chip întunecat al protestantismului l-a adus pe Eugene mult mai aproape de adevăr decât îndepărtarea neîndreptăţită a creştinismului, întâlnită la scriitori ca Nietzsche şi într-o măsură mai mică la Watts.
DUPĂ mărturia lui Eugene, Guénon l-a ajutat să-şi găsească linia directoare în studiile sale. „Datorită influenţei lui Guénon”, scria el, „am studiat chineza veche şi eram hotărât să fac pentru tradiţia spirituală chineză ceea ce făcuse el pentru cea hindusă.” Vrând să fie cel dintâi care să facă cunoscută tradiţia hindusă adevărată în occident, Guénon a făcut un studiu cuprinzător asupra tradiţiei hinduse, fără să facă acelaşi lucru şi cu tradiţia chineză [42]. „Studiam din ce în ce mai profund tradiţia chineză”, scria Eugene, „fiindcă nimeni până la mine n-o mai prezentase din punct de vedere tradiţionalist.” În legătură cu interesul pentru zen, Eugene începuse cercetările chineze înainte de a cunoaşte scrierile lui Guénon, dar Guénon i-a rânduit un scop precis în cercetările sale, un ţel care i-a dat avânt.
Către sfârşitul vieţii, Eugene a explicat de ce fusese atras mai mult de tradiţia chineză decât de cea indiană (orientală): „Odată, profesorul meu de chineză mi-a spus că mintea indianului este destul de deosebită [de cea a chinezului]. Indienii sunt cu mintea numai în ceruri căutându-l pe Brahma, năzuind către tot felul de experienţe spirituale şi câte altele, în timp ce chinezii sunt întotdeauna cu picioarele pe pământ. Iată de ce aceştia din urmă mi-au plăcut mai mult la început. Deşi în felul ei este foarte spirituală, cultura chineză de bază, nu pierde niciodată calea realităţii prezente.” Putem vedea la Eugene ceva din simţul practic al mamei sale, pe care îl moştenise de la bunicul său, ţăran cu fire luptătoare, în înclinarea sa către latura practică a vieţii. Această înclinare l-a ajutat mai târziu să se aşeze pe calea spiritualităţii creştine adevărate, ocolind înşelarea de sine spirituală.
Mai era şi o altă pricină pentru care Eugene s-a simţit atras de filosofia chineză: Tao Teh Ching a înţeleptului Lao Tzi. Această lucrare filosofică chineză clasică din sec. al VI-lea î.H. l-a impresionat atât de mult încât şi-a dorit să o poată citi în originalul chinez ca să-i poată prinde înţelesul. „Este atât de profundă că te poţi rătăci în ea,” spunea el. Aşa cum explica el mai târziu, potrivit filosofiei lui Lao Tzi, „centrul universului este Tao – Cărarea Vieţii”. Această „Cărare”, „Cale” sau „principiu conducător al naturii” – întocmai ca şi Cel care a dat chip naturii – se caracterizează prin simplitate şi smerenie. În aceasta – ca şi în învăţăturile sale care se aseamănă cu cele ale lui Hristos, [43] ca şi în înfrânarea sa de a vorbi despre cele ce nu sunt încă cunoscute – Tao Teh Ching este o preînchipuire a ceea ce mai târziu se va revela prin Hristos. De vreme ce Tao Teh Ching nu are în sine nici o revelaţie supranaturală, nu poate fi numită „mistică” cu adevărat. „Unii cred că este foarte mistică”, scria mai târziu Eugene. „Eu socotesc că este mai degrabă firească.” Totuşi, se poate spune că reprezintă rezumatul celor ce fiinţa omenească poate cunoaşte fără o revelaţie directă, ceea ce înseamnă o cunoaştere prin inţelegerea principiilor universale aşa cum se manifestă ele în natură, în rânduiala creată de Dumnezeu. Pentru Eugene, care ca şi Kirilov, încă nu „ştia că el credea” în revelaţia creştină, Tao Teh Ching a fost cel mai bun prilej care s-a ivit şi el s-a străduit să se folosească din plin de el.
10
Adevărul este obiectul de studiu al filosofiei,
dar nu întotdeauna şi al filosofilor.
– John Churton Collins
ÎN 1955, în timp ce urma cursurile de vară ale Academiei, un preot zen l-a luat pe Eugene să viziteze câteva temple budiste şi shintoiste din cartierul japonez al oraşului. Ca urmare a acestei vizite, au început să-l intereseze şi alte forme de budism, în afară de zen: 1) Îl interesau jode-shinshu, ramura care-l venera pe Amida Buda, ca personificare a milei divine ; 2) apoi ramurile esoterice shingon şi tendei cu metafizica lor foarte complicată; 3) ramura exclusivistă nichiren fondată în sec. al XII-lea de un călugăr japonez prigonit şi care spunea că „zen este făcătura dracilor” şi care punea accentul pe doctrina Mappo sau „a vremurilor de pe urmă”; şi 4) budismul tibetan.
Despre interesul lui Eugene pentru acesta din urmă, unul dintre colegii săi de la Academie spunea: „Estetic vorbind, Eugene socotea iconografia tibetană (picturile, însă nu şi statuile – lui Eugene nu i-au plăcut niciodată nici un fel de chipuri sculptate) foarte plăcută, mai ales desenul şi îmbinarea culorilor. Se mai minuna de felurite forme de spiritualitate şi ascetică tibetană – cum ar fi levitaţia, teleportarea, crearea şi manifestarea ‘formelor gând’, cât şi capacitatea asceţilor tibetani de a petrece ore în şir în meditaţie şi rugăciune în aer liber, la temperaturi cu sub zero grade. L-a interesat foarte mult ‘Cartea tibetană a morţilor’. Aceasta descrie călătoria sufletului după moarte prin aşa numitul ‘Plan Bardo’. Pentru budiştii tibetani, aceasta înseamnă de bună seamă ‘reîncarnarea’ şi se poate vedea că şi Eugene a fost pentru o vreme foarte preocupat de ‘reîncarnare’…. Acesta era un subiect asupra căruia cugeta îndelung, dar despre care niciodată nu vorbea prea mult. Îmi aduc aminte cum spunea că întreaga problemă era greşit înţeleasă de toţi, fie că erau pentru sau împotriva ei, că era extrem de complicată şi că nu era ceea ce părea să fie la prima vedere. De bună seamă că el respingea aspectul ei popular ezoteric, cu toate acestea, el credea că se ascundea o taină de nepătruns dincolo de ea şi astfel era mai bine să fie acoperită de tăcere”.
Acelaşi coleg spunea că metafizica hinduistă, obiectul cercetărilor lui Guénon, „îl atrăgea puternic pe Eugene, deşi nu-i găsea de loc atrăgători pe zeii panteonului hindus, ci numai interesanţi, ca nişte alegorii ce arătau oarecare întâmplări din lăuntrul sufletului omenesc. Nici de arta religioasă hindusă nu era prea interesat. Îl interesau cu adevărat două aspecte în hinduism: 1) idealul şi realitatea ‘sfinţilor’ sau asceţilor hinduşi – care erau adesea hoinari singuratici deşi uneori vieţuiau şi în ashramuri; 2) conceptul hindus despre kali-yuga.
„Pe lângă budism şi hinduism, Eugene era foarte interesat şi de taoism, de cartea sa sfântă Tao Teh Ching şi de autorul ei, Lao Tzi. Acesta devenise pentru Eugene un fel de model al înţeleptului sau ascetului sfânt, al pustnicului care se retrage undeva în creierul munţilor ca să se facă una cu Tao şi să înveţe ‘armonia desăvârşită’ cu natura.”
ÎN studiul pe care l-a făcut asupra religiilor comparate, Eugene a urmat câteva cursuri de filosofie ţinute de Allan Watts, de la care a primit calificative foarte bune; însă după o vreme, a început să-şi schimbe impresia despre talentatul său profesor şi autor. Învăţat de Guénon „să caute adevărul mai presus de orice”, Eugene a început să vadă că Watts, cu toate declaraţiile sale, nu împărtăşea acest scop. La început, acest fost preot anglican dorea o religie care să-l facă să se simtă în largul lui, care să-i aducă roade spirituale, dar care să-l lase în acelaşi timp, să facă toate câte le dorea; şi astfel, el şi-a folosit mintea sa foarte ascuţită, atât ca să exprime, cât şi ca să îndreptăţească această religie fără nici o formă. Zenul cu pornirea sa asupra dogmei, s-a dovedit modelabil în mâinile sale.
În februarie 1957, Eugene scria într-o scrisoare: „Urmez cursurile de zen ale lui Allan Watts, după ce mai întâi am citit în manuscris noua lui carte în legătură cu acest subiect. Ei bine, dar tot nu înţeleg de ce mai trebuie [el] să atace creştinismul (catolic), chiar dacă era la modul superficial?!”
În vreme ce Guénon încercase să studieze religiile orientale în contextul în care acestea existau, Watts încerca să le facă accesibile pentru occidentali. Astfel, „budismul” adoptat de el ca o îndreptare a răului spiritual al occidentului era o expresie neadevărată şi scurtă a acelei tradiţii menite să hrănească mentalitatea modernă a slăvirii sinelui.
Un prieten al lui Eugene scria: „În ceea ce-l priveşte pe Allan Watts sau mai bine zis influenţa [îndelungată] pe care a avut-o asupra lui Eugene, pot să spun că de fapt nici nu era vorba de aşa ceva, deşi pe timpul acela Eugene era foarte impresionat de două dintre cărţile sale, cu titlurile Identitatea supremă şi Mit şi ritual în creştinism. Fără îndoială, Watts putea încuraja lucrarea minţii, dar în cele din urmă cred că Eugene nu a văzut în Watts nimic mai mult decât ceea ce era el cu adevărat, şi anume – un englez încântător, spiritual, şi neobişnuit de femecător… un ‘adevărat budist’, cum îl numise odată Eugene.”
Watts însuşi spunea despre sine că este un şarlatan, numindu-se un „bun povestitor de subiecte filosofice” – deşi zicea aceasta clipind şiret din ochi, ceea ce făcea să se creadă că era mai mult decât atât. El nu accepta învăţăturile religiilor orientale pe care le preda şi venea cu argumente ale maeştrilor zen şi swamis, care îi desluşeau cerinţele religiilor lor.
În 1960, la trei ani după ce Eugene terminase Academia, iar Watts se lansase deja în carieră, acesta nota în jurnalul său: „Filosofia lui Watts este temeiul unui hedonism firesc, oricât ar fi de ascuns. Acesta cercetează doctrinele a numeroase religii, le neagă atunci când consideră că acest lucru este potrivit, socotind totul după propriile sale măsuri hedoniste. Nu este cu dreptate. Dacă doreşte să citeze doctrine religioase le poate face în context şi trebuie să le le ia în considerare pe toate. Alegând şi culegând de peste tot, este limpede că nu le ia în serios; sunt ca nişte jucării pentru el, socotindu-se pe sine asemenea lui Dumnezeu. El intră în rândul propovăduitorilor unor aşa zise religii”.
Cât timp i-a fost profesor, Watts încă mai avea aerul unui englez erudit respectabil. Din 1960 însă, datorită sporirii interesului occidentalilor pentru religiile orientale, a căpătat o mare popularitate, ajungând la faima naţională a unei vedete pop a tinerei generaţii. După spusele biografului său, „el a fost unul dintre primii din America care a dat o lovitură bărbii creştine, care a purtat sandale şi kimono vechi, care propovăduia amorul liber, vinul liber şi spiritul liber şi ideea de ACUM – toate astea el le-a numit budism zen…. Mii şi mii de tineri au început să cumpere cărţile lui Watts, încercând să inţeleagă ce dorea acest erudit să le spună despre lumea orientală şi cum se poate adapta aceasta la civilizaţia occidentală.” [44] Watts a fost ridicat la rangul de „cel mai mare guru al culturii oculte”.
La începutul anilor ’70, Watts începuse deja să culeagă roadele a ceea ce Eugene văzuse cu un deceniu în urmă. Deşi mii de oameni îl mai priveau ca pe un maestru spiritual oriental, şi-a sfârşit zilele ca un alcoolic, înfrânt şi cinic, care spunea: „Nu sunt împăcat cu mine când sunt treaz.” [45]
După moartea lui Watts, petrecută în 1974, Eugene l-a menţionat într-o conferinţă, vorbind despre impresia copleşitoare pe care o avusese Watts la început asupra lui: „Acum, privind înapoi, este limpede că el a prins lungimea de undă potrivită, a mers după ea tot drumul, şi şi-a făcut o carieră din ea, a scos o mulţime de bani şi şi-a făcut o mulţime de adepţi. O parte dintre lucrurile propovăduite de el erau adevărate, mai ales cele despre relele civilizaţiei contemporane. Însă el ne-a oferit doar o mică şi jalnică părticică de adevăr amestecată însă cu o mulţime de păreri personale, care au sfârşit într-o mare adunătură de minciuni; şi prin aceasta el a ucis multe suflete, şi împreună cu acestea, fără îndoială, şi pe al său.” [46]
HOTĂRÂND să studieze filosofia chineză, Eugene şi-a dat seama că avea nevoie de un îndrumător adevărat. Odată, referindu-se la tâlcuirea unor texte vechi, spunea: „Trebuie să-ţi fie predate numai ţie de un profesor. Chinezii nu acceptă ideea de a citi doar din cărţi; ai cărţi, dar numai profesorul îţi poate preda învăţătura din cărţi”.
De vreme ce-şi dăduse seama că Watts nu era îndrumătorul pe care-l căuta, Eugene a găsit un adevărat reprezentant al spiritualităţii tradiţionale chineze, în persoana unui învăţat taoist chinez, pe nume Gi-ming Shien, care în 1953 venise să predea la Academia de Studii Asiatice. Ca să-l cităm pe Eugene, Gi-ming Shien cunoştea „despre filosofia chineză mai mult decât oricine din ţară şi studiase cu filosofi şi inţelepţi adevăraţi, în China”. (Printre aceşti înţelepţi se numărau Ju-yang Ching-wu şi Ma Yei-fu.) Petrecuse câţiva ani şi într-o mănăstire taoistă din China şi fusese vindecat de tuberculoză prin rugăciune şi meditaţie taoistă laolaltă cu exerciţii de respiraţie, sub supravegherea călugărilor taoişti. Când a izbucnit revoluţia lui Mao Tse-tung, familia lui Gi-ming a fost deposedată de bunuri, fiindcă făcea parte din aristocraţie. Împreună cu cei mai mari filosofi şi învăţaţi, Gi-ming a fugit în China centrală, unde încă nu ajunseseră comuniştii. Deşi aceşti învăţaţi ar fi putut să-şi ia o parte din cărţi cu ei, aceştia învăţaseră pe de rost operele clasicilor chinezi. Ajunşi în oraşul Chungking, au format provizoriu o universitate, unde Gi-ming Shien a predat filosofia şi unde a scris trei cărţi în limba chineză. În 1945, comuniştii au ocupat oraşul Chungking, universitatea a fost închisă, iar Gi-ming a părăsit ţara, mergând mai întâi în Japonia şi apoi în Statele Unite. În 1948 a obţinut titlul de Master la Colegiul Haverford din Pennsylvania, a predat filosofia în Pennsylvania şi New York, vreme de câţiva ani.
Unul dintre prietenii lui Eugene îşi aminteşte: „Gi-ming Shien avea un defect de vorbire (cred că avea cerul gurii despicat) care-l făcea foarte greu de înţeles în chineză, ca să nu mai spun de engleză, pe care o vorbea destul de rău. Eugene îl iubea pentru sinceritatea lui ca persoană şi pentru înţelepciunea lui daoistă şi îl socotea aproape un sfânt.” Eugene spunea că studiind cu acest reprezentant al tradiţiei chineze „a înţeles foarte bine ce voia să spună Guénon atunci cînd făcea deosebire între profesorii adevăraţi şi „profesorii” numai cu numele, care predau în universităţi”. Mai târziu, amintindu-şi de oamenii pe care îi cunoscuse în anii de tinereţe, Eugene n-a vorbit despre nimeni cu atâta preţuire ca despre Gi-ming Shien.
Sub îndrumarea acestuia, Eugene a început să înveţe chineza veche [47], aşa cum sugerase odată Guénon. Şi-a dat seama că, deşi această limbă nu are ceea ce noi numim gramatică, este poate limba cu cea mai desăvârşită construcţie din lume. Împreună cu Gi-ming, a tradus în engleză Tao Teh Ching, din textul original vechi. Lua explicaţii amănunţite despre înţelesul fiecărui cuvânt, folosindu-se de comentariile vechi pe care Gi-ming le cunoştea atât de bine. Colaborarea lor a fost foarte bună căci Gi-ming îi spunea lui Eugene adevăratul înţeles al textelor, iar acesta îl ajuta să găsească cele mai potrivite cuvinte englezeşti pentru a le da sens traducerii în limba engleză.
Notiţele lui Eugene de la cursul de filosofie chineză al lui Gi-ming erau într-o totală contradicţie cu cele de la cursurile lui Watts. În vreme ce Watts se plasase în afara tradiţiilor, mărginindu-se doar să facă comentarii asupra lor, spunându-şi de fiecare dată părerea, Gi-ming se afla în lăuntrul tradiţiei sale şi a mers direct la învăţătura adevărată a şcolilor străvechi. Astfel, chiar şi atunci când vorbea despre marile probleme filosofice ale omenirii, o făcea cu o simplitate înviorătoare. Mai ales atunci când vorbea despre confucianism şi neoconfucianism, te aducea cu picioarele pe pământ, scoţând în evidenţă simţul datoriei şi menirea fiinţei omeneşti, predând o filosofie care avea la bază bunătatea, credinţa, cinstea şi iubirea.
Când le vorbea studenţilor despre felul de a învăţa chineza veche pentru a înţelege scrierile lui Confucius şi Hsün Tsu, Gi-ming spunea: „Omul este ceea ce este învăţătura lui, iar nu ceea ce are el. Este înţelepciunea lui, nu cunoaşterea lui. Ceea ce este omul, se arată în felul său de a se purta. Purtarea nu este importantă în sine, ci pentru că arată omul….
Scopul învăţăturii este acela de a fi om bun. De o foarte mare importanţă este un îndrumător sau un prieten, căci scopul educaţiei nu stă în idei, ci în schimbarea caracterului. În persoana îndrumătorului şi prietenului se află o pildă vie. Numai un suflet poate influenţa un alt suflet.”
Când au început să studieze străvechea învăţătură chineză despre iubire, Gi-ming le-a apus: „Pentru a-ţi ‘desăvârşi propria persoană’, trebuie mai întâi să-i iubeşti pe ceilalţi. Dragostea pentru ceilalţi îţi aduce pace, pe când lipsa ei, tulburare. Mintea care este în pace, desăvârşeşte omul.”
Părerile lui Gi-ming despre relaţiile dintre soţi, sunt foarte potrivite astăzi. El socotea că dragostea dintre soţi „exclude dragostea celorlalţi, dacă respectul nu susţine afecţiunea. Dorinţa îi face să se atragă, respectul îi separă; unirea celor doi este afecţiunea sau dragostea care se sălăşluieşte. Respectul este forţa care pune dragostea întru bună rânduială”.
Citind ceea ce scria şi învăţa Gi-ming Shien, rămâi uimit de cât de puţin seamănă toate cele ale lui cu învăţătura numeroşilor „guru” ai zilelor noastre, care se pretind a fi reprezentanţi ai înţelepciunii orientale. Transmiţând tradiţia vie a străvechii filosofii chineze, Gi-ming părea să se asemene mai mult cu filosofii Greciei antice, ale cărei învăţături, în multe feluri, au pregătit lumea pentru deplinătatea revelaţiei lui Dumnezeu, ce urma să se arate prin Iisus Hristos.
Gi-ming arăta adeseori cât de mult se asemănau, în esenţă, vechii filosofi greci şi chinezi cu privire la înţelegerea pe care o aveau asupra universului. Făcea o paralelă între Tao din filosofia lui Lao Tzi şi Unul al lui Parmenide, „Binele adsolut” al lui Platon şi „Prim motorul imobil” al lui Aristotel. „Potrivit filosofiei daoiste chineze”, scria Gi-ming, „Tao sau Unul, este anterior tuturor lucrurilor, iar ordinea tuturor lucrurilor vine din Tao sau Unul. Deci putem spune că Tao sau Unul întocmai ca şi Substanţa sau Dumnezeul postulat de filosofii greci este cel care produce toate lucrurile”. [48] La cursurile sale, Gi-ming Shien mai arăta cum în vechile culturi ale
Greciei şi Chinei, teoria politică era în strânsă legătură cu metafizica, cum statul era modelat după „chipul raiului”.
După ani de zile, Eugene nota: „În istoria veche a Chinei sunt momente în care este de necrezut cum aceleaşi lucruri s-au petrecut în China la fel ca în Occident, cu toate că nu a existat nici o comunicare între cele două civilizaţii. Primii filosofi greci, (Thales şi ceilalţi) au trăit cu aproximativ şase veacuri înainte de Hristos, deci cam pe timpul când Confucius era în China şi Buda în India…. Este ca şi cum ar fi existat cu adevărat un spirit al vremurilor.
Ca şi Guénon, Gi-ming sublinia nu contrastul între est şi vest, ci între antic şi modern. El scria: „Principala diferenţă dintre filosofii Greciei şi Chinei antice şi oamenii de ştiinţă moderni este că primii acţionau din punctul de vedere al întregului, luând natura ca un tot unitar – ajungând la o imagine a întregului sau a simplităţii – în timp ce aceştia din urmă au pornit cu aspecte particulare derivând definiţiile şi legile pe calea inducţiei sau generalizării.” [49]
Acesta a fost şi subiectul unei lucrări pe care a scris-o Eugene la sfârşitul anului 1956, intitulată „Consideraţii asupra relativităţii, contemporanului şi tradiţionalului”. În prima parte, inspirându-se din Guénon, dar mai ales din cercetările sale proprii, făcea o critică amănunţită a ştiinţelor moderne. În partea a doua, făcea o comparaţie între conceptul modern ştiinţific de „relativitate” şi conceptul său chinez tradiţional, cum apare în scrierile lui Lao Tzi. În esenţă, Eugene spunea că, în vreme ce ştiinţa modernă are dreptate când afirmă că lucrurile din lumea percepută prin simţuri sunt relative şi trecătoare, face totuşi o mare greşeală presupunând că lumea simţurilor cuprinde întreaga realitate şi că astfel toate lucrurile sunt relative. Vechea filosofie chineză, deşi admite firea trecătoare a lucrurilor prin percepţia omului, recunoaşte totuşi existenţa unei realităţi mai înalte, dincolo de cele ce vedem.
Într-o lucrare intitulată „Unele observaţii asupra lui Jung şi asupra gândirii orientale”, Eugene sublinia greşeala care se făcea în încercarea de a introduce filosofii tradiţionale în forme moderne de gândire, care nu le sunt potrivite lor. Încercarea psihologului elveţian Carl Jung de a aşeza gândirea orientală pe propriul său sistem psihologic, a spus Eugene, a însemnat din partea lui „o înţelegere cu totul greşită a adevăratei esenţe a doctrinelor indiene şi chineze”. Eugene a arătat că Jung „nu acceptă să înţeleagă un text metafizic în elementul său”, aşa cum făcuse Guénon, şi că el „nu citeşte în nici o limbă orientală şi că nu a făcut niciodată nimic pentru a cunoaşte mai bine filosofia orientală”, aşa cum experimentase Eugene. Folosind citate lungi din operele acestuia, Eugene a dat la iveală mândria şi lipsa de intregime filosofică, atât de necunoscută smereniei şi dreptăţii unui adevărat reprezentant al înţelepciunii orientale cum era de exemplu, Gi-ming Shien. În ultima parte a lucrării, Eugene arată că sistemul psihologic al lui Jung nu este decât una dintre pseudo religiile care, potrivit afirmaţiilor lui Guénon, reprezentau unul dintre semnele vremii.
Este interesant de observat că Eugene a scris această lucrare pentru ultimul curs ţinut de Allan Watts, care era un mare admirator al lui Jung. La un an după ce a părăsit Academia, Watts l-a întâlnit pe venerabilul psiholog la Zurich, când Jung l-a întrebat dacă nu cunoştea cumva nişte noţiuni din religiile orientale care s-ar putea potrivi cu propria sa terminologie psihologică. [50]
LA cursul de religie comparată al lui Allan Watts, Eugene aflase faptul că în timp ce taoismul era ridicat în slăvi, confucianismul era tratat cu bunăvoinţă. Totuşi, el învăţase de la Gi-ming, că între şcolile chinezeşti era o unitate temeinică. „Există o unitate a tradiţiei”, explica Eugene mai târziu, „chiar dacă este exprimată sub diferite
forme. Învăţaţilor le place să cerceteze lucrurile în amănunt şi numai astfel se explică faptul că ei văd în China tot felul de filosofii diferite – confucianism, taoism, cultul strămoşilor, venerarea zeilor şi a spiritelor, ca şi multe alte filosofii. Profesorul meu [Gi-ming Shien] spunea stăruitor că toate sunt una. De fapt, în mintea chinezului se află o idee foarte puternică a ortodoxiei şi anume, că există o invăţătură dreaptă şi că lumea întreagă atârnă de acea învăţătură dreaptă. Această idee ortodoxă este exprimată în felurite forme. Profesorul meu mi-a explicat limpede că taoismul este partea esoterică iar confucianismul este partea sa socială. Taoismul se ocupă de viaţa spirituală în timp ce confucianismul se ocupă de viaţa socială, publică.”
Un student de la Academie îşi aminteşte că Gi-ming Shien era în chip hotărât taoist şi confucianist, dar în nici un caz budist. Confucianismul şi taoismul erau chinezeşti autentice şi deci aparţineau intregii tradiţii chinezeşti, în timp ce budismul era străin, fiind introdus zece veacuri mai târziu, din India.
Începând cursurile cu Gi-ming, fumurile zen-budiste care fuseseră în capul lui Eugene au început să se risipească. În mai 1957, Eugene scria : „Am descoperit că zenul este foarte plictisitor faţă de bogăţia taoismului şi confucianismului clasicilor timpurii. Zenul are prea multă vorbărie şi nu este dintru începuturi.”
Gi-ming i-a mai predat lui Eugene şi o importantă lecţie de reconstituire a istoriei. După cum relata acesta: „Profesorul meu de chineză mi-a spus că ori de câte ori există vreo nepotrivire între arheologie şi textele scrise, oamenii trebuie să dea crezare textelor scrise, fiindcă arheologia este doar ţărână, păreri şi interpretări, în vreme ce textele scrise sunt alte fiinţe omeneşti – în care poţi să ai încredere. Aceasta este atitudinea de bază chineză.” [51]
Într-un eseu redactat şi scris la maşină pentru Gi-ming, Eugene scria: „O parte dintre învăţaţii chinezi contemporani… îşi iau mărturiile – nu din cărţile clasice, ci din săpăturile arheologice – de pe inscripţiile vechilor vase de bronz. Acceptând aceste mărturii, a fost o vreme când aceşti învăţaţi puneau la îndoială existenţa dinastiei Yin şi au crezut că dovezile istorisite în… textele clasicilor sunt greşite. Când, totuşi, în 1928, în timpul săpăturilor de la Yin Hsu au descoperit nişte vase cu înscrisuri din timpul dinastiei Yin, au fost siliţi să recunoască încă o dată existenţa dinastiei Yin.”
Gi-ming nu a luat parte niciodată la disputele scrise sau controversele fără nici un folos, ale savanţilor moderni, nici în interiorul, dar nici în afara Chinei. Aceşti savanţi, scria el, „îşi dedică întreaga lor viaţă criticării textelor chinezeşti clasice, încercând să dovedească care dintre ele sunt adevărate texte clasice şi care nu, sau chiar, care pasaje sunt adevărate şi care false, încercând să identifice şi autorii acestora. Drept urmare, ei au nesocotit pur şi simplu inţelesul şi valoarea textelor clasice….
Sunt student şi urmez cursul de filosofie chineză; cred că trebuie să mă bazez mai curând pe punctul de vedere tradiţional chinez decât pe argumentele nou inventate şi netradiţionale ale savanţilor moderni. Dacă m-aş lua după aceştia, ar însemna să lipsesc filosofia chineză de toate criteriile ei de înţelegere şi valoare, aceasta ar afârşi într-o stare de confuzie care nu ar duce nicăieri.”
După cum se poate presupune din trecutul lui, Gi-ming era un anticomunist convins. Într-un articol intitulat „Înţelepciunea tradiţională şi filosofia revoluţionară în China contemporană”, scria: „Potrivit comuniştilor, principiul care susţine societatea este lupta de clasă. Evoluţia sau progresul societăţii sau al fiinţei umane în general, depinde de nivelul acestei lupte, astfel încât comuniştii chinezi propovăduiesc ura în locul iubirii. Aceasta însă se opune fundamental firii poporului chinez. Potrivit filosofiei chineze, progresul societăţii se bazează pe iubirea aproapelui, căci numai prin iubire se poate obţine pacea în lume, după cum lupta de clasă şi ura dintre oameni sunt sursa răului şi a războiului.” [52]
Gi-ming i-a spus lui Eugene cum comunismul va fi groparul orientării spirituale chineze – prin care el probabil înţelegea acele învăţături tradiţionale chinezeşti, al căror susţinător era. Eugene împărtăşea părerile lui Gi-ming asupra comunismului, socotindu-l ca un fel de materialism nemilos, care avea ca scop uciderea năzuinţelor omului spre o realitate mai înaltă, spirituală. Totuşi, până acum, el nu aflase nimic care să se împotrivească unui asemenea atac nemaipomenit al spiritului antireligios.
Gi-ming Shien era un om modest, drept, care mai târziu a intrat în anonimat. Fiind un adevărat îndrumător care nu a reuşit în viaţă, socotind după măsura lumii, s-a aflat într-un contrast nemijlocit cu Watts, un făţarnic care a ajuns un om de mare succes. Eugene l-a ales pe primul, în timp ce lumea alerga după celălat.
11
Pentru omul superficial şi împătimit este mult mai
comod să se scalde în apele puţin adânci ale gândirii
omeneşti decât în adâncimile primejdioase ale lui
Hristos.
– Sf. Nicolae Velimirovici [53]
DEŞI budismul rămăsese religia cea mai importantă pentru intelectualii progresişti din San Francisco, Academia de Studii Asiatice îi atrăgea pe tinerii intelectuali spre o întreagă varietate de alte căi spirituale. Prin aceşti oameni şi prin propriile sale căutări, Eugene descoperea aproape toate tradiţiile posibile şi aspectele lor cele mai ascunse.
În timpul studiilor, Eugene s-a împrietenit cu un coleg de la Academie, un ortodox de origine iudaică, care l-a ajutat să înţeleagă mai adânc tradiţia hasidică. A început astfel să citească operele filosofului tradiţional evreu Martin Buber. Cartea lui Buber Umbrirea lui Dumnezeu, „din punctul de vedere pe care şi l-a asumat”, scria el, „pare o descriere limpede a modernismului sau cel puţin a acestei faze a ei”. Îi plăcuse apoi şi cartea Eu şi tu, însă cel mai impresionat fusese de Baal Shem – povestea celui ce a iniţiat secta mistică hasidică a evreilor din Polonia – cât şi de traducerile lui Buber din scrierile şi anecdotele spirituale hasidice.
Unul dintre scriitorii indieni ortientali asupra hinduismului, pe care Eugene îl aprecia foarte mult, era şi Ananda Coomaraswamy, prieten al lui Guénon, restaurator de artă indiană la muzeul de artă din Boston şi tâlcuitor al principiilor metafizice obişnuite care se desprindeau din artă. Dintre toate centrele hinduiste din San Francisco, Eugene a vizitat doar templul Vedanta, deşi nu peste mult timp, sub influenţa scrierilor lui Guénon, avea să-şi dea seama că această „Vedanta occidentalizată” nu era decât o altă formă de pseudo-religie modernă.
Unii colegi ai lui Eugene erau atraşi de sufism, ramura mistică a islamismului. El, deşi nu era prea interesat de islamism, era totuşi fascinat de practica sufistă de a recita cele 99 de nume divine ale lui Alah.
Datorită scrierilor lui Guénon, Eugene ajunsese să socotească creştinismul ca una dintre adevăratele tradiţii ale lumii vechi, deşi încă mai privea protestantismul ca ceva în afara creştinismului, ca ceva anti-tradiţional. Printre autorii săi preferaţi, era şi un evreu elveţian convertit la romano-catolicism, Max Picard, care privea lumea modernă la fel ca Guénon. În biblioteca lui Eugene se mai aflau şi cărţile lui Picard, Fuga de Dumnezeu, Hitler în noi înşine, Chipul omului.
Dintre curentele spirituale studiate de către studenţii de la Academie, nu era ocolit nici misticismul creştin. Eugene cunoştea cel puţin doi studenţi care cercetau spiritualitatea creştin ortodoxă răsăriteană. Unul dintre ei, Crist Lovdjieff, sârb de origine, era om bun şi generos, de vârstă mijlocie, cu trăsături slave şi cu o personalitate puternică, harismatică. Lovdjieff câştigase adepţi devotaţi din rândul celor care trăiau între zidurile închisorii San Quentin, unde predase şi organizase cursuri de religie comparată. I-a luat odată pe Eugene şi pe alţi prieteni de la Academie să viziteze închisoarea împreună cu el. Câţiva ani mai târziu, în foarte cunoscuta carte de protest social, a lui Eldridge Cleaver, Suflet îngheţat, [54] Lovdjieff a fost supranumit chiar „Hristosul din San Quentin”. [55] Deşi se considera un fel de discipol al lui Allan Watts, el a avut propria sa cale spirituală, inspirată din multe tradiţii diferite, dar în cea mai mare măsură din creştinism. Interesul său pentru creştinismul răsăritean se datora în mare parte filosofiei lui Nicolae Berdiaev, un gânditor religios rus, modern, care trata religia în care s-a născut în chip liberal şi non-conformist.
Un alt student de la Academie, James, [56] arăta şi el un interes deosebit pentru textele tradiţionale ale creştinismului ortodox răsăritean. El a fost acela care l-a îndrumat pe Eugene către Filocalie, o alcătuire de scrieri ale părinţilor şi asceţilor timpurii ai Bisericii, cât şi spre Pelerinul rus, care istorisea experienţa de rugăciune a unui pelerin rus din veacul al XIX-lea. Prima reacţie a lui Eugene a fost aceea de a observa asemănarea aparentă ce exista între Rugăciunea Lui Iisus înfăţişată în Filocalia şi rugăciunea budistă shinshu către Amida Buda, numită „recitarea numelui divin”. Probabil că la început, înţelegerea pe care a avut-o asupra spiritualităţii creştinismului răsăritean nu mersese mai adânc decât această treaptă, dar măcar acum ştia că religia sa autohtonă – creştinismul – avea ceva care se putea asemăna cu ceea ce nădăjduise odinioară să găsească în alte religii.
Interesul pe care-l arăta Eugene pentru adâncimile mistice ale creştinismului a crescut şi mai mult, cu numai câţiva ani înainte de a veni în San Francisco, odată cu publicarea în limba engleză a cărţii filosofului franco-elveţian, Frithjof Schuon: Unitatea transcedentală a religiilor. Pe vremuri, Schuon îl urmase pe Guénon. Se pare că acesta cunoştea puţine despre creştinismul răsăritean, care fusese numit cu dreptate „taina cea mai bine păzită a lumii”. [57] Venind cu o generaţie mai târziu, Schuon dobândise cunoştinţe bogate în această spiritualitate atât de ridicată în slăvi, şi l-a făcut pe Eugene să o vadă ca pe cea mai pură formă a tradiţiei creştine. Ca şi Eugene pe vremea aceea, Schuon cunoştea creştinismul numai din afară, ca unul ce era încă prea „înţelept şi precaut” ca să poată vedea cum lucrurile cele ascunse sunt dezvăluite pruncilor. Eugene avea agerimea de a se folosi din bogata cunoaştere a lui Schuon, chiar dacă încă nu avea experienţa de a-i vedea greşelile.
ÎNTR-O zi, James, care îl îndreptase pe Eugene spre Filocalia, i-a spus să meargă amândoi la o slujbă ortodoxă răsăriteană. „Ştiu că te interesează religiile orientale,” i-a spus James. „Ar trebui să arunci o privire şi spre partea răsăriteană a creştinismului.” Format în spiritul guénonian de a aprecia adevăratele tradiţii religioase, Eugene a primit invitaţia.
Catedrala ortodoxă rusă din centrul oraşului San Francisco [58], fostă biserică episcopală, avea ferestre înalte cu vitralii în faţă şi de-a lungul pereţilor. Tavanul boltit fusese construit din scânduri luate de pe vapoare vechi; şi într-adevăr, stând sub arcade, te simţeai ca şi cum te-ai afla în marea Arcă a lui Noe.
Eugene venise la Catedrală în seara din Vinerea mare, în timpul slujbei de vecernie. Candele roşii licăreau în faţa iconostasului auriu, luminând chipurile sfinte ale lui Hristos şi ale Preacuratei Sale Maici. Din partea stângă a Catedralei şi dinspre cor venea o frumoasă cântare antifonică, într-o limbă necunoscută urechilor lui Eugene. Pe o mică platformă din mijlocul navei stătea un bătrân neputincios, gârbovit, cu barba albă, înveşmântat în straie purpurii. Era Arhiepiscopul Tihon. Adâncit cu totul în slujbă, îşi ţinea ochii închişi într-o stare de atenţie desăvârşită. De câte ori îşi deschidea ochii, vedeai că aveau o căutătură severă, insuflând o stare de trezvie neîncetată celor ce slujeau împreună cu el.
Silueta măruntă a Arhiepiscopului Tihon a făcut o impresie extraordinară asupra lui Eugene. Poate că Eugene văzuse încă de atunci că el nu interpreta un rol după un ritual bine învăţat, ci că se afla într-o stare de rugăciune profundă. Ceea ce Eugene nu ştia pe vremea aceea, era că Arhiepiscopul Tihon fusese un om al rugăciunii toată viaţa lui, şi că primise îndrumare duhovnicescă de la de Dumnezeu luminatul Bătrân Gabriel de Kazan şi Pskov din Rusia. În mica sa locuinţă de lângă Catedrală, Arhiepiscopul Tihon petrecea cea mai mare parte a timpului în rugăciune şi făcea privegheri de toată noaptea.
Intensitatea evenimentelor din Catedrală au impresionat profund sufletul lui Eugene – vizitatorul de ocazie. A remarcat frumuseţea muzicii şi artei tradiţionale şi chiar mai mult – a simţit împlinirea acelei dorinţe de a muri, căci ceea ce-i era dat să vadă, aparţinea unei alte lumi. Trecerea de la supraaglomerata metropolă San Francisco la strălucirea cerească şi pacea slujbei religioase nu era oare una şi aceeaşi trecere plină de bucurie la odihna cea veşnică pe care Bach a descris-o atât de emoţionant în Ich Habe Genug?
După două decenii, Eugene istorisea prima sa întâlnire nemijlocită cu ortodoxia: „Ani de zile, în timpul cercetărilor mele, am fost mulţumit la gândul că mă aflu ‘deasupra tuturor religiilor’ şi, într-un fel, le eram credincios…. Când am vizitat o biserică ortodoxă, am făcut-o doar ca să mai văd o altă ‘tradiţie’ – ştiind că Guénon (sau unul dintre discipolii săi) [59] descrisese ortodoxia ca fiind cea mai autentică dintre religiile creştine.
Totuşi, când am intrat prima oară într-o biserică ortodoxă (o biserică rusească din San Francisco) s-a întâmplat cu mine ceva ce nu mai simţisem în nici unul dintre templele orientale sau budiste ; ceva în inima mea îmi spunea că sunt ‘acasă’, că toate căutările mele luaseră sfârşit. Nu ştiam ce însemna aceasta cu adevărat, căci slujba religioasă îmi era cu totul necunoscută şi într-o limbă străină. Am început să particip mai des la slujibele ortodoxe, deprinzând treptat limba şi obiceiurile, fără să renunţ încă la concepţiile guénoniene despre toate tradiţiile spirituale autentice.”
Ceea ce a simţit Eugene în Catedrală nu a produs o schimbare imediată în el. Fusese aruncată doar o sămânţă care urma să crească în lăuntrul său şi să-l schimbe într-o zi într-o nouă fiinţă. Au mai trecut cel puţin doi ani până a ajuns să-L cunoască cu adevărat pe Acela care dintr-o icoană din Catedrală, părea că priveşte drept în sufletul lui.
ÎNTR-UN eseu pe care l-a scris în 1957, Eugene încerca să-şi împace mintea cu ceea ce îi spusese inima. Intitulat „Pseudo-religie şi epoca modernă”, eseul începea printr-o prezentare a învăţăturilor teosofiei, ale Vedantei occidentalizate şi ale „Noii gândiri”, concluzionând că aceste exemple de pseudo-religie, cu împotrivirea lor faţă de ortodoxie, cu slăvirea implicită a sinelui şi cu tâlcuirile lor sucite asupra gândirii răsăritene, puneau bazele pentru falsele religii ale Antihristului. Un capitol foarte important pentru evoluţia spirituală a lui Eugene se numeşte „Pierzarea creştinismului tradiţional”. Aici Eugene afirma că formele religioase ale Bisericii Romano-Catolice au fost parţial golite de „dimensiunea lor interioară” şi astfel „Biserica trebuie să revină pe dimensiunile sale exterioare, pur oficiale”. „Biserica”, scria el mai departe, „a continuat să existe până în zilele noastre într-o stare de decădere”, deşi a mai păstrat formele tradiţionale. „Totuşi, acum un nou şi mult mai puternic atac se dă asupra ei…. Obiectul acestei pierzări este acela de a transforma creştinismul într-o altă ‘pseudo-religie’ care să poată fi adăugată la tot mai moderna şi crescânda ‘sinteză’ a ideilor…. Spiritul ‘sincretist’ al epocii nu va îngădui Bisericii nici un fel de pretenţii ‘specifice’, ci va insista să fie ‘lărgită’ ca să poată satisface noua ‘conştiinţă a lumii’”.
Împotriva acestei teorii, Eugene susţinea ideea „micşorării” creştinismului, ca o soluţie bună pentru mentalitatea occidentală, de vreme ce aceasta limitează oricare lucru care nu duce de îndată la mântuire. „Creştinismul”, scria el „a luat naştere tocmai pentru a se potrivi acestei îngustimi [a minţii occidentale] şi să formeze între limitele sale căi de mântuire potrivite occidentalului; acesta, respingând creştinismul, şi-a respins propria mântuire şi astfel şi-a strâmbat propria fire”.
Eugene nici nu respingea creştinismul, dar nici nu primea credinţa lui într-o Întrupare unică şi dumnezeiască, o singură cale de mântuire, etc. Deşi el susţinea că aceste pretenţii erau doar nişte soluţii bune pentru mântuirea occidentalului, şi el, ca un occidental ce era, se simţea deasupra lor.
Eugene ajunsese la acest fel de a înţelege lucrurile prin aceeaşi carte care i-a adâncit aprecierea pentru creştinismul ortodox: Unitatea transcedentală a religiilor a lui Frithjof Schuon. Deşi Schuon se despărţise definitiv de Guénon, din pricina unor deosebiri de netrecut cu vederea, el susţinea ideea lui Guénon care spunea că, nici o religie autentică nu este neapărat superioară alteia. El a continuat de unde a rămas Guénon, dar cu toate că avea o cunoaştere mai bogată a creştinismului ortodox, totuşi a pornit-o într-o direcţie greşită. În timp ce în principiu, Guénon se străduise să întoarcă occidentul către principiile metafizice tradiţionale şi către o dreaptă înţelegere a doctrinelor orientale, Schuon a mers şi mai departe, alcătuind o nouă înfăţişare şi învăţătură religioasă, una în care aspectele feluritelor religii erau explicate sistematic şi interpretate potrivit unei noţiuni a priori, cum că toate sunt una, privite unui nivel esoteric. La Schuon, elitismul intelectual al lui Guénon a atins o mare înălţime, dându-i-se o râvnă religioasă desăvârşită. „Pentru marea masă a omenirii”, scria Schuon, „nu e nimic mai bun decât calea obişnuită a mântuirii.” [60] Totuşi, pentru fiinţe ca el, dăruite cu o minte aparte, Schuon spune că există şi o altă cale: prin „transcenderea” tuturor religiilor, topind punctul de vedere tradiţional, pentru a-l putea reabsorbi potrivit interpretării esoterice a fiecăruia. Schuon pretinde acest drept pentru „oamenii care au fost înzestraţi de Dumnezeu cu acel fel de inteligenţă care poate atinge nivelul de transcendenţă”. [61]El încearcă să demonstreze cât de „naive”, „ilogice” şi greşite sunt „vederile particularizante” ale adepţilor religiilor tradiţionale, mai ales creştini, dar susţine în acelaşi timp că este „necesar ” şi „providenţial ” ca ei să aibă astfel de vederi” [62].
Punctul de vedere religios formulat de Schuon este foarte atractiv pentru aceia care, pe lângă faptul că sunt foarte inteligenţi, nu au aflat niciodată ce înseamnă să fii în interiorul unei religii vii. Eugene împlinea ambele cerinţe. În lucrarea sa „Pseudo-religia” el privea cu încredere către „răsăritul unei ‘ortodoxii universale’, către o demonstraţie a ‘unităţii’ adevărate şi ‘transcendentale a religiilor’”, spunând că această mişcare „transcende toate tradiţiile deşi nu neagă nici una” şi contrastează cu sincretismul „pseudo-religiilor”.
LA sfârşitul eseului, Eugene punea în discuţie menirea intelectualului modern şi a curentelor religioase: adică domnia Antihristului. El scria: „Dacă ‘psihicul’ este socotit la fel cu ‘spiritualul’, aşa cum a făcut omul modern cu amândouă, întru totală necunoaştere, atunci ştiinţa şi pseudo-spiritualitatea se unesc iar adevărurile spirituale devin ‘fapte’ ştiinţifice…. Ştiinţa, cu noua şi ‘mai înalta’ ei cunoaştere a lumii ‘spirituale’, va instaura o tiranie asupra oamenilor, nevisată până acum, şi va fi o domnie absolută într-o lume despărţită în întregime de o realitate pe care o transcende, iar o revoltă împotriva ei ar fi fără folos, căci numai ştiinţa este aceea care posedă arma supremă: pe ‘Dumnezeu’…. ‘Mintea cea stăpână’, care va conduce întreaga lucrare nu va fi alta decât a lui Satan, ‘vrăjmaşul’, ‘maimuţa lui Dumnezeu’, care va domni asupra împărăţiei sale perfecţionate după chipul lui Antihrist…. Antihrist va cuceri pe toată lumea, căci el va fi ‘bun’ şi ‘plin de binefaceri’…. Însuşi Antihrist, personificarea forţelor ‘care se opun’ lui Satan, va fi supremul ‘rezolvitor al tuturor lucrurilor’ veacului, cu un ‘răspuns grabnic’ pentru toate problemele grele şi aparent fără rezolvare; iar oamenii prinşi cu totul în mreje de ‘înţelepciunea’, egocentrismul şi acea veşnică căutare a ‘luminii’, va fi gata să se adune în jurul lui, a celui care îi oferă singura ‘soluţie’.”
Alison spunea că „Eugene a conştientizat existenţa răului şi a greşelii, înainte de a recunoaşte existenţa binelui şi a adevărului”. Prin Nietzsche el a simţit spiritul drăcesc al lui Antihrist şi i-a cunoscut puterea. Prin Guénon, văzuse această putere întru lucrare în lumea modernă, oprindu-l pe om să meargă la o realitate mai înaltă, stricându-i tradiţiile prin care putea ajunge la ea, ţinându-l înlănţuit în materialism şi în mişcarea numită „psihism”, care ascunde spiritualitatea. El vedea omul modern – în miezul tensiunilor politice şi foametei spirituale – aşteptând sosirea „rezolvitorului de probleme”. Pentru Eugene, Antihrist era o realitate. Şi de aici, el a ajuns la o concluzie de neocolit. „Când mi-am dat seama că Antihrist există, atunci am înţeles că şi Acela căruia i se împotriveşte trebuie de asemenea să existe. Atunci am cunoscut că Hristos există.”
Dar iarăşi, deşi era bogat în cunoaştere şi înţelegere, nu avea încă experienţa întru Hristos. Era de aşteptat ca odată ce ajunsese atât de departe, aceasta să nu întârzie prea mult.
12
Marele oraş este centrul Fugii. Străzile se aseamănă
cu nişte conducte prin care au fost absorbiţi oamenii;
odată cu oamenii, în oraş au fost târâţi şi câţiva
copaci. Aceştia stau temători pe marginea străzilor.
Ei nu mai ştiu drumul înapoi la ţară şi astfel, încearcă
să pătrundă sub asfalt şi apoi să dispară.
– Max Picard, Fuga de Dumnezeu [63]
Eram tot mai nefericit, iar Tu, Doamne, tot mai
aproape. Dreapta Ta era mereu gata să mă scoată din
noroi şi să mă cureţe, dar eu nu ştiam.
– Fericitul Augustin, Confesiuni [64]
LA sfîrşitul anului 1956, Academia de Studii Asiatice trecea printr-o perioadă de criză. După spusele lui Eugene, cu toate aspiraţiile înalte pe care le nutreau atât profesorii cât şi studenţii, Consiliul de conducere încerca să transforme facultatea într-o „instituţie plicticoasă şi respectabilă de fabricat titluri academice”. După o dispută publică cu preşedintele Consiliului, Allan Watts şi-a dat demisia din funcţia de decan, continuând totuşi să predea încă un semestru. Preşedintele Consiliului a ameninţat cu transferul şi pe alţi câţiva profesori, printre care şi Gi-ming Shien.
Noul decan, Ernest Egerton Wood era teosof bătrân. Pe vremuri, candidase pentru funcţia de Preşedinte al Societăţii Teosofice, petrecuse peste 38 de ani în India şi era autorul a peste 20 de cărţi în probleme asiatice, unele publicate şi în cadrul Societăţii. Era un fel de fosilă vie printre studenţii facultăţii, făcând parte dintr-o ramură pe cale de dispariţie din marea familie a orientaliştilor apuseni, care nu mai avea nici o legătură cu căutătorii spirituali ai noii generaţii. „În cursurile pe care le ţinea”, scria Eugene, „vorbea de ‘Emerson ca de un unificator între est şi vest’, învelind toată problema într-o spoială teosofică… iar studenţii săi (în cadrul secţiei de Indianistică şi Teosofie) erau câteva doamne bătrâne care veneau la Academie când nu era vreo altă şedinţă de spiritism în altă parte.” Nu este astfel de mirare că lucrarea de semestru a lui Eugene „Pseudo-religii şi epoca modernă” a început cu o expunere în care teosofia era tratată ca o înşelăciune spirituală.
„Dacă Academia va supravieţui”, scria Eugene într-o scrisoare, „va fi un fel de instituţie pseudo-indiană… Acum este o instituţie oficială de ‘specialişti’ – ceea ce nu este adevărat, de vreme ce Berkeley o întrece cu mult…. Eu voi rămâne acolo atâta vreme cât va rămâne şi Gi-ming, dar şi el este foarte descurajat.”
În primăvara anului 1957, Gi-ming a părăsit Academia şi Eugene l-a urmat. După vreun an, Colegiul Pacificului a rupt legătura cu aceasta, şi după spusele lui Allan Watts, „proiectul a intrat în anonimat”. [65]
Acum Eugene era student fără facultate. Nu vedea nici un rost să studieze filosofia chineză într-o universitate americană, dacă nu o preda un profesor autentic cum fusese Gi-ming Shien. „Voi sta cu profesorul meu de chineză”, scria el, „singurul învăţat chinez pe care-l cunosc, pregătit pentru a preda filosofia chineză.” Eugene a scris aceste rânduri fostului său profesor de limba chineză de la Pomona, Shou-yi Ch’en, întrebându-l totodată dacă era vreun post liber de filosofie sau religie la Celegiul Pomona, cu regret aflând însă că nu era nici unul.
Gi-ming a început să predea ca profesor particular în San Francisco, iar Eugene a devenit studentul său cel mai important. Eugene îl ajuta la traduceri, editări şi dactilografieri de lucrări în engleză. Printre acestea era şi o valoroasă tâlcuire asupra celui mai vechi manuscris din China, Cartea schimbărilor, în care Gi-ming arăta cum etapele în evoluţia istorică a acestei cărţi exprimă foarte bine esenţa culturii chineze din fiecare perioadă, demonstrând cum o civilizaţie se schimbă de la o stare de puritate la trepte tot mai crescute de stricăciune.
ÎN toamna anului 1957, când încă mai studia cu Gi-ming Shien în San Francisco, Eugene s-a înscris la Universitatea californiană Berkeley, pentru a-şi putea da masteratul în limbi orientale.
Oraşul Berkeley este situat de cealaltă parte a golfului San Francisco. Universitatea sa, esenţa sistemului de universităţi californiene, era numită pe scurt „Cal”. Cu cei peste 20.000 de studenţi ai săi, Cal era mult mai mare decât Pomona. În timp ce la aceasta din urmă domnea o atmosferă de comuniune, Cal era mult mai cosmopolită şi instituţionalizată, iar studenţii mult mai anonimi. Şi în timp ce Pomona, fondată de congregaţionişti, avea ca deviză „susţinerea civilizaţiei creştine”, Cal, fiind condusă de stat, avea o stare dominantă de scepticism umanist faţă de religie.
Cal avea un program bine organizat pentru studierea limbile orientale; însă atracţia cea mai mare pentru un student ca Eugene, era biblioteca, care, aşa cum am mai spus, avea cea mai mare colecţie de texte asiatice din ţară.
Eugene nu a ales Cal pentru a studia filosofia chineză, pentru că socotea că nu putea fi studiată acolo aşa cum se cuvine. El urmărea doar să stăpânească limba Chinei vechi, pentru a o folosi ca mijloc prin care să prezinte occidentului, in spiritul lui Guénon, esenţa filosofiei chineze. În timpul şederii sale la Berkeley, a mai studiat japoneza, latina şi greaca veche.
În 1958, a urmat un curs bun de poezie chineză, pentru care a făcut nişte traduceri foarte reuşite din poezia chineză veche. Îl aprecia mult pe profesorul care ţinea acest curs, Shis-Hsiang Chen, care după spusele lui, avea o înzestrare deosebită pentru literatura chineză şi „nu încerca să-i dea o importanţă mai mare decât aceea pe care o avea cu adevărat”. Comparaţi cu Gi-ming Shien, ceilalţi profesori de Sinologie de la Facultatea Berkeley îi păreau „foarte plictisitori”. „Dacă China este ceea ce cred ei că este,” scria el „nu pot să pricep cum pot ei supravieţui acestei privelişti. Însă ei supravieţuiesc şi chiar devin ‘pasionaţi’ şi ‘originali’ în acest domeniu; deşi, de bună seamă că pasiunea este închipuită, iar originalitatea foarte scăzută…. Din fericire, cele mai serioase ore de studiu le fac în afara cursurilor.”
La mijlocul anului 1958, Gi-ming a plecat la New-York, unde locuise şi mai înainte, lăsându-l pe Eugene fără profesor în studiile sale filosofice. „Din nefericire, sunt încă la începutul studierii filosofiei chineze,” nota cu tristeţe Eugene.
La New-York, Gi-ming a ales Institutul Est-Vest. Dacă la început îi scria lui Eugene scrisori optimiste despre noua sa poziţie, după câteva luni s-a dovedit că Insti-tutul nu era potrivit pentru el. Eugene a continuat să-i dactilografieze şi să-i editeze manuscrisele lui Gi-ming Shieng, şi-i dădea veşti despre progresele pe care le făcea în chineza veche la Universitatea californiană. În noiembrie l958, a primit de la Gi-ming următoarea scrisoare: [66]
Dragă Eugene,
Sunt mai mult decât fericit să aflu că ai urmat cinci cursuri în toamna aceasta şi că ele au fost mai interesante decât cele pe care le-ai urmat anul trecut. După părerea mea, toate cursurile pe care le urmezi anul acesta la Universitatea californiană sunt folositoare în ceea ce priveşte limba chineză. Ele te vor ajuta să stăpâneşti bine chineza. De bună seamă că limba reprezintă numai un mijloc şi nu scopul în sine. Totuşi, fără mijloace, scopul nu poate fi atins. Dacă cineva doreşte să cunoască sensurile ascunse ale filosofiei clasicilor, comentariile făcute de neo-confucianiştii dinastiilor Sung şi Ming, toate acestea sunt foarte importante fiindcă aceste comentarii sunt legate de sensurile ascunse ale cuvintelor.
Mă bucur să aud că D-nul Chen are o asemenea aplecare firească spre poezia şi cultura chineză şi e de preferat aşa, decât să o aibă adunată în minte. N-am mai auzit de el până acum. Sper să-l pot cunoaşte într-o zi….
În ceea ce priveşte Institutul Est-Vest, nu cred că este un loc potrivit pentru mine, căci cursurile sunt foarte amestecate (sunt şi cursuri de gătit şi de dans). Nu cred că e un semn bun pentru viitor. Deci, până acum, în afară de lectură, sunt încă în căutarea unui post pentru anul viitor. Toate cele bune,
Prietenul tău în Tao, Gi-ming
ÎNTRE TIMP, sub influenţa lucrărilor lui Guénon, Eugene devenea din ce în ce mai conştient că lumea modernă nu era altcena decât o „urâciune” şi îi era din ce în ce mai greu să trăiască în ceea ce el numea „nebunia şi iadul lumii moderne”. Ca un semn de protest împotriva frivolităţii lumii moderne, nu şi-a scos dinadins permis de conducere. Nu-i plăcea să meargă cu autobuzul, dar accepta să meargă cu trenul; cel mai mult îi plăcea să facă plimbări pe jos prin oraş. Nu suferea televiziunea, ca una ce supunea nenumărate minţi omeneşti prin acea minte bolnavă a veacului. Orice părere care era foarte populară, era privită cu neîncredere de Eugene sau chiar cu un dispreţ vădit. Era foarte necruţător mai ales cu aceia pe care, dintr-o pricină oarecare îi numise „Lucies” – oameni care-şi însuşiseră mentalitatea de „turmă”, care nu au nimic de spus, dar care vorbesc neîncetat. Pentru el, un „Lucy” era o persoană care întrerupe discuţia la un curs pentru a-şi expune propriile păreri plicticoase, silind pe toată lumea, ca din politeţe, să asculte şi să ia în considerare tot felul de nerozii. „Democraţia” spunea el „este guvernarea făcută potrivit părerilor acestor „Lucies”.
Pentru a scăpa de societatea modernă, Eugene trecuse în rândul nemulţumiţilor societăţii; dar acum s-a dovedit că nici această idee nu era bună. Începea să-şi dea seama că, cultura contrafăcută a generaţiei sale era doar un alt curent la modă, mai degrabă un produs şi un simptom al civilizaţiei moderne decât o alternativă viabilă a sa. Astfel, el se simţea înstrăinat nu numai de societate ci şi de cei ce se răzvrăteau împotriva ei. „Este destul de interesant”, scria el, „să vezi feluritele trepte ale vieţii sociale din San Francisco – de la cele mai rău famate până la cele foarte moderne (şi feluritele căi de a socoti pe cineva de reputaţie proastă sau la modă) toate existând unele lângă altele, fără să-şi dea seama cu adevărat de existenţa celeilalte. Mă simt destul de nedumerit, gândindu-mă la care nivel m-aş putea situa.”
Până în 1958, „mişcarea beat” ajunsese la apogeul ei, încercând fără odihnă să extindă forme artistice tot mai libere în artă, muzică şi literatură şi îmbrăţişând după cuvintele fondatorului ei, Jack Kerouac „o independenţă mistică şi o relaxare a tensiunilor sociale şi sexuale”. Poeţi şi muzicieni de jazz au început să se întâlnească în zona North Beach a oraşului San Francisco. A fost şi Eugene acolo, dar nu l-a impresionat. „De curând”, scria el într-o scrisoare, „am fost la o petrecere a generaţiei beat. Destul de monoton totul, cu seturi de tobe „bongo” (sau cum le-or mai numi), împreună cu Herb Caen.” [67] Ca un mare iubitor de muzică clasică, Eugene nu putea suporta jazul.
Odată, într-o împrejurare, Eugene l-a cunoscut chiar pe Jack Kerouac, cel care cu 10 ani în urmă dăduse numele acestei mişcări. „Aşa cum am fost noi, o generaţie de secretoşi” spunea Kerouac pe atunci, „… cu un fel de puls propriu, plictisiţi de toate tiparele şi formele şi de toate convenienţele lumii… Aşadar cred că ai putea spune că suntem o generaţie bătută.“ [68] Ca şi Eugene, Kerouac avea o puternică conştiinţă creştină şi se simţea foarte nefericit încercând să trăiască în afara voii lui Dumnezeu; ca şi el, a avut o scurtă legătură cu budismul, pe care însă l-a considerat neputincios pentru a vindeca rănile sufletului său.
Eugene l-a cunoscut şi pe Gary Snyder, eroul zen al cărţii lui Kerouac Hoinarii Dharma, şi bun prieten al lui Allan Watts, care a vizitat Academia de câteva ori. Potrivit relatărilor unui cronicar „beat”, portretizarea pe care a făcut-o Kerouac valorilor şi stilului de viaţă ale lui Snyder au devenit un adevărat model de viaţă al culturii hippie, 10 ani mai târziu. [69]
De îndată ce mişcarea „beat” a devenit populară, turişti şi curioşi au început să se strângă la North Beach, ca să vadă un beatnik „adevărat”. După spusele lui Eugene, locul a început să se populeze cu „tineri bărboşi şi războitori, care descoperiseră dintr-odată că sunt ‘beat’, şi sunt ultimul răcnet”. Între timp, beatnicii adevăraţi ca Kerouac – veterani îmbătrâniţi de căutările lor nesfârşite şi neobosite – au văzut în locul energiei lor, nestăvilite până atunci, încremenire şi disperare. Viaţa nu putea avea sens, numai prin simpla încercare de a o trăi din plin. Deci Eugene se putea identifica cu dezgustul pe care-l simţea Kerouac pentru lume, cu căutările sale şi cu preţul mare pe care-l punea pe suferinţă. („M-am născut ca să sufăr”, obişnuia să spună Kerouac) însă ajunsese să-şi dea seama că acel fel de căutare şi suferinţă nu urmăreau nici un scop decât prelungirea lor în timp, îl adânceau în sine şi erau pierzătoare de sine. Într-o scrisoare de pe vremea aceea, Eugene scria: „Generaţia beat… pare bătută foarte tare.”
Totuşi aşa cum am mai spus, valorile generaţiei beat nu au dispărut. După cum spunea Kerouac, „… viziunea bop a devenit ca o proprietate colectivă a vieţii comerciale şi culturale…. Consumul de droguri a devenit un fapt oficial (tranchilizante şi toat celelalte); şi chiar şi stilul de îmbrăcăminte inspirat după maniaci beat, toate au condus la noul val rock’n’roll, iar generaţia beat deşi moartă, a fost astfel înviată şi susţinută.”
Ca o parte componentă a acestei căutări spirituale inaugurate de mişcarea beat, drogurile halucinogene au început să fie folosite pentru aşa zisele lor valori spirituale. Primul lor model a fost romancierul Aldous Huxley, autorul cărţii O lume nouă cutezătoare, şi care în 1953 publicase Uşile percepţiei, o carte despre experienţele halucinogene cu mescalină. Cel de al doilea care a făcut mare popularitate drogurilor, era un vechi prieten al lui A. Huxley, nimeni altul decât Allan Watts. În 1958, la un an de la plecarea sa de la Academia de Studii Asiatice, Watts a început să se drogheze cu LSD, ca parte a unui experiment ţinut sub control, care a avut loc la Universitatea din Los Angeles. A continuat însă să ia droguri şi după aceea, iar în 1962 a scris cartea Cosmologia bucuriei, despre pretinsele „experienţe mistice” obţinute cu ajutorul drogului LSD. (Despre deosebirea dintre tradiţia chineză şi cea indiană pe care a văzut-o Eugene, este de remarcat ce a scris Watts despre aceste experienţe: „Destul de curios este faptul că, deşi eram preocupat de zen la vremea aceea, experienţele acelea aveau un caracter mai mult hindus decât chinezesc. Într-un anume fel erau pătrunse de atmosfera mitologiei şi a chipurilor hinduse.”) [70] Tot în 1962, Watts a primit o bursă de studii şi călătorii de doi ani de zile, din partea Universităţii Harvard, unde l-a cunoscut şi pe profesorul Timothy Leary de la Harvard. Acesta a luat LSD pentru prima oară în 1962 şi a continuat să susţină experienţele halucinogene ca fiind noua religie a lumii. Deşi spunea că lui Watts îi era frică „să-l vadă pe Timothy transformându-se într-un mesia publicitar, cu numele aşezat în lumina reflectoatrelor,” [71] el făcuse deja foarte multe ca să atragă tânăra generaţie către drogurile halucinogene, făgăduindu-le atingerea unei iluminări mistice.
Chiar din primii ani când începuse să se consume LSD (aproape cu un an înainte de a fi scos în afara legii), Eric, unul dintre prietenii lui Eugene, a încercat să-l convingă să-l încerce şi el. „Tânărul acesta”, îşi aminteşte Eugene, „căutător spiritual obişnuit, mi-a spus într-o zi: ‘Orice mi-ai spune despre primejdia pe care o reprezintă drogurile, trebuie să recunoşti că orice este mai bun decât viaţa americană de zi cu zi, care este moartă din punct de vedere spiritual.’ N-am fost de acord cu el, căci încă de pe atunci începeam să văd că viaţa spirituală are două căi: îl poate duce pe om mai sus decât această viaţă stricăcioasă de fiecare zi, dar în acelaşi timp îl poate duce şi mai jos, ducându-l la o moarte adevărată atât spirituală cât şi trupească. Eric şi-a urmat drumul său şi înainte de a împlini 30 de ani era o epavă de om, cu mintea pierdută şi se lepădase de orice încercare de a căuta realitatea.” [72]
ERIC, prin „căutarea” sa mult sporită de substanţele chimice, a atins în câţiva ani o stare, către care o întreagă societate a fost împinsă treptat, câţiva ani mai târziu. Chiar şi Eugene, în acei ani de început, a făcut parte din această mişcare anticulturală care, departe de a opri acest „progres” al societăţii, a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-l accelereze. La sfârşitul veacului în care trăia, Eugene a văzut o strânsoare, nebunie şi desfrânare. Într-o zi a scris următoarele:
„Ne vin prea multe informaţii ca să mai vedem că iarna este singurul anotimp, căci aşa este şi aşa va fi mereu.
Fără îndoială, oraşul este încă o maşină de făcut barbari; însă pe lângă oraş, o mare importanţă o are şi orbirea noastră. Nu se putea ca pământul să nu fie asfaltat iar omul dezumanizat, dar vai de aceia prin care vine sminteala! Este cu adevărat o ironie că în zilele noastre, nimeni nu mai crede în osânda veşnică şi mai mult decât atât, toată lumea priveşte către ‘viitor’. De asemenea, este interesant că imaginaţia noastră s-a micşorat într-o asemenea măsură încât nu ne putem închipui nimic mai ‘îngrozitor’ decât o lume nouă cutezătoare, sau anul 1984 sau un ‘război nuclear’. Trebuie să învăţăm foarte mult noi, cei care am uitat atât de mult.…
O, nouă şi cutezătoare ţintă lipsită de viaţă!”
Dincolo de ţinta lipsită de viaţă a lumii moderne, Eugene a văzută iadul şi osânda veşnică. Totuşi cu toate că respingea această lume, el încă mai făcea parte din ea şi încă mai era prins în deznădejdea care i se furişa. Trenul în care se urcase mergea către iad, însă el nu se putea da jos din el.
Totuşi, nădejdea îl însoţise tot timpul. Nu mulţi ani mai târziu, recunoscând în sfârşit aceasta, a scris: „Hristos este singura nădejde din lumea aceasta; toate celelalte soluţii – graba experienţelor sexuale, utopiile politice, independenţa economică – sunt numai nişte căi întunecate, în care putrezesc stârvurile celor mulţi care le-au încercat!”
13
Nimeni nu a căutat cu dreptate adevărul, dacă nu l-a
aflat la capătul acestei căutări – dacă să-L primească
sau să-L alunge – pe Domnul nostru Iisus Hristos,
„Calea, Adevărul şi Viaţa”, Adevărul care stă
împotriva lumii şi osândeşte tot ceea ce este lumesc.
– Eugene Rose
Uneori Dumnezeu îmi trimite clipe în care mă simt cu
adevărat în pace. În acele clipe mi-am construit un
crez în care totul este limpede şi sfânt pentru mine.
Iată-l: să crezi că nimic nu este mai frumos, mai
profund, mai înţelegător, mai potrivit, mai cutezător
şi mai desăvârşit decât Hristos; şi nu numai că nu
este nimic, ci îmi spun mie însumi cu dragoste
purtătoare de grijă, că nici nu ar putea fi vreodată.
– Fiodor Dostoievski
Multe religii orientale sunt bune atâta timp cât
durează,
însă numai creştinismul îţi poate deschide poarta
raiului….
– Pr. Seraphim Rose
DUPĂ prima vizită la Catedrala Ortodoxă Rusă, Eugene a participat la câteva slujbe aici şi în alte Biserici Ortodoxe. Trăind zilele de sărbătoare ortodoxă, spunea că nu văzuse niciodată atâta bucurie şi „unire” (sobornost) între oameni. După ce a luat parte la Săptămâna Patimilor şi la sărbătoarea Paştilor în Catedrala Rusă, a scris: „După toate acestea, lumea din afară este cu adevărat îngrozitoare. Peste tot oamenii sunt nişte piese, bucăţi dintr-un întreg spart; după o astfel de Săptămână a Patimilor îţi dai seama cu mare putere de lucrul acesta”.
Chiar şi Eugene era una dintre acele bucăţi, alcătuire a „lumii din afară” care putea numai să privească înăuntru, neîmpărtăşind pe deplin bucuria şi unirea celor de acolo. Totuşi, îndelungaţii săi ani de deznădejde, înstrăinare şi suferinţă l-au pregătit pentru vremea în care putea intra în sfârşit şi el. „Când are loc convertirea” [73], scria el după ani de zile, „revelaţia lucrează în chip firesc: o persoană se află în nevoi, suferă şi atunci într-un fel oarecare, lumea cealaltă se deschide pentru el. Cu cât suferinţele şi greutăţile sporesc şi se aruncă la picioarele lui Dumnezeu, cu atât mai mult El va veni în ajutorul aceluia, i se va descoperi Cine este şi îi va arăta calea de a ieşi din toate cele rele.” [74]
„Eugene fugise de Dumnezeu vreme îndelungată,” spunea Alison, „şi cu cât păcătuise mai mult înaintea Lui, cu atât mai mult îl urmărea Dumnezeu. Până la urmă, când n-a mai putut fugi, s-a predat.” Acum, chiar dacă se mai chinuia prin adâncurile iadului, Eugene a cutezat să se întoarcă şi să-L cheme pe Acela împotriva căruia se răzvrătise odinioară. Străduindu-se să-şi îmblânzească firea răzvrătită prin supunere şi smerenie, pe 28 februarie 1959, scria următoarea observaţie de o mare importanţă:
„Câtă suferinţă nu a păstrat Dumnezeu oamenilor în vremurile noastre! Ca şi cum omul nu ar fi suferit îndeajuns de-a lungul veacurilor – nu, se întâmplă aceasta numai fiindcă omul nu şi-a dat seama de prezenţa lui Dumnezeu în suferinţa sa. Dumnezeu îi îngăduie omului să sufere acum fără să Se descopere ca pricină a acelei suferinţe; El doreşte ca omul să cadă pe cea mai de jos treaptă a deznădejdii. Ce Dumnezeu nemilos trebuie să fie Acesta!? – Nu, este dragostea nesfârşită şi nemăsurată a lui Dumnezeu, care Îl face să ne îngăduie atâta suferinţă. Omul se socotise pe sine îndestulat şi chiar şi acum, el – noi – credem că putem scăpa de soarta noastră prin strădaniile noastre proprii. Să scăpăm! – este singurul nostru gând. Să scăpăm de nebunie, de iad, de viaţa modernă – este toată dorirea noastră. Dar nu putem scăpa!!! Trebuie să călătorim prin iadul acesta şi să-l primim, ştiind că dragostea lui Dumnezeu este aceea care ne pricinuieşte suferinţa. Ce chinuire îngrozitoare! – să suferi atât de mult – socotind cu adevărat că nu există nici un temei. Temeiul este dragostea lui Dumnezeu – o vedem noi strălucind în întuneric? – noi suntem orbi. Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-ne; Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Marie, roagă-te pentru noi păcătoşii.”
Pentru prima oară, romanele lui Dostoievski, pe care Alison îi spusese odinioară să le citească, începeau să-l lovească pe Eugene cu întreaga lor putere spirituală. Dostoievski se ocupase de toate marile dileme existenţiale ale omului modern, aducând răspunsuri care au înfrânt mintea omului, venind de-a dreptul din Evanghelia lui Hristos. În personajul Ivan, din romanul Fraţii Karamazov, Eugene s-a văzut pe sine însuşi, aşa cum fusese el în toţi aceşti ani: un occidental prea intelectual, care încearcă să înţeleagă totul cu mintea şi de aceea sfârşeşte în şovăială, în ateism. Într-o scurtă lucrare pe care a intitulat-o „Un răspuns pentru Ivan”, Eugene încerca să dea răspuns îndoielilor lui Ivan, răspunzând în acelaşi timp îndoielilor „omului celui vechi” din el:
„Odată ce te-ai ridicat la înălţimea îndoielilor, ţi se deschid înainte două căi: calea întrebărilor, a îndoielilor, a încercării de a înţelege şi asta până când vei sfârşi în a te îndoi de toate cele, fiind sfâşiat de îndoieli, ori dând crezare vreunei ştiinţe greşite, care ‘explică’ – adică, lămureşte paradoxul de neîmpăcat al existenţei noastre; ori calea acceptării şi a rugăciunii, a acceptării până şi a îndoielii (fără să născoceşti mai mult decât îţi dă dreptul experienţa să te îndoieşti), rugându-te să ţi se dea încă şi mai multe încercări de trecut, cerând cu strigăt viaţă mai lungă, ca să primeşti încă şi mai multe, pentru care să plângi, răbdând şi rugându-te în vârtejul îndoielilor, ştiind că poteca îndoielilor are tot atât de multe capcane ca şi calea acceptării…. Pentru cel care explică numai cu mintea suferinţa omului – hedoniştii, ‘filosofii’, aceia cărora pur şi simplu nu le pasă – există cel puţin unul care [cade în aceste capcane ale îndoielii], care este atras de îndoieli, mai mult decât se îndoieşte el cu adevărat (din punct de vedere existenţial), care explică cealaltă parte a paradoxului vieţii omului (bunătatea şi pocăinţa adevărată şi chiar păcatul care îl împinge să se îndoiască la început) dobândit la fel de uşor ca şi falşii ocrotitori (pe care-i dispreţuieşte), explică suferinţa şi păcatul şi răutatea.”
Căci am ajuns la vremea celei din Urmă Îndoieli, a celei din urmă şi celei mai mari dintre toate: îndoiala de toate, tăgăduirea tuturor înţelesurilor, renunţarea la încercarea de a da ‘înţeles’ lumii şi vieţii omului.
Însă omul celei din Urmă Îndoieli, cade, în cele din urmă, în aceeaşi capcană ca şi falşii ocrotitori, cei care explică suferinţa: căci amândoi au gândit prea mult, s-au străduit din greu să ‘înţeleagă’, să ‘explice’ viaţa. Unul o explică prea în uşor, celălalt socoteşte, poate, că lipsa explicaţiei este un lucru prea în uşor. Însă amândoi au încredere în minte, amândoi cred că viaţa trebuie înţeleasă, trebuie să fie explicată – iar dacă eu, un om obişnuit îşi pune întrebări, care poate (sau nu poate) să o înţeleagă, asta e tot ce este de folos.
O, om mândru şi prost! Tu nu poţi să înţelegi nimic, nici un înţeles adevărat al vieţii până nu ai trăit-o cu mult mai adânc decât îţi arată îndoiala ta. Este adevărat, ai mers mult mai mult decât falşii mângâietori, n-ai dorit să te mulţumeşti cu făţărnicia vădită care ne ţine departe de suferinţa chinuitoare a aproapelui nostru; dar şi tu, la rândul tău, te-ai oprit, te-ai oprit chiar în pragul tainei vieţii….
Eşti într-o strânsoare, fiindcă te-ai apropiat de taina existenţei cu mintea, cu întrebări şi cereri de explicaţii, în vreme ce singura apropiere înseamnă numai metanii, smerenie, rugăciune – şi înţelegere. Primeşte totul, ia totul înlăntrul tău – tot ce-ţi este dat. Dacă nu faci aşa, dacă te ascunzi până şi de cea mai mică undă de suferinţă ca să te adăposteşti în lucrarea de îndoială a minţii, atunci să ştii că greşeala se sălăşluieşte în tine iar lumea nu mai poate fi înţeleasă tocmai din pricina ta, care te uiţi la ea, şi nu înţelegi nimic. Eşti urâcios şi te împotriveşti neîncetat, şi totuşi te aştepţi să vezi lumea pură şi să o înţelegi!” [75]
EUGENE a suferit ani de zile fiindcă Adevărul îl ocolise. Căutase Adevărul mai presus de toate, dar Îl căutase cu mintea: prin mijlocirea filosofiei occidentale, prin metafizica lui Guénon, prin religiile orientale şi chiar încercând să ocolească procesele de gândire logică din mintea sa. Acum, că prima sa experienţă ortodoxă începea să lucreze în sufletul său, el începea să-şi dea seama că Adevărul nu era deloc ceea ce îşi închipuise el că este şi că el folosise mijloace greşite pentru a-L afla. „Odată cu deschiderea mea către ortodoxie şi ortodocşi,“ îşi amintea el mai târziu, „în cugetul meu a început să-şi facă loc o nouă idee: că Adevărul nu era doar o idee abstractă, căutată şi cunoscută cu mintea, ci era ceva personal – chiar o Persoană – căutată şi iubită cu inima. Şi aşa L-am cunoscut pe Hristos!”
Când se afla sub influenţa lui Allan Watts şi a religiilor orientale, Eugene credea că principiul unui Dumnezeu Personal era nevrednic de Absolut, un produs al minţii oamenilor şi că dincolo de lucrul acesta se afla „Sinele” Impersonal. Totuşi, cu noua sa conştiinţă, el a aflat că tocmai reversul problemei era adevărat: credinţa într-o zeitate impersonală „era un fel de mărginire spirituală“, cum spunea el, şi că dincolo de asta se afla Ziditorul lumii, Cel Care S-a descoperit pe Sine ca Absolut Personal, Al Cărui Nume este „EU SUNT”. [76]
Adevărul pe care Eugene Îl căutase întotdeauna era cu adevărat o Persoană – Cel Care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” [77] – şi cât de frumos şi minunat, cât de cutezător era acest Adevăr! Fericitul Augustin, căutând Adevărul ca şi Eugene, se întrebase odinioară: „Este aşadar Adevărul un nimic, fiindcă nu este răspândit nici prin spaţiul mărginit, nici prin cel nemărginit?” – iar Adevărul i-a răspuns din depărtări: „Şi cu adevărat, EU SUNT, căci SUNT”. Văzând slava Aceluia Care este Adevărul, Fericitul Augustin a putut spune numai: „O, Adevărule Care eşti Veşnicie! şi Dragoste, care eşti Adevărul! şi Veşnicie care eşti Dragoste!” [78]
Acest Adevăr Se pogorâse pe pământ şi se întrupase tocmai pentru ca omul, ca şi Eugene, să poată deveni una cu El. După cum spune Sf. Efrem Sirul, „Adevărul s-a pogorât în pântece, a ieşit din pântecele Fecioarei şi a izgonit păcatul din om”. Acum, pentru a cunoaşte Adevărul, Eugene trebuia să intre într-o relaţie personală cu El, să se pocăiască de păcatele sale şi să se cureţe de toate necurăţiile şi să-L iubească cu toată fiinţa sa. [79]
Eugene scria în jurnalul său:
„Generaţia noastră a fost învăţată să nu creadă în nimic altceva decât în mintea omului şi în ideile izvorâte din această minte; de aceea conflictele epocii noastre sunt ‘ideologice’ şi de aceea Adevărul nu se află în ele. Căci Adevărul se află numai într-o comuniune vie cu Adevărul viu, Hristos; în afara Lui nu există viaţă, nu există Adevăr.”
Multe influenţe l-au adus pe Eugene la poarta Adevărului: Bach cu muzica lui creştină înălţătoare, Guénon cu importanţa pe care o dădea tradiţiilor străvechi şi critica modernismului. Însă numai ortodoxia – fiind plinătatea creştinismului – ea singură l-a adus la cunoaşterea întreagă a Adevărului, a chipului nestrâmbat al lui Iisus Hristos. Până atunci nimic nu-l mulţumise; dar când a cunoscut prima oară ortodoxia în chip nemijlocit, inima sa a spus de îndată: „Aici mă simt acasă”, chiar dacă mintea a mai avut nevoie de timp până să răspundă.
Spre sfârşitul vieţii, Eugene punea următoarea întrebare:
„Există oare vreun organ anume care să primească revelaţia de la Dumnezeu? Da, într-un anume sens, există un asemenea organ, deşi de obicei noi îl ţinem închis şi nu-l lăsăm să se deschidă: Dumnezeu se descoperă numai inimii celei iubitoare….
Nu este vorba mai înainte de toate de minunile prin care Dumnezeu se descoperă oamenilor, ci este ceva despre Dumnezeu care se descoperă inimii gata pregătite pentru aceasta. Aceasta se înţelege prin ‘inimă înflăcărată’”. [80]
LA unii oameni, convertirea era legată de o clipă cumplită a vieţii lor, însă cu Eugene nu s-a întâmplat aşa. Convertirea sa a fost mai mult o trezire treptată a ceea ce Dumnezeu sădise deja în inima lui. După mai mulţi ani, răspunzând unei persoane care avea frământări spirituale şi îl interesau lucrările lui René Guénon, Eugene îi scria :
„Acum sunt recunoscător că apropierea mea de ortodoxie s-a făcut în câţiva ani şi că nu s-a petrecut dintr-o pornire emoţională – aceasta a fost iarăşi influenţa lui Guénon, şi asta m-a ajutat să pătrund mai adânc în ortodoxie fără suişurile şi coborâşurile unor convertiţi, care nu sunt prea bine pregătiţi pentru ceva atât de profund ca ortodoxia.”
Chiar şi în drumul domol şi fără greutăţi al convertirii sale, Eugene a atins o măsură necunoscută de Guénon. Potrivit unui biograf, „Guénon nu putea fi convins să accepte că cea mai înaltă formă a cunoaşterii era cea obţinută din unirea minţii cu sentimentele, din unirea minţii cu dragostea. Aşa stând lucrurile… el a stăruit să-şi urmeze calea singuratică a intuiţiei intelectului pur.” [81] Această înclinaţie l-a făcut în cele din urmă pe Guénon să intre într-un ordin contemplativ sufist, însă „convertirea” sa nu se putea asemăna cu trăirea lui Eugene. „Contrar sensului obişnuit al cuvântului ‘convertire’,” scria Guénon, „acesta nu înseamnă superioritatea unei religii făţă de alta, ci pur şi simplu pricini de folos spiritual, ceea ce înseamnă cu totul altceva decât vreo preferinţă individuală.” [82]
Ce i-a îngăduit lui Eugene să dobândească ceea ce nu au putut intelectuali cu mare putere de pătrundere ca Guénon şi Schuon? Un prieten care îl cunoştea de mulţi ani a dat acest răspuns: „Era foarte inteligent – un asemenea geniu cum puţini oameni pot înţelege. În acelaşi timp însă, era un om foarte simplu, nu era deloc complicat, semăna cu părinţii săi. Vedea lucrurile întocmai aşa cum erau cu adevărat. Era un om cu picioarele pe pământ, cald şi cinstit.”
Urmărind convertirea sa treptată, această latură a lui Eugene nu a ieşit la iveală decât după câţiva ani, când a fost descoperită şi pusă întru lucrare de către creştinii săi. Întorcându-se la creştinism, a rămas acelaşi om tăcut, cugetător. Dar mai rămăseseră în el aşezăminte de amărăciune şi apărare rafinată pe care şi le construise în lume. Încă îl mai preocupa negura marii îndoieli existenţiale a lui lvan Karamazov; se afla, după cum ne spune şi Fericitul Augustin când vorbea despre convertirea lui „în acea fază îndoielnică a credinţei”. Totuşi, acum Eugene putuse să vadă strălucirea căminului său, lumină de bucurie şi nădejde la capătul unui tunel întunecos, şi nu a putut face altceva decât să-l urmeze până la capăt. Era ca şi cum ar fi auzit Glasul pe care îl auzise Augustin atunci când şi-a dat seama cât de departe era de Dumnezeu: „Eu sunt hrana celor maturi; creşte şi te vei putea hrăni şi tu din Mine.”
Trebuia să urmeze şi multă suferinţă, dar acum, întrucât începuse deja să experimenteze „noua idee” a Adevărului ca Persoană, ca o realitate vie, suferinţa aceea avea şi un înţeles. Suferinţa lumii, scria Eugene, „are un ‘sens’, dar nici într-un caz ea nu poate fi experimentată prin cuvinte; ‘sensul’ ei trebuie trăit şi nu vorbit despre el”.
Devenit creştin, Eugene continua să nesocotească lumea modernă şi nu aştepta nimic de la ea; nu dorea decât să scape. Mai pe scurt, se simţea înstrăinat de creştinismul în care fusese crescut, căci în timp ce acel creştinism se afla în mediul său în lume, creştinismul lui era cu totul în lumea cealaltă. Aflase până la urmă menirea existenţei omului: omul este sortit lumii celeilalte.
Credinţa lui Eugene era una ascetică. Dorea un creştinism care să pună accentul nu pe bunătăţile şi răsplătirea pământească, ci mai degrabă pe o mântuire cerească, printr-o puternică suferinţă pe pământ. Nimic nu vibrase în sufletul lui, care suferise atât de mult. Numai un Dumnezeu Care-şi lăsa copiii să se desăvârşească prin suferinţă şi Care, El Însuşi se dăduse pe sine ca pildă, venind la o viaţă de suferinţă – numai un asemenea Dumnezeu era în stare să tragă această lume bolnavă către Dânsul şi merită să fie slăvit de către cele mai înalte însuşiri duhovniceşti ale omului.
Înainte, Eugene negase existenţa unui Dumnezeu care Se bucura „să-i chinuiască pe oameni”. Acum el îşi confirma credinţa în Cel Care, în timp ce îngăduia suferinţa în lume, luase asupra Lui o suferinţă cu mult mai mare decât a zidirii Sale. Adresându-se din nou celui ce se îndoia în persoana lui Ivan Karamazov, el scria:
„Şi omul-Dumnezeu, Cel Unul Care dintre toţi a suferit ca un Nevinovat în întregime – tu cauţi o ‘explicaţie’ de la El? Explicaţia Lui este viaţa Lui – priveşte-o…. Ne merităm cu toţii suferinţele sau cel puţin ar trebui să le privim cu bucurie, ca un prilej ce ni se dă pentru a trăi mai profund, de a pune întru lucrare iubirea de aproapele nostru şi de Dumnezeu. Dar Iisus Hristos nu a meritat să sufere. Nu avea nici o pricină, căci El era fără de păcat şi El nici nu avea nimic de învăţat şi nici de câştigat din suferinţă. Fapta Lui a fost de bună voie, aşa cum noi nici nu ne putem închipui şi El a suferit cum noi nu ne putem închipui pe cineva să sufere, căci El nu fugea după milă ori suferinţă de la oameni. El nu Şi-a oferit nici o mângâiere înşelătoare, nici o scăpare uşoară, cum facem noi în fiecare zi. Numai El a fost Cel Care a trăit în întregime toată durerea şi suferinţa pe care o poate răbda omul.
El ştie şi ce se întâmplă cu noi…. Noi ştim că viaţa înseamnă suferinţă şi ştim că Dumnezeu ne iubeşte şi pentru această dragoste a suferit chiar mai mult decât cel mai mare sfânt; noi ştim asta, şi totuşi ne ‘îndoim’, şi punem întrebări mărunte despre ‘sensul’ vieţii. O, omule ticălos! Primeşte viaţa aşa cum este şi suferă şi mai mult şi roagă-te lui Dumnezeu – nu te ruga pentru nici un lucru, pentru nici o pricină, ci numai dă-I Lui, rugăciunile şi lacrimile tale din inimă. El ştie ‘de ce’. El le ştie pe toate.” [83]
ÎNTR-O seară, plimbându-se singur pe o stradă din San Francisco, s-a trezit deodată în acelaşi loc în care simţise odinioară acea putere drăcească, din poeziile lui Nietzsche, care vorbeau în lăuntrul său, şi cunoscuse în clipa aceea înfricoşările iadului. Ca şi atunci, soarele apunea în zare; dar de data aceasta, Eugene se gândea cum trăia el apusul creştinătăţii şi îşi amintea cum şi el Îl răstignise pe Hristos cu păcatele sale. Se minuna cum Dumnezeu Şi-a arătat milostivirea şi cum S-a descoperit unui păcătos ca el. Cu cât se simţea mai mic şi mai neînsemnat cu atât era mai înnobilat şi mai înălţat de măreţia şi frumuseţea lui Dumnezeu.
Când Eugene se oprise în acest loc, odinioară, auzise glasul satanic al profetului Nietzsche, care, ca răspuns la suferinţa şi singurătatea din lume, îşi ridicase pumnul la Dumnezeu. De data aceasta, Eugene a auzit alt glas, acela al profetului rus Dostoievski, care, ca răspuns la aceeaşi suferinţă, propovăduia închinăciunea până la pământ cu pocăinţă, mulţumire şi evlavie înaintea Ziditorului, conştientizând că propriilor sale păcate au sporit suferinţele lumii. Străduindu-se să scape de îndoielile lui Ivan, Eugene a urmat pilda unui alt frate Karamazov – Alioşa. Pe strada întunericată din San Francisco, Eugene a plâns de bucurie şi pocăinţă, închinându-se înaintea Domnului nostru Iisus Hristos.
Sfârşitul primei părţi
14
Nu-mi pot ridica ochii până la tine
capul plecat nu mi-l pot înălţa
şi nici să grăiesc cuvintele ce ar trebui
spuse.
Însă când vântul toamnei răscoleşte
frunzele moarte, şi trebuie să ne despărţim,
vom ţine în inimă vreun înţeles:
tăcut, căci amândoi am crezut
în El, Care, din dragoste a adus
din nimic şi din tăcere,
lumea pe care a zămislit-o. [84]
FIINDCĂ ortodoxia rusească era foarte departe de experienţa părinţilor lui Eugene, nici acestuia nu i-a fost uşor să le spună despre noile sale procupări. În mintea tatălui său, ortodoxia era una şi aceeaşi cu Biserica Romano-Catolică şi aşa cum era de aşteptat din partea lui, discuţia în legătură cu acest subiect a fost foarte deschisă şi plăcută. În februarie 1959, îi scria următoarea scrisoare fiului său: „Ţi-am urmărit de multă vreme aplecarea către religia catolică, şi n-am nimic de spus împotriva ei.”
Pe de altă parte, mama lui Eugene, temându-se de ameninţarea războiului rece, identifica ortodoxia rusă cu comunismul, şi la început nu a vrut ca Eugene să aibă vreo legătură cu aceasta. Frank, ca fiu al unui tată socialist, a înţeles deosebirea dintre cele două şi a încercat să lămurească greşeala. În aceiaşi scrisoare, Frank scria:
„Mamei îi este foarte frică de Rusia şi de tot ce este rusesc. În capul ei este un mare amestec între faptele guvernărilor trecute şi prezente ale Rusiei şi doleanţele poporului ei. Pentru că tu ţi-ai arătat interesul pentru catolicism, mai ales pentru ortodoxia rusă, ea le-a încurcat şi cu altele. Fiind crescut într-un mediu socialist şi sub influenţa lui Karl Marx, care este şi creatorul mişcării comuniste actuale (aşa mi se pare) şi ştiind că în crezul lui Marx, cel mai important punct este că nici o religie nu are o bază sănătoasă sau vreun temei de a exista, ştiu că Biserica Catolică Rusă şi mişcarea comunistă trebuie să fie duşmani de moarte. Pentru aceasta, niciodată n-am făcut vreo legătură între interesul tău pentru acea Biserică şi mişcarea comunistă. Nu ştiu de unde i-a venit mamei tale ideea că cele două ar avea vreo legătură – decât poate fiindcă amândouă sunt în Rusia.
…Deci, când vei mai primi astfel de veşti pesimiste din partea mamei tale, ţine minte că sunt de partea TA. Nu te lăsa descurajat de lucrurile astea. Sunt doar nişte abateri ale unui curent mai mare.
Al tău pentru totdeauna, tata”
Mişcătoarele cuvinte ale lui Frank s-au dovedit a fi adevărate. Eugene a reuşit să treacă peste suspiciunile mamei sale în legătură cu ortodoxia rusă şi deşi urmau să apară multe alte „abateri” de acest fel, până la urmă „valul cel mare” a biruit.
ÎN TIMPUL zilelor de Crăciun din 1959, Eugene a plecat să-şi viziteze părinţii în noua lor casă din orăşelul maritim Carmel, unde se retrăseseră de doi ani. Când era acolo, a invitat-o şi pe Alison să vină şi să stea trei zile.
Eugene păstrase legătura cu Alison în timpul primilor ani din San Francisco, însă scrisorile pe care acesta i le scrisese erau atât de pesimiste, încât le-a ars pe toate. Când socotea că-l pierduse cu adevărat, a fost nespus de bucuroasă să afle că încetase „să izbească cu piciorul în ţepuşă” [85] şi că se întorsese la Hristos. Fiind de-acum creştin, îi spunea că se ruga pentru ea în fiecare zi; dar în ulima vreme, ea îi spusese să aibă mai multă încredere în ea. Pe 17 august, ea i-a scris următoarele: „M-ai întrebat odată dacă pari distant, şi ţi-am răspuns că, da…. De ce nu vorbeşti niciodată despre tine?… Poate că răceala pe care o simţi faţă de oameni, se referă şi la mine?… Şi eu mă rog pentru tine în fiecare zi. Îţi sunt recunoscătoare pentru rugăciuni. Să nu spui că nu au putere. Simt că suferi, dar nu-mi spui.”
Alison a sosit în orăşelul Carmel pe 27 decembrie. Vizita ei de neuitat a fost umbrită doar de relaţia încordată pe care a avut-o cu Esther. Alison nu suporta să vadă presiunile pe care le făcea mama lui, ca Eugene să devină ceea ce voia ea, adică „un om de succes” în lume. „De ce nu poţi fi şi tu ca fratele tău Franklin? El are deja benzinăria lui”, o auzea Alison pe Esther. La acestea, Eugene răspundea simplu: „El are mai multe probleme decât mine.”
Carmelul, cu coastele sale stâncoase şi abrupte şi pădurile verzi prin care sufla vântul mării, era un loc minunat pentru plimbări lungi şi meditative, care îi plăceau atât de mult lui Eugene. Împreună cu Alison petrecea multă vreme, plimbându-se de-a lungul plajei. „Îi plăcea mult coasta Carmelului”, îşi aminteşte Alison, „însă nu suporta felul de viaţă de acolo”. Carmelul fusese centrul unei mişcări avangardiste „beat”, unde se aflau cei deopotrivă cu Jack Kerouac şi Gary Snyder, dar în ultima vreme fusese acaparat de „noii îmbogăţiţi”, cu şirurile lor de magazine şi restaurante moderne. Într-o seară, s-au întors ca de obicei dintr-o lungă plimbare de iarnă. S-au aşezat în salonul bine încălzit al familiei Rose. Eugene, cu un aer meditativ, a pus la fonograf Ich Habe Genug. Mama lui, suspicioasă că s-ar putea întâmpla cine ştie ce în cameră, i-a pândit pe geam; a văzut însă numai doi tineri care stăteau nemişcaţi, privind ţintă la podea şi ascultând o muzică cu un subiect despre moarte. Când s-a sfârşit cantata, Alison s-a ridicat, a închis fonograful, fără să scoată vreun cuvânt, ştiind că lui Eugene nu-i place să i se vorbească în astfel de momente. A plecat în camera ei, lăsându-l singur cu vuietul valurilor care se spărgeau de coasta carmeleză şi cu amintirea vie adusă de Bach, a unei alte lumi, care-i răsuna în urechi.
Eugene îi vorbea foarte puţin lui Alison despre trecutul său. Mai târziu şi-a dat seama că el nu a pomenit nici măcar o dată de vreun prieten comun de la Pomona. Eugene intra acum într-o nouă viaţă, iar cea de dinainte se risipea treptat. I s-au lămurit multe lucruri. I-a mărturisit lui Alison că fiind fără Dumnezeu, obişnuia să bea atât de mult. Acum, găsindu-şi credinţa în El, nu mai avea nevoie de acele stări de intoxicare.
I-a povestit despre Biserica Ortodoxă şi despre schimbarea care se petrecuse în el. Odată chiar a spus: „Ortodoxia este mai bună decât Bach!” A rugat-o să meargă cu el duminică la o liturghie ortodoxă. Ea a fost de accord, dar a spus că voia să meargă şi la o slujbă anglicană, ca să se poată împărtăşi. Duminica aceea au petrecut-o mai mult în biserică. Au participat mai întâi la slujba anglicană, după care, Eugene i-a spus lui Alison, „N-a fost aşa de rău.” Apoi au participat la liturghia ortodoxă în Biserica rusă Sf. Serafim situată cam la 8 km de casa familiei Rose în zona litoralului, la Monterey. Într-adevăr, Alison a fost foarte impresionată de frumuseţea slujbei, totuşi era o problemă: în Biserica Ortodoxă nu există bănci, şi începuseră să o doară foarte tare picioarele stând alături de Eugene. Cu o mişcare uşoară a capului a încercat să se uite către nişte bănci aşezate lângă perete. Ca şi cum i-ar fi ghicit gândul, Eugene i-a şoptit foarte serios: „Acelea sunt pentru bătrâni şi infirmi!”
A trebuit să rămână în picioare. După slujbă, ca s-o mai împace, a invitat-o să ia prânzul în oraş. În general, ea şi-l aminteşte că era „foarte atent” cu ea.
Alison a văzut că în Biserica Ortodoxă toată lumea îşi făcea cruce de la dreapta la stânga, invers decât catolicii şi anglicanii.
– De ce-ţi faci cruce invers? îl întrebă ea pe Eugene. – Dar tu de ce? îi întoarse el întrebarea cu un zâmbet.
Văzând că Eugene se apropiase de Biserica Ortodoxă, Alison l-a întrebat de ce nu intră în rândul ei. „Lua decizii foarte greu”, spunea Alison. Îşi dădea seama că trecerea lui la ortodoxie va schimba, sau cel puţin aşa trebuia, să schimbe totul în viaţa lui şi de aceea nu dorea să ia lucrurile prea uşor. În plus, el era deocamdată străin într-o biserică plină de imigranţi, din care majoritatea ştiau foarte puţină engleză. Însă Alison a stăruit: „Nu poţi doar să te duci la biserică, fără să faci nimic pentru ea. Trebuie să te botezi sau să faci vreo mărturisire de credinţă ca membru al ei, ca să poţi lua Sfintele Taine.
După 6 luni, în vara anului 1960, Eugene i-a făcut o vizită lui Alison în Long Beach, unde ea închiriase o locuinţă ieftină de la un imigrant ungur infirm şi fiica sa. Deja ea a văzut o schimbare la el. Era mult mai hotărât, socotea că era ortodox şi era conştient că era doar o chestiune de timp ca să poată deveni pe deplin ortodox. Totuşi, era încă nesigur de viitorul lui: „spunea că s-ar putea să se facă preot, cândva în viitor. Spunea că îşi dorea mult o soţie şi copii, dar nu putea face faţă problemelor pe care le implica o familie: bani, servici, maşină, etc. Nu credea că ar fi putut sta la un servici 8 ore pe zi. Detesta lumea universitară, căci simţea că oamenii aceia trăiesc într-o mică lume a lor, ruptă de realitate. Îşi cunoştea limitele. Ştia că nu e făcut pentru lume, însă pentru ce anume era făcut, nu ştia.”
Eugene i-a spus toate acestea lui Alison, ca să-i explice de ce nu se putea căsători cu ea. „I-am spus că-mi voi lua un servici din care să ne întreţinem amândoi, însă mi-a răspuns că nu poate fi de acord cu aşa ceva; n-ar fi fost demn din partea lui.”
După ani de zile, amintindu-şi de vizita lui Eugene la Long Beach, şi-a dat seama că a fost făcută cu un scop anume: „Ştia că nu se putea căsători cu mine, însă ţinea la mine. Aşa că venise să-şi ia rămas bun.” Alison crede că el ştia chiar de atunci că o vedea pentru ultima oară. Era foarte trist, mai ales la despărţire. Şi într-adevăr, deşi i-a mai scris, nu a mai văzut-o niciodată în această lume.
15
În lumea academică modernă, nu poţi iubi nimic cu
profunzime şi cu adevărat, căci nu se socoteşte dovadă
obiectivă. Principiul este următorul: mai întâi UCIZI
subiectul şi apoi îl analizezi. Trebuie să-i scoţi sufletul
înainte de a-l studia „obiectiv”, ca să stabileşti ce este.
Odată lucrul terminat, nu poţi să-l aduci din nou la
viaţă. Ai primit cunoaşterea lui, da, dar acesta zace
fără suflare şi tăiat în bucăţi în faţa ta. [86]
– Eugene Rose
DEVENIT creştin, Eugene a scăpat de transevaluarea valorilor falselor culturi, devenind foarte conservator. Din afară părea că rămăsese acelaşi tânăr distins şi nobil; cel mai adesea era văzut purtând un sacou reiat, cravată şi când pornea în lungile sale plimbări, era nedespărţit de umbrela sa neagră.
În perioada în care se pregătea să-şi dea masteratul la Universitatea Berkeley, Eugene s-a întreţinut ţinând nişte cursuri la Departamentul de limbi orientale. Unul dintre studenţi, îşi aminteşte : „‘Domnul Rose’, aşa cum îi spuneam toţi, era foarte rezervat – sau poate pur şi simplu nu-i prea suporta pe nătărăi, sau era prea timid – era o persoană foarte importantă pentru mine; şi în afară de biblioteca extrem orientală, arareori s-au întâlnit drumurile noastre…. În ceea ce-l priveşte, un lucru m-a impresionat dintotdeauna: în felul său tăcut, părea întotdeauna că vrea să ne spună ceva de mare importanţă şi mereu mi-a părut rău că nu am fost destul de norocos ca să-l aud spunându-l.”
Nu sunt semne din care să reiasă că Eugene vedea vreo contradicţie între implicarea sa în Biserica Ortodoxă Rusă şi studiile sale de limbă şi filosofie chineză. Nu şi-a pierdut niciodată aprecierea pentru cultura chineză şi într-o bună zi şi-a pus chiar întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă această cultură rafinată, cu multe valori „creştine” nu ar fi îmbrăţişat budismul hindus ci creştinismul ortodox. Era convins că dacă Lao Tze l-ar fi cunoscut pe Hristos, l-ar fi urmat, căci ar fi văzut în El, Calea Tao către Ceruri. „În anii în care mă bătea gândul să-mi dau doctoratul în limba chineză, singura temă pe care aş fi ales-o, ar fi fost comparaţia între un împărat bizantin şi unul chinez. Între ei există multe asemănări. Atât în societatea bizantină cât şi în cea chineză, împăratul trebuia să fie apărătorul ortodoxiei.”
În timp ce Eugene preda şi studia la Universitatea Berkeley, Gi-ming Shien se întorsese la San Francisco unde a rămas câţiva ani, însă tot ca profesor particular. În toţi aceşti ani, Eugene a fost într-o neîncetată legătură cu el, ajutându-l la traducerea lucrărilor în engleză.
Deşi afirmase că Gi-ming rămăsese „singura sa legătură reală cu tradiţia chineză”, la Universitatea Berkeley, Eugene a fost influenţat de un strălucit filolog chinez, rus de origine: Profesorul Peter Alexeievici Boodberg.
Născut în 1903 la Vladivostok, Boodberg a fost cadet într-o şcoală militară din St. Petersburg, în timpul primului război mondial. Datorită grozăviilor războiului, în 1915, şcoala s-a închis, iar Peter împreună cu fratele său a fost trimis pentru siguranţă în oraşul Harbin din Manciuria. Tatăl său, înrolat în armata ţarului, a rămas să lupte
împotriva bolşevicilor. În Manciuria, Peter a început să înveţe chineza, studiu pe care l-a continuat şi la Universitatea din Vladivostok iar mai târziu la Universitatea californiană Berkeley, după ce în 1920 imigrase în Statele Unite.
Apropiindu-se de ortodoxia rusă, Eugene a început să-l aprecieze pe profesorul Boodberg cu mult mai mult decât înainte, nu numai pentru că acesta era rus, ci şi pentru că era un adevărat gentleman care reprezenta valorile lumii vechi, tradiţionale. Descendent al unei vechi ramuri nobiliare estoniene, Boodberg purta titlul de baron. Din spusele studentului şi colegului Edward Schafer, aflăm că „ceea ce a dăinuit din moştenirea cavalerismului lui Boodberg era un adânc înrădăcinat simţ al onoarei, politeţii şi loialităţii care a pus o amprentă de neşters pe toată cariera sa de om de ştiinţă şi de fiinţă umană.” [87]
Ca şi Eugene, lui Boodberg nu-i plăceau „realizările” modernismului. Schafer notează: „Boodberg deplângea viaţa universitară computerizată şi uneori, în chip ironic, semna scrisorile către birourile administrative cu ‘numărul său de angajat’. Detesta cartelele IBM şi nu suporta să completeze chestionare. Socotea toate aceste lucruri ca fiind dezumanizante. A refuzat până şi indexarea şi glosarizarea: trebuia să cunoşti foarte bine clasicii şi alte contribuţii aduse literaturii şi istoriei ca să te poţi lepăda de un asemenea sprijin. Un om învăţat avea nevoie doar de o minte bună, cărţi bune şi de conversaţie aleasă.”
Deşi Boodberg ţinea cursuri de „Civilizaţie chineză” şi despre „Mari opere ale Extremului Orient”, Eugene nu-l privea ca un transmiţător viu al filosofiei chineze, ci mai degrabă ca unul care înţelege limba. Ca filolog, Boodberg era pur şi simplu extraordinar. Pe lângă faptul că era bun cunoscător al dezvoltării istorice a câtorva limbi extrem orientale – inclusiv mongola şi chineza manciuriană – era specializat şi în străvechile limbi ale Asiei centrale şi Orientului Apropiat. Cu mintea sa enciclopedică, a fost susţinător al „sinologiei globale”: studiul „relaţiilor lingvistice, istorice şi culturale dintre China antică şi medievală şi vecinii ei din stepă şi prin ei şi cu ‘vestul îndepărtat’ euro-asiatic”.
Potrivit mărturiei lui Edward Schafer, în cercetarea istoriei timpurii a limbii şi a textelor chinezeşti, Boodberg „a devenit un specialist fără egal şi nerecunoscut – în afară de Universitatea Berkeley…. Studenţii săi erau mult peste nivelul obişnuit al acelora instruiţi de alţi sinologi.”
Câtă vreme a studiat cu Boodberg, Eugene a făcut un studiu complet al limbii chineze în cartea Tao Teh Ching. A scris un eseu intitulat „‘Goliciunea’ şi ‘plinătatea’ în opera lui Lao Tze”, ca o parte a cerinţei pentru obţinerea titlului de master. Profesorul care i-a citit lucrarea a văzut de îndată cât de aproape l-a urmat Eugene pe Boodberg în analiza lingvistică. Pentru partea de filosofie a eseului, Eugene i-a cerut ajutorul lui Gi-ming Shien, folosindu-se de notiţele pe care le-a luat în timpul cursurilor de la Academie.
În capitolul introductiv, Eugene arată că a făcut o abordare „‘filologico-filosofică’, o cercetare alternativă a cuvintelor şi ideilor”. Lao Tze, spunea el, „nu este preocupat de idei abstracte, ci mai degrabă de aşa numitele idei poetice: idei puternic încărcate de asociaţii dinamice”. Deşi lucrarea lui Eugene a avut un scop restrâns, a scos la iveală aceste idei poetice din obscuritatea netrebuincioasă caracteristică multor traduceri şi interpretări ale cărţii Tao Teh Ching. El scria: „Studiul nostru asupra limbajului cărţii – întotdeauna potrivit ideilor cuprinse în ea – va servi, nădăjduim, ca un antidot parţial împotriva deselor abordări superficiale, chiar nesăbuite asupra lui Lao Tze – ‘misticul’ şi izvorâtorul ‘înţelepciunii esoterice’ care a marcat multe opere populare despre el. Ideile lui Lao Tze sunt adesea vagi şi paradoxale, iar nu fantastice şi contradictorii cum părea uneori să se creadă.” Interpretarea pe care a făcut-o Eugene cărţii Tao Teh Ching, nu numai că a adus mai multă claritate şi accesibilitate, dar a adus la suprafaţă şi multe aspecte profunde şi subtile. [88]
CU cât Boodberg şi Eugene s-au cunoscut mai bine, au început să discute şi despre alte lucruri decât cele legate de facultate. Ca şi Eugene, Boodberg avusese şi el o dragoste arzătoare pentru Adevăr şi petrecuse multe nopţi plimbându-se pe malul oceanului, sub bolta înstelată, cugetând asupra marilor probleme ale existenţei. Totuşi, după cum i-a mărturisit lui Eugene, grijile zilnice ale căsniciei şi vieţii de familie au pus capăt acestor frământări.
Deşi primise educaţie de creştin ortodox rus, când l-a cunoscut Eugene, încetase să mai meargă la biserică. Profesorul Cyril Birch, colegul lui Boodberg, îl considera un agnostic, însă aceasta se datora probabil faptului că Boodberg, ca majoritatea profesorilor din facultate, socotea primejdios pentru poziţia sa, sau cel puţin „neprofesional” să-şi arate înclinaţiile sau convingerile religioase în cadrul cursurilor de la facultate. Eugene era convins că în felul său, Boodberg îl iubea pe Dumnezeu. Aşa cum arăta şi profesorul Birch, Boodberg era rus „până în măduva oaselor” şi asta poate i-a stârnit lui Eugene interesul pentru valorile spirituale ruseşti”. Se ştia că el făcuse semnul ortodox al crucii asupra studenţilor care s-au înrolat voluntari în războiul împotriva comuniştilor, cum făcuse tatăl său.
Este posibul ca Eugene – cu interesul său pentru „cele ruseşti” şi cu aplecarea către filosofie, să-i fi adus aminte lui Boodberg de tinereţea sa. Totuşi, o întâmplare a scos la iveală nepotrivirea lor cu privire la „valorile spirituale ruseşti”. Odată, au pornit o discuţie foarte aprinsă asupra a doi mari romancieri ruşi: Tolstoi şi Dostoievski. Boodberg susţinea cu tărie că Tolstoi este de departe cel mai bun, însă Eugene îi replica că Dostoievski era mai profund. Boodberg era atât de neclintit în părerile sale, că Eugene a început să se întrebe dacă nu cumva îi scăpase o adâncime mai profundă a operelor lui Tolstoi. L-a întrebat pe Boodberg „Ce carte arată cel mai bine adâncimea lui Tolstoi?” Război şi pace, a răspuns Boodberg. Vrând să afle cine are totuşi dreptate, Eugene s-a dus acasă şi s-a apucat să citească romanul. Înflăcăratul căutător de adevăr, Eugene, a citit din nou Război şi pace. După câteva zile, Boodberg aude un ciocănit la uşă. Era Eugene cu romanul în mână. „V-aţi înşelat. Dostoievski este mult mai profund.”
Ocupându-se mai îndeaproape de Eugene, Boodberg a văzut cu câtă uşurinţă înţelegea subtilităţile interpretărilor lingvistice, şi cu câtă repeziciune învăţa limbile clasice şi moderne. Acest dar al său, dimpreună cu înclinaţia spre filosofie, l-a făcut pe Eugene studentul său preferat. Speranţele lui sau cel puţin cele ale soţiei sale au mers mai departe, căci aveau o fiică ajunsă la vârsta căsătoriei, cu care voiau să-i facă cunoştinţă lui Eugene, care a fost invitat în casa lor la cină. După o discuţie vie cu Profesorul Boodberg, a fost invitat în salon, unde fiica lor a cântat la pian muzică clasică.
Au existat însă câteva pricini care au stat în calea dorinţelor familiei Boodberg. Una dintre acestea a fost desluşită de doamna Boodberg, care l-a sfătuit astfel: „Nu te mai amesteca cu ruşii aceia!” Fiind ea însăşi rusoaică, a început să vadă că interesul lui Eugene pentru creştinismul ortodox începea să pună în umbră toate celelalte preocupări ale sale. Era limpede că Eugene era cu mult mai aprins pentru ortodoxie decât pentru domnişoara Boodberg.
Însă pricina cea mai importantă pentru care Eugene nu l-a putut urma pe Profesorul Boodberg, a fost marea dezamăgire pe care a simţit-o faţă de lumea universitară modernă. Deşi preda ca profesor netitular la secţia de chineză, Eugene a văzut înaintea lui perspectiva unei alese cariere universitare; însă el se îndoia sincer că va putea merge pe drumul acesta. Multe dintre lucrurile care se petreceau în lumea universitară modernă, nu veneau din dragostea de adevăr, ci din feluritele curente academice moderne. Intrarea lui în ortodoxie, făcuse ca Adevărul cel veşnic să aibă înţeles pentru el; şi cu cât Îl desluşea mai mult cu atât lipsa tulburătoare a Lui din lumea academică era de nesuportat. La un an după absolvire, scria cu asprimea venită din experienţa amară, următoarele cuvinte critice:
„Tineretul care – până când este „reeducat” de lumea academică – este însetat de adevăr, i se predă în loc de adevăr o ‘istorie a ideilor’, sau interesul lor este abătut către studiile ‘comparative’, astfel că, relativismul şi scepticismul lor atotcuprinzător din aceste studii ajunge pentru a ucide în ei întreaga lor sete firească pentru adevăr.
„Lumea academică – şi îmi este greu să spun aceste cuvinte – a devenit astăzi, în mare măsură, o sursă de stricăciune. Este degradant să auzi sau să citeşti cuvintele oamenilor care nu cred în adevăr. Dar este şi mai degradant să primeşti în loc de adevăr pur şi simplu învăţătură şi erudiţie, care dacă este prezentată ca scop în sine, nu este altceva decât o imitare a adevărului pe care voiau ei să-l slujească, o faţadă în spatele căreia nu se află nici un fel de substanţă. Este mare stricăciune, în chip nefericit, numai să fii părtaş la singura virtute rămasă lumii academicienilor, integritatea celor mai străluciţi reprezentanţi ai ei – dacă această integritate nu slujeşte adevărului, ci unei învăţături sceptice, ademenind astfel oamenii cu mult mai puternic către subiectivismul şi necredinţa ascunsă în aceasta. Este mare stricăciune simplul fapt că trăieşti şi lucrezi într-o atmosferă străbătută în întregime de o concepţie falsă a adevărului, în timp ce Adevărul Creştin este socotit fără importanţă faţă de preocupările academice, astfel că cei care mai cred în acest Adevăr, pot numai uneori să-şi facă glasurile auzite deasupra scepticismului promovat de lumea academică. Răul, de bună seamă, se află înainte de toate în sistemul însuşi, care este întemeiat pe neadevăr, şi numai întâmplător în mulţi profesori, în care acest sistem le îngăduie şi îi încurajează să-l propovăduiască.” [89]
Chiar şi profesorul Boodberg se făcuse părtaş la unele dintre aceste critici, însă într-o măsură mult mai mică. În ultima parte a vieţii, devenise pesimist în ceea ce priveşte viitorul lingvisticii chineze. Speranţele sale pentru revoluţionarea acestui domeniu şi ridicarea nivelului ştiinţific al acestuia, au fost umbrite de realităţile lumii universitare. Munca în domeniul său era o marionetă a oportunismului. Fiecare domeniu de cercetare era supus şi zdruncinat de un nou curent, prin care universitarii îşi câştigau un nume şi faimă. Cu mintea sa înclinată atât către filosofie cât şi către filologie, Boodberg nu a putut răbda asemenea josnicie. „Până la urmă”, povesteşte Schafer „s-a retras încetul cu încetul din lumea universitară, din pricina neîncrederii, a perfecţionismului său şi a amărăciunii sale.” [90] Şi-a continuat totuşi activitatea în cadrul academic modern până la sfârşitul vieţii; iar Eugene a fost martor al dezamăgirilor şi goliciunii prin care a trecut, după o viaţă întreagă pusă în slujba unei lumi care nu mai avea loc pentru idealurile sale.
16
Îndestulându-ne de dorinţa de a agonisi Slava
nepieritoare, să ne curăţim ochii minţii de necurăţiile
pământeşti.
– Sf. Grigorie Palama
CINEVA care-l cunoscuse bine pe Eugene în anii aceia, scria: „Chiar de la început, s-a aprins în el o veneraţie adâncă pentru Maica Domnului, şi chiar înainte de a folosi Rugăciunea lui Iisus, obişnuia să spună Rugăciunea ‘Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi’. Eugene începuse să înveţe limba rusă fără profesor, lucru destul de uşor, datorită pregătirii lingvistice şi darului pe care-l avea pentru limbi. Într-un fel, îi venea mai greu să meargă la slujbele de la Catedrala Ortodoxă Rusă. Temându-se ca mersul la biserică să nu devină o rutină, trebuia să se silească să participe la slujbe. Duminica dimineaţă, îşi umplea toată fiinţa cu Misa în si minor a lui Bach, în apartamentul său, şi apoi, sunându-i încă în urechi, mergea repede la liturghia ortodoxă. Astfel îşi păstra vie flacăra de la început, dorinţa de a-şi putea imprima în el ceea ce văzuse el în tradiţiile ortodoxe: slăvirea, învăţăturile duhovniceşti – deschideau calea nemijlocită către Dumnezeu. Puţini pot vedea, aşa cum a putut el, să vadă ce este Biserica cu adevărat – raiul pe pământ. Dar şovăia să intre în acest rai, temându-se că obişnuindu-se cu el, să nu-l piardă. Influenţa lui Guénon şi măsurile esoterice ale religiilor extrem-orientale, i-au dat putinţa de a merge de-a dreptul la chipul ascetic, mistic al creştinismului ortodox, de a-i înţelege esenţa, şi de a se putea ridica deasupra aspectelor prozaice, lumeşti ale vieţii: meschinăria, politica, etc. El nu dorea să se implice în deşertăciune eccleziastică, să fie silit să privească Biserica ca pe o altă instituţie a lumii, să fie ca aceia care-şi îndeplinesc îndatoririle bisericeşti ca nişte funcţionari oarecare. Făcând aşa, simţea că strălucirea puterii mistice pe care o văzuse, „ar dispărea, topindu-se în lumina unei zile obişnuite”.
ÎN aceşti ani ai formării sale, muzica a fost pentru el o treaptă spre viaţa duhovnicească. Parafrazându-l pe Confucius, Eugene obişnuia să spună că „afli ce gândeşte omul, după muzica pe care o ascultă. Auzi muzica lor, şi poţi spune dacă sunt oameni stricaţi sau curaţi.” Deşi Eugene nu a socotit nici un compozitor clasic mai mare decât Bach, totuşi, preferatul său era Händel. În muzica lui este o demnitate măsurată, curgătoare, care îţi aduce o stare de linişte şi ordine lăuntrică. Această muzică găsea sprijin în sufletul lui Eugene, pe care Confucius o numea a „oamenilor curaţi”.
După părerea unui apropiat din acea vreme, „operele preferate ale lui Eugene erau cele timpurii, mai ales cele ale lui Monteverdi şi Händel. Operele lui Händel pe care le asculta Eugene erau mai puţin cunoscute şi se interpretau rareori. Îi plăceau Didona şi Enea de Purcell şi Orfeu de Glück. Mai avea înregistrări şi cu Indiile galante a lui Rameau. Îi plăceau toate operele lui Mozart, mai ales: Don Giovanni şi Flautul fermecat, deşi când a aflat că acesta avea implicaţii masonice, nu a mai ascultat muzica lui niciodată. Îi plăcea mult Fidelio de Beethoven, ca şi Boris Godunov al lui Musorgski. Dintre operele mai moderne prefera Turandot şi Tosca de Puccini. Îi plăcea foarte mult muzica de cameră barocă, cât şi lucrările de cameră ale lui Mozart şi Beethoven, mai ales frumoasele cvartete ale lui Beethoven.” Eugene avea talent la muzică; pe lângă lecţiile de pian pe care le luase la colegiu, mai învăţase să cânte şi la chitară clasică. Studiase istoria muzicii şi având o minte analitică, aplecată spre asemenea lucruri, a făcut şi cercetări asupra teoriei muzicii.
Îi plăcea mult şi poezia. Dintre poeţii englezi îi prefera cel mai mult pe barzii perioadei clasice, dintre care cel mai iubit era Alexander Pope. Dând chip poetic înaltelor cugetări filosofice, cu o măsură desăvârşită, Pope a fost contemporan şi perechea literară a compozitorului englez de origine germană, Händel.
Dintre romancierii secolului XX, singurul care părea să stârnească admiraţia lui Eugene, era scriitorul german Thomas Mann. Deşi nu-i dăduse răspunsuri reale la problemele lumii moderne, acesta era „foarte conştient de curentele gândirii moderne”. Pe Eugene îl preocupa curăţia cu care privea apariţia peliculei cinematografice şi felul în care cercetase formele moderne de spiritualitate. Dintre toate romanele lui Mann, cel mai mult îi plăcuse Muntele vrăjit, în care el a văzut o alegorie a bolii de care suferea civilizaţia apuseană; urma apoi Doctor Faust, povestea compozitorului modern care îşi vinde sufletul diavolului, pentru a compune o ultimă bucată muzicală.
Colegii săi de generaţie se dădeau în vânt după un alt scriitor german, Herman Hesse; dar se pare că acesta nu avea nici o influenţă asupra lui Eugene; el vedea că acesta nu era un căutător al Adevărului, ci al sentimentelor, impresiilor şi trăirilor.
Eugene a citit toate izvoarele creştin ortodoxe, pe cât i-a stat în putinţă, deşi pe vremea aceea nu fuseseră traduse prea multe în limba engleză. Până când a căpătat cursivitate în limba rusă, a citit puţin din filosofii ruşi ortodocşi: Kireevski, Komiakov şi Leontiev. El a citit mai întâi operele a doi filosofi ruşi foarte cunoscuţi şi traduşi în occident: Vladimir Soloviev şi Nicolai Berdiaev. Amândoi se abătuseră mult de la ortodoxie, deşi după spusele lui Eugene, Soloviev a devenit mai „realist şi mai serios în ultimii ani de viaţă”.
Una dintre ultimele scrieri ale lui Soloviev, „Scurtă relatare despre Antihrist”, lăsase o impresie profundă asupra lui Eugene, prin felul cum acesta îl zugrăvise pe Antihrist: ca un conducător chibzuit, plin de binefaceri, marele ajutător în toate greutăţile oamenilor, care uneşte toate Bisericile sub conducerea lui, făgăduindu-le lucrurile deşarte pe care şi le doresc cel mai mult. Unităţii înşelătoare a Bisericii „oficiale” sub conducerea lui Antihrist, Soloviev i-a opus adevărata unitate duhovnicească a creştinilor din catacombe din vremurile de pe urmă.
Eugene îl respecta pe Berdiaev pentru simţul pătrunzător cu care cerceta curentele sociale şi istorice, dar nu era deloc de acord cu părerea lui despre „New Age al Duhului Sfânt”, în care Biserica urma să sfinţească până şi comunismul. Martin Buber, filosoful evreu ale cărui lucrări le apreciase Eugene în facultate, nutrea aceleaşi speranţe pentru lumea aceasta, însă Eugene găsea că eroarea acestuia este „mai uşor de înţeles” decât cea a lui Berdiaev. Eugene explica acest lucru prin faptul că „Adevărul se descoperă în întregime numai creştinilor. Evreul revine mereu la Legea veche, vremea în care lumea era (sau părea că era) încă întreagă. Însă după venirea lui Hristos, sfârşitul acestei lumi este de neocolit. ‘Vremurile noi’ deschise de Hristos îşi vor găsi împlinirea numai în afara timpurilor.” [91]
Citind lucrările unor filosofi romano-catolici, Eugene i-a găsit „mai mult sau mai puţin de folos, şi în cele din urmă, mult prea departe de învăţătura ortodoxă”. Aceştia erau: Joseph Pieper, Étienne Gilson, P. Danielou, P. de Lubac şi de bună seamă, Max Picard. Eugene considera lucrarea Sfârşitul veacurilor a lui Pieper, bazată aproape în întregime pe izvoare occidentale, „în totală contradicţie cu tradiţia ortodoxă”. Totuşi, a avut o reacţie pro şi contra faţă de lucrările filosofului conservator romano-catolic Jacques Maritain. Citindu-i lucrarea Ştiinţă şi înţelepciune, a fost de acord cu autorul că ştiinţa trebuia să-şi aibă locul ei în ierarhia cunoaşterii, dar l-a supărat faptul că Maritain aprecia prea mult dezvoltarea ştiinţifică modernă şi dorinţa lui de a „împăca ştiinţa cu înţelepciunea, într-o armonie spirituală.”
L-a impresionat lucrarea Muntele cu şapte trepte a lui Thomas Merton, care i-a demonstrat că omul modern ca el, ar putea cu adevărat să-şi urmeze chemarea de a renunţa la lumea aceasta ca să trăiască pentru cealaltă lume. Buna impresie lăsată de prima lucrare a lui Merton, a fost urmată de o creştere a dezamăgirii pentru evoluţia ulterioară a acestuia.
17
Omul nu poate emite nici măcar o singură idee
asupra vreunui subiect fără să-şi trădeze propria
personalitate, fără să-şi implice întreaga sa
individualitate şi să-şi prezinte ca într-o alegorie
problema şi tema fundamentală a existenţei sale.
– Th. Mann [92]
Filosofii sunt precum copiii până se maturizează întru Hristos. –
Fer. Clement al Alexandriei
CONVERTIREA lui Eugene a fost o lucrare de adâncire şi de umplere a unui gol duhovnicesc. Preaplinul sufletului său a avut nevoie de revărsarea într-o formă sau alta, iar scrisul a fost mijlocul cel mai potrivit. În timp ce preda şi studia la Universitatea Berkeley, începuse să-şi noteze gândurile şi ideile de creştin care trăia şi suferea într-o lume modernă. Aceste prime relatări ale sale, absolut independente de activitatea sa de la universitste, erau o dovadă de dragoste de „ a da înapoi” lui Dumnezeu.
Eugene dorea ca scrierile sale să fie mai mult decât confirmarea noii sale credinţe. Lucrarea convertirii sale nu a fost doar aflarea Adevărului, ci şi ieşirea dintr-o lume a minciunii. El venea dintr-o societate întemeiată pe lepădarea de Dumnezeu, dintr-o abatere istorică de la revelaţia lui Hristos, Dumnezeu şi om. Drept urmare a acestei lepădări, el vedea peste tot semnele decăderii culturale, a întoarcerii omenirii la un fel de „subumanitate” şi de o înlocuire a înaltelor valori spirituale cu cele materialiste învârtoşate. În această stare de vădită stricăciune, contemporanii săi vorbeau despre „progres”, despre depăşirea răului şi a războaielor, despre societăţile viitoare ale păcii şi fraternităţii. Eugene a văzut limpede că aceştia nu se purtau aşa din făţărnicie, căci ei credeau cu adevărat că lumea mergea din ce în ce mai bine. Altceva se întâmpla: o înşelare ascunsă care împingea oamenii să caute cu disperare desfătarea în acest mers al stricăciunii, să încerce să dobândească în această lume, prin puterile raţiunii umane, străvechea tânjire după desăvârşirea cea cerească.
„Omul liber”, continua el „a încercat să remodeleze lumea după noile sale idei dobândite prin tehnologie, teorii sociale şi economice, arhitectură, etc. Toate aceste mijoace ţintesc către o limită utopică a controlului, atât pentru a întări ideea că omul este stăpân (căci lăuntric el nu este sigur de asta), cât şi din nevoia unei raţiuni libere.
Numai cel care-L iubeşte pe Dumnezeu poate iubi şi zidirea Sa. Să iubeşti zidirea (sau orice altceva, pentru Dumnezeu), înseamnă să o iubeşti aşa cum este cu adevărat; şi de vreme ce zidirea vine de la Dumnezeu, trebuie să o iubeşti ca venind de la Dumnezeu, şi prin urmare, nu poţi să nu-L iubeşti pe Dumnezeu, asemenea. Totuşi raţiunea liberă, neavând nici o legătură cu Dumnezeu, nu mai are nici o legătură nici cu realitatea concretă (care nu este nimic altceva decât realitatea creată, aşa cum ne-a fost dată ea de Dumnezeu) şi astfel socoteşte lucrurile ca fiind ideale, desăvârşite.
Creaţia lui Dumnezeu este nedesăvârşită, căci dacă ar fi desăvârşită, oamenii ar fi îndestulaţi numai cu ea şi nu ar fi împinşi de firea cea ‘căzută’ către ceea ce este mai presus de fire.… Desăvârşirea este aceea în care omul îşi află odihna; dar omul se poate odihni numai în Dumnezeu, căci numai Dumnezeu este desăvârşit, iar nedesăvârşirea lumii şi a oamenilor ne duce către ceea ce este cu adevărat desăvârşit. Totuşi, omul modern vrea să-şi găsească odihna în această lume, aşa încât vrea să o facă desăvârşită; întrucât nu este aşa în chip vădit, el trebuie să o facă astfel. De aici urmează firea ideală, utopică a tuturor pIanurilor raţionale din lume. Fără utopii, omul modern ar cădea în deznădejde – şi de bună seamă, când este lipsit de ele, disperă cu adevărat. În vremuri de normalitate, el s-ar întoarce către Dumnezeu, dar astăzi, majoritatea oamenilor nu mai cred în Dumnezeu, iar disperarea ce îi cuprinde este deşartă şi pierzătoare de sine. Omul are de ales întotdeauna între două căi: desăvârşirea din această lume sau din lumea cealaltă. Omul a fost zidit astfel ca să nădăjduiască mereu la un oarecare chip al desăvârşirii. Deci pentru omul modern alegerea este următoarea: utopia raţionalistă sau Dumnezeu.” [93]
DUHUL înşelător al veacului acestuia, care-l face pe om să-şi caute împlinirea năzuinţelor lăuntrice în lumea aceasta, este, după părerea lui Eugene, duhul lui Antihrist. Din punct de vedere filosofic, Eugene îl vedea pe Antihrist nu numai ca unul care se opune lui Hristos, ci şi ca unul care încearcă să-I ia locul şi să-L imite pe Hristos, de vreme ce satan era „maimuţa lui Hristos”. „Antihrist”, scria Eugene, „este falsul Hristos care făgăduieşte să dea în chip văzut ceea ce Hristos ne-a adus lăuntric şi tăinuit”. Iisus făgăduieşte o Împărăţie a cerurilor desăvârşită; Antihrist, al cărui stăpân, satan, fusese izgonit din rai şi aruncat pe pământ, făgăduieşte o împărăţie desăvârşită pe pământ. Omul modern, coborându-şi privirea de la cele cereşti la cele pământeşti, cade victimă înşelătoarelor făgăduinţe ale acestuia. El crede că este mai uşor de atins o societate ideală pe pământ decât una necunoscută în cer, în vreme ce, este cu neputinţă împlinirea unei asemenea societăţi, din pricina realităţii de neocolit a păcatului originar.
Despre imitarea satanică a lui Hristos în lume, Eugene scria:
„Omul modern trăieşte pe drojdia creştinismului, pe o trăire creştinească însuşită şi transformată în ‘idei’ pentru pierzarea maselor. De aici, parodia creştinismului se poate vedea limpede în idei ca: ‘egalitate’, ‘fraternitate’, ‘caritate’…. Iar mesianismul creştin – Împărăţia care va să vină, şi care nu este din lumea aceasta – s-a înţeles greşit a fi împărăţia care va veni în lumea aceasta, în care, practic, toată lumea crede. Până şi cei care înţeleg înşelăciunea idealismului – Buber sau Berdiaev, de pildă – cad victime celei de a doua idei, şi anume că Adevărul se poate realiza în această lume, în era ce va veni, a ‘duhului’, sau a relaţiei ‘omului cu omul’. Însă lumea aceasta nu poate cuprinde Adevărul în întregul său, şi nici nu poate suferi în ea prezenţa Dumnezeului-Om; căci omul e chemat la dumnezeire şi aceasta se poate petrece în întregime numai în ‘lumea cealaltă’ – care, deşi influenţează neîncetat lumea aceasta, nu poate lucra decât parţial, dându-ne doar sugestii şi atenţionări despre cele ce urmează să se întâmple. Lumea aceasta trebuie să aibă un sfârşit, iar omul, aşa cum îl ştim, trebuie să moară, trebuie să fie răstignit, înainte ca lumea ‘cealaltă’ să ia fiinţă.”
Din propria sa experienţă, Eugene ştia că omul modern nu se poate întoarce cu adevărat la Hristos până nu devine mai întâi conştient de lepădarea de Dumnezeu a veacului său. Şi el socotea că este chemarea sa de scriitor de a răspândi această conştientizare, ca să facă deosebirea între cele ale lui Hristos şi cele care i se opun Lui – oricât de neprimejdioase sau chiar „creştineşti” ar părea acestea pe dinafară.
18
Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea
bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea.
– Luca 10, 42
PE lângă faptul că-şi însema gândurile şi ideile sub forma unor eseuri, Eugene a dorit să redacteze o carte întreagă, care să fie o prezentare sistematică a tot ceea ce credea el că are de spus. În 1959 a lărgit şi a îmbunătăţit lucrarea pe care o redactase în 1957 la cursul lui Allan Watts: „Pseudo-religia şi epoca modernă”. Urma să fie o analiză generală a lepădării de Dumnezeu şi a oricăror înlocuitori pe care lumea modernă îi născoceşte pentru a satisface foamea firească a omului pentru religie. „Omul trăieşte numai prin credinţă”, scria Eugene în notiţele sale. „… Măsura omului, omenescul lui, se poate socoti după mărimea credinţei sale şi prin lucrările credinţei sale. Omul modern crede în maşini, în bunăstare materială, în materialitatea celor ce se pot cunoaşte prin simţuri; aceasta este o credinţă măruntă, o credinţă a oamenilor mărunţi. Creştinul crede în Dumnezeu şi în viaţa de apoi, în nematerialitatea tuturor celor ce sunt evidente, în firea trecătoare a acestei lumi şi în venirea alteia noi, transfigurate; dacă există vreo credinţă vrednică de oameni, atunci aceasta este”. Şi după cum arăta Eugene, omul îşi poate găsi adevărata fericire numai într-o credinţă ca aceasta: „Omul însetează după ceea ce este mai presus de sine, mai presus de lume; este foamea omului după Dumnezeu, de a fi părtaş al firii Sale, şi care năruieşte toate încercările de a-l mulţumi cu mai puţin. Şi această foame este atât de arzătoare în viaţa omului, încât se simte astăzi mai mult ca oricând, cu toate că oamenii nu mai sunt conştienţi de ea. De fapt, mare parte din caracterul ‘iraţional’ al istoriei contemporane este urmarea faptului că omul nu este conştient de ceea ce doreşte el cu adevărat.”
După ce a încercat felurite abordări şi a scris mai multe puncte de vedere, şi-a dat seama că cel dintâi titlu Pseudo-religia şi epoca modernă se restrângea prea mult la subiectul lui. Pseudo-religia cuprindea numai un aspect al fenomenului de apostazie, pe care intenţiona să-l studieze. Esenţa lucrării sale era conştientizarea faptului că omul trebuie să aleagă între două credinţe: credinţa în Dumnezeul Cel veşnic sau credinţa în lumea vremelnică, iar societatea modernă era produsul celei de a doua credinţe. Până la urmă s-a decis să facă teza de la început, cu un titlu cu implicaţii cuprinzătoare: Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.
Urma să fie o lucrare foarte mare, care-i solicita toată puterea minţii şi care era atunci singurul lucru care-l însufleţea. Cariera universitară începea să i se pară respingătoare şi zadarnică. Dorea să se scuture pentru totdeauna de lumea universitară; dar fiindcă nu lua decizii rapide, şi cum ştia că vestea ar zgudui-o pe mama sa, a pus la cale un plan. Urma să plece de la facultate pentru un an ca să-şi poată scrie cartea, după care va lua o hotărâre, dacă să se întoarcă.
La 14 iunie 1961, după ce şi-a predat lucrarea de disertaţie, a scris părinţilor săi următoarea scrisoare, pentru a le explica pricinile planului său:
Liebe Eltern, [94]
Este o zi foarte căldurosă – prea cald pentru vremea de vară din San Francisco. Mi-am terminat în sfârşit teza şi am predat-o vinerea trecută, însă nu ni se eliberează diplomele până în septembrie. Deocamdată mă ocup tot de problemele mele chinezeşti, căci îl ajut pe fostul meu profesor Gi-ming să traducă un articol din chineză pentru o revistă de filosofie. Făţărnicia lumii academice nu e nicăieri mai evidentă decât în cazul lui. Ştie despre filosofia chineză mai mult decât oricine din ţara aceasta şi a studiat cu filosofi şi înţelepţi adevăraţi din China; dar nu poate obţine nici un post în nici o universitate americană fiindcă nu are titluri universitare americane şi pentru că nu e bun de gură – cu alte cuvinte, e prea cinstit.
Este adevărat că eu am ales lumea universitară în primul rând, căci Dumnezeu mi-a dat minte ca să-I slujesc, iar lumea universitară este locul în care mintea este de folos. Însă după 8-9 ani, ştiu destul de bine ce se petrece în universităţi. Mintea este respectată numai de câţiva dintre profesorii „de modă veche”, care vor muri în curând. Pentru ceilalţi, mintea este un mijloc de a face bani, de a dobândi un loc sigur în viaţă – şi de a-şi folosi mintea ca pe o jucărie, cu care fac şmecherii inteligente pentru care primesc bani. Iubirea de adevăr a dispărut de la oamenii zilelor noastre; cei care au minte, trebuie să-şi prostitueze darurile pe care le au, ca să se poată descurca. Eu n-am putut face asta, căci am o dragoste prea mare pentru adevăr. Slujba din lumea universitară este deosebită pentru mine; însă n-am de gând să mă fac robul ei. În lumea universitară nu-L slujesc pe Dumnezeu, ci doar îmi căştig existenţa. Dacă vreau să-L slujesc pe Dumnezeu pe lumea aceasta şi să-mi feresc viaţa de la pierzare, va trebui să o fac în afara facultăţii. Am izbutit să strâng nişte bani şi am o promisiune de lucru pentru viitor, aşa că voi putea trăi un an de zile făcând ce-mi spune conştiinţa că trebuie să fac – să scriu o carte despre starea spirituală a omului de astăzi, pe care o cunosc, prin darul lui Dumnezeu. Poate că nu se va vinde bine, căci oamenii au uitat lucrurile despre care voi scrie; oamenii preferă să facă bani în loc să-L slăvească pe Dumnezeu.
Este adevărat că această generaţie este amestecată. Singurul meu neajuns este că eu nu sunt amestecat. Eu doar sunt prea conştient de datoria omului: să-L slăvească pe Dumnezeu şi pe Fiul Lui, şi să se pregătească pentru viaţa lumii ce va veni, iar nu să ne asigurăm bunăstarea şi fericirea în lumea aceasta prin exploatarea aproapelui şi uitarea de Dumnezeu şi de Împărăţia Lui.
Ştiţi ce s-ar întâmpla cu Hristos dacă ar umbla în lume astăzi? L-ar interna într-un ospiciu şi I-ar face psihoterapie, la fel ca şi sfinţilor Săi. Lumea L-ar răstigni pe cruce ca şi acum 2000 de ani, căci lumea nu a învăţat nimic, în afară de câteva forme ocolite de făţărnicie. Şi, gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă într-o bună zi, le-aş spune studenţilor mei că învăţătura acestei lumi nu înseamnă nimic faţă de datoria de a-L slăvi pe Dumnezeu, de primirea Dumnezeului-om care a murit pentru păcatele noastre şi de pregătirea pentru lumea cealaltă? Probabil că ar râde de mine, iar conducerea Universităţii m-ar da afară – căci este împotriva legii să propovăduieşti Adevărul în universităţile noastre. Spunem că trăim într-o societate creştină, dar nu este adevărat; trăim într-o societate care este mult mai păgână, mai urâtoare de Hristos decât lumea în care S-a născut Hristos. Nu de mult, fiind invitat la Universitatea din Los Angeles, California, [UCLA] un preot catolic a avut îndrăzneala să spună că în respectiva universitate domneşte o atmosferă păgână; oficialităţile l-au numit de îndată „fanatic” şi „nebun”. Dar el a spus adevărul – oamenii însă urăsc adevărul şi de aceea L-ar răstigni iarăşi pe Hristos dacă ar veni în mijlocul lor.
Sunt creştin şi vreau să mă străduiesc să fiu creştin adevărat. Hristos ne-a spus să ne vindem averile şi să-i urmăm Lui. Eu sunt foarte departe de porunca aceasta. Dar voi încerca să nu agonisesc mai mulţi bani decât îmi trebuie ca să trăiesc; dacă voi câştiga pâinea în felul acesta, muncind un an sau doi la universitate, este bine. Dar în restul timpului, vreau să-I slujesc lui Dumnezeu, cu darurile pe care mi le-a dat. Anul acesta am prilejul să fac lucrul acesta şi-l voi face. Boodberg, profesorul meu, fiind rus (dragostea de Dumnezeu pare înfiptă mai adânc în poporul rus decât în alte popoare), nu s-a împotrivit să părăsesc facultatea un an de zile; el ştie prea bine că dragostea de adevăr, dragostea de Dumnezeu este nemărginit mai importantă decât iubirea de bani, de faimă şi siguranţă personală.
Nu pot decât să-mi urmez conştiinţa; nu pot să mă mint pe mine însumi; şi simt că am dreptate. Dacă ceea ce fac eu pare nebunie în ochii lumii, nu pot să răspund decât cu cuvintele Sf. Apostol Pavel: Toată înţelepciunea lumii acesteia este nebunie în ochii lui Dumnezeu. Şi noi uităm asta prea uşor. Acum trebuie să mă întorc la traducerea mea din chineză. Salutări lui Eileen.
Cu dragoste, Eugene
Mama lui Eugene s-a îngrozit când a auzit de planurile fiului ei de a părăsi universitatea. Fusese atât de mândră de bursele lui, că era membru Phi Beta Kappa, etc. Acum se întreba ce se va alege de toate acestea? Se părea că el, în care-şi pusese atâta nădejde, era sortit să nu calce niciodată pe urmele înstăritului său frate Franklin, ci mai degrabă pe acelea ale tatălui său, administrator. Încă nu putea înţelege că Eugene era chemat pe o cale aleasă şi aceasta se putea urma numai lăsându-le pe cele obişnuite.
Eugene devenise unul dintre „tinerii furioşi” ai generaţiei sale. Dar era o deosebire: în timp ce prototipul „tânărului furios” intra în cultura modernă cerând o nouă ordine, Eugene intra în cultura veche, revenea hotărât la vechea ordine în care demnitatea şi înţelesul se mai aflau în memoria vremii.
Unul dintre lucrurile pe care Eugene le-a găsit foarte descurajatoare la universitate, era să-i audă pe profesori zicând: „Uite, ţine ideea aceasta, joacă-te cu ea şi vezi ce poţi scoate din ea.” La un moment dat, la secţia de chineză a fost dat publicităţii un studiu comparativ al WC-urilor din China veche, lucrarea a fost foarte apreciată ca fiind reuşită şi de mare importanţă. De vreme ce Eugene nu se putea închipui pe sine studiind cultura vechii Chine decât pentru căutarea adevărului, faptul că alţii puteau să-şi găsească sursa de inspiraţie în lucruri atât de lumeşti, îi dovedeau încă odată că nu se afla în locul potrivit. Mai târziu şi-a adus aminte cât de aclamată a fost lucrarea aceea, fiind socotită „ultimul răcnet”, ceea ce l-a convins să părăsească lumea academică.
Eugene a ales să urmeze calea înţeleptului adevărat, şi să rabde toate greutăţile care vin de aici. La sfârşitul anului 1960, scria în jurnalul său:
„A fi ‘filosof’ – dar nu unul ‘de facultate’ sau unul ‘profesionist’ – ci un om pentru care a trăi înseamnă a gândi, înseamnă multă suferinţă….
‘Filosofia’ ca problemă de viaţă şi de moarte – aceasta este calea ‘filosofului’ adevărat. El trebuie să fie atât de ataşat gândirii încât nu o va lăsa pentru nimic mai puţin important; şi totuşi trebuie să fie destul de detaşat de ea, ca să nu facă din ea un idol, care să stea între el şi Adevăr, la care nu se ajunge în esenţă prin gândire. Eu însă am tot respectul chiar şi pentru cei care fac din gândire un idol – cu condiţia să nu renunţe la acest idol de dragul ‘bunului simţ’ şi ‘siguranţei personale’. Nietzsche a fost un om integru, căci a ‘gândit până a murit’; însă Hume, nici la sfârşitul vieţii sale nu a putut să creadă că gândirea era cu adevărat importantă. Dar cel mai mare ‘filosof’ este acela care gândeşte până la moarte şi care în final acceptă ceea ce se află dincolo de gândire. Dar ca să ajungi aşa de departe, trebuie să fii mai mult decât ‘filosof’, trebuie să fii om întreg.
Dar să mă întorc de unde am plecat; a gândi înseamnă a suferi. O idee, dacă-ţi aparţine, nu este numai ‘gândită’ – este adusă pe lume prin trăire şi suferinţă.”
DUPĂ ce a părăsit universitatea, a mai păstrat legătura cu Prof. Boodberg o vreme, luând uneori şi masa la reşedinţa acestuia. Gi-ming a părăsit oraşul San Francisco pe neaşteptate. „A plecat în stil guénonian”, îşi amintea Eugene „adică fără să lase vreo adresă. [95] Îmi amintesc de el cu plăcere, însă după ce am devenit ortodox mi-am dat seama cât de mărginită era învăţătura sa: învăţătura spirituală chineză, spunea el, va dispărea în întregime din lume dacă dictatura comunistă mai dureaza 10-20 de ani în China. Această tradiţie era atât de trecătoare – dar eu aflasem că creştinismul ortodox era făcut să supravieţuiască la tot şi la toate şi să dureze până la sfârşitul lumii – căci nu a fost numai transmis din generaţie în generaţie, aşa cum sunt toate tradiţiile; ci în acelaşi timp a fost dat oamenilor de Însuşi Dumnezeu.”
Fiind acum scăpat de obligaţiile de la facultate, Eugene a început să-şi ia cartea în serios. A strâns cu multă stăruinţă date şi informaţii despre cauzele din trecut, starea prezentă şi evoluţia viitoare a apostaziei. Citea foarte mult. Mergea deseori în biblioteci şi în anticariatele din San Francisco, de unde se întorcea cu braţele pline de cărţi, şi păstra articole din ziare şi reviste care aduceau mai multă profunzime.
Trăia potrivit credinţei lui în suferinţă, de dragul filosofiei, a „dragostei lui de înţelepciune”. Hotărând să nu se întreţină din meseria de profesor de facultate, pentru care se pregătise, căuta muncile cele mai de jos, în restaurante, autobuze sau mai târziu, ca paznic de noapte. Spre deosebire de tatăl său, care „alegea întotdeauna munca cea mai de jos”, cum spunea Esther, Eugene, care muncise toată viaţa în mediu universitar, găsi munca de jos foarte obositoare. „Am înţeles mai bine starea proletariatului înrobit de atâta muncă”, îi scria el lui Alison. Însă, dincolo de alegerea unei asemenea munci, era o pricină bine gândită: el îşi dorea o muncă care să nu-i solicite efortul minţii, ca astfel să poată avea mintea liberă pentru a se gândi la cartea sa.
Aşa cum le scrisese şi părinţilor săi, avea puţine speranţe că lucrarea sa se va vinde bine. Se jertfise numai din dragoste pentru Adevăr. „Să ne lepădăm de toate, cei ce vrem să cunoaştem Adevărul ‘căci’ – dacă există vreo pricină pentru căutarea Adevărului în afara setei adânci de a-L afla, sau dacă vrem cumva să câştigăm foloase de pe urma Lui, dacă nu-L iubim curat şi numai de dragul Lui – atunci nu suntem adevăraţi iubitori de Adevăr, şi nu-L vom afla şi Adevărul nu ne va face liberi.
19
Vremea deosebirilor a trecut.
– Soren Kierkegaard
PE vremea când scria Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu, Eugene îşi lămurise multe dintre întrebările care-l frământaseră pe timpul lucrării „Pseudo-religia”. Relaţia creştinismului cu alte religii îi crease mari probleme. Aceasta era atât de importantă pentru el încât se gândise chiar să scrie o carte pe această temă. În 1959, încercase într-o oarecare măsură să accepte în filosofia sa creştină teza „unităţii transcedentale a religiilor”, afirmând că toate religiile adevărate asigură căi reale de mântuire sau de sfinţire, însă numai prin întruparea lui Iisus Hristos, urmările păcatului originar au fost şterse. Totuşi, scrierile sale din 1961 aveau deja o opinie deosebită, mai bine aşezată, care nu au făcut nici un compromis între credinţe care se opun. De acum, conceptul „unităţii transcedentale” nu mai era piatră de poticnire pentru el.
„Adevărul revelat religiilor non-creştine este diferit”, scria el. „Fiecare religie deţine adevărul dincolo de îndoială, însă în măsuri diferite. Nici unul dintre adevărurile unei tradiţii nu este la fel cu adevărul alteia, iar adevărul nici uneia nu se poate asemăna cu cel al creştinismului, care în această privinţă este unic – fapt pe care nici una dintre religiile necreştine nu poate să-l recunoască în întregime. ‘Egalitatea’ şi ‘unitatea transcedentală’ a religiilor sunt noţiuni ce ţin de mentalitatea ‘simplistă’, modernă, care nu poate să înţeleagă deosebirile esenţiale dintre religii şi să preţuiască unicitatea creştinismului, care în comparaţie cu ele nici măcar nu se poate numi ‘religie’ – dintr-un punct de vedere esenţial.
Recitind câteva dintre eseurile lui Ananda Coomaraswamy, susţinător al „unităţii transcedentale” care îl influenţase odinioară, Eugene nota: „Cât de îndepărtat mi se pare acum acest sprijinitor al ‘înţelegerii reciproce’, şi al toleranţei între ‘est şi vest’, al ‘cetăţeniei universale’ şi al ‘filosofiei dăinuitoare şi universale’ la inima tuturor religiilor. Şi cu atât este mai departe de faptul că cel puţin o parte dintre cele dorite de el s-ar putea înfăptui: este foarte obişnuită ideea venirii ‘învăţătorului universal’ în unele aspecte ale ‘religiei comparate’, cu pătrunderea adevărată în multe elemente comune tuturor religiilor. Dar ce sunt aceşti oameni, în cele din urmă, decât nişte învăţaţi? Hristos nu cere de la noi ‘pricepere’, fie pentru mântuirea noastră, fie chiar pentru restaurarea ordinii în rândul oamenilor. Marea înţelegere este poate, chiar un semn al sfârşitului ordinii mondiale…. Pentru întreaga ‘înţelepciune’ a lui Coomaraswamy, Guénon, şi a oamenilor mai puţin înţelepţi ai zilelor noastre, noi părem că suntem aproape de o cădere şi mai mare.
„Hristos nu ne cere ‘să înţelegem’, ci să suferim, să murim şi să înviem pentru a via întru El…. Hristos este fără îndoială temelia spirituală a civilizaţiei occidentale, cu toate că El nu a spus nici o vorbă despre ‘religia comparată’….
Căci toată ‘înţelegerea’ ‘înţelepţilor moderni’, viziunea lor, nu este poate atât de ascuţită ca aceea a creştinilor ‘simpli şi neştiutori de carte’ pe care ei îi compătimesc, care fiind orbi la ‘înţelepciunea’ altor religii, totuşi se ţin cu hotărâre de ‘nebunia’ dumnezeiască a creştinismului, care este mai înţeleaptă decât toate acestea, în chip de ‘neînţeles’.”
DECI, Eugene nu nega adevărul religiilor necreştine, numai le arăta nedesăvârşirea. A făcut la fel când a asemănat ortodoxia cu romano-catolicismul: „Oricât de mult a pierdut Biserica Catolică – şi continuă să piardă – în faţa mentalităţii moderniste, a rămas totuşi în legătură cu adevărul descoperit în Persoana Dumnezeului-Om Iisus Hristos şi l-a transmis neîncetat prin moştenire apostolică. Dar ceea ce s-a transmis cu înţelegere nedesăvârşită în Biserica Catolică, s-a transmis pe deplin prin Răsăritul Creştin Ortodox, care a păstrat până în zilele noastre acest Adevăr întreg, de care s-a desprins Biserica Catolică prin schisma săvârşită cu aproape un mileniu în urmă.”
Ajungând cu studiile atât de departe, Eugene arăta în cartea sa, de unde porniseră erorile modernismului: „Fiind o abatere de la Adevărul Creştin, modernismul se poate înţelege deplin numai în legătură cu acel Adevăr, prin negarea căruia îşi datorează întreaga sa existenţă. Măsura de apreciere a modernismului este şi nu poate fi decât Adevărul Creştin. Înainte de aceasta, s-au mai făcut încercări de a găsi această măsură în creştinismul evului mediu apusean; dar chiar şi atât de timpuriu, apusul creştin, rupt de întreaga Biserică a lui Hristos prin schismă, avea suciri şi greşeli.” Eugene credea că actuala apostazie a culturii apusene îşi avea originea în schisma Bisericii Romane din veacul al XI-lea. „De bună seamă că modernismul nu a fost o mişcare neaşteptată şi întâmplătoare, ci a avut rădăcini adânci în personalitatea omului vest european. Deci numai în creştinismul ortodox răsăritean poţi afla întreaga măsură cu care să poţi măsura lepădarea de Adevărul Creştin, adică modernismul.”
Eugene a înţeles că această măsură creştin ortodoxă se împotrivea cu totul conştiinţei moderne, prin firea ei. Încercând să scrie o prefaţă la cartea sa, el a spus că unii nu vor accepta acest „ton ferm” şi îl vor acuza că „înfruntă multe convingeri curate, dar care sunt opuse ortodoxiei.” Primii ofensaţi ar fi cei „şovăitori care pretind că sunt fie pentru, fie împotriva lui Hristos, fără ca hotărârea lor să se arate măcar în locurile cele mai ascunse ale fiinţei lor, până la cei care îşi trăiesc viaţa ca şi cum aceasta ar fi ceva ‘neutru’ sau ‘academic’”. Acestora le arăta că „toate erau cu putinţă înainte de Hristos, dar acum, după venirea Lui, nu mai este cu putinţă nici un fel de ‘neutralitate’. Pentru alţii, „care resping creştinismul fără să-l cunoască”, Eugene arăta că, „creştinismul în întregul său, nu este mai bun, ci cu mult ‘mai rău’ (după părerea lor) decât şi-ar fi putut închipui: este mai mult o ocară şi o batjocură la adresa ‘înţelepciunii’ şi înclinaţiilor ‘lumii acesteia’, este mai puţin primejdios şi mai neîngăduitor… acolo unde se află Adevărul Cel Viu”.
Eugene a vrut să explice cititorilor săi faptul că atitudinea fermă a cărţii sale vine din credinţa sa în universalitatea Adevărului Creştin Ortodox, iar nu din vreo încercare de a se pretinde o putere teologică sau spirituală. Venit de curând la credinţa ortodoxă şi fără să fi primit încă taina ei, ştia că nu este îndreptăţit să vorbească despre aceasta. De aceea a păstrat doar tonul său ‘filosofic’. În încheierea prefeţei, scria că „autorul nu este nici călugăr şi nici teolog. Este cu adevărat poziţia sa în lume şi căutarea greşelilor care l-au îndemnat să scrie o carte ca aceasta. Totuşi, dacă analizează erorile corect, asta nu înseamnă că înţelege adevărurile spirituale la fel de profund ca cineva cu o viaţă spirituală mult mai sporită. Totuşi, întreaga ‘filosofie’, mai ales ‘filosofia religioasă’ ca aceasta, trebuie să primească o îndreptare mai înaltă, cu ajutorul teologiei şi a unei cercetări mai adânci a celor mai îmbunătăţiţi în viaţa duhovnicească. Deci, dacă în aceste pagini se vor găsi erori dogmatice sau de credinţă, le vom arăta înaltei autorităţi a Bisericii, care va face îndreptările cu ajutorul învăţăturilor sale. Este foarte important să spunem aceasta fiindcă ‘filosofia religioasă’ a autorului este rodul credinţei sale ortodoxe ruse, iar în vremurile moderne ‘filosofia religioasă rusă’ s-a aplecat în chip nefericit şi a căpătat faima de a fi prea ‘slobodă’, fiind deseori în pragul unei adevărate erezii. Un exemplu este acela al lui Nicolai Berdiaev, filosof cu adâncă putere de pătrundere istorică şi socială, care a fost luat de val din pricina unui mare ‘egocentrism’, care l-a aşezat în afara Bisericii şi mai presus de ea, şi l-a făcut să socotească părerile sale despre problemele teologice (asupra cărora avea o cunoaştere foarte limitată) de o importanţă mai mare decât învăţătura universală a Bisericii.
Autorul speră cu sinceritate ca această carte să fie o contribuţie mai puţin ‘originală’, în schimb mai smerită, la ‘filosofia religiilor’“.
20
Fiecare om, în virtutea umanităţii sale, trebuie
să aleagă între sine sau Hristos. Cu adevărat,
fiecare om a ales, căci suntem ceea ce am ales.
Şi prin alegerea noastră arătăm preferinţa
noastră pentru o Împărăţie sau alta: pentru
Împătăţia lui Dumnezeu, sau împărăţia sinelui.
– Eugene Rose
Pocăiţi-vă: căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.
– Matei 4, 17
PENTRU pricini pe care le vom explica mai târziu, lucrarea lui Eugene despre „filosofia religiei”, din nefericire, nu a fost terminată niciodată. S-au dactilografiat câteva fragmente, dar cea mai mare parte a cărţii a rămas sub forma unor scrieri de mână şi planuri aşezate pe subiecte. Însemnările erau complete; se pare că Eugene nu a lăsat nici un lucru ascuns în cercetările sale. Sfinţi, filosofi, istorici, artişti, oameni de ştiinţă, personalităţi istorice sau contemporane, personaje de roman – pe toate le-a studiat tocmai pentru a da un cadru studiului critic făcut asupra civilizaţiei occidentale. Multe pagini aveau pe ele data când au fost scrise, căci era conştient că filosofia sa se maturiza pe parcursul lucrării. Ultima notiţă a lucrării sale cuprindea următoarele:
Introducere: Starea contemporană a lumii şi a Bisericii Partea I: Cele două Împărăţii, sursa şi puterea lor
Capitolul 1: Cele două iubiri şi cele două credinţe: lumea şi Dumnezeu.
Capitolul 2: Puterea lumii şi puterea lui Hristos.
Partea II: Împărăţia omului în epoca modernă
Capitolul 3: O interpretare creştin ortodoxă a epocii moderne.
Capitolul 4: Idolii lumii epocii moderne.
- I. Cultura/Civilizaţia, văzute de spiritualitatea creştin ortodoxă.
- II. Ştiinţa/Raţionalismul, judecate de Înţelepciunea lui Dumnezeu. III. Istoria/Progresul, văzute de teologia creştin ortodoxă a istoriei.
Partea III: Vechea ordine şi „Noua ordine”
Capitolul 5: Vechea ordine: Puterea creştin ortodoxă.
Capitolul 6: Înfăptuirea „Noii ordini”: Revoluţia epocii moderne.
Capitolul 7: Rădăcinile revoluţiei: Nihilismul.
Capitolul 8: Scopul revoluţiei: Mileniul Antihristului.
Partea IV: Spiritualitatea creştin-ortodoxă, şi „noua spiritualitate” (Vreo 4 capitole.)
Partea V: Sfârşitul celor două Împărăţii
Capitolul 13: „Noul creştinism” şi domnia lui Antihrist.
Capitolul 14: Împărăţia Cerurilor.
Din aceste aproximativ 14 capitole, numai cel despre nihilism a fost dactilografiat în întregime. Dacă numai acest capitol are peste 100 de pagini, ne putem închipui întreaga mărime a cărţii pe care şi-o propusese Eugene.
Din cercetarea miilor de pagini din materialul adunat de Eugene, se vede că cele mai multe cuprind negarea şi destul de puţine afirmarea, ceea ce arată starea sa sufletească din acea vreme, când era mai îndreptăţit să scrie despre lumea răului, pentru care suferise ani de zile, decât despre sfinţenie, pe care o descoperise numai la suprafaţă. Mergerea sa într-o singură direcţie nu face gândirea sa timpurie să fie mai puţin adevărată, ci mai degrabă vădeşte nevoia de a adânci mai târziu „cealaltă parte”, ceea ce s-a şi întâmplat. Profunzimea analizei pe care a făcut-o în Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu este un semn al încercării sale de a se rupe cu totul de apostazia culturii occidentale; şi pornind de aici, el a putut mai târziu să meargă pe calea restaurării moştenirii spirituale apusene, care fusese abandonată.
PENTRU prima parte a cărţii, Eugene a scris în introducere: „Cele două Împărăţii s-au zidit pe două credinţe: Împărăţia lui Dumnezeu pe credinţa în Hristos; împărăţia omului pe credinţa în lume.” El a spus că cea de a doua credinţă se bazează în aparenţă pe „evidenţa” şi „nevoia” de ea, dar mai în adâncime, ea vine din dorinţa omului: „Este adevărat că omul din lume nu doreşte o altă lume. Căci ‘lumea cealaltă’ dă o profunzime şi o complexitate a existenţei pe care oamenii ‘în chip firesc’ (în starea lor căzută) nu doresc să o înfrunte. ‘Lumea cealaltă’ tulbură toată ‘pacea minţii’ cea lumească şi îi abate pe oameni de la datoria ‘limpede’ şi simplă de ‘a trăi în lume’.”
În prima parte, Eugene a mai spus că deşi creştinul pare să „fugă de realitate”, tocmai el este adevăratul „realist”, iar nu omul din lume, căci numai el singur poate înfrunta viaţa aşa cum este: „Durerea, suferinţa, moartea, nedespărţite de viaţă, sunt acceptate „teoretic” de lume, deşi în realitate, ei fac tot ce le stă în putinţă ca să scape de ele, sau măcar să le micşoreze şi să vadă numai partea ‘bună’ a lucrurilor. Creştinul le primeşte şi chiar se bucură, căci el ştie că fără asemenea încercări nu este cu putinţă nici o sporire în viaţa duhovnicească…. Viaţa din lume trebuie înfruntată; dar prin Hristos noi cunoaştem o putere care ne înnobilează ca să înfruntăm şi să biruim lumea.”
PARTEA A DOUA, intitulată „Împărăţia omului în epoca modernă” trebuia să cuprindă o interpretare creştin ortodoxă a mentalităţii moderne. Una din „legile” acestei mentalităţi pe care Eugene plănuia să o elaboreze, era „simplificarea”, care vorbea despre naivitatea modernă cu privire la lucrurile „duhovniceşti”. Cercetând, potrivit credinţei „ştiinţifice” moderne, numai manifestările fizice ale lumii spirituale („fenomenele”), omul ameninţă să înceapă o adevărată „epocă a magiei”. Această idee a fost introdusă de Soloviev în „Scurtă istorie a lui Antihrist”, în care o tehnologie de viitor era în chip ascuns amestecată cu fenomene ce păreau magice. „Amestecătura omului modern”, scria Eugene, „ieşită din nevoia de a găsi ceva cu care să-L înlocuiască pe Hristos – această atitudine care îi întăreşte atât mania sa pentru experienţe, cât şi vestita sa ‘toleranţă’ (care este de fapt destul de limitată) – nu poate ajunge decât la magie, decăderi morale, ocultism – care s-ar putea numi ‘cea din urmă parte a experienţelor sale’”.
Vorbind despre firea modernismului, Eugene a mai dorit să analizeze, potrivit învăţăturii creştin ortodoxe, trei „idoli” ai lumii epocii moderne. Pe primul dintre ei l-a numit „cultul civilizaţiei”. Subliniind câteva aspecte ale acestui idol, el a arătat cum pot cădea creştinii, făcând din slujirea „umanităţii” un scop în sine, opunând acesteia cugetări despre adevărata dragoste creştinească. Creştinul răspunde unei nevoi urgente din dragoste, în numele lui Hristos. Dar când el începe să gândească: „Dacă este bine să-l hrăneşti pe omul cel flămând, atunci este cu mult mai bine să hrăneşti o mie – unul nu este decât o picătură într-un hârdău”, deci începe să facă din creştinism un „sistem”, să-l restrângă la o ideologie. Aducându-şi aminte de cuvintele lui Hristos: „Pe săraci îi aveţi pururea cu voi”, Eugene a scris: „Hristos nu a venit să-i hrănească pe cei săraci, ci să mântuiască sufletele tuturor, flămânzi ori îndestulaţi.”
Ştiinţa era cel de al doilea idol al epocii moderne, pe care Eugene şi-a propus să-l cerceteze. „Ştiinţa modernă”, scria el, „…s-a dat pe sine cu totul puterii. Până şi ‘dorinţa de a şti’, rădăcina ştiinţei moderne, ţinteşte către putere, căci cunoaşterea obiectivă la care se ajunge prin dorinţa de a şti este aceea în care ‘faptele’ se află la mila cuiva.” Iarăşi, el a comparat ştiinţa cu magia, spunând că au aceleaşi opinii. Amândouă se preocupă de fenomene şi de aplicarea lor, de minuni şi de urmările lor. Amândouă încearcă să împlinească dorinţe, să împingă realitatea către voia lor. Este următoarea deosebire: ştiinţa (cea modernă) este magie sistematizată; ştiinţa a găsit o metodă, pe când magia lucrează în salturi şi avantaje…. Da, oamenii de ştiinţă se socotesc pe ei raţionali (în sensul cel mai restrâns al cuvântului) atâta vreme cât stau închişi în laboratoare, înrobiţi tehnicii. Dar pentru cel care nu este atât de înrobit tehnicii, pentru cel care este în stare să privească lucrurile într-un cadru mai larg – rezultatele ştiinţifice de astăzi, nu se arată cu chip magic?”
Idolul modern al ştiinţei este cel de al treilea idol descris de Eugene: credinţa în progresul istoric al omenirii. De bună seamă că Eugene a socotit această credinţă răsturnarea adevărului. După părerea obişnuită a contemporanilor săi, „progresul” civilizaţiei a sărit de la antichitatea clasică la Renaştere, tocmai pe dos, ca şi cum aceasta ar fi fost o civilizaţie medievală. Eugene s-a împotrivit căci Renaşterea a fost de fapt „o trecere de la mentalitatea medievală la cea modernă, luând înfăţişarea unei stricăciuni adânci faţă de cea dinainte, şi un chip întunecat timpuriu faţă de mentalitatea modernă….” În această perioadă de trecere, se iveau puteri noi care se amestecau cu cele vechi. „În această perioadă”, scria el, „s-a încercat un compromis între nou şi vechi, între ‘creştinism’ şi ‘umanism’.… Noile forţe erau prea puternice ca să se mulţumească cu un compromis iar Biserica şi-a dat seama, mai devreme sau mai târziu, că în acest ‘compromis’ îşi vânduse sufletul.”
Eugene socotea că veacul al XVIII-lea a fost ca o cotitură în care „modernismul neabătut trebuia să fie liber ca să facă toate cele în afara Bisericii (fie nesocotind-o fie atacând-o), şi ca să-şi pună erorile întru lucrare.… Din veacul al XVIII-lea, trăim într-o ‘lume nouă’, o lume a cărei continuitate a fost frântă, o lume care nu mai este ‘dată’, ci o lume care urma să fie construită, o lume din frânturi, din care omul – care acum este împotrivă iar nu după fire şi după Dumnezeu – încearcă să-şi construiască un cămin, un oraş, o împărăţie – noul său Turn Babel.”
Tot în veacul al XVIII-lea, s-a prăbuşit şi ipoteza raţionalistă expusă odinioară de Descartes şi Bacon. Până în a doua parte a veacului al XVIII-lea, iraţionalul a intrat în sfera activităţii umane aşa cum s-a văzut în revoluţia franceză, cât şi în noile aspecte ale iraţionalului şi irealului din domeniul artelor. Pentru Eugene, vicleşugul ideii moderne de „progres” s-a arătat în degenerarea de neocolit a raţionalismului şi a umanismului iluminist în iraţionalism şi subumanism. Umanismul, scria el, „este răzvrătirea împotriva adevăratei firi a omului şi lumii, o fugă de Dumnezeu – esenţa fiinţei umane – negarea tuturor realităţilor vieţii omului, înveşmântat într-un limbaj opus tuturor acestora. De aceea, subumanismul nu este o piedică supărătoare în înfăptuirea umanismului; acesta este ţelul şi cea mai înaltă măsură a sa. În felul acesta, iraţionalismul din zilele noastre este o demascare a raţionalismului iluminist, dezvăluindu-i urzeala de minciuni şi înşelări din care este alcătuit. Subumanismul ne învaţă că ‘umanismul’ iluminist, care neagă adevărata fire a omului ca chip al lui Dumnezeu, nu este umanism adevărat; iraţionalismul ne învaţă că ‘raţionalismul’ iluminist, care se leapădă de Dumnezeu, ‘raţiunea’ fundamentală, nu este în fond raţional”.
PARTEA A TREIA, o analiză a vechii ordini şi a „noii ordini”, urma să fie poate partea cea mai importantă a cărţii. Aici a dezvăluit ceea ce el numea rădăcina revoluţiei epocii moderne: nihilismul. În scrierile lui Nietzsche găsise şi o scurtă definiţie a ei, pe care o denumise originea nihilismului filosofic: „că nu există adevăr; că nu există o stare desăvârşită a lucrurilor – nici un ‘lucru în sine’. Acesta este nihilismul, şi încă cel mai excesiv.” [96] După Nietzsche, sec. al XX-lea urma să fie „triumful nihilismului”. Eugene scria că „nihilismul s-a răspândit în zilele noastre atât de mult, a pătruns atât de cuprinzător şi adânc în minţile şi inimile tuturor oamenilor din zilele noastre, că nu mai există nici un ‘front’ pe care să se poată da lupta”.
„Problema nihilismului”, explica Eugene, „este, în sensul cel mai profund, o problemă a adevărului: este cu adevărat problema adevărului…. De bună seamă că nimeni – aceasta este ideea obişnuită – nimeni nu mai este atât de naiv încât să mai creadă în ‘adevărul absolut’; potrivit epocii noastre iluminate tot adevărul este ‘relativ’. Expresia ‘tot adevărul este relativ’ este varianta populară a formulării lui Nietzsche ‘nu există adevăr [absolut]’.” Eugene a observat că „‘adevărul relativ’ este reprezentat mai întâi pentru epoca noastră de cunoaşterea ştiinţifică”, sistem care porneşte de la presupunerea de bază că „tot adevărul este empiric, tot adevărul este relativ”. El arăta că fiecare dintre aceste două afirmaţii se contrazice pe sine: „Prima afirmaţie nu este empirică de loc, ci metafizică; cea de a doua este absolută.” Orice sistem de cunoaştere trebuie să aibă un principiu de bază absolut, metafizic, „dar recunoscând un asemenea principiu, teoria ‘relativităţii adevărului’ cade, ea însăşi dezvăluindu-se ca o contrazicere de sine absolută.”
Dezvoltarea gândirii moderne, scria Eugene, a fost „un experiment al posibilităţilor de cunoaştere deschisă omului, care considera că nu există Adevăr Revelat…. Concluzia acestui experiment este o negare absolută: dacă nu există Adevăr Revelat, nu există nici un fel de adevăr; căutarea adevărului în afara Revelaţiei a ajuns într-un punct mort…. Mulţimea lucrurilor arată aceasta dacă ne uităm la omul de ştiinţă care nu caută adevărul, ci aplicarea tehnică a cunoaşterii, care nu mai are decât valoare practică. Această tiranie a ştiinţei asupra vieţii practice este contemporană cu apariţia unui întreg şir de ‘revelaţii’ pseudo-religioase; cele două sunt semnele înlănţuite ale aceleiaşi boli: lepădarea de adevăr.”
Mentalitatea nihilistă are ca singur scop de bază stârpirea credinţei în Adevărul Revelat şi pregătirea în felul acesta pentru o „nouă ordine” în care nu va exista nici o urmă a „vechiului” chip al lucrurilor, iar omul va fi singurul Dumnezeu. „Această mentalitate”, spunea Eugene, „se manifestă în fenomene tot atât de felurite ca şi oamenii care o împărtăşesc.” El a înţeles că asemenea fenomene se rezumă la patru tipuri sau etape diferite.
Prima etapă descrisă de Eugene a fost liberalismul, un nihilism mai mult pasiv decât făţiş, un teren neutru de formare a etapelor mai avansate. Sunt păstrate unele credinţe ale vechii ordini, dar fără înţelesul şi puterea pe care au avut-o odinioară. Dumnezeul pe care-l declară deschis liberalii „nu e o Fiinţă, ci o idee… Fără nici o grijă pentru om, fără nici o putere de a acţiona în lume (în afară de inspirarea ‘optimismului’ lumesc), el este un zeu cu mult mai slab decât oamenii care l-au creat”. Tipul liberal de guvernare este tot slab, venind dintr-o încercare de compromis între două idei care nu se împacă: guvernarea statornicită de Dumnezeu, cu suveranitatea atribuită unui monarh şi guvernarea în care „poporul” este suveran. „În sec. al XIX-lea”, scria Eugene, „acest compromis a luat forma ‘monarhiilor constituţionale’, – o nouă încercare de a uni o formă veche cu un conţinut nou; astăzi principalele reprezentante ale ideii liberale sunt ‘republicile’ şi ‘democraţiile’ Europei occidentale şi Americii, cea mai mare parte a lor păstrând un echilibru nesigur între forţele de autoritate şi revoluţie, în timp ce declară credinţa în amândouă.… Un guvern trebuie să conducă prin Harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, acesta trebuie să creadă în autoritate sau în revoluţie; numai în aparenţă poate exista un compromis între cele două idei şi numai pentru o vreme. Revoluţia, dimpreună cu necredinţa care a însoţit-o întotdeauna, nu poate fi oprită la mijlocul drumului; este o putere, care, dacă este stârnită, nu va înceta decât atunci când va ajunge într-un totalitarism al împărăţiei lumii acesteia. Istoria ultimelor două veacuri a dovedit din plin acest lucru. Ca să potoleşti revoluţia şi să-i faci concesii, aşa cum au făcut liberalii întotdeauna, arătând astfel că n-au nici un fel de adevăr cu care să i se împotrivească, înseamnă să amâni, dar nu să împiedici, realizarea scopului ei.”
Cea de-a doua etapă a dialecticii nihiliste este „realismul”, în care Eugene a vrut să cuprindă diferite feluri de „naturalism” şi „pozitivism” şi să arate doctrina care a fost popularizată de scriitorul rus Turgheniev, sub numele de „nihilism”. Eugene scria că realismul este simplificarea tuturor lucrurilor prin cele mai „evidente” explicaţii, „micşorarea tuturor lucrurilor pe care oamenii le-au socotit ‘mai înalte’, cele ale minţii şi ale sufletului, la cele mai de jos sau ‘de bază’: materie, senzaţie, trupesc…. Liberalul este nepăsător faţă de adevărul absolut, atitudine ce vine din dragostea prea mare pentru lumea aceasta. Pe de altă parte, nepăsarea realistului faţă de adevăr devine duşmănie, iar simpla slăbiciune faţă de lume se schimbă într-o dăruire fanatică faţă de ea.” Eugene dădea ca exemplu „simplificarea” realistă din dictaturile socialiste ale veacului al XX-lea, cu soluţiile lor foarte simple până la problemele cele mai complexe şi, la un nivel mai profund, „în ideile simpliste ale unor oameni ca Marx, Freud şi Darwin, care vădesc cu adevărat întreaga gândire şi viaţă contemporană.”
Încercarea Realismului de a ascunde totul în afară de realitatea materială a stârnit o reacţie pe care Eugene a socotit-o ca cea de a treia etapă a nihilismului: vitalismul. Ameninţarea pe care o reprezenta utopia realistă, de a fi un sistem tehnologic inuman, a stârnit proteste în numele nevoilor care nu pot fi planificate şi sistematizate şi care sunt la fel de necesare oamenilor, doar pentru o „fericire” pur pământească, ca nevoile materiale mai evidente. Iniţial, mişcarea vitalistă a îmbrăcat forme diferite, cum ar fi simbolismul, ocultismul şi diferite feluri de filosofie evoluţionistă şi „mistică”. În această mişcare, „tânguirea care este de înţeles, pentru pierderea valorilor spirituale devine părintele, pe de o parte al unor fantezii subiective şi (chiar) al satanismului actual, pe care cei fără discernământ le socotesc ‘revelaţii’ ale lumii ‘spirituale’, iar pe de altă parte, al unui eclectism de suprafaţă, care-şi ia ideile din fiecare civilizaţie şi fiecare epocă şi stabileşte o legătură cu totul întâmplătoare între părţile greşit înţelese ale propriilor concepţii neîntemeiate. Pseudo-spiritualitatea şi pseudo-tradiţionalismul, fiecare în parte, sau luate la un loc, sunt elemente esenţiale ale multor sisteme vitaliste.” A continuat apoi să arate diferite manifestări vitaliste din societatea modernă care au ieşit din căutarea neobosită a oamenilor „de a găsi un înlocuitor pentru Dumnezeul care era mort în inimile lor.” El a arătat neliniştea din politică, criminalitate, mass-media şi arte; felurimile de „gândire nouă” şi „gândire pozitivă” care încearcă să folosească şi să valorifice o forţă nedesluşită, generală; forme denaturate de „înţelepciune orientală”, care pretind că pot chema „puteri” şi „apariţii”; căutarea fără discernământ a „conştiinţei”, a „înţelegerii” şi „iluminării”; „cultul naturii” cu elementele sale „fundamentale”, trupul şi sexul.
În etapa vitalistă, criteriul adevărului este înlocuit cu o măsură nouă: „cea dătătoare de viaţă”, cea „vitală”. Eugene spunea că această măsură nouă, „dinamică”, stă la baza unei mari părţi din critica formală a artei şi literaturii contemporane, cât şi a discuţiilor despre religie, filosofie şi ştiinţă: „nu există calităţi mai apreciate astăzi în aceste domenii decât acelea de a fi ‘original’, ’experimental’ sau ‘foarte interesant’; dacă se mai pune problema adevărului, acesta se ascunde tot mai tare şi este înocuit cu criterii subiective cum ar fi: ‘integritate’, ‘autenticitate’ şi ‘individualitate’.”
Concluzionând asupra acestei etape, Eugene a scris că „vitalismul ultimului veac, este un semn clar al urâciunii acestei lumi…. Nu este rodul ‘prospeţimii’, al ‘vieţii’ şi al ‘rapidităţii’ căutate de adepţii săi cu atâta disperare (tocmai pentru că acestea le lipsesc) ci, al corupţiei şi necredinţei care sunt ultima fază a civilizaţiei care moare, pe care ei o urăsc”. Astfel, în opinia sa, nihilismul, dincolo de vitalism, mai poate fi o singură etapă hotărâtoare prin care poate să treacă nihilismul: nihilismul distrugerii. „Aici, în sfârşit”, scria el „găsim un nihilism aproape ‘pur’, o furie împotriva creaţiei şi a civilizaţiei care nu se va linişti până ce nu le va nimici în întregime.” Acesta a fost nihilismul nemilosului revoluţionar rus Serghei Neceaev (modelul după care Dostoievski a creat personajul Piotr Verkovenski din romnanul Demonii) şi al tovarăşului său Mihail Bakunin care, întrebat ce ar face dacă noua ordine la care visa ar deveni o realitate, a răspuns sincer, „Atunci aş începe de îndată să distrug tot ceea ce am construit.” [97] Cuprins de acelaşi duh, „Lenin (care îl admira mult pe Neceaev) cu putere nemiloasă a pornit prima experimentare a Europei, folosindu-se de o politică neprincipială,” la fel şi Hitler a declarat cu înflăcărare: „Putem fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târî lumea întreagă după noi – o lume în flăcări.” [98]
Eugene a continuat să descrie diferitele forme ale nihilismului cercetând izvoarele lor spirituale. Scria: „Nu suntem pregătiţi să înţelegem firea sau succesul nihilismului, sau pe reprezentanţii bine organizaţi ai acestuia, cum ar fi Lenin şi Hitler, dacă nu-i căutăm originea în altă parte decât în voinţa satanică de bază a negării şi răzvrătirii.” Negăsind nici o explicaţie raţională pentru sistematica campanie bolşevică de a dezrădăcina credinţa creştină, Eugene a văzut nihilismul ca „un război nemilos pe viaţă şi pe moarte împotriva singurei forţe în stare să se opună bolşevismului şi să-i dovedească netemeinicia. Nihilismul nu va birui atâta vreme cât credinţa creştină va rămâne vie măcar într-un singur om.”
Oamenii moderni care, aşa cum spunea Nietzsche, „L-au ucis pe Dumnezeu” în inimile lor, acum au un Dumnezeu mort, un gol mare în miezul credinţei lor. Dar aceasta, scria Eugene, este numai „o clipă din întreaga criză şi trecere a istoriei spirituale a omului”, la sfârşitul căreia el aşteaptă să se ivească un „zeu nou”. De bună seamă că omul modern n-a ajuns aici prin puterea sa. „O inteligenţă ascunsă”, continua el „se află în spatele fenomenului de nihilism: aceasta este lucrarea lui satan.”
Arătând esenţa spirituală a nihilismului, Eugene a continuat să vorbească despre programul „pozitiv” prin care încearcă să-şi ducă la îndeplinire scopurile sale satanice: „Primul şi cel mai important element din programul nihilismului este distrugerea vechii ordini, hrănită de Adevărul Creştin, din care oamenii îşi trag rădăcinile…. Aici începe să intre în lucrare trăsătura specifică nihilismului – violenţa.” După aceasta, vine o etapă de trecere între revoluţia distrugerii şi raiul pământesc plănuit, etapă cunoscută în doctrina marxistă sub numele de „dictatura proletariatului”. Aici, realiştii, atât cei din regimul comunist cât şi cei din lumea liberă se îndreaptă spre noua ordine, „unde va exista peste tot organizare şi eficienţă, însă nicăieri dragoste şi respect”. Eugene a văzut aceste semne în „funcţionalismul” sterp al arhitecturii moderne cât şi în boala de a planifica totul: „controlul naşterilor”, experienţele care urmăresc controlul eredităţii şi al minţii, şi toate schemele în care „precizia detaliului se uneşte cu o insensibilitate îngrozitoare”.
Eugene sublinia că distrugerea vechii ordini şi organizarea unui pământ nou sunt numai o pregătire a unei lucrări mai importante şi mai primejdioase ca oricând: „transformarea omului”. Acesta a fost visul lui Hitler, şi Mussolini, şi al altor filosofi ca Marx şi Engels, care au văzut schimbarea magică ce se poate săvârşi în firea omului prin violenţa revoluţiei. Mulţi filosofi şi psihologi contemporani au pus în discuţie schimbările săvârşite în om în secolul violenţei în care trăim, spunând că omul s-a dezrădăcinat şi s-a redus la treapta cea mai primitivă şi primară.
Chipul „omului nou” este înfăţişat în pictura şi sculptura contemporană, care a apărut mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial. „Noua artă”, scria Eugene „sărbătoreşte apariţia unei noi specii, creatura adâncurilor de dedesubt, a subumanităţii”. Dar, pe lângă acest chip al unei urâciuni deznădăjduite, se află un curent de optimism, care şi-a plăsmuit propriul său om nou „pozitiv”, care este „atât idealist cât şi practic, grăbit şi dispus să facă faţă problemelor dificile ale zilei”. Atât chipurile pozitive cât şi cele negative, scria Eugene, „formează un tot unitar care se trage din moartea omului aşa cum îl ştim până astăzi – trăitor pe acest pământ ca un pelerin, ştiind că raiul este adevăratul său sălaş – şi care arată naşterea ‘omului nou’, numai din ţărână, neştiind nici de nădejde şi nici de deznădejde, ci numai de lucrurile acestei lumi…. Mergând cât mai departe cu putinţă, epoca negării şi nihilismului s-a sfârşit; ‘omul nou’, nu mai este interesat de Adevărul Creştin ca să-l nege; întreaga sa atenţie este îndreptată asupra lumii acesteia”.
Ajungând la sfârşitul programului său, nihilismul ţinteşte deja către scopul final. Aşa cum observa Eugene, diferitele concepţii despre „omul nou” – care se află în realismul lui Marx şi în vitalismul multor ocultişti şi artişti – sunt numai schiţe premergătoare ale supraomului, pe care Nietzsche l-a prevăzut dincolo de nihilism. Căci aşa cum nimicul, zeul nihilismului, nu este decât o goliciune, o aşteptare care se îngrijeşte de împlinirea prin revelaţia vreunui „zeu nou”, tot la fel şi „omul cel nou”, pe care l-a strâmbat nihilismul, l-a micşorat şi l-a lăsat fără credinţă şi direcţie, a devenit „deschis” şi „receptiv” faţă de vreo nouă descoperire, revelaţie sau poruncă care să-l remodeleze în cele din urmă în forma sa definitivă. În legătură cu crearea acestei noi specii de om, nihilismul se străduieşte să creeze „o ordine cu totul nouă, pe care cei mai înflăcăraţi apărători ai ei o numesc ‘anarhie’.” În vreme ce nihilismul este o chestiune de Adevăr, „anarhismul este o chestiune de ordine – a unei ordini fără Adevăr…. Nihilismul este mijlocul, anarhismul – scopul lui.”
Eugene scria că în mitul marxist, „statul nihilist urmează să ‘se ofilească’, lăsând în urmă o ordine umană unică în istoria omenirii, pe care n-ar fi exagerat să o numim epoca de aur”. Visul revoluţionar al acestei „epoci de aur anarhiste” este un vis „apocaliptic”, o inversare fantezistă a nădejdii creştine în rai. Este „viziunea domniei lui Antihrist, imitarea satanică a Împărăţiei lui Dumnezeu”. Dacă nihiliştii îşi văd ţelul revoluţionar „dincolo de nihilism”, ca o domnie a „iubirii”, „păcii” şi „fraternităţii”, aceasta se întâmplă fiindcă „prin acceptarea transformării nihiliste a lumii, ei au şi început să trăiască în Împărăţia Revoluţiei, să vadă totul aşa cum vede şi satan, deci împotriva lui Dumnezeu.”
ÎN Părţile I şi II, Eugene plănuise să prezinte ideile moderne care începuseră să schimbe omul. În Partea III, voise să descrie organizarea şi sistematizarea acestor idei care cereau o nouă concepţie asupra ordinii (anarhismul) bazată pe o nouă concepţie asupra adevărului (nihilismul). În Partea IV urma să descrie „noua spiritualitate” care trebuia să înflorească pe aceste temelii, făcându-i pe oameni să le accepte ca fireşti şi simple, aşa cum primiseră odinioară Adevărul Creştin.
Deşi Partea IV a lucrării nu a depăşit niciodată faza de însemnări, multe idei de acolo au fost introduse în cartea sa Ortodoxia şi religia viitorului, 14 ani mai târziu. La începutul acestei părţi, intenţiona să dezvăluie originea filosofică a „noii spiritualităţi”. El a văzut aceasta ca o reorientare, pornind din vremea lui Immanuel Kant şi a idealismului german, când mintea omului ia locul lui Dumnezeu, ca centru al universului. Legată de această viziune „psihocentrică” se află şi o altă latură a filosofiei lui Kant: subiectivismul, adică ideea că: „Nu există nimic în afară de ceea ce pot simţi eu”, sistematizarea adorării sinelui.
Atât „psihocentrismul” cât şi subiectivismul au dus la ceea ce Eugene a numit „cultul experienţei”. Când omul iar nu Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, este privit ca centru al existenţei, el se micşorează şi caută „inspiraţii” de moment care-l fac să uite micimea de a fi fiinţă omenească, în înţelesul cel nou. Cultul „experienţei religioase”, scria Eugene, este „înlocuitorul adevăratei trăiri duhovniceşti – a dumnezeirii sau mântuirii – a creştinului”. Eugene a dorit să arate clar că „marea diferenţă dintre cele două cunoaşteri: între cunoaşterea centrată pe sine, care se poate ‘obţine’ (prin droguri, hipnoză şi alţi ‘stricători’ de minte; sau printr-o îndreptăţită introspecţie estetică sau ‘cosmică’), o experienţă foarte deosebită care îi poate da omului o străfulgerare a altor realităţi decât cele de fiecare zi… dar nu poate transforma întregul om neîncetat, iar în contextul modern urmăreşte să-l facă pe om să creadă că el este cineva foarte ‘aparte’, dacă are o asemenea experienţă, împingându-l către alte înşelări şi iluzii. Între această experienţă parţială, care nu este ‘religioasă’ în sine, ci poate fi drăcească (lipsa doctrinei omului modern, îl predă în întregime dracilor), şi adevărata trăire duhovnicească, care este o întâlnire adevărată cu Dumnezeu … o experienţă vie, care este plină de răbdare, suferinţă, umilinţă, smerenie, încredere, o experienţă care nu este în mod necesar ‘plăcută’ sau ‘mulţumitoare’, ci poate pricinui multe suferinţe şi necazuri, o experienţă care nu se sfârşeşte în ea însăşi, ci în Ceruri….
Negarea lui Hristos de către omul modern este cu siguranţă respingerea adevăratei trăiri duhovniceşti, care este concretă şi plină de suferinţă; transformându-L într-un ‘simbol’ sau ‘intruchipare’ a vreunui principiu abstract, poţi să-L aşezi în minte, şi să-L chemi ca să-L simţi când doreşti…. Toate astea duc la originea întregii aberaţii moderne: retragerea omului în mintea sa, departe de realitate, în închisoarea propriilor sale iluzii.”
Eugene mai observa că ocultismul şi filosofia „psihicului”, care fuseseră punctele de atracţie ale mişcărilor „de hotar”, îşi găseau acum drumul prin filiere mai convenţionale. A văzut asemănarea dintre cultul neo-teosofic al înţelepţilor foarte „evoluaţi” de pe alte planete şi încercarea oamenilor de ştiinţă moderni de a trimite şi primi mesaje radio de la aceste fiinţe. „‘Cercetarea psihologică’ ştiinţifică”, scria el, „va trebui să recunoască realitatea ‘comunicării în duh’, căci acestea sunt fenomene adevărate; nu pot forţele care produc toate acestea, să producă şi fenomenul radio-comunicaţiilor? Dacă da, omului modern nu-i rămâne decât să ‘creadă’ în ele, căci ele sunt ‘fapte’. Acestea sunt posibilităţi… care deschid calea năvălirii dracilor, care vor face ca toate fenomenele ‘iraţionale’ ale veacului nostru să apară ca o joacă de copii”.
MULŢI aşa zişi profeţi, văzând receptivitatea spirituală a omului modern, au prevăzut venirea unei „ere spirituale”. Epoca aceasta, cu adevărat vremea „noului creştinism” şi a domniei Antihristului, urma să fie prezentată în Partea V, ultima din cartea sa. Eugene vedea cum o unitate nouă şi de neocolit căuta să ia locul unităţii dintre Dumnezeu şi zidirea Sa din „concepţia veche”. Această nouă unitate, spunea el, apare sub multe deghizări: guvernarea mondială, ecumenismul, „unitatea transcedentală a religiilor”, etc. – toţi fiind moştenitorii „universalismului” iluminist. Asta se vede în evoluţionism, incluzându-l pe gânditorul romano-catolic Teilhard de Chardin, care a prezis absorbţia unor fiinţe foarte „evoluate” într-o minte cosmică unică. Şi mai alarmant, Eugene a văzut aceasta şi în Biserica Catolică. El a simţit apariţia „noului creştinism” ca „religie a omenirii”, unde mărturisirea creştină tradiţională a Adevărului Absolut este slăbită pentru ca omenirea să se unească sub stindardul unei „frăţii” pământene.
Religia acestei lumi a lui Antihrist va fi o pseudo-religie în întregime şi va fi unificată. Noua „unitate” se va suprapune peste conducerea colectivă a statului comunist. Comunismul va asigura nu numai nevoile sociale şi economice ale omului, ci şi nevoile sale personale şi spirituale. Îndeplinindu-şi scopul, epoca comunistă se va încheia, perioadă ce corespunde „perimării statului” din doctrina comunistă.
Eugene a explicat de ce domnia lui Antihrist trebuie să aibă şi o dimensiune pseudo-spirituală. Odată ce s-au dat omului „pacea” şi securitatea promise, idealismul nu se va mai putea însufleţi, ci va fi luat ca ceea ce este: condiţii sau mijloace, dar nu ca finalităţi. Amintindu-şi de cuvintele Domnului: „Omul nu se va hrăni numai cu pâine”, Eugene se întreba: „Ce va mai urma, după ce se vor rezolva problemele organizării acestei lumi, a guvernării şi a „pâinii”? Poate că întrebarea e reală: ce fel de distracţii va asigura noua lume oamenilor care au destulă pâine? Aceasta nu este o chestiune de ‘amuzament’; va fi o chestiune de viaţă şi de moarte pentru noile guverne, căci dacă acestea nu le vor asigura oamenilor distracţii relativ neprimejdioase, ei şi le vor inventa singuri, şi atunci nu vor mai fi neprimejdioase. Dostoievski vorbea despre aceste lucruri cu un veac în urmă – oamenilor când li se dă tot ce au nevoie pentru a fi ‘fericiţi’, de bună seamă că se vor întoarce împotriva lor şi a lumii în care trăiesc, într-o frenezie de nemulţumire. Căci foamea omului nu poate fi satisfăcută de pâine lumească; omul trebuie să primească o pâine cerească – sau un înlocuitor inteligent.”
Necesitatea acestui „înlocuitor inteligent” l-a făcut pe Eugene să prevadă ceea ce numise el anterior „epoca magiei”. Acesta este ţelul idealismului utopic cât şi al profeţiilor oculte: epoca belşugului şi a minunilor când va fi confirmată pseudo-religia lui Antihrist şi se va face atrăgătoare prin semne şi minuni. Eugene a scris că „nesfârşita ‘curiozitate’, cât şi foamea spirituală a oamenilor vor cere un univers magic ce va servi ca înlocuitor pentru nevoile lor spirituale şi intelectuale secătuite… Numai magia le poate păstra ‘fericirea’ oamenilor, care au toate cele lumeşti”.
Revăzându-şi observaţiile asupra lumii moderne, Eugene scria că aceasta este „unică numai în măsura înşelării ei satanice şi prin apropierea ei de domnia lui Antihrist, pe care o pregăteşte”. Cât priveşte „ultimii creştini”, aceştia vor „putea doar să mărturisească Adevărul lor în lume, chiar până la mucenicia pe care lumea o va cere de la dânşii, punându-şi nădejdea în Împărăţia care ‘nu este din lumea aceasta’, în Împărăţia a cărei întreagă slavă nu poate fi nici măcar închipuită de oamenii acestei lumi, Împărăţia care nu va avea sfârşit”.
Cu acest subiect – al Împărăţiei Cerurilor care va rămâne când împărăţia omului va fi dată uitării – Eugene voia să-şi încheie cartea.
ÎN cei trei decenii de când Eugene a scris materialul pentru Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu, am putut vedea cum s-au împlinit multe din cele spuse aici. La 10 ani după ce a scris despre visul nihilist al „noului pământ” – o lume fără „iubire sau respect”, „planificată în întregime” şi de o „nepăsare alarmantă” – în SUA a fost legalizat avortul şi de atunci peste 30 de milioane de copii nenăscuţi au fost jertfiţi pentru pricini „practice”. Din ordinul preşedintelui SUA, trupurile mici ale acestor copii avortaţi sunt folosite în cercetarea medicală.
„Esenţa în experimentare” despre care scria Eugene la începutul anilor ’60, s-a dovedit şocantă chiar în acel deceniu, mai ales în mişcările de tineret. În general, acestea tindeau să corespundă celor patru faze ale nihilismului. Mişcarea optimistă „hippie” a anilor ’60 şi începutul anilor ’70 a fost un exemplu în care vitalismul a lucrat împotriva liberalismului mort şi a realismului neroditor, pe când în anii ’80 şi ’90 acesta a dat frâu liber manifestărilor nihilismului pierzării printr-o cultură tânără, tot mai fragmentată: elemente pesimiste, anarhiste şi sataniste, scoase la iveală mai ales prin „muzica” nouă cum ar fi „punk”, „death rock”, „thrash”, „metal” şi „rap”. Mai mult, mişcările tineretului contemporan care au făcut eroi naţionali din oameni blasfemiatori ca „Madona” arată limpede concluzia la care a ajuns Eugene, că lumea fără Dumnezeu se întoarce inevitabil împotriva ei, ajungând la „subumanism”. În chipul năucitor, artificial al omului, propagat de mass-media zilelor noastre şi la care aspiră tineretul, se vede împlinirea unei afirmaţii făcută de Eugene în 1961: „Supraomul subumanist este o înfăţişare agresivă – goală, mediocră, dar plină de ‘culoare’ pentru oamenii care nu cunosc şi nici nu pot să-şi închipuie ceva mai bun.”
Cu un an mai devreme, în august 1960, Eugene scria: „Omul modern, în iubirea de sine, doreşte să cerceteze toate posibilităţile deschise către sine – şi de aceea trebuie să coboare tot mai adânc în tină, ca să afle murdăria pe care nimeni nu a vrut să o cerceteze până atunci. În zilele noastre, sunt cercetate putinţele cele mai josnice ale omului, murdăriile de dedesubt trebuiesc scormonite şi mâncate…” În deceniile de după anii ’60, s-a mers la coborâşuri şi mai adânci; şi mai semnificativ este că, josnicia aceasta nu mai este rezervată doar grupurilor de la periferie, decadente şi artiştilor „conştienţi”, ci este promovată liber spre consum, maselor largi de oameni. [99]
Curentele „spirituale”, despre care a scris Eugene, şi-au pornit cursul şi au luat avânt. „Mişcarea harismatică” care a sporit ca ciupercile în anii ’60 şi ’70, au arătat toate semnele „noii spiritualităţi” şi a „noului creştinism” despre care pomenise mai înainte; el urma să analizeze această mişcare în cartea intitulată Ortodoxia şi Religia viitorului. Mişcarea similară „new age”, etapă a prunciei „epocii magiei”, a devenit joaca americanilor bogaţi, pentru care fusese rezolvată „problema pâinii de fiecare zi”. „Spiritualitatea centrată pe creaţie”, ce apăruse în ultimul deceniu în Biserica Romano-Catolică se leagă de afirmaţia lui Eugene, care spunea că: „noua spiritualitate” a lui Antihrist va crede „într-o lume, care este ca şi omul, în esenţă ‘neprihănită’ şi neatinsă de nici un fel de ‘cădere’.” „Eclecticismul fără rădăcini” a luat multe forme de când îl studiase Eugene pentru prima dată, în legătură cu vitalismul. Cei mai renumiţi susţinători de astăzi sunt Joseph Campbell, ale cărui teorii asupra „mitologiei comparate” par impresionante celor ce sunt şi ei superficiali, dar a căror lipsă de adâncime şi amatorism sunt uşor de desluşit de către cei care se întemeiază pe cultura şi religia tradiţională.
În sfera politică, te întrebi dacă recenta prăbuşire a cortinei de fier şi a puterii comuniste din Rusia corespund „slăbirii statului nihilist” descris de Eugene, după care urmează să vină „o nouă ordine a lumii, unică în istoria omenirii”. Comunismul şi-a îndeplinit misiunea: a distrus vechea ordine; iar acum, poate fi o „deschidere”, pentru a face loc unei noi etape din programul nihilist. După cum scria Eugene, etapa finală nu se va caracteriza prin dispute naţionale şi prin înăbuşirea comunistă a nevoilor spirituale ale omului, ci printr-o „unitate” superficială a lumii şi o împlinire a acestor nevoi prin nişte înlocuitori inteligenţi.
Cu 30 de ani înainte de prăbuşirea puterii sovietice, Eugene scria următoarele, arătând importanţa profetică a cuvintelor sale: „Violenţa şi negarea sunt doar o etapă preliminară; însă această lucrare este numai o parte a unui plan mult mai mare, a cărui finalitate promite să fie, nu ceva mai bun ci ceva cu mult mai rău decât a fost nihilismul. Dacă în vremurile noastre sunt semne că era violenţei şi a negării este pe sfârşite, aceasta nu este din pricină că nihilismul a fost ‘depăşit’ sau ‘biruit’, ci fiindcă acesta şi-a încheiat activitatea şi utilitatea sa, a ajuns la capăt. Poate că revoluţia începe să iasă din faza răuvoitoare şi să intre într-una ‘binevoitoare’ – nu pentru că şi-ar fi schimbat voinţa sau direcţia, ci pentru că se apropie de împlinirea ţelului ei final, pe care nu a încetat niciodată să-l înfăptuiască; satisfăcută de succesele ei, se poate pregăti să se relaxeze, bucurându-se de acest ţel.”
În timpul „glasnostului” din ultima parte a anilor ’80, preşedintele partidului comunist din Uniunea Sovietică a spus oamenilor că orânduirea comunistă nu mai trebuia să adopte o poziţie potrivnică faţă de restul lumii, căci acum, pe tot cuprinsul pământului există organizaţii care deşi nu puteau fi numite „comuniste”, activau în acelaşi scop. Francmasoneria, mişcarea „new age”, sectele pseudo-creştine şi evreieşti, marile puteri economice şi grupările unite de interese politice: toate au o dorinţă comună pentru o „nouă ordine mondială, unică în istoria omenirii” foarte deosebită de vechea ordine a lumii creştine tradiţionale. Conducătorii politici ai SUA, fie din ştiinţă sau din neştiinţă, au ridicat stindardul „noii ordini a lumii”.
În cartea Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu, Eugene scria: „Ultima speranţă a omului modern nu este decât o altă iluzie a sa; speranţa într-o nouă eră ‘dincolo de nihilism’, este ea însăşi o expresie a ultimului articol din programul revoluţiei. Acest program nu este promovat numai de marxism. Nu există astăzi în lume nici o mare putere care să nu aibă guvern ‘revoluţionar’, nu există nici o persoană cu autoritate sau influenţă şi care a criticat marxismul, fără să propună mijloace mai potrivite pentru a ajunge la un final la fel de ‘revoluţionar’; nerecunoaşterea ideologiei revoluţionare în ‘climatul intelectual’ contemporan era, foarte evident, o condamnare la vlăguire politică….
Se pare că maladia nihilistă trebuie să fie lăsată să ‘evolueze’ până în ultima ei fază; scopul revoluţiei, care la început a fost halucinaţia câtorva minţi înfierbântate, a devenit acum ţelul lumii întregi. Oamenii s-au plictisit; Împărăţia lui Dumnezeu este prea departe, calea creştin-ortodoxă este prea strâmtă şi grea. Revoluţia a prins ‘spiritul epocii’ şi a merge împotriva acestui curent puternic este mai mult decât poate să facă omul modern, căci nihilismul trebuie să înlăture în întregime două lucruri: Adevărul şi credinţa.”
FĂCÂND o analiză amănunţită a mentalităţii moderne, Eugene voia să spună mai mult decât numai să arate că aceasta este falsă şi că religia creştină este cea adevărată. El credea că pe lângă mărturisirea Adevărului Creştin, trebuie să afli în lăuntrul tău neadevărul, nihilismul care nu poate decât să intre în lăuntrul fiecăruia în aceste vremuri molipsitoare. „‘Nihilismul’ veacului nostru există în toate”, scria el, „iar cei care, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu aleg să lupte împotriva acestuia, în numele Fiinţei Dumnezeului Celui Viu, sunt deja înghiţiţi de acesta. Am fost aduşi la marginea prăpastiei nimicniciei şi fie că îi recunoaştem firea sau nu, prin asemănarea cu nimicnicia care se află pururea în noi, vom fi înghiţiţi de nihilism fără nici o nădejde de mântuire – dacă nu ne ţinem în întregime în credinţa cea adevărată în Hristos, fără de Care suntem cu adevărat nimic.”
Eugene lucra la Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu pe vremea când mulţi filosofi, printre care şi creştini, ca Thomas Merton, vorbeau de „criza” epocii moderne. Pentru Eugene, această criză – urmare firească a abandonării Adevărului Absolut şi a uitării de Dumnezeu – poate fi depăşită numai pe câmpul de bătălie a fiecărui suflet omenesc în parte. Eugene scria: „În preajma noastră circulă multe interpretări facile ale ‘crizei’, ale ‘alegerii’ ce ne stă înainte. Oricare parte a acestor interpretări iluzorii, tot osândă înseamnă. Adevărata criză este acum, aşa cum a fost dintotdeauna în lăuntrul nostru; este primirea sau lepădarea de Hristos. Criza noastră este Hristos; El cere de la noi totul sau nimic şi ‘problema’ aceasta pe care ne-o prezintă El, este singura care cere cu adevărat un răspuns …. Îl alegem pe Dumnezeu, Singurul Care ESTE, sau pe noi, nimicnicie, prăpastie, iad? Epoca noastră este întemeiată pe nimicnicie; dar în chip nedesluşit nouă, această nimicnicie înfăţişează acelora care încă mai pot înţelege, limpede şi fără tăgadă, criza tuturor oamenilor din toate vremurile. Dacă putem asculta, epoca noastră ne spune să-L alegem pe Dumnezeul Cel Viu.”
21
Gândirea adâncă poate fi atinsă
numai de omul cu trăire profundă.
– Samuel Taylor Coleridge
Cel care nu are spiritul epocii sale,
are toate murdăriile epocii sale.
– Voltaire
PE când lucra la Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu, Eugene a scris un eseu separat, intitulat „Filosofia absurdului” [100] în care vorbea despre una dintre urmările culturale ale abandonării moderne a Adevărului. El afirma că, „nimic în această lume – nici dragostea, nici bunătatea, nici sfinţenia – nu au nici o valoare, nici sens, dacă omul nu supravieţuieşte morţii.” Odată cu pierderea sensului care vine din pierderea credinţei în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului omenesc, nu mai există nici un miez care să unească lucrurile. Este firesc doar ca artiştii şi gânditorii moderni să zugrăvească lumea ca absurdă, iar pe om, golit şi dezumanizat. „Se poate spune”, scria Eugene, „că absurdul este ultima etapă din procesul dialectic al umanismului, îndepărtat de Adevărul Creştin… Faptul că lumea nu izbuteşte să aibă un înţeles, se întâmplă numai acelora care au crezut odinioară şi au un temei să creadă că are sens. Absurdul nu se poate înţelege în afara originilor sale creştine.
Creştinismul este înţeles logic, la treapta cea mai înaltă, căci Dumnezeul creştinilor a zidit toate cele din lume, atât pentru toate celelalte cât şi pentru Sine Însuşi, Care este începutul întregii creaţii; iar creştinul a cărui credinţă este adevărată, găseşte acest înţeles dumnezeiesc în fiecare latură a vieţii sale. Pentru adeptul absurdului, toate se destramă, chiar şi propria sa filosofie, care poate fi doar un fenomen trăit pentru scurtă vreme; pentru creştin, toate se leagă laolaltă şi au înţeles, chiar şi acele lucruri care prin firea lor sunt de neînţeles. În cele din urmă, lipsa de înţeles a absurdului este o parte a unui înţeles mai larg .… Niciodată, în inima omului şi în lume nu a domnit o neorânduială mai mare ca astăzi; dar aceasta s-a întâmplat fiindcă omul a părăsit adevărul şi înţelesul care au fost revelate în toată plinătatea lor numai în Hristos.”
Eugene considera că artiştii absurdului „exprimă o imagne lăuntrică parţială” în care ei arată în chip chinuitor, că existenţa fără Dumnezeu este un fel de iad viu. Ca şi Eugene, mulţi căutători ai adevărului au ajuns la această limită a dezamăgirii în căutările lor; şi pentru această pricină, Eugene a simţit mai multă înţelegere pentru adeptul absurdului decât pentru umanistul fericit care nu putea să înfrunte sfârşitul logic al filosofiei sale. Totuşi, este foarte primejdios să se rămână aici; căci, aşa cum arăta Eugene, „nu există o înlăturare totală şi nici un fel de lipsă de sens, întregul nihilism şi absurdul sunt în zadar. Flăcările iadului sunt ultima şi cea mai cumplită dovadă pentru aceasta: cu voie sau fără de voie, fiecare făptură mărturiseşte sensul de bază al lucrurilor. Căci acest sens reprezintă dragostea lui Dumnezeu, iar această dragoste se află chiar şi în flăcările iadului; cu adevărat dragostea lui Dumnezeu este aceea care-i chinuieşte pe acei care se leapădă de ea.”
ALTE idei importante din această perioadă pot fi găsite în jurnalul său filosofic de 72 de pagini, cuprinzând perioada dintre 30 iulie 1960 şi 3 aprilie 1962. Aici, Eugene vorbeşte despre arta adevărată ca o reflectare a relaţiei artistului cu realitatea fundamentală; despre secolul XX, ca „secol al superstiţiilor”; despre Fiara Apocalipsei, ca o chintesenţă a iubirii de sine, în care fiecare se va slăvi pe sine; despre Jocurile Olimpice, ca un alt mijloc de „unificare” a lumii pe baze externe; despre socialismul naţional, care este mai degrabă un produs decât o reacţie faţă de revoluţia modernă; despre pilda fiului risipitor, ca o paralelă instructivă a epocii moderne; despre Iuda ca primul „om modern”. Mai scria că: „sexualitatea este probabil cea mai pătrunzătoare şi mai larg răspândită dintre forţele impersonale care vor guverna omul…. Aşa cum omul modern s-a transformat într-un ‘animal politic’, tot la fel s-a şi ‘sexualizat’ – a căpătat conştiinţa şi preocuparea pentru sex, care se dovedeşte a fi încă o forţă defăimătoare care acţionează asupra lui. Şi astfel, noi îl aşteptăm pe ‘conducătorul’ care poate să îndrume această energie de curând dezlănţuită, aşa cum a făcut şi Hitler”.
În august 1960, pe când stătea pe malul lacului Bon Tempe, îşi nota următoarele în jurnal:
„Minunat de liniştit este locul acesta – doar zgomotul câtorva păsări de baltă şi al unor păsări de uscat din spatele meu. Sus de tot, dincolo de marginea îndepărtată a lacului care susură uşor, se află Muntele. Aici se află Duhul lui Dumnezeu – dar nu este nici o confuzie panteistă între El şi natură. Minunata privelişte dinaintea mea se poate şterge odată cu clipitul din ochi şi totul să fie ca şi cum nu ar fi existat niciodată. Nu este aceasta învăţătura creştină cu adevărat? Bucură-te de aceste lucruri astăzi şi slăveşte-L pe Dumnezeu în ele acum; nu te gândi la ziua de mâine, căci mâine – Apocalipsa.”
În această descriere de natură, se poate simţi mireasma vechilor texte chinezeşti. Chiar şi cugetarea la vremelnicia lucrurilor materiale este specific chineză, deşi el a exprimat-o după învăţătura creştină. Dar, în afară de aceasta, acest scurt pasaj ne dă chipul în care vedea el realitatea. De bună seamă că el nu avea ură pentru lumea creată, ci mai degrabă pentru ceea ce făcuse omul modern din ea, slăvindu-se pe sine în loc să-L slăvească pe Dumnezeu. „Nu lumea este iraţională, ci omul”, scria el în tratatul său asupra absurdului. [101] Şi totuşi, chiar şi în mijlocul relelor lumii moderne, el căuta să afle bunătatea. În jurnalul său nota: „Răul nu va putea niciodată exista decât alături de bine. Dacă veacul nostru ar fi o epocă aparţinând în întregime răului, n-ar mai fi cu putinţă să se iasă din el, iar pesimiştii veacului nostru ar avea dreptate. Noi însă credem în Dumnezeul creştin şi nu în demiurgul manihean şi astfel trebuie să credem că în timp ce epoca modernă este în primul rând o manifestare a răului, este în acelaşi timp şi cu mult mai puţin evident o manifestare a Binelui. ‘Binele’ nu are sensul superficial al gânditorilor ‘iluminaţi’ ai epocii noastre, care niciodată nu pătrund mai departe de ceea ce este evident (şi ce exemplu de orbire spirituală este mai bun decât acesta – să accepţi numai ce îţi dă ‘veacul’, să fii robul istoriei), dar în sens mistic, binele poate fi înţeles numai de cei care pot mai întâi să sufere intens, marele său rău.” A căuta înţelesul tainic al epocii moderne, spunea el, înseamnă a căuta „nu numai ce ni se descoperă despre slăbiciunea omului, ci mai mult, ceea ce se descoperă despre măreţia lui Dumnezeu şi dragostea Lui de neînţeles. Cei cu mintea îngustă să tremure în faţa acestui paradox, dar noi creştinii să încercăm să-i trăim înţelesul, pe cât ne stă în putinţă.”
În pasajul pe care l-a scris pe malul lacului Bon Tempe, îşi exprima dragostea adâncă pentru natură, o dragoste care nu l-a părăsit toată viaţa. El era convins că „numai cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, poate iubi creaţia care vine de la Dumnezeu. Ca să iubeşti creaţia (sau orice altceva), trebuie să o iubeşti aşa cum este ea cu adevărat; şi de vreme ce creaţia vine de la Dumnezeu, o iubeşti ca venind de la Dumnezeu şi de aceea nu poţi să nu-L iubeşti şi pe Dumnezeu.” [102] Pe de altă parte, Eugene se simţea „vinovat” că iubea natura prea mult. Acest simţământ venea din felul său fundamental ascetic de a privi lumea şi din care venea întreaga sa filosofie. Oricât de frumoasă era creaţia lui Dumnezeu, se va sfârşi într-o zi, şi Eugene nu dorea aceasta. Creaţia lui Dumnezeu era într-adevăr bună, dar nu era desăvârşită. „Dacă ar fi desăvârşită”, observa el, „oamenii s-ar fi mulţumit numai cu ea şi nu ar fi fost conduşi de firea lor cea ‘căzută’, către ceva mai presus de aceasta.”
AM văzut cum înainte de a se converti, Eugene suferise mult, pentru a cunoaşte că împlinirea totală şi fericirea nu erau de găsit în această viaţă trecătoare; şi cum, chiar după ce l-a primit pe Hristos, lepădarea sa de lume i-a pricinuit suferinţa unei singurătăţi adânci. El înţelesese că creştinismul era ascetic chiar prin esenţa sa, şi chiar faptul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, era un lucru ascetic. Această abordare a celeilalte lumi era atât de străină duhului vremurilor sale, încât chiar şi scriitorii contemporani pe care el îi admira – Buber, Berdiaev şi Merton – îşi puneau nădejdea într-un „guvern mondial”, „desfiinţarea războiului”, şi „unirea finală a ţărilor lumii”. „Şi astfel,” scria Eugene, „numai cei singuratici trăiesc ‘sfârşitul’; toţi ceilalţi au ‘socotit’ că acel sfârşit trebuia să se potrivească dorinţelor lor. Numai cei singuratici cutează să-l trăiască cu adevărat, deplin conştienţi de ceea ce este acesta de fapt (atât cât pot oamenii să cunoască).”
Referindu-se la cei „singuratici” care „suferă profund de răul epocii moderne”, Eugene se număra printre aceia, de bună seamă. El îşi socotea viaţa sa în lume ca un fel de răstignire pe cruce. Iată un pasaj foarte grăitor din jurnalul său:
„Noi, creştinii, să nu ne aşteptăm la altceva decât la răstignire. Căci a fi creştin, atât acum cât şi de când a venit Hristos pe pământ, înseamnă a fi răstignit. Viaţa Lui este exemplu – şi atenţionare – pentru noi toţi. Trebuie să ne răstignim în chip personal, mistic; căci numai suferinţa pe cruce este singura cale către înviere. Dacă vrem să înviem întru Hristos, trebuie mai întâi să ne umilim împreună cu El – chiar până la treapta cea mai de jos, chinuiţi şi scuipaţi de lumea neînţelegătoare.
Trebuie să ne răstignim şi în afară, în văzul lumii; căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta iar lumea nu o poate suporta – nici măcar printr-un singur reprezentant al ei şi nici măcar pentru o singură clipă. Lumea poate să-l accepte numai pe Antihrist, acum sau oricând.
Deci, nu-i de mirare că este greu să fii creştin – nu-i greu, este de-a dreptul cu neputinţă. Nimeni nu poate accepta cu bună ştiinţă un fel de viaţă care, cu cât este trăit mai cu adevărat, cu atât mai sigur duce la distrugerea propriei persoane. Şi de aceea ne răzvrătim neîncetat, încercăm să ne facem viaţa mai uşoară, încercăm să fim creştini numai pe jumătate şi încercăm să împăcăm cât mai bine cele două lumi. În cele din urmă trebuie să alegem – fericirea noastră stă într-o lume ori în cealaltă, nu în amândouă.
„Doamne, dă-ne putere ca să urmăm calea Crucii, căci nu este altă cale de a fi creştin.”
Thomas Mann scria cândva: „Într-o epocă care nu aduce un răspuns mulţumitor la veşnica întrebare ‘De ce?’, ‘Spre care limită?’ omul, care le poate face pe toate peste media obişnuită şi se aşteaptă la minimum, trebuie să fie înzestrat … cu o cale morală şi
cu cinste, lucru care este rar cu adevărat, şi cu o fire de erou.” [103] Această descriere i se potriveşte lui Eugene. Nietzsche a fost acela care, descriind nihilismul spusese că „nu există răspuns la întrebarea: ‘De ce?’” Eugene, nereuşind să afle acel răspuns în societatea modernă, a concluzionat că întreaga societate era stricată, mai mult sau mai puţin, de nihilism. Este adevărat că principalul curent religios al acelei societăţi dăduse un răspuns, dar aşa cum a spus Thomas Mann, nu era un răspuns mulţumitor; iar Eugene ajunsese să respingă chiar această „religie”, ca pe o formă mai puţin evidentă a nihilismului. Dacă majoritatea creştinilor contemporani ar primi cu adevărat răspunsul pe care l-a adus Hristos – că viaţa aceasta este numai o pregătire pentru veşnicie, în care toate lucrurile de aici se împlinesc şi au înţeles, atunci, de bună seamă că oamenii nu ar trăi aşa cum au făcut-o, credea Eugene. El susţinea că „Antihristul nu trebuie căutat printre cei mai mari respingători ai lui Dumnezeu, ci printre puţin credincioşi – printre ‘creştinii’ cărora ‘Hristos’ le stă numai pe vârful buzelor, printre ‘credincioşii’ a căror religie se adaptează cu uşurinţă la interesele lumii, printre proorocii unei ‘noi’ ere de ‘renaştere spirituală’, care caută această renaştere în ‘împărăţia acestei lumi’ iar nu mai presus de ea.”
După părerea lui Eugene, „raiul” acestor creştini căldicei – meleag iluzoriu, unde să se bucure de ‘odihnă binemeritată’ după o viaţă de trudă – nu este decât „o protejare emoţională a necredinţei lor actuale”. Devenit creştin după o căutare chinuitoare a Adevărului şi ştiind ca trăirea acestui Adevăr înseamnă o răstignire zilnică, Eugene simţea că oamenii aceştia, cu o credinţă slabă şi plină de compromisuri, erau creştini în primul rând ca să se „simtă bine” şi să fie încurajaţi în lumea aceasta. Ei făceau toate lucrurile „bune” după măsura lumii, se simţeau cucernici şi erau ferm convinşi că vor primi răsplată bogată după moarte. După cum spunea şi T. S. Elliot:
Epoca noastră este epoca unei virtuţi mici
Şi a unei patimi micşorate,
Când oamenii nu vor coborî niciodată Crucea
Pentru că niciodată nu şi-o vor lua. [104]
Văzând un asemenea „creştinism comod”, Eugene se umplea de amărăciune şi de deznădejde. În vara lui 1961, în timpul unei vizite în orăşelul natal, Carmel, nota în jurnal:
„Sfârşitul unei alte coborâri în maelstrom, [105] în viaţa oamenilor obişnuiţi. Aici văd locul de înmulţire al lui Antihrist. Toate mişcările fanatice anti-creştineşti ale epocii moderne încep să capete înţeles, după ce faci o vizită ‘creştinilor’ din Carmel – care nu sunt nici măcar căldicei, iar răul din ei, deşi adevărat, este atât de mărunt, că numai un creştin adevărat s-ar simţi copleşit de aceasta. Toată nebunia, frenezia şi răul veacurilor sporeşte în această mocirlă comodă, mare şi sigură a iadului.”
Dar conştiinţa sa creştină îl tulbura pe Eugene. Ştia că, fiind măcinat de sentimentele de ură împotriva semenilor săi, mergea împotriva lui Dumnezeu. Încercând o împăcare lăuntrică a simţămintelor lui zbuciumate, scria: „Dar cum mă ispiteşte vrăjmaşul! El vrea ca eu să consider că aceşti locuitori ai iadului nu mai sunt oameni – este cu putinţă să văd în ei chipul lui Dumnezeu?
„Lumea întreagă este dată celui rău. Dumnezeu ne dă celor ce vrem să fim creştini, puterea de a suferi răstignirea, în mijlocul acestor oameni şi chiar de dragul lor. O, suntem slabi cei care urâm, dacă există pricină de ură – Dumnezeu ne dă smerenia de a-i iubi pe cei pe care ar trebui să-i urâm după cele mai bune măsuri lumeşti. A-l iubi pe cel plin de ură este cea dintâi datorie a sfinţilor.”
Acum, Eugene şi-a dat seama că nu mersese prea departe. Îşi spusese că ar trebui să-i iubească pe cei plini de ură, dar încă nu putea renunţa la convingerea sa – deşi ştia că e greşită – că oamenii din jurul lui meritau ură. Şi astfel, el a ajuns la singura concluzie plăcută lui Dumnezeu, Cel care primeşte şi jertfa unui suflet căzut: „Să privim mai adânc”, scria el, „nu sunt eu cel mai duşmănos dintre toţi?”
Eugene se lupta astfel să-şi smerească sufletul mândru şi răzvrătit, care, deşi arăta cu adevărat un semn al îndepărtării sale de lume, trebuia să fie temperat şi transformat în focul iubirii lui Dumnezeu. Chemând la pocăinţă şi smerenie o lume fără Dumnezeu, ştia că mai întâi el trebuia să se ostenească să dobândească aceste virtuţi. Se temea că, simţindu-se mai presus de „oamenii obişnuiţi”, nu era în stare să-şi recunoască părtăşia la „păcatele obişnuite” şi că, respingând cu totul întreaga lume care zace sub puterea celui rău (I Ioan 5, 19), nu se putea bucura de ceea ce Dumnezeu îi dăduse în această viaţă. În jurnal a scris următoarea rugăciune:
„O, Doamne, nu ne lăsa pe noi, cei care încercăm să-Ţi rămânem credincioşi în aceste zile de pe urmă, când ne cuprinde întunericul, când până şi lumea pe care Tu ai creat-o bună, ne împovărează cu păcatele şi relele agonisite în veacuri de neascultare şi voie proprie. Rareori găsim bucurie în lumea aceasta, pe care Tu ai făcut-o spre desfătarea noastră. Pentru păcatele noastre s-a împovărat lumea aceasta atât de tare, ca noi să ştim asta; şi noi, cei care încă mai credem în Tine, luăm parte cu prisosinţă la săvârşirea păcatului şi la răul care trage în jos lumea, spre prăpastie.
Când întreaga lume Te-a părăsit, noi încă mai strigăm către Tine, Doamne. Până când, Doamne? Până când? O, Doamne, cât ne vei mai lăsa în întuneric?
Credinţa noastră este puţină, am vrea un semn. Cât suntem de slabi şi avem îndrăzneala să povăţuim lumea, la ale cărei păcate suntem părtaşi din plin. O, Doamne, miluieşte-ne pe noi! Fie ca cea de a doua venire a Ta să fie curând, o, Doamne, căci noaptea vine repede şi toată nădejdea noastră se şterge de pe faţa bătrânului pământ.”
AŞA cum am mai spus, această perioadă de părăsire amară a lumii, a fost necesară în evoluţia spirituală şi filosofică a lui Eugene. După ani de zile, când trecuse peste mânia şi amărăciunea sa, zâmbea când i se pomenea de unele scrieri din vremea aceea, spunând că pe atunci era un „convertit descumpănit”. Şi totuşi, aceste scrieri izvorâte din „cinstea” şi „calea morală” din societate, are o putere uimitoare şi o înflăcărare tinerească care îi vin omului doar o dată în viaţă. Scrierile din anii care au urmat au avut un ton mai diferit şi au avut o viziune dominantă a Binelui care trebuia să micşoreze răul epocii noastre, dar principiile acelora nu erau esenţial diferite de scrierile sale creştine timpurii.
Dacă Eugene a negat duhul lui Antihrist în lume, ca o primă etapă în sporirea sa duhovnicească, atunci ce se afla dincolo de aceasta? El nu se mulţumea numai cu revelaţia „ortodoxă” a Adevărului, nici măcar cu retragerea în singurătate şi cu scrierile de analize ale societăţii moderne. Având dragoste de Adevăr, înflăcărarea şi energia din lăuntrul său îl îndemnau să facă mai mult. Prietenul său James, de la Academia de Studii Asiatice fusese deja primit în Biserică, însă lui Eugene i se părea că implicarea acestuia este prea pasivă, prea abstractă şi era mult prea legat de desfătările egocentrice ale adâncimii intelectuale a ortodoxiei şi de făţărniciile lumii. Eugene, care credea că una dintre bolile civilizaţiei moderne era „slăvirea ideilor”, era convins că Adevărul intră cu adevărat în întregul vieţii sale. Ortodoxia cere jerfa de sine, James nu putea să ajungă la aceasta; dar Eugene, care murise deja lumii, dorea să moară pentru Adevăr. Pentru el, a fi doar un membru legitim al Bisericii Ortodxe era un lucru lumesc; nu-i potolea setea pentru lumea de dincolo. El voia să pătrundă chiar în inima Bisericii.
Eugene avea nevoie de două lucruri: mai întâi de cineva care venea din inima Bisericii, ca să-l ducă acolo; şi apoi de un mijloc de a-şi putea închina viaţa acesteia. Şansa nu-i surâdea de nici o parte. Nu intrase în legătură cu tradiţia ortodoxă vie, de un nivel creştin asemenea lui Gi-ming Shien. Iar gândul de a fi plătit pentru a sluji Biserica îl umplea de teamă, căci ştia că aceasta i-ar aduce ştergerea priveliştii cereşti pe care o avea despre ortodoxie.
Eugene era foarte îndurerat. Tânjea ca întotdeauna după Împărăţia Cerurilor, dar ştia că nu-şi împlinise misiunea aici, pe pământ. Ar fi putut răbda la nesfârşit încordarea care-i chinuia sufletul, dacă nu s-ar fi produs o criză care a grăbit lucrurile. În 1961 s-a îmbolnăvit de o boală intestinală grea. Prin firea lui ţinea totul în sine, suferind în tăcere. Totuşi, în jurnal şi-a notat aceste gânduri despre suferinţa sa:
„De ce învaţă oamenii numai din durere şi suferinţă şi nu din plăcere şi fericire? Foarte simplu, fiindcă plăcerea şi fericirea îl învaţă pe om să-şi afle mulţumirea în lucrurile acestei lumi, pe când durerea şi suferinţa îl împing pe om să caute o fericire mai adâncă, dincolo de hotarele acestei lumi. Acum şi eu sunt chinuit de durere şi chem Numele lui Iisus – nu ca să mă izbăvesc de ea, ci ca Iisus, Singurul prin Care putem să ne ridicăm mai presus de lumea aceasta, să fie lângă mine şi ca să se facă în mine voia Lui. Când îmi este bine, însă nu-L chem; sunt mulţumit cu ceea ce am şi cred că nu-mi trebuie mai mult. Şi de ce nu se poate concepe o filosofie a plăcerii? – fiindcă plăcerea nu este permanentă şi este nestatornică, iar durerea nu se poate ocoli. În durere şi suferinţă Hristos vorbeşte cu noi şi astfel, Dumnezeu este Bun că ni le dă; şi răul, la fel – căci în toate astea licăreşte ceva din lumea de dincolo, dacă există cu adevărat ceea ce doreşte cu ardoare inima noastră.
Însă, cât de îndoielnice ar fi fost toate aceste speculaţii bazate numai pe închipuirea omului, dacă n-ar fi venit Însuşi Iisus Hristos să ni le arate.”
Eugene află că boala de care suferea era incurabilă. Simţea că trebuia să accepte toate acestea ca o pedeapsă pentru păcatele sale şi credea în dreptatea lui Dumnezeu. Dar în lăuntrul său nu se putea stăpâni. Simţea că ceva nu era în regulă, că lipsea ceva. Putea Dumnezeu să-l sortească morţii, înainte de a-i da o şansă de a-şi justifica existenţa? Odată, pe când scria nişte cugetări filosofice în jurnal, şi era chinuit de dureri, se lăsă copleşit de teamă. Răzvrătitul de odinioară din el ieşi la iveală neaşteptat şi începu să urle împotriva unui Dumnezeu aparent nedrept, ca s-o sfârşească apoi tot în pocăinţă:
„Ne-am plictisit de viaţă şi tânjim după odihnă, blestemând lumea cu glas slab şi pe cei care ne-au adus în ea, că ne-au lăsat într-un gol de plictiseală, atunci când nu suntem în suferinţă? Repet că facem aceasta din ură împotriva lui Dumnezeu şi fiindcă nu dorim să fim oameni adevăraţi – oameni după chipul lui Dumnezeu. În tot ceea ce facem, Îl blestemăm sau Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, Acest Tată de nepătruns, Care aparent nu ne spune niciodată ce vrea de la noi, Se retrage atunci cînd Îl rugăm să ne vorbească, ne înveşmântează în răni şi boli atunci când sporim în dreptate şi dragoste şi lasă lumea să meargă pe drumul ei, fără să dea vreun semn că ne priveşte sau că-I pasă – şi aceste rânduri sunt scrise tot din ură şi orbire. Doamne, miluieşte!”
În această perioada traumatizantă, Eugene a vizitat un magazin cu articole de artă din San Francisco. Uitându-se la un stand rotativ cu vederi, a văzut fotografia unei icoane sârbeşti vechi a Maicii Domnului. [106] A început să se roage, dar iarăşi nu a putut stăpâni dezlănţuirea de furie din lăuntrul său. Era furia care se naşte pur şi simplu din confuzie, din forţarea dar neputinţa de a şti ce se află înainte. Şi-a vărsat durerea înaintea icoanei Maicii Domnului, spunându-i starea disperată a sufletului său: „Tu I-ai dat viaţă Aceluia Care mi-a dat mie viaţă”, se ruga el, „Aceluia Care a venit pe pământ ca să-L primim cu folos, ca astfel să putem ajunge în rai. Dă rost vieţii mele! Sunt dăruit cu atâţia talanţi – nu-i lăsa să se irosească. Îndeplineşte-mi rugăciunea de a intra în Biserica Fiului Tău, în cămara Lui cea mântuitoare, în adâncul adâncurilor. Îngăduieşte-mi să-I slujesc Fiului tău!”
În deznădejde, a rotit stativul cu vederi şi grabnic a ieşit din magazin.
22
Bate şi ţi se va deschide.
– Matei 7, 7
RUGĂCIUNEA lui Eugene pentru a-L sluji pe Dumnezeu, nu a trecut neauzită. Răspunsul l-a primit câteva zile mai târziu, prin sosirea cuiva care se rugase pentru acelaşi lucru. Era Gleb Dimitrievici Podmoşenski, rus de origine, cu 6 luni mai mare decât el, pe care Eugene nu-l cunoştea. Numai Dumnezeu îl conoştea, Căruia I se rugaseră amândoi şi Care le legase vieţile pe vecie.
Gleb, provenea dintr-un mediu diferit de cel al lui Eugene. Originea rusă, împrejurările exterioare ale vieţii sale îi prilejuiseră multe greutăţi, şi prin acestea, o mare deschidere către vechea lume ortodoxă. Spre deosebire de Eugene, el a putut descoperi vechile rădăcini ortodoxe, în cultura neamului său şi i se dăduse deja o bogată creştere duhovnicească.
Când l-a întâlnit pe Eugene, Gleb avea 28 de ani. Era înalt, cu părul castaniu şi avea barba rară. Ochii săi migdalaţi, fruntea teşită şi pomeţii obrajilor ascuţiţi, dădeau la iveală o obârşie asiatică: sânge fierbinte mongolez amestecat cu cel rusesc. Avea oase mari şi mâini puternice. Deşi nu era atât de frumos ca Eugene, avea o personalitate atrăgătoare şi de aceea era foarte cunoscut printre femei. Extrovertit şi creativ, se implica în rezolvarea situaţiilor şi îşi captiva ascultătorii cu darul povestirii. Dinspre familia de artişti a mamei, moştenise talentul dramatic, cu o mare înclinaţie umoristică ce amintea de Dickens. Bizuindu-se mult pe intuiţie, îşi pierdea adesea răbdarea, era imprevizibil şi schimbător. Avea foarte multă energie şi rareori nu ducea un lucru până la capăt. Sub îndrumarea povăţuitorului său duhovnicesc, Părintele Adrian, căpătase o neobişnuită înţelegere a sufletului omului. Deşi nimeni nu vedea lucrurile ca el, Gleb vedea uneori într-o persoană ceva ce avea înţeles deplin.
Gleb avea idei mari, ca ale „artiştilor muritori de foame”. Aici, era la fel ca Eugene, cu toate deosebirile mari din firea lor. Aveau amândoi o mare putere de a iubi, dar Gleb nu se temea să arate aceasta. După întoarcerea sa la Hristos, Gleb radia de iubire şi acesta era darul său. De aceea, se poate vedea că Gleb era omul potrivit pentru a-l scoate pe Eugene din carapacea sa de amărăciune şi însingurare, şi pentru a-i deschide inima iubitoare care se afla în lăuntrul său.
În 1961, Gleb a vizitat San Francisco. A fost într-un lung pelerinaj misionar, care-l purtase până în Alaska şi Canada, iar California a fost ultima sa oprire înainte de a se întoarce acasă în Boston. De-a lungul călătoriei, a vorbit în diferite parohii ortodoxe despre monahismul american contemporan. Când se afla în San Francisco, vestea conferinţelor sale se răspândise deja în comunitatea rusă de acolo, şi a primit invitaţii ca să vorbească în bisericile oraşului. Gleb îşi aminteşte că „aşa am cunoscut-o pe doamna Maria Şakmatova, fostă administratoare a orfelinatului Sf. Tihon de Zadonsk din San Francisco, fondat de cel mai mare ascet al vremurilor noastre, Cuviosul Ioan Maximovici. M-a întâmpinat cu bucurie, de parcă m-ar fi cunoscut de ani de zile. A stăruit să-l cunosc pe unul dintre foştii interni ai orfelinatului, care avea înclinaţii religioase clare şi pe care voia să-l ajut ca să urmeze seminarul. L-am cunoscut îndată pe tânărul Vladimir Tenkevici şi ne-am împrietenit. Era mai mic decât mine, şi avea o mulţime de idei, care erau noi pentru mine: dorea să plece misionar în Norvegia şi să urmeze Academia Teologică din Moscova. Era conştient că era nevoie de lucrare misionară printre americani şi a vrut să-mi facă cunoştinţă cu unul dintre aceştia. Am acceptat, şi după o zi sau două, am mers acolo, de Intrarea Maicii Domnului în Biserică, după Liturghie.
În ziua aceea (21 noiembrie) am primit Sfânta Împărtăşanie în Catedrala din Fulton Street şi am mers destul de mult până am ajuns acolo. Era o zi însorită, rece şi bătea vântul, cum este vremea de obicei în San Francisco. Urma să vizităm un student de la Universitatea Berkeley, care renunţase la o carieră strălucită în cadrul catedrei de sinologie, pentru a scrie o carte despre filosofia nihilismului; se întreţinea spălând vase într-un restaurant pentru ca să-l lase în pace lumea academică, pe care n-o putea suferi.”
Apartamentul lui Eugene se afla la etajul I. Vladimir şi Gleb au bătut în geam. Văzând că uşa era deschisă, au intrat. Era o cameră mare, destul de întunecoasă. Pe un perete erau icoane, care erau luminate de o candelă. Eugene stătea în faţa icoanelor, îmbrăcat într-un pulover verde, cu o pipă în mână, arătând ca un adevărat intelectual, rezervat şi cu bun simţ. Se înclină respectuos în faţa oaspeţilor. Mai târziu a spus că simţise ca şi cum l-ar mai fi văzut pe Gleb înainte.
Deodată, Gleb, după obiceiului său „apostolic”, spuse: – Pace casei acesteia!
Eugene îl privi cu curiozitate şi cu prudenţă. – Unde-i priza? întrebă Gleb.
– Poftim? răspunse Eugene. Văzând proiectorul pe care Gleb îl lua în călătoriile sale, Eugene îi arătă o priză. Gleb puse ştecherul în priză şi începu să proiecteze pe perete diapozitivele, dintre care multe erau făcute de el. Imaginile prezentau „Locuri sfinte din America”.
Gleb povesteşte: Înaintea ochilor lui Eugene „se arăta o lume nouă a ortodoxiei apostolice. Icoane color şi portrete ale sfinţilor şi drepţilor, imagini din insula Spruce a Cuviosului Gherman de Alaska, vestite icoane făcătoare de minuni din Şanhai, stareţe, schimonahi, [107] schituri canadiene, Mânăstirea din Jordanville şi Mânăstirea de maici de la New Diveyevo, cea care a adus tradiţia Bătrânilor Optimei în America şi multe altele. Am dat scurte explicaţii şi am vorbit despre fenomenul muceniciei din Sfânta Rusie. La urmă, am vorbit şi despre soarta mucenicească a tatălui meu şi urmările acesteia, care m-au întors la credinţă şi care m-au adus şi aici.
Proiecţia se terminase. Gazda mea, Eugene Rose, viitorul Pr. Serafim, respirând adânc, a spus: ‘Ce revelaţie!’”
23
Mergi spre apus, tinere.
– Horace Greely [108]
SĂ ne întorcem acum să vorbim despre cel care i-a împărtăşit această revelaţie lui Eugene şi care urma să devină cea mai importantă persoană din viaţa lui.
Gleb a petrecut primii 13 ani din viaţă în Europa. Înainte de a se naşte, părinţii săi fugiseră din Rusia în Latvia (Letonia), ca să scape de comunism. El s-a născut la 26 martie 1934 la Riga şi a fost botezat în Biserica Ortodoxă. În curând comunismul a ajuns şi în Letonia. Când Gleb avea numai 4 ani, tatăl său Dimitri a fost arestat şi trimis în cumplitul lagăr de concentrare de la Vorkuta, unde a murit după 4 ani de subnutriţie. [109]
Gleb şi sora sa Ija, au fost crescuţi doar de mama lor, Nina. Aceasta provenea din două familii de artişti din Rusia: unchiul de pe tată a fost Mihail Fokine, unul dintre cei mai mari coregrafi ai tuturor timpurilor, iar unchiul de pe mamă – Pavel Filonov, a fost fondatorul artei abstracte ruse. De la mamă Gleb a moştenit iubirea pentru artele clasice şi o sensibilitate faţă de frumuseţea rafinată.
Primele înclinaţii spirituale ale lui Gleb s-au arătat ca experienţe estetice. Gleb scria: „Am simţit de timpuriu o dragoste atotcuprinzătoare, pe care o trăieşti în faţa unei adevărate frumuseţi. Pe atunci eram un copil de vreo 8-10 ani. Probabil că simţirile acelea îmi erau stârnite de cântecele pe care le auzeam, sau de picturile pe care le vedeam sau de dansurile pe care le dansam în aplauzele părinţilor. Îmi plăcea să merg în pădure şi să culeg flori. Îmi aduc aminte de un lac albastru strălucitor cu o mulţime de flori înalte, galbene. Acolo, pe când culegeam flori la amiază, am auzit pentru prima oară o ciocârlie care plutea în văzduh, stând aproape pe loc, ori înălţându-se mai sus, ori scufundându-se în apă şi cântând nespus de frumos. Am încremenit. Am simţit frumuseţea în toată fiinţa mea. Am simţit în lăuntrul meu o bogăţie sufletească adâncă, de esenţă, atotcuprinzătoare de insuflare, şi am conştientizat că era dragostea! Era dragoste de viaţă sau viaţa însăşi care mi se arătase în chipul dragostei? Era aceeaşi atmosferă despre care a citit mai târziu în poeziile lui Wordsworth: o mare întinsă de narcise galbene legănându-se ritmic, reflectându-se în apa sclipitoare, sub cerul albastru luminos, unde ciocîrlia se înălţa sau se lăsa în jos, cântând la soare! Atunci L-am simţit pe Dumnezeu, iar simţământul acela era dragoste! Mai târziu am pierdut sentimentul acela de a fi liber, numai cu natura. L-am simţit din nou după vreo 10 ani, dar atunci era pătruns de câştigarea lui Dumnezeu şi a dragostei.”
ÎN TIMPUL celui de al II-lea Război Mondial, Gleb împreună cu sora şi mama sa văduvă au ajuns în Germania, unde au trăit în sărăcie şi nesiguranţă, în taberele de refugiaţi. În 1949, au reuşit să imigreze în America, unde şi-au continuat viaţa plină de necazuri. Mama lui Gleb s-a îmbolnăvit pe când acesta avea doar 17 ani, fiind elev la liceul de muzică şi arte din New York. A trebuit să muncească din greu ca să-şi întreţină mama şi sora epileptică.
Ca şi Eugene, în timp ce urma cursurile unui colegiu din Boston, trecea printr-o mare căutare sufletească. Mama sa, făcând parte din intelectualitatea rusă, nu l-a crescut în duhul Bisericii Ortodoxe. Aproape toată viaţa, Gleb a avut o fire dificilă. Tânjea foarte mult după îndrumarea unui tată şi blestema soarta care l-a lipsit de lucrul acesta. Acum trebuia să ştie de ce trebuia să lupte ca să-şi întreţină familia şi pe el însuşi. Atunci a scris: „Săvârşisem crimă în inima mea; eram sinucigaş. Răzvrătirea mea nu era frustrarea cunoscută a tânărului bogat din anii ’50, care, aşa cum spunea Tolstoi, ‘înnebunise din preaplinul stomacului’. Nu, eu mă simţeam îngrozitor, căci nu aveam nici un răspuns la întrebările mele, care erau foarte importante pentru mine …. Eram însetat de viaţă dar trebuia să ştiu de ce. Să trăiesc numai pentru că m-am născut şi să sufăr fără nici un scop şi să mor? Eu nu am cerut să mă nasc! Eu doream să trăiesc, dar abia ieşisem dintr-o stare de deznădejde în care toate mi se păreau urâcioase, lăsând să mă cuprindă o putere drăcească de indiferenţă totală, care îmi cuprinsese întreaga fiinţă, luând locul fricii fireşti. Această stare s-ar putea numi ‘frica de linişte’. Numai omul care a trecut printr-o asemenea stare, poate să-i înţeleagă şi să-i ajute pe tinerii sinucigaşi de astăzi. Şi eu am fost unul dintre aceştia. Aveam vreo 18-19 ani.”
Numai harul lui Dumnezeu a putut să-l scoată pe Gleb dintr-o asemenea stare. Pe când stătea pe un pod din Boston gândindu-se să-şi ia viaţa, i-au venit deodată în minte câteva chipuri color ale unui Sfânt despre care aflase în copilărie, Sf. Serghie de la Radonej. Acest mare pustnic rus din sec. al XIV-lea, trăise aşa cum era sortit omul să trăiască: cu Dumnezeu, în sânul naturii. Gândul i-a şoptit lui Gleb: „Dă-i o şansă! Vezi dacă o viaţă adevărată a curăţiei, departe de lume şi în comuniune cu natura, este o realitate. Dacă nu e aşa, şi totul este doar înşelarea unui visător, un basm, un ‘drog al oamenilor’ – atunci ia-ţi viaţa….”
Apoi l-a mai tras ceva pe Gleb din prăpastie. Într-o seară, în preajma Crăciunului, când abia mergea pe Symphony Road, îngheţat şi cu picioarele ude, un om necunoscut i-a dat un bilet gratuit pentru un mare concert, cu piesa Mesia de Händel. A plâns de bucurie, căci muzica, cu minunatul cor Aliluia, vorbea sufletului său în chip nemijlocit. Prin această operă de mare artă şi frumuseţe transcedentală, a început să priceapă – nu logic sau raţional – că omul este duh, şi că ceea ce căutase el în toţi aceşti ani, era pur şi simplu – Dumnezeu.
Dar totul s-a desluşit şi a căpătat sens, când Gleb a făcut primul pelerinaj la Mânăstirea Ortodoxă Rusă Sf. Treime din Jordanville, New York. Acolo, a aflat pentru prima oară credinţa strămoşilor săi, în toată slava sa. Amintindu-şi cum a ajuns la biserica mânăstirii în Duminica Floriilor, a scris: „Deschizându-se uşile pentru privegherea Intrării Domnului în Ierusalim, am auzit minunatul cor dublu răsunând antifonic dinspre cele două străni şi am simţit de îndată acelaşi sentiment măreţ din Aliluia lui Händel, sentiment pe care-l căutasem în biserici şi doar acum l-am găsit – şi inima mea era cucerită! Mă născusem din nou întru Hristos.”
LA MÂNĂSTIREA Sfânta Treime, Gleb a fost luat sub aripa ocrotitoare a tânărului părinte ierodiacon, [110] Vladimir. Era mic de statură, cu ochi verzi strălucitori, revărsând bucurie şi dragoste ca Hristos. Gleb îşi aminteşte: „După vecernie, Părintele Vladimir mi-a spus: ‘Hai să facem o plimbare până la cimitir.’ Era în ţinută de biserică, cu camilafca şi mantia. Avea atâta bucurie de parcă ar fi zburat dacă ar fi putut. Mi-a spus: ‘Vrei să vorbim?’ Eu îl cercetam să aflu dacă puteam să-i dezvălui părţile cele mai ascunse ale sufletului meu. Mergând, mi-a spus, ‘să-ţi spun mai întâi eu cine sunt, apoi îmi spui tu cine eşti’.”
Părintele Vladimir i-a povestit despre viaţa lui, care semăna oarecum cu a lui Gleb. Născut în provincia Cernigov din sudul Rusiei, a fost recrutat de armata germană în retragere, la frageda vârstă de 14 ani. În Rusia sovietică, tatăl său fusese ateu şi pentru aceasta, mama lui se ferise să le vorbească copiilor despre religie; dar când băiatul a plecat pentru totdeauna, mama i-a spus: „Ţine minte, ai fost botezat.” În Germania, a lucrat ca ostarbeiter, [111] scoţând oamenii de sub dărâmături, după bombardamentul american asupra Berlinului. Acest tânăr singuratic L-a întâlnit pe Dumnezeu acolo, în Germania de după război. A fost prezentat Părintelui Adrian Rimarenko, preot de o credinţă şi un duh arzător, care formase atunci, în orăşelul german Wendlingen, o comunitate creştină de 40-50 de oameni, majoritatea fiind refugiaţi ruşi foarte săraci. Părintele Adrian dădea „ascultări” oamenilor după inspiraţia sa. Sub îndrumarea sa, s-a hotărât Părintele Vladimir să se facă călugăr, mai întâi în Germania şi apoi în Jordanville.
„Povestea Părintelui Vladimir a durat cam două ore. Mi-a vorbit despre lucrurile care l-au însufleţit, despre lumea sa lăuntrică. Eram copleşit de gândul că întâlnisem un om, o fiinţă omenească normală, care avusese aceleaşi probleme ca mine, cu bunăvoinţă faţă de nevrednicia mea, a stat de vorbă cu mine, a râs şi a glumit….
Când povestea Părintelui VIadimir a luat sfârşit, inima mea era deja deschisă. Începea să se aprindă. Voiam să-i spun toate câte erau în sufletul meu. Apoi mi-a spus, ‘acum spune-mi povestea ta’. I-am spus tot, viaţa mea întreagă, nefericirea mea, tulburarea şi îndoiala mea. Întoarcerea mea la credinţă s-a petrecut acolo, la miezul nopţii, între cimitir şi mânăstire. Convorbirea aceea m-a mişcat foarte mult.
Mă temeam să mă despart de el. Simţeam că găsisem pe cineva, căruia îi păsa de mine. În seara dinaintea plecării mele, am intrat în sală împreună. S-a uitat la mine, m-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, apoi m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat. M-a uluit. Eu trăisem o viaţă atât de rece până atunci. Mi-a zâmbit, şi a ieşit afară cu camilafca …. L-am urmat. Stelele străluceau peste tot. Era o noapte caldă de vară; se simţea mirosul de fân. Atunci mi-am spus: aş vrea să nu mă mai despart de el niciodată. Dimineaţa, mi-a spus acelaşi lucru: ‘Nu te teme, nu ne vom despărţi niciodată!’”
Experienţa „naşterii din nou” a lui Gleb a adus o schimbare zguduitoare în ochii tuturor celor care-l cunoşteau. Înainte, toţi îi spuneau „Gleb morocănosul”. Acum, era cu adevărat fericit şi însufleţit, avea un scop şi o chemare. Se schimbase atât de mult, încât şi culorile i se păreau acum mai vii.
Prin Părintele Vladimir, Gleb a cunoscut măsura ascetică, mistică a creştinismului ortodox. Prima carte pe care i-a dat-o să o citească, a fost viaţa unuia dintre cei mai iubiţi sfinţi ai pământului rusesc, Sf. Serafim de Sarov († 1833), de Dumnezeu luminat.
Sufletul însetat al lui Gleb a înghiţit povestirile despre Sfinţii pământului rusesc. A aflat că pe lângă Sf. Serghie de Radonej şi Sf. Serafim de Sarov, vieţuia o întreagă ceată de asceţi „sălăşluitori ai pustiei” [112] în comuniune cu Dumnezeu în întinsele păduri ale Rusiei, aproape de veacul nostru. L-au impresionat mai ales Vieţile stareţilor de la Mânăstirea Optina, care, primind însufleţirea pustiei de la vieţuitorii din pădurile Roslavl, au plămădit unul dintre cele mai impresionante fenomene din istoria mai recentă a Bisericii. În veacurile XIX şi XX, stareţii au avut o influenţă deosebită asupra societăţii ruseşti, determinând o înflorire a sfinţeniei la scară naţională. Împlinind una dintre străvechile misiuni profetice ale Bisericii [113], li s-a dat harul de a citi în inimile oamenilor şi de a tămădui rănile trupeşti şi sufleteşti. Profeţiile şi sfaturile lor, de Dumnezeu insuflate, au atras sute de credincioşi din întreaga Rusie, între care şi scriitori ca Dostoievski, Gogol şi Tolstoi.
TOT prin Părintele Vladimir, Gleb l-a cunoscut şi pe unul dintre ucenicii apropiaţi ai ultimului stareţ de la Optina, Sf. Nectarie. Ucenicul acesta era chiar Părintele Adrian Rimarenko, pe care Părintele Vladimir îl cunoscuse în Wendlingen. Părintele Adrian şi soţia sa, locuiau în Spring Valley, New York, unde întemeiaseră Mânăstirea de maici New Diveyevo. Acolo, ca şi în Europa, slujea ca părinte duhovnicesc al unei comunităţi de credincioşi mireni, care se adunaseră în jurul lui.
Atât Părintele Adrian cât şi turma sa au suferit cumplite experienţe dureroase. În timpul celui de al II-lea Război Mondial, schijele unei bombe i-au sfârtecat jumătate din capul fiului său, chiar sub ochii lui. Părintele Adrian a primit această suferinţă cu multă înţelepciune, folosind roadele dobândite aici pentru ajutarea şi alinarea oamenilor, iar ei se ţineau aproape de el. Ca preot, părinte duhovnicesc şi orator, a atras sute de mii de oameni la slujbele bisericii şi la felul său de a trăi. Îşi punea viaţa pentru turma sa. Era atât de părintesc în toată fiinţa sa, încât l-au numit „super-preotul”.
Harul preoţesc al Părintelui Adrian nu era doar o închipuire, ci era urmarea ascultării de Bătrânul Nectarie cu mintea şi inima. În 1928, Sf. Bătrân Nectarie a murit sub patrafirul preoţesc al Părintele Adrian; iar acum, harul care venea de la Optina era de bună seamă asupra Părintele Adrian. Ca şi Bătrânul său, Părintele Adrian devenise un adevărat „cunoscător al inimilor”: adică putea să vadă pe cineva pentru prima oară în viaţă şi să-i spună ceva de mare importanţă pentru acea persoană, dar care nu însemna nimic pentru alţii.
Înainte de a-l cunoaşte pe Părintele Adrian, Gleb nu ştia toate astea despre el. Când a mers prima oară să-l cunoască, nu a fost după voia lui, ci din ascultare faţă de Părintele Vladimir. Gleb îi spusese Părintelui Vladimir că era foarte bucuros să primească îndrumare duhovnicească de la un luptător al lui Hristos din obştea Mânăstirii Sfânta Treime. Dar Părintele Vladimir nu fusese de aceeaşi părere; întrucât trăia în lume, avea nevoie de un preot care trăia în lume, într-o deplină asceză duhovnicească creştină. I-a mai spus că dacă ar merge cale lungă până la New York şi de acolo în sus pe râul Hudson până la o mică Mânăstire de maici, nu i-ar părea rău.
Amintindu-şi de prima sa întâlnire cu Părintele Adrian, Gleb scria:
„După o lungă călătorie cu trenul, apoi cu metroul prin oraş, şi o oră de mers cu autobuzul către Spring Valley, după care a trebuit să mai merg o oră pe jos prin oraş, am ajuns la mânăstire. Era o proprietate mică, aflată într-o zonă suburbană a oraşului, în faţa aeroportului local, şi părea că locul era nepotrivit, fără nici un sens pentru noua mea viaţă. Nu cunoşteam pe nimeni în Mânăstirea New Diveyevo şi nu aveam nici cea mai vagă idee cu privire la ceea ce trebuia să mă aştept, în afară de o mulţime de imagini pe care mi le făcusem despre cum ar fi trebuit să arate vechea Mânăstire Diveyevo, în vremea Sf. Serafim de Sarov. Nu citisem aproape deloc literatură ortodoxă, în afară de Viaţa minunată şi completă a Sf. Serafim de Sarov şi a Sf. Serghie de Radonej; şi acum începusem să citesc Pelerinul rus, care mă captivase cu o putere uimitoare. Venind la mânăstire, nu căutam un fel desăvârşit de a mă ruga, cum făcea pelerinul din carte. Eu abia mă născusem, totul era nou pentru mine şi abia învăţam să mă obişnuiesc cu atmosfera Bisericii, care încă rămânea pentru mine un tărâm necunoscut. Nu-mi amintesc cine mi-a arătat casa Părintelui Adrian. Era în mijlocul curţii, în spatele unei bisericuţe albe, neterminate încă, dar cu o frumoasă cupolă albastră. În faţă era un câmp deschis cu o mulţime de stupi albi. Între partea cu altarul bisericuţei şi casa Părintelui Adrian era o salcie plângătoare mare. Uşa, cu un mic acoperiş deasupra, era între două geamuri.
Am ciocănit timid şi uşa a fost deschisă de o doamnă bătrână, dar foarte energică, preoteasa, care l-a chemat pe Părintele Adrian, care a venit pe o uşă din dreapta mea şi m-a poftit într-un vestibul mic – un birou cu tavanul jos, care avea un aer de căldură şi tihnă. Mi-a spus să mă aşez pe un scaun, cu spatele la fereastră şi cu faţa spre colţul cu multe icoane întunecate şi o candelă aprinsă. El s-a aşezat în faţa mea, pe un divan mic lipit de perete şi mi-a cucerit sufletul cu un zâmbet însufleţitor. Era înalt şi prea frumos. Ochii de un albastru strălucitor arătau bucurie, deşi întreaga înfăţişare era foarte serioasă şi blândă. Eu nu venisem să găsesc un ‘bătrân’, cum am aflat mai târziu că se spune. Nici nu aveam vreo urgenţă deosebită ca să-l caut, căci simţeam că toate sunt cu purtare de grijă la Jordanville. Nici nu mă ardeau întrebări importante. Eu venisem în vizită şi el a înţeles asta şi a început să-mi pună întrebări despre mine, cu un glas minunat de tenor. Totul părea simplu şi neînsemnat, astfel că atenţia îmi era atrasă mai mult de numeroasele chipuri de călugări cu camilafcă de pe pereţi decât de ce spunea el, când deodată m-a luat prin surprindere, întrebându-mă dacă săvârşisem un oarecare păcat. Am rămas mut de uimire în faţa darului înainte vederii pe care-l avea. Nu mă gândisem niciodată că are acest dar. Apoi, venind mai aproape şi uitându-se pătrunzător în ochii mei, mi-a dezvăluit lucruri despre mine, despre care eu nu eram conştient.
Convorbirea noastră nu a durat mult, dar am fost copleşit de ideea că aveam în faţă întruchiparea desăvârşită a unui părinte atotcunoscător, cu purtare de grijă şi bine intenţionat, căruia îi pasă de tine şi de starea în care te afli, fără să încerce să te modeleze în vreun fel. Am plâns, dar nu pentru că îmi mişcase inima, ceea ce de fapt se întâmplase, ci pentru că găsisem ceva minunat de care sufletul meu era însetat de prea mulţi ani. Îndată i-am putut pune o mie de întrebări care mă chinuiseră multă vreme iar el mi-a dat principii scurte cu care să-mi dezleg eu însumi aceste dileme. Mi-a explicat ce este răul; mi-a spus că scopul vieţii omului pe pământ se află în ciclul zilnic al slujbelor Bisericii; că icoanele sunt ferestre deschise spre rai, pe care îl putem vedea cunoscând-i pe sfinţi; că pictura, muzica şi toate artele sunt ca rugăciunile, căi de a ne apropia de Dumnezeu, ca Ziditor; că relaţiile dintre membrii familiei sunt taina cunoaşterii lui Dumnezeu; ce este virtutea; ce este sexul; ce este teologia; care este datoria noastră faţă de societate, faţă de Rusia aflată în suferinţă, faţă de America pe care o iubea. Şi mai presus de toate, şi-a arătat evlavia faţă de părinţii Optinei, ale căror feţe străluceau de pe pereţii din jurul meu. Aflasem că era fiul duhovnicesc al Stareţului Nectarie, căci citisem fragmente din amintirile soţiei sale despre viaţa Stareţului în Rusia cea chinuită, într-un ziar din Jordanville. [114] Când vorbea despre el, Părintele Adrian îi spunea batiuşca [115] Nectarie şi ne ilustra spusele lui cu câteva istorioare din viaţa sfântului bătrân.”
Aşa cum primise odinioară să-i fie duhovnic Părintelui Vladimir, tot aşa acum, Părintele Andrei primise să-i fie duhovnic lui Gleb – părintele pe care nu l-a avut niciodată. Cu toată sănătatea lui şubredă şi cu solicitările la care era supus, Părintele Adrian s-a străduit mult să-l formeze duhovniceşte pe Gleb. Gleb îşi aminteşte cum îi împărtăşea învăţătura Patristică despre paza minţii şi curăţia inimii:
„Mi-a zugrăvit chipul minunat al unei fecioare care urma să fie decapitată a doua zi, pentru dragostea şi credinţa ei în Hristos. Ea mergea prin catacombe întunecoase, umede şi pline de curent, cu o lumânare în mână care abia pâlpâia, singura ei lumină care să o ducă la locul tainic unde se adunau creştinii ca să săvârşească Sfânta Euharistie – prin a cărei împărtăşire Îl va moşteni pe Hristos şi Împărăţia Sa. Întreaga ei soartă în veşnicie depinde de această mică scânteie de lumină, care o îndepărtează tot mai mult de lumea cea fără de har şi întunecată. Cu câtă frică şi cutremur trebuie să-şi păzească luminiţa lumânării, ca să capete viaţa pe care şi-o doreşte.
Fecioara, a continuat Părintele Adrian, este sufletul omenesc care trebuie să păzească lumina cunoaşterii de Dumnezeu, să poarte de grijă de feluritele lucruri neprielnice care pot întuneca sau stinge ‘Lumina care a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi’…. Cât de important este să ne păzim simţurile, prin care cunoaştem şi înţelegem viaţa! Dacă suntem conştienţi de viaţă, de dragostea noastră faţă de Izvorul ei, trebuie să fim curaţi înaintea Lui, ca să-I putem auzi mai bine Glasul în inimile noastre, miezul vieţii noastre dăruite de Dumnezeu. Lucrarea despătimirii, neîncetata curăţire a simţurilor noastre este esenţială pentru a păstra aprinsă candela fecioarei, care ne luminează pe noi. ‘Lumina lui Hristos luminează tuturor.’ Lumina aceea este Harul lui Dumnezeu ….
Părintele Adrian se ridică. Era foarte emoţionat şi aproape în şoaptă m-a poftit să-l urmez.
În spatele lui, era o uşă către biroul său, ori poate către camera lui de rugăciune. Când a deschis-o, am simţit ca şi cum ar fi fost sfânta sfintelor lui şi abia am cutezat să intru. În faţa noastră era colţul său de rugăciune cu multe, multe icoane, de toate formele şi mărimile şi analoguri [116] cu câteva cărţi deschise, Psaltirea, etc. … Deasupra, dominând întreaga încăpere, era o fotografie alb-negru, în mărime naturală, a capului lui Hristos, reprodus după vestita pictură a lui Vasnetsov. Îl înfăţişa pe Hristos foarte realist, cu cununa de spini, suferind cu adevărat, stors de puteri şi cu ochii pătrunzători. Aceasta era taina Părintelui Adrian; această sfântă Faţă arăta Suferinţă. Dar de ce? Nici o explicaţie despre suferinţă nu m-a mulţumit; de ce mai trebuia ca noi să suferim, după ce Hristos biruise durerea şi moartea? Dacă alipirea noastră de El, ne făgăduieşte fericirea veşnică, de ce mai trebuie să suferim aici pe pământ, ca în vremurile Vechiului Testament?
Sticlele roşii ale candelelor dădeau o lumină caldă în încăperea cu plafonul jos – o adevărată chilie de Stareţ [117]. M-am simţit copleşit şi chiar tremurând. Îndată, Părintele Adrian s-a închinat în faţa icoanelor, după care a început că mi le arate una câte una, pe când le sărutam cu evlavie. Erau bucăţele de moaşte ale Sfinţilor din Peşterile Kievului. Mi-a arătat mai ales pe Sf. Agapit tămăduitorul, care întotdeauna i-a dat ajutor în boală; Sf. Ioan Mult Pătimitorul, care şi-a îngropat trupul până la mijloc ca să-şi biruiască patimile. Sf. Moise ungurul, care îi hrănise pe flămânzi, aşa cum a făcut Părintele Adrian mai târziu, în vremea cumplitului regim sovietic.
În cameră era o linişte pătrunzătoare. Părintele Adrian a vorbit tot timpul în şoaptă, şi am simţit că era firesc în apropierea lucrurilor sfinte. Ţinându-şi mâna pe inimă, mi-a vorbit despre pacea lăuntrică, lucrarea lăuntrică, linişte şi tăcere. Mi-era teamă să nu uit lucruri importante din pricina emoţiei dar nu îndrăzneam să-l întrerup, căci parcă vorbea numai cu sine, uitându-se la icoane. Şi îndată am înţeles dulceaţa suferinţei pe care Hristos nu o lua de la noi. Contrar celor ce gândisem mai înainte, această durere zguduitoare este esenţială pentru a păstra duhul de sfinţenie.
Iuţeala minţii mele s-a potolit, s-a oprit în concentrarea pătrunsă de rugăciune. Am simţit îndată în mine sentimentul de responsabilitate pentru fiecare cuvânt, gând sau simţire: o atenţionare că acestea poate strica, urâţi sau chiar şterge curgerea acestei trăiri dumnezeieşti. Tocmai durerea acestei conştientizări este dulceaţă, ca şi în Acatistul [118] în care Hristos este numit ‘Preadulcele Iisus’. Frica pentru păcate este deosebită – ‘frică fără de frică’ curajoasă, vitează de a nu pierde această minunată viziune însufleţitoare a minţii de ‘a se afla înaintea lui Dumnezeu’ – ca şi cum firul acestei linii melodioase s-ar putea frânge în oricare clipă prin nepurtarea de grijă pentru paza simţurilor, lăsându-le în voia lor prin întunericul fără de Dumnezeu al acestei lumi căzute.”
Părintele Adrian a subliniat nevoia de a agonisi liniştea lăuntrică atât prin curăţia cât şi prin frângerea inimii. El îi simţise roadele, atunci când îl văzuse pe Bătrînul Nectarie scăldat în „Lumina Lină” [119] nepământească a Dumnezeirii necreate. Dar pentru el, această linişte nu însemna nepăsare. Bătrânul Nectarie l-a învăţat că ortodoxia este viaţă, o putere apostolică vie.
Cu un prilej, l-a luat pe Gleb în biserica mănăstirii şi l-a apucat de mână. Gleb a simţit fierbinţeala mâinii Părintelui Adrian şi şi-a dat seama că ardea de însufleţire când a arătat spre frescele de pe perete, care înfăţişau sfinţii în rai. Când au ieşit afară, cerul strălucea de stele. Părintele Adrian l-a întrebat: „De ce ne-a răspândit Dumnezeu ca pe val pe marea întindere a pământului American? De ce am fost împrăştiaţi ca stelele, printre oamenii buni din America? Nu putem să creăm din nou aici felul de viaţă din Sfânta noastră Rusie, ca o mărturie a adevăratului creştinism pentru lume – înainte de a veni sfârşitul?” Mânăstirea Părintelui Adrian împreună cu comunitatea mirenilor care se grupase în jurul lui, era încercarea lui de a da viaţă unui rai ortodox în America, o transplantare a vechiului fel de viaţă ortodoxă într-un pământ iubitor de libertate, de a aduce aici liniştea pierdută. Aceste idei apostolice îi erau cu totul noi lui Gleb, Părintele Adrian îi descrisese orizonturi noi cu adevărat.
ÎN 1958, Gleb a intrat la Seminarul Sfânta Treime, care ţinea de Mânăstirea Jordanville. Pe atunci, seminarul îşi trăia zilele lui de glorie, cu profesori şi duhovnici vestiţi, ca: Arhiepiscopul Averkie, filosofii: Arhimandritul Constantin Zaiţev şi I. M. Andreev, şi teologul: Părintele Mihail Pomazanski. Prin oameni drepţi şi cuvioşi, ce întruchipau bunătăţile cele mai mari pe care le-a creat „Sfânta Rusie”, Gleb respira aici tradiţia vie a Bisericii Ruse.
Când l-a cunoscut pe Eugene, Gleb absolvise seminarul. Cea mai aprinsă dorinţă a sa, era să facă ceva cu imensa moştenire duhovnicească pe care o primise; dar, ca şi Eugene, trebuia să i se deschidă calea. Pe moment, aplecările sale călugăreşti erau potolite de mama lui, care îi spusese că îl blestemă, dacă se face călugăr. Sub înrâurirea Părintelui Adrian, gândurile sale s-au îndrepat firesc spre o misiune de evanghelizare, cu scopul de a lumina America cu creştinismul ortodox. Şi-a găsit şi un model pentru această lucrare, în persoana Cuviosului Gherman de Alaska, care pe lângă faptul că fusese călugăr cu viaţă sfântă, a fost şi unul dintre primii misionari ai Americii. Dar, mai mult decât un model, el vedea în Cuviosul Gherman de Alaska (deşi atunci nu era canonizat) un mijlocitor ceresc înaintea lui Dumnezeu, unul căruia i se putea ruga ca să primească un semn pentru calea pe care trebuia să o urmeze în viaţă.
Cuviosul Gherman venise în Alaska din Mânăstirea Valaam din nordul Rusiei, în 1794. În îndepărtata insulă Spruce, a petrecut într-o strânsă legătură cu Dumnezeu în liniştea pădurii, a propovăduit Evanghelia băştinaşilor aleuţi, a purtat de grijă de orfani iar în 1836 a plecat la Domnul. Gleb citise pentru prima oară viaţa Cuviosului Gherman, care se publicase la Valaam în 1894, într-o zi de primăvară, spre sfârşitul ultimul an de seminar. „Am fost mişcat adânc”, îşi aminteşte el „că exista un asemenea sfânt şi că era înmormântat pe acel continent pe care mă aflam şi eu! Pot cu adevărat să merg până acolo, la acest Sfânt din Sfânta noastră Rusie – aici în America! Pot să încerc să merg la el şi să încep, să mă rog lui pentru toate câte îmi erau de folos. Este cea mai sfântă bucăţică de sfinţenie de pe acest continent! Şi mă poate ajuta, îmi poate rândui viaţa … şi îmi poate arăta de la Dumnezeu ce trebuie să fac. Dar nu trebuie să mă duc acolo ca turist, ci să rabd lipsa banilor ….
Eram uimit la gândul că în America se află o bucăţică din Sfânta Rusie. Ideea de a transplanta Sfânta Rusie pe pământul american – lucru pe care Părintele Adrian îl făcea cu atâta conştiinciozitate în New York, şi despre care mi-a vorbit cu atâta pasiune în acea minunată noapte înstelată – îmi umpluse sufletul. O, Doamne! O insulă ‘pustie’ în Alaska! Un trup nestricat de moarte al unui sfânt! Să traversezi toată această întinsă Americă şi apoi să mergi spre Alaska, atât de aproape de Rusia în suferinţă – fără bani, potrivit Evagheliei! Şi peste toate astea, să primeşti de la el, de la un sfânt, un răspuns aşa cum l-ai fi primit în Rusia! Ce idee năstruşnică, însufleţitoare. Eram hotărît s-o pun întru lucrare!
M-am întors la mânăstire, am intrat în chilia Părintelui Vladimir, şi am început: ‘Să nu ziceţi c-am înnebunit când veţi auzi ce vreau să vă spun; ascultaţi-mă în linişte. Am hotărât ce voi face când voi termina şcoala. Voi merge, fără nici un ban, să-l rog pe Cuviosul Gherman de Alaska să mă ajute să-mi pun viaţa în rânduială! Să nu râdeţi!’ ‘Asta nu-i nebunie’, mi-a răspuns Părintele Vladimir, privindu-mă foarte serios. ‘Strămoşii tăi, (amintea întotdeauna de ei, căci tatăl meu era din Pskov şi socotea că era mare lucru) îşi agoniseau mântuirea în chipul acesta! Asta înseamnă să faci un pelerinaj la sfinţii călugări, care vieţuiau asemenea lui Adam înainte de păcat. Nu, nu este deloc nebuneşte sau nepotrivit! Este o idee mare, Dumnezeu te trimite! Ia aminte, înainte de a-ţi da seama, vei avea prilejul să porneşti pe cale. Numai, să te întorci aici din pelerinaj.’ Şi m-a blagoslovit cu dragoste.
Eram uimit, dar l-am crezut că totul fusese de la Dumnezeu, lucru care s-a adeverit. Mi-a spus că pe insulă trăia un bătrân pustnic rus, Arhimandritul Gherasim, cu care se afla în corespondenţă. I-am scris Părintelui Gherasim, care m-a chemat în vara aceea. Nu ştiam cum să ajung acolo. Mi-a venit ideea să ţin nişte conferinţe pe drum, însoţite de diapozitive, cu vizitări de biserici ortodoxe şi recrutare de seminarişti.
CU banii primiţi pe conferinţe, Gleb a reuşit să ajungă până în Alaska. A ajuns pe insula Spruce în august 1961. Rătăcindu-se câteva ore prin pădure, a ajuns până la urmă în pustia Cuviosului Gherman. Pe Părintele Gherasim l-a întâlnit la Paraclisul pe care acesta îl zidise pe locul unde vieţuise Cuviosul. Pădurea din jur era întunecoasă şi umedă, de o frumuseţe necunoscută şi sălbatică. Cam la 500 de paşi, se întindea „Laguna călugărilor” şi oceanul furtunos. Gleb s-a temut când a văzut primul chip adevărat al pustiei. „Am simţit de îndată”, scria el, „că era foarte adevărat, ca în Sfânta Rusie – foarte singuratic, ca şi calea Cuviosului Gherman.”
Unii de la Mânăstirea Sfânta Treime, îi spuseseră lui Gleb să aibă grijă cu Părintele Gherasim, că-i cam apucat şi ce era mai rău, că era „necanonic”. Umblau zvonuri că era comunist şi mason. Întâlnindu-l pe bătrânul sihastru, Gleb a fost foarte uşurat să constate că toate zvonurile erau neîntemeiate. Părintele Gherasim, era un bătrân călugăr simplu, cu simţul realităţii, cu o inimă caldă, care îşi păstrase dragostea pentru monahism, cu toate greutăţile şi renunţările de-a lungul anilor. „Mă îndrăgise mult”, îşi aminteşte Gleb. „Aveam multe lucruri în comun. Părinţii mei se trăgeau din aceeaşi clasă socială ca şi ai lui şi îl iubea mult pe Părintele Adrian, duhovnicul meu, cu care se afla în corespondenţă.”
Părintele Gherasim nu era „recunoscut” şi era chiar dispreţuit de autorităţile bisericeşti, fiindcă refuzase să sprijine politica lor. Suferise foarte mult din pricina fărâmiţării Bisericii Ruse din diaspora, după revoluţie; însă nici una dintre părţi nu-l revendica. Aşa cum zicea şi Părintele Gherasim: „Eu mă rog pentru toţi; îi pomenesc pe toţi”. Fiecare „jurisdicţie” îl acuza că aparţine alteia. Fiind întrebat cărei jurisdicţii îi aparţine, el răspundea simplu: „Celei a lui Hristos”. De aici şi zvonurile pe care le auzise Gleb, că era nebun.
Gleb a văzut că măsura Părintelui Gherasim era creştinismul esenţial până în adâncul său. Socotea aproape o nedreptate că Părintele Gherasim, adevărat următor al moştenirii ruse, era atât de puţin preţuit şi înţeles în America. Nici în seminar, şi nici în altă parte, nu întâlnise un pustnic de măsura acestuia, care voia să părăsească lumea şi chiar şi administraţia Bisericii pentru a-I sluji cu credinţă lui Dumnezeu, conştiinţei sale şi chemării sale călugăreşti. Părintele Gherasim vieţuise pe insula Spruce din 1935, îngrijind mormântul Cuviosului Gherman şi sfintele sale moaşte, ţinând aprinsă făclia monahismului pe insula pe care Cuviosul o numise „Noul Valaam”, spre pomenirea mult iubitei sale Mânăstiri Valaam din Rusia. Gleb a înţeles că Părintele Gherasim era cel despre care Cuviosul Gherman proorocise cu 100 de ani înainte, când spusese: „Un călugăr ca mine, fugind de slava oamenilor, va veni şi se va aşeza pe insula Spruce.”
Vizita lui Gleb pe insulă s-a petrecut în postul Adormirii Maicii Domnului. Părintele Gherasim se ruga în chilia lui şi-i pomenea pe toţi cei pe care îi întâlnise în viaţa sa. „Avea un pomelnic nesfârşit”, îşi amintea Gleb, „şi tot aşa erau şi lacrimile lui”. Rugăciunea aceea mă cutremura până în adâncul sufletului. Am fost prins de înflăcărarea rugăciunii sale stăruitoare că nu m-am putut stăpâni să nu plâng …. Dar nu erau lacrimi de supărare, ci lacrimile unei pocăinţe dulci, de neînţeles, izvorâtă din inimă. Când sfârşea această rugăciune, era acelaşi om vesel ca de obicei, oferindu-mi ceai şi plăcintă cu somon coaptă de el, şi numai cerul înstelat de deasupra uriaşilor molizi negri, purtau mărturia măsurii şederii lui în faţa lui Dumnezeu.” [120]
Petrecuse o săptămână pe insulă şi Gleb încă nu primise nici un răspuns în inima sa, despre calea pe care trebuia să o urmeze. Începuse să se teamă că va trebui să se întoarcă acasă fără să-şi fi îndeplinit scopul călătoriei.
Cu câteva zile înainte de Praznicul Adormirii Maicii Domnului, au venit să-l viziteze vechi prieteni de-ai Părintelui Gherasim, din oraşul Kodiak. Părintele Gherasim s-a bucurat şi i-a primit cu mare ospitalitate. Între timp, Gleb a ieşit să meargă la un mic izvor împrejmuit cu ferigă, de unde, odinioară, Cuviosul bea apă. S-a aşezat pe o buturugă acoperită cu muşchi, de lângă izvor şi a început să citească o carte pe care o împrumutase de la Părintele Gherasim: o antologie a vieţilor pustnicilor ruşi. Deschisese cartea la întâmplare şi ochii îi căzuseră pe următorul pasaj din viaţa Sf. Serafim de Sarov: „Într-o zi, pe la sfârşitul anului 1832, un călugăr l-a întrebat pe Bătrân (Sf. Serafim): ‘De ce n-avem şi noi nevoinţa sihaştrilor din vechime?’ Bătrânul a răspuns că, fiindcă noi nu avem hotărârea lor. Harul şi ajutorul Domnului sunt la fel şi astăzi cum erau odinioară, pentru cei ce au credinţă şi Îl caută pe Dumnezeu din toată inima – şi noi am fi putut trăi ca şi părinţii din vechime, căci, după cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos este acelaşi şi ieri şi azi şi pururea.’” [121]
Îndată, în mintea lui Gleb s-au limpezit toate. I se întâmplau acestea, fiindcă nu făcuse o făgăduinţă, fiindcă nu adusese jertfa desăvârşită a vieţii sale lui Iisus Hristos – de aceea Domnul nu-i deschisese calea. Încă „îşi căuta calea”. Îndată a sărit în picioare de pe buturugă şi a luat-o la fugă pe poteca îngustă către chilia părintelui. În câteva clipe a ajuns în faţa Paraclisului ridicat de băştinaşi pe mormântul Cuviosului Gherman. Urcând în fugă treptele, a intrat şi a căzut pe racla celui drept, care era aşezată lângă peretele din dreapta al Paraclisului, şi s-a rugat cu înflăcărare pentru dorinţa sa de a-I sluji lui Dumnezeu. Nu mult după aceea, la mii de kilometri depărtare, într-un magazin de artă din San Franscisco, Eugene se ruga la Maica Domnului din adâncul sufletului: „Ajută-mă să-I slujesc Fiului tău!”
Ca şi Eugene, Gleb îşi „jertfea inima” pe altarul Domnului. Împlinind cuvintele Sf. Serafim de Sarov, a făcut pasul hotărâtor. A făcut o făgăduinţă, dându-se pe sine în întregime lui Dumnezeu şi la bine şi la rău.
În clipa următoare, a auzit un glas slab, uşor, ce parcă venea din raclă. A răsunat clar, „Pune-ţi o dorinţă!” Gleb s-a întrebat dacă era o închipuire sau începuse să o ia razna; dar, nu, auzise glasul foarte clar! Nu înţelesese greşit. Tocmai işi închinase viaţa lui Dumnezeu, dorind să şi-o pună întru lucrare pentru o cauză sfântă, iar Dumnezeu, prin glasul Caviosului Gherman, îl întrebase ce dorea în schimb.
„Trimite-mi un nebun ca mine”, se rugă el, „care să mă înţeleagă pe mine şi năzuinţele mele”.
Glasul blând al Cuviosului se auzi din nou: „Altceva?”
Lui Gleb i se tăie respiraţia. Dacă prima cerere era împlinită, el s-a gândit să-l răsplătească pe Părintele Gherman în vreun chip.
„Trimite-mi o frăţie”, spuse el tremurând, „care să-ţi slăvească numele şi să propovăduiască lumii întregi sfinţenia ta.”
Rostind aceste cuvinte, Gleb simţi că n-a mai putut îndura lângă el atâta sfinţenie. A ieşit din Paraclis la fel de repede cum intrase, grăbindu-se spre chilia Părintelui Gherasim. L-a găsit pregătind ceai pentru oaspeţi. I-a spus bucuros: „Am primit răspunsul!” Părintele, făcându-şi semnul Sfintei Cruci cu evlavie, spuse simplu: „Slavă lui Dumnezeu!” – fără să ştie despre ce era vorba.
Care a fost sensul celor două cereri pe care le-a făcut Gleb Cuviosului Gherman? Când i-a cerut un „nebun” ca el, se gândise de fapt la o soţie care să-i împărtăşească idealurile şi să-l ajute să le pună întru lucrare. Cunoştea câteva fete drăguţe şi bune creştine cu care s-ar fi putut căsători; dar acestea erau preocupate mai mult de asigurarea unui cămin comod decât de împărtăşirea idealurilor romantice ale lui Gleb, cu lucrări misionare pline de jertfe. Fiindcă mama sa îl socotea întotdeauna „nebun” pentru ideile sale „nerealiste”, el credea că numai un „nebun” ca el l-ar aprecia cu adevărat.
Cea de-a doua cerere către Cuviosul Gherman, venită din recunoştinţă, îi era mai puţin clară. Se gândise la vreo asociaţie sau comitet care să sprijine canonizarea Cuviosului Gherman şi în acelaşi timp să-l ajute pe Părintele Gherasim să întemeieze o aşezare monahală pe insulă. El credea că exemplul Sf. Gherman putea fi urmat de tinerii americani căutători de Dumnezeu. Având în vedere „frustrarea tânărului bogat” popularizată la vremea aceea, el şi-a dat seama că sufletul americanului satisfăcut avea nevoie acum de ideea ortodoxă de nevoinţă sau osteneală ascetică duhovnicească, de jertfa de sine şi răbdarea greutăţilor pentru o pricină înaltă şi nobilă. Frontierele americane se şterseseră, iar spiritul ei de pionierat – spiritul libertăţii prin luptă – era încă prezent. Prin chipul Cuviosului Gherman – călugărul smerit ce căuta unirea cu Ziditorul său în vasta pustie nordică, răspândind de unul singur tradiţia sfântă şi veche într-un pământ nou, ocrotind părinteşte pe cei oropsiţi şi orfani – Gleb a văzut calea ce putea aduce uşurare duhului încercat şi râvnei religioase nesimţitoare a Americii contemporane.
Gleb a plecat acasă de Praznicul „Adormirii Maicii Domnului”. Părintele Gherasim l-a condus până la ţărm, suspinând ca un copil. „Nu suport despărţirile,” spunea el. Pentru un pustnic atât de îndepărtat de lume ca el, asemenea despărţiri însemnau de obicei că nu se mai vedea niciodată cu persoana aceea.
Pe când barca sa se ducea spre larg şi-l privea pe Părintele Gherasim care rămăsese singur, plângând pe ţărmul Lagunii Călugărilor şi binecuvântându-l, Gleb şi-a dat seama că pleca de acolo ca un om cu totul nou. „Am ştiut atunci”, scria el mai târziu, „că văzusem, mai presus de aşteptările mele, un om de o mare măsură duhovnicească, care suflase în mine o viaţă neabătută, cu hotărârea de a continua într-un chip viu lucrarea Sf. Gherman pentru slava lui Dumnezeu în Biserica Sa Ortodoxă, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nimeni şi nimic nu-mi mai putea scoate gândul acesta din minte.”
ÎN drum spre San Francisco, Gleb s-a abătut să viziteze două mici schituri canadiene, întemeiate de un misionar cu viaţă sfântă, Arhiepiscopul Ioasaf († 1955). [122] Pădurile de mesteceni şi plopi tremurători din împrejurimi semănau foarte mult cu peisajele din Rusia, iar călugării şi maicile din schituri întruchipau duhul adevărat al tradiţiei monahale ruseşti.
Gleb i-a făcut o vizită şi succesorului Arhiepiscopului Ioasaf, Preasfinţitul Sava, ierarh de origine sârbă, stabilit în Edmonton. Preasfinţitul Sava a stat de vorbă cu Gleb până la ivirea zorilor, povestindu-i despre renaşterea duhovnicească ce avea loc în Serbia sub îndrumarea vestitului ierarh Nicolae Velimirovici. [123] Şi Preasfinţitul Sava avusese bucuria de a lua parte la această renaştere, pe când locuia în ţară, iar acum dorea să o ducă şi în America de Nord. Simţea că sosise timpul să înnoiască spiritul ruşilor deznădăjduiţi din lumea liberă, care obosiseră şi îşi pierduseră identitatea ortodoxă. „Era plin de viaţă şi energie”, îşi aminteşte Gleb. „Dar oricât de mult aş fi fost de acord cu el şi aş fi fost captivat de entuziasmul lui, aveam reţineri foarte mari. Ştiam că deşi Biserica Ortodoxă a păstrat bogăţiile duhovniceşti întregi, cu care ar fi putut aprinde
lumea întreagă, adevăraţii ei reprezentanţi erau totuşi sortiţi dispariţiei, căci trăind în lumi diferite, erau incapabili de a le trece în mâinile tinerei generaţii. Mentalitatea modernă se bazează pe un spirit nihilist moderat şi chiar prin însăşi firea ei, este diamentral opusă valorilor conservatoare impuse de ortodoxie. Degradată de complexul de inferioritate al unei mentalităţi de imigranţi, noua generaţie de tineri ortodocşi se simte lipsită de dreptul de a-şi trăi viaţa din plin în neo-păgânsmul de astăzi şi îşi reneagă astfel, cu vehemenţă, rădăcinile ortodoxe. Iată de ce, terminând seminarul, am nevoie de un sfat potrivit pentru a şti cum să-L slujesc mai bine pe Dumnezeu şi Biserica Sa. Am înţeles foarte bine realitatea problemelor noastre ecleziastice, ale bisericilor noastre ca ‘nave ce se scufundă’, deşi sunt pline de vistierii nemăsurate de har şi binecuvântare. Adaptarea Bisericii la măsurile contemporane – înseamnă a o întina, căci ortodoxia, prin firea ei, reprezintă măsura desăvârşită pentru toate vârstele şi duce spre împărăţia cerească a veşniciei. Menirea reeducării ordinii existente este nerealistă, căci nivelul psihologic al vieţii de astăzi este lipsit de eroism, opus principiului Adevărului întrupat. Cred că singura noastră nădejde este să mergem aşa cum au făcut-o odinioară Apostolii, şi să propovăduim Evanghelia Ortodoxă a lui Hristos, în simplitate şi neprihănire. De bună seamă că sunt două capcane mari: sufletele proaspăt intrate în ortodoxie cad fie într-un estetism liturgic bizantin care nu aduce roadă şi nu le schimbă vieţile în vremurile moderne; fie se mulţumesc cu soarta lor de copii adoptaţi spre îngrijire, asimilându-se de bună voie într-o familie străină, secătuiţi de înflăcărarea şi energia de la început. Ştiam prea bine prevestirile unor episcopi îmbunătăţiţi, despre primejdia de a nu pune ‘vinul nou’ în ‘burdufurile’ vechi ale Evangheliei.”
Cu asemenea gânduri l-a părăsit Gleb pe Preasfinţitul Sava şi schiturile canadiene, care urmau să dispară atunci când ultimii călugări şi maici plecau la Domnul. Sosind la San Francisco, l-a vizitat pe prietenul său, smeritul Părinte Nectarie (viitorul episcop) care l-a desfătat cu toate câte le ştia despre Mânăstirea Optina şi sfinţii săi părinţi. L-a cunoscut şi pe fratele Părintelui Nectarie, scriitorul teolog Ivan M. Kontzevici, care locuia împreună cu soţia sa Elena în San Francisco. Ivan şi Elena îi scriseseră mai înainte lui Gleb în Jordanville, când citiseră un articol scris de acesta despre Bătrânul Macarie de la Optina. Ca şi Părintele Adrian, atât Părintele Nectarie cât şi fratele său Ivan, fuseseră ucenici apropiaţi ai Bătrânului Nectarie de la Optina.
În timpul şederii sale în San Francisco, s-a petrecut prima întâlnire hotărâtoare cu Eugene Rose.
24
ARĂTÂNDU-I diapozitivele sale despre „Locurile sfinte din America“, Gleb nu ştiuse cât de pregătit era Eugene ca să primească aceasta. „Era tocmai ce-i trebuia”, scria Gleb mai târziu. „Avea nevoie de cineva care să-i arate că lumea Patristică a vechii ortodoxii ascetice era încă vie şi că o mică parte din ea, se găsea acum în America. Arhiepiscopul Ioan Maximovici, sfântul care era în viaţă, se găsea în San Francisco. Iar eu eram o legătură vie cu acea lume minunată care, din nefericire pierea de pe faţa pământului, cum subliniasem eu în convorbirea mea cu Eugene. Dar ea se va păstra în catacombe, până la sfârşitul veacurilor.”
Gleb se întoarse să privească icoanele de pe perete. Văzu portretul ţarului Nicolae al II-lea. Fiindcă mulţi ruşi pe care-i cunoştea se ruşinau de ţar şi de monarhie ca de ceva „depăşit” şi „primitiv”, se mira cum unui american ca Eugene îi venise ideea de a pune acest portret lângă icoane. Când Gleb şi-a arătat nedumerirea, răspunsul lui Eugene l-a convins asupra conceptului ortodox de monarhie al gazdei sale. Eugene i-a răspuns că fostul ţar, ca suveran al „celei de a treia Rome”, ultimul bastion al civilizaţiei creştine – fusese ultima putere care se împotrivise duhului lui Antihrist. Toate acestea au fost proorocite de Sf. Apostol Pavel care spusese că o asemenea putere „va fi dată la o parte”, înainte ca Antihrist să se dezvăluie pe deplin (II Tesalonicieni 2, 7-8). De aceea, continuă Eugene, crima patricidă comisă asupra ţarului cât şi stârpirea imperiului creştin pe care el îl reprezenta, este semnul că trăim în era pre-antihristică. Rusia ţinuse piept Revoluţiei şi când ea a căzut, lumea întreagă a rămas neajutorată în faţa ei.
În timp ce Eugene îi spunea toate astea, Gleb a înţeles de ce Eugene aşezase portretul ţaralui lângă icoana Sf. Arhanghel Mihail biruindu-l pe satana, care înfăţişa simbolic căderea unei civilizaţii prăbuşite. Eugene i-a mai vorbit şi de „Marele inchizitor” al lui Dostoievski. Mai spunea că, potrivit principiilor „Marelui inchizitor”, organizaţiilor internaţionale şi mai ales Naţiunilor Unite, trebuie să se dea un lider spiritual şi un conţinut pseudo-religios.
– Dar Naţiunile Unite nu reprezintă doar un organism politic? întrebă Gleb. Cum pot Naţiunile Unite să permită ca liderul unei religii să le reprezinte, dacă asta ar însemna să excludă toate celelalte religii?
– Cred că ele (naţiunile) vor simţi nevoia unui asemenea lider, de o importanţă universală, cum este Papa, i-a răspuns Eugene.
Gleb îşi aminti că şi unul dintre profesorii săi de la Seminar, Arhiepiscopul Averkie, spusese aceleaşi lucruri. Arhiepiscopul Averkie mergea pe linia duhovnicească a marelui prooroc rus al sec. al XIX-lea, Sf. Teofan Zăvorâtul, care profeţise catastrofa pe care o va pricinui revoluţia rusă; astfel, nu era uşor de văzut cum ajunsese la asemenea concluzii despre era apocaliptică în care trăim şi despre înşelările sale spirituale. Totuşi, lui Gleb i se părea neobişnuit să le audă din gura unui american, mai ales în 1961, când în apus, asemenea învăţături ortodoxe erau socotite „esoterice”. Gleb l-a întrebat pe Eugene dacă era creştin ortodox.
– Nu, i-a spus el, dar aş dori să devin.
Amintindu-şi de prima întâlnire cu Eugene, Gleb notase: „Tonul cu care vorbea era sobru şi stăpânit. Întreaga sa personalitate era rezervată şi avea o linişte neobişnuită. Avea ceva nobil în ţinuta lui. În adâncul sufletului ştiam că aveam în faţa mea un suflet cu frică de Dumnezeu, care învăţase bine prima treaptă din „Dumnezeiasca scară” a Sf. Ioan Scărarul şi anume, înstrăinarea, lepădarea de lume. Aşa cum s-a dovedit mai târziu, era cu desăvârşire mort, lumii. Pusese capăt tuturor preocupărilor, dorinţelor fireşti legate de confortul şi fericirea lumească. Nu avea decât ambiţia de a cristaliza în mintea sa filosofică, măsura desăvârşită a ortodoxiei.
„Pe atunci, nu ştiam cât de mult îl iubea pe Hristos, dar se părea că tot entuzismul său stătea în descoperirea lui Antihrist, care acum „este chiar în lume” (I Ioan 4, 3), otrăvind toate preocupările şi lucrările lumeşti. Se mai părea că era foarte timid; şi atunci am hotărât că trebuie să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să primească Adevărul în întregul Lui.”
GLEB s-a gândit să se întoarcă acasă, în Boston, peste câteva săptămâni, dar ştia că nu-l putea da uitării pe Eugene. Eugene nu se juca cu ortodoxia, era foarte serios. Dar cum să-l aducă în sânul Bisericii? Gleb îşi dăduse seama că Eugene avea o legătură mică cu comunitatea ortodoxă, şi că, fiind un filosof introvertit de origine străină, niciodată nu se va alipi pe deplin de societatea bisericească rusă. Întâlnirea cu Gleb, pe care Eugene a apreciat-o foarte mult, trebuia să pună o temelie bună. Gleb avea nevoie de altcineva care să-l ajute pe Eugene să se apropie de Biserică.
Nu cu mult înainte ca Gleb să plece din oraş, noii săi prieteni ruşi din San Francisco au dat o petrecere de despărţire şi i-au oferit un dar. Deschizându-l, Gleb i-a anuţat. „Am şi eu un dar pentru voi! Ştiţi că am venit aici, pe Coasta de Vest, ca misionar, ca să le insuflu oamenilor idei ortodoxe.” Prietenii au aplaudat şi au râs. „Dar nu vreau să mă ostenesc numai pentru ruşi. Singura mea datorie faţă de ei este să-i aduc înapoi la Biserică. Ortodoxia a fost adusă în America şi acum avem prilejul de a-i aduce pe americani la ortodoxie. Asta îi ajută nu numai pe ei … ci şi pe noi, care suntem deja în sânul Bisericii …. Am cunoscut de curând un tânăr american interesat de ortodoxie; se numeşte Eugene. El este prezentul.” Lumea aştepta ca el să-şi termine ideea. „Noi toţi suntem prieteni buni. Aş vrea,” continuă el, „să-mi promiteţi că-l veţi ajuta pe Eugene, că-l veţi ocroti. Am semănat în el o sămânţă iar voi trebuie să o udaţi.”
Toată lumea a făgăduit că-l va ajuta. Gleb se întoarse spre unul dintre prietenii săi, un tânăr cu numele Dimitri Andrault de Langeron: „Aş vrea să te ocupi de Eugene.” Dimitri a fost de acord.
Asigurând şi această purtare de grijă faţă de Eugene, Gleb s-a întors cu trenul pe Coasta de Est. Ajungând la Mânăstirea Sf. Treime chiar în ajunul pomenirii Cuviosului Părinte Gherman (13 dec.), a fost întâmpinat de Părintele Vladimir, care îndată a slujit o panahidă [124] pentru Cuviosul Gherman. Pelerinajul odată încheiat, Gleb s-a întors la Boston.
Între timp, Eugene se afla la părinţii săi în Carmel, timp în care a participat la Sf. Liturghie din biserica Sf. Serafim de Sarov din Monterey-Seaside, unde o luase şi pe Alison cu doi ani în urmă. Acum însă, poate datorită legăturilor mai strânse cu ortodoxia, prin Gleb, şi-a biruit timiditatea firească şi a făcut cunoştinţă cu preotul, Părintele Grigori Kravcina, care era primul preot ortodox cu care vorbise Eugene vreodată. Părintele Grigori era un om pios, smerit şi cu frică de Dumnezeu, rudă mai îndepărtată a Părintelui Adrian, fusese orfan, crescut în sătucul Poceaev din Rusia, sub zidurile vestitei Lavre [125] Poceaev. În Monterey, fusese învrednicit cu o vedenie de la Sf. Serafim de Sarov, de a da numele bisericii după numele Sfântului.
La sfârşitul anului 1961, Eugene era reîntors acasă în San Francisco. De ziua Sf. Serafim de Sarov (2 ian. 1962), i-a scris lui Gleb o scrisoare la Boston, care îi ilustrează foarte bine gândurile şi sentimentele din acea vreme:
M-am întors de curând din Carmel, unde am petrecut Crăciunul apusean, [126] cu părinţii mei. Dacă n-ai ştiut până acum, orăşelul Carmel se întinde pe 120 Km de coastă, este o aşezare frumoasă între pini, chiparoşi şi ocean, unde petrecuseră odinioară artiştii şi poeţii boemi; astăzi fiind un loc de retragere prea „trăsnit” şi bogat în „amatorism” pentru cei cu oarecare stare şi cu pretenţii culturale. Are un puternic iz de confort lumesc.
Pentru mine … această atmosferă lumească este o instruire atât în „spiritul vremii” cât şi în smerenie – deşi mă tem că am foarte puţin de câştigat din smerenia asta. În această atmosferă aparent nevătămătoare şi „neutră” pe din afară, eu văd foarte clar semnele duhului lui Antihrist: „religiozitatea pseudo-cucernică şi îndreptăţirea de sine; anticomunismul superficial, care poate aprinde foarte uşor o pseudo-religie; „cruciada” neo-fascistă pentru a avea o lume lipsită de primejdii pentru o „democraţie creştină”; lipsa de ţel al minţii şi al duhului, ascunsă sub o pojghiţă subţire de moralitate şi „idealism” bine intenţionat … care
crede toată pioasa propagandă de „pace” şi „fraternitate”, care iese din ambele părţi ale cortinei de fier. Toată această făţărnicie spirituală nu mi se pare decât materia primă care aşteaptă să fie prelucrată de către Stăpânitorul Întunericului, pentru a putea pune temelia unei urâcioase şi amăgitoare „împărăţii a lumii acesteia”; simt cu adevărat în această atmosferă – ca şi în întregul duh al vremurilor noastre – o aşteptare grea, ca şi cum oamenii ar aştepta venirea vreunui Mesia, ca să le rezolve toate problemele care par fără nici o rezolvare şi toate temerile chinuitoare, care caracterizează epoca noastră; oamenii sunt gata să se închine în faţa oricărui mare chip apocaliptic care le va aduce „pace” şi „fraternitate” – şi mai presus de toate simt uitarea de Hristos şi de faptul că „problemele” epocii noastre nu sunt în afară ci lăuntrice, căci ele sunt urmarea întoarcerii noastre de la Faţa Acelui Dumnezeu înfricoşător, Care aşteaptă atât de multe de la noi şi Care ne-a făgăduit o viaţă veşnică ce va fi de neîndurat pentru cei „care vor să o ducă bine în lume.”
Toate astea sunt subiectul cărţii pe care o scriu despre starea spirituală a omului contemporan, şi uneori mă tem de mărimea sarcinii pe care mi-am asumat-o şi de nevrednicia mea în împlinirea ei. De fapt, meditez şi scriu la ea de câţiva ani, înainte de a trece la ortodoxie, de când eram foarte mândru de „ştiinţa” mea şi uram lumea de astăzi; când mergeam să-mi vizitez părinţii şi lumea în care trăiau ei, eram numai furie şi deznădejde. Însă de când m-am convertit şi m-am mai întărit în credinţă, aceste simţiri ale mele s-au schimbat într-un sentiment de milă şi neputinţă: milă, pentru starea jalnică in care se află lumea aceasta, care s-a lepădat de Hristos şi nici măcar nu e conştientă de lucrul acesta, o lume plină de oameni „binevoitori”, care de fapt nu sunt altceva decât nişte ticăloşi dar nu-şi dau seama de asta – sau dacă ştiu asta, nu ştiu de ce, şi caută în zadar o pricină în afara lor; şi neputinţă, că deşi am încercat din răsputeri, niciodată nu am putut comunica cu marea majoritate a acestor oameni. Singura mea nădejde este să pot spune puţinul pe care-l ştiu – sau cred eu că-l ştiu – celor care cugetă mai mult, mai ales tinerilor, care nu sunt înşelaţi cu totul de această lume făţarnică, dar nu ştiu unde să caute Adevărul …. Cât despre ceilalţi, tonul meu direct, (căci consider că este prea târziu să vorbesc „cu blândeţe” despre asemenea lucruri, căci există primejdia de a nu înţelege „noua spiritualitate” împleticită a lui Berdiaev şi a altor oameni „bine intenţionaţi” care se înmulţesc tot mai mult) de bună seamă, va stârni vrăjmăşie, dacă nu chiar batjocoră; e prea mult, încât mă îndoiesc că voi găsi pe cineva dispus să mi-o publice. Dar şi această vrăjmăşie poate fi de folos; căci cred că este bine ca lumea să ştie că nu toţi cei care-şi spun „creştini” sunt mulţumiţi de spiritualitatea „pseudo-religioasă” nedesluşită care se răspândeşte astăzi din toate părţile; şi cred că trebuie să arătăm foarte clar că o religie a „compromisurilor” înseamnă înşelare de sine şi că astăzi există numai două alternative de neîmpăcat, pentru om: credinţa în lume şi într-o religie a sinelui, a cărui roadă este moartea; şi credinţa în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în Care se află Viaţa veşnică.
Aş dori foarte mult să-mi scrii ce gândeşti şi care îţi sunt obiecţiile în legătură cu toate astea.
Din fericire, Carmelul se află doar la 5 km de Seaside, unde există o minunată bisericuţă cu hramul Sf. Serafim, despre care ţi-am spus. Am fost la câteva Sfinte Liturghii de câte ori am mers acolo, dar acum a fost prima oară când am stat de vorbă cu preotul, Grigori Kravcina. (S-a
întâmplat să fie chiar de Sf. Eugenia.) Vizita mi-a confirmat impresia bună pe care mi-o făcusem despre dânsul, atât după înfăţişarea lui, cât şi din grija cu care slujea Sfânta Liturghie. Este un om foarte sensibil şi inteligent şi arată cu adevărat simplu şi smerit. Dacă ar fi după mine, mi l-aş alege ca duhovnic …. I-am spus de tine şi te ştia şi s-a mirat de ce nu l-ai vizitat ca să arăţi diapozitivele şi enoriaşilor săi. Sper să-l cunoşti personal. Mi se pare curios că este atât de puţin cunoscut în cercurile bisericeşti; cred că este foarte izolat.
M-am bucurat foarte mult că m-ai vizitat. Mă obişnuisem cu o izolare totală din partea ortodocşilor, iar vizita ta a fost cu adevărat providenţială. Credinţa mi-a fost puternic întărită de credinţa şi viaţa ta duhovnicească de la Jordanville. Aştept veşti de la tine. Pomeneşte-mă la rugăciune, căci şi eu mă rog pentru tine.
Fratele tău întru Hristos, Eugene
25
Nu poţi să nu priveşti toată prostia modernă ca ultima
„cădere” a omului, o imitaţie a păcatului celui dintâi
om creat la scara întregii lumi – dorinţa de a fi
asemenea lui Dumnezeu, de a şti totul. Şi cine poate şti
de ce Dumnezeu îngăduie aceasta – doar din pricină că
la sfârşit, ca şi la început, ne vom întâlni cu El. Nu
există nici o „pricină” pentru căderea Fiului Risipitor –
şi totuşi cât de mare a fost bucuria reîntoarecerii sale.
Poate că până la urmă Dumnezeu a „îngăduit”
existenţa epocii moderne pentru bucuria primirii
păcătoşilor care se vor pocăi la sfârşitul ei.
– Eugene Rose, 18 ianuarie, 1961
Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu
mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl
către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi
şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în
picioarele lui …. Căci acest fiu al meu mort era şi a
înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se
veselească.
– Luca 15, 21, 22, 24
Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.
– Psalmul 33, 8
PRIETENUL lui Gleb, Dimitri, şi-a ţinut promisiunea şi l-a vizitat des pe Eugene. De origine franco-rusă, Dimitri se trăgea dintr-o ramură a nobilimii franceze. Fusese crescut în Lima, Peru, cunoştea multe limbi străine, şi vorbea engleza cu accent francez. Deşi îi curgea sânge albastru prin vene, primise o pioasă educaţie creştină, de la evlavioasa sa mamă rusoaică, Svetlana Romanovna.
Credinţa curată a lui Dimitri a fost un exemplu pentru Eugene. El avea nevoie de acest firesc al vieţii creştin ortodoxe, de care fusese lipsit în copilărie şi pe care nu l-a putut înlocui prin mijloace pur intelectuale. A păstrat o strânsă legătură prin scrisori cu Dimitri până la sfârşitul vieţii şi mai ales cu Svetlana, care şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii în Mânăstirea de maici New Diveyevo, a Părintelui Adrian.
Gleb, Dimitri şi cercul lor de prieteni, au fost ultimul impuls de care avea nevoie Eugene pentru a păşi în sânul Bisericii. Teama de a fi lovit de mulţumirea unei „deşertăciuni bisericeşti” provinciale i-a fost risipită de contactul cu tineri, care, doreau ca şi el, să slujească ortodoxia ca adevăr universal şi nu doar ca o religie etnică.
Eugene a fost primit în Biserica Ortodoxă duminică 12 februarie l962, pomenirea ocrotitorului său, Sf. Eugen al Alexandriei [127]. Slujba a fost oficiată de Părintele Nicolai Dombrovski de la Catedrala din San Francisco, care fusese povăţuit de Arhiepiscopul Tihon să-l primească pe Eugene prin Sfânta Taină a Botezului. Dimitri şi Svetlana au stat fiecare de o parte şi de alta a lui, ca naşi. După ce a fost uns cu Sfântul şi Marele Mir, Părintele Nicolae a început Sf. Liturghie.
Era în Duminica Fiului Risipitor; preotul a citit pilda în cadrul Sfintei Liturghii. Lui Eugene i s-a părut foarte semnificativ că a fost primit în Biserică, tocmai în această zi. Aducându-şi aminte de îngrozitorii ani în care încercase în zadar să fugă de Dumnezeu, a simţit întocmai ca şi Fiul Risipitor, că păcătuise înaintea Cerului şi a lui Dumnezeu, că nu era vrednic să se numească fiul Lui. Cu toate astea, a fost primit cu dragoste în braţele Tatălui, i s-a dat în întregime moştenirea nemeritată a drepturilor de fiu şi a fost primit în curtea Tatălui, Biserica. La intrarea sa în acest „locaş mântuitor”, toate păcatele sale din trecut au fost spălate; era un om liber. În schimb, aşa cum spunea Alison, „Eugene s-a lepădat nu numai de trecut, ci de toate, chiar şi de sine. Le-a dat pe toate lui Dumnezeu.”
Când s-a impărtăşit pentru prima oară, harul lui Dumnezeu s-a arătat în el în chip minunat. Era într-o stare desăvârşită de pace şi fericire iar în gură a simţit un gust ceresc nespus de minunat, care a ţinut aproape o săptămână. Pentru aceasta nu a vrut să mănânce nimic. Cu câţiva ani înainte, simţise gustul iadului; acum, în chipul cel mai adevărat, i s-a dat să cunoască gustul raiului. După ani de zile, când ajunsese preot şi boteza oameni, întreba cu blândeţe dacă alţii simţiseră ceva asemănător la intrarea în ortodoxie, dar în general nu se întâmplase aşa. A înţeles că acesta trebuie să fi fost un har aparte. În anii care au urmat trecerii sale la ortodoxie, o clică ecleziastică a pornit o „epidemie” de rebotezări, explicându-se că primirile „neregulamentare” în ortodoxie nu erau considerate valide şi erau lipsite de har. Deşi Eugene nu a mai fost niciodată rebotezat după botezul său neortodox din adolesocenţă, el şi-a păstrat mereu pacea în mijlocul controverselor rebotezărilor condamnabile. Simţirea harului când a trecut la ortodoxie a fost prea adevărată ca să mai îngăduie vreo îndoială.
Poate că datorită minunii primei Sfânte Împărtăşanii, după aceea, Eugene vorbea adesea de negrăita „savoare” şi „mireasmă” a ortodoxiei.
ÎN prima sa lucrare ca student al Academiei de Studii Asiatice, a spus: „Cunoaşterea mai clară este aceea care este mai strâns legată de fiinţa celui care cunoaşte; cunoaşterea cea mai clară este cel mai strâns legată de fiinţa celui care cunoaşte – sunt una – când ceva se cunoaşte în măsura în care se trăieşte.” Abia acum înţelegea Eugene ce este creştinismul cu adevărat, căci aflase nu numai că Hristos există, ci Îl cunoştea pe Hristos cu adevărat. Acum, se uita la concepţia mărginită pe care o avea Fr. Nietzsche despre creştinism, pe care o susţinuse odinioară, şi a spus că „pare la fel de neînsemnată şi de lipsită de temei ca şi ‘protestantismul liberal’ de
suprafaţă”. Chiar filosofi ca Guénon şi Schuon, ale căror concepţii mult mai favorabile creştinismului, le împărtăşise şi el pe vremea studenţiei, nu-i puteau pătrunde esenţa fără a trăi creştineşte şi fără a-L cunoaşte pe Hristos cu inima.
În ianuarie 1961, cu un an înainte de a fi primit în Biserică, nota în jurnalul său: „‘Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.’ Fără adevăr nu există creştinism şi fără cunoaşterea adevărului creştin, nu te poţi numi creştin. Iar sfârşitul acestei cunoaşteri nu este puterea, aşa cum doreşte ştiinta; şi nici mângâierea sau confortul sau ocrotirea sau sprijinul de sine, sau orice doresc cultele subiective. Sfârşitul ei este libertatea, libertatea creştină, divino-umană, libertatea oamenilor, a fiilor lui Dumnezeu.
Cunoşterea care aduce libertatea este mai presus de orice categorisire subiect-obiect; este cunoaşterea în care participă omul întreg, care informează omul în întregul său. Nu se câştigă prin cercetări sau experienţe deosebite ci trăind o viaţă creştină prin Sfintele Taine, rugăciune, post – şi prin relaţiile noastre cu alte fiinţe omeneşti. Nu este o cunoaştere despre care se poate spune ‘Ştiu sau am trăit asta sau aia,’ ci una care se descoperă prin toate câte le faci singur sau împreună cu alţii, şi se află în tot ceea ce gândeşti. Creştinul doreşte să fie una cu Adevărul, Care este Iisus Hristos, şi astfel creştinul este ceea ce cunoaşte. Cel care-L respinge pe Hristos nu-L cunoaşte pe Hristos; cel care-L acceptă dar nu trăieşte viaţa de creştin în întregul ei, nu-L cunoaşte pe deplin. Numai omul îndumnezeit cunoaşte în întregime – atât cât îi stă în putinţă omului să cunoască; noi ceilalţi ne străduim să fim creştini, adică cunoscători.”
CEI care îl cunoscuseră pe Eugene pe când „cugeta la oarecare chinuri lăuntrice nedesluşite”, spuneau că „inflorise de când era ortodox”. Cu ajutorul noilor săi prieteni ortodocşi, începuse să iasă la suprafaţă latura caldă şi practică a firii sale. În creştinismul ortodox găsise sălaş pentru inima sa, pentru care nu găsise pe vremea când era intelectual. La mai bine de un an de la primirea sa în Biserică, îi scria lui Alison despre schimbările care se petrecuseră în el: „Când ţi-am scris ultima oară, îţi spuneam că mă apropiasem foarte mult de Biserica Ortodoxă Rusă, deşi cam nesigur …. Îmi duceam viaţa ca toată lumea. Dar apoi, cu toată nevrednicia mea, Dumnezeu mi-a arătat calea Sa. Am cunoscut un grup de ortodocşi ruşi foarte râvnitori şi în câteva luni, am fost primit în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse … al cărui credincios sunt de mai bine de un an şi jumătate. M-am născut a doua oară întru Domnul; acum sunt robul Lui şi am cunoscut în El asemenea bucurie, cum n-am crezut niciodată că este cu putinţă când trăiam după lume.”
Aceste ultime cuvinte trebuie să fi ieşit din adâncul inimii: după vreo 20 de ani, a făcut aproape aceleaşi urări de fericire lăuntrică, unui tânăr credincios care fusese ca şi el la început: „Mă rog ca Dumnezeu să-ţi deschidă inima şi să faci tot ce-ţi stă în putinţă ca să-L cunoşti! Vei afla fericirea la care nu ai fi visat niciodată înainte; inima se va uni cu mintea pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeul Cel adevărat şi nici unul dintre adevărurile reale pe care le-ai agonisit nu se va pierde. Să dea Dumnezeu!”
26
Şi alta a căzut pe pământul
cel bun şi, crescând, a făcut rod
insutit.
– Luca 8, 8
DE ziua recunoştinţei anul 1962, Gleb a mers pe Coasta de Vest. Mai întâi a lucrat ca picolo în San Francisco, unde l-a vizitat pe Eugene de câteva ori. După câteva luni, a obţinut un post de profesor de limba rusă la un colegiu de filologie din Monterey, nu departe de Carmel, unde locuiau părinţii lui Eugene. Fiind capitala Californiei pe vremea când Cuviosul Gherman venise în America, Monterey avea multe clădiri vechi, istorice. Pe coastă se mai găseau păduri virgine, pe unde îi plăcea lui Gleb să se plimbe. Şedea în vreun loc retras, acoperit cu muşchi şi se ruga ore intregi cu Rugăciunea lui Iisus sau citea cărţi despre pustnicii din nordul Rusiei sau despre Bătrânii de la Optina. Aceste vistierii de mare preţ, fie erau trimise de duhovnicul lui din Muntele Athos, Schimonahul Nicodim, fie erau imprumutate de la Ivan şi Elena Kontzevici, care, fiind fii duhovniceşti ai Mânăstirii Optina, aveau texte de foarte mare valoare chiar de la Optina.
De câte ori îşi vizita părinţii în Carmel, Eugene mergea să-l vadă şi pe Gleb, în Monterey. Gleb îşi aminteşte prima lor intâlnire de acolo:
„Mă mutasem în Monterey în timpul Postului Mare, şi totul îmi era nou şi foarte plăcut în oraşul acela istoric. Îmi plăcea mai ales mulţimea florilor de la începutul primăverii. M-am mutat într-o căsuţă cu vedere spre golf, unde locuiam împreună cu fostul meu coleg de seminar, care îmi făcuse rost şi de postul de profesor de colegiu. Casa, cam neîngrijită, era înconjurată de tufe uriaşe de mimoze cu flori galbene.
Eugene venise prima oară cu trenul să mă viziteze la căsuţa mea de acolo. Era după-amiază devreme, şi am avut timp să vizităm clădirile vechi ale oraşului, mărturii de pe vremea celui dintâi mucenic ortodox născut american, Sf. Petru Aleutul, despre care Eugene nu ştia nimic. Mi-a arătat clădirea Misiunilor din Carmel şi departe de ţărm, o mânăstire îndreptată spre ocean, ce adăpostea maici pustnice, care îşi dăduseră votul tăcerii şi contemplaţiei.
LA următoarele întâlniri, Gleb şi Eugene se plimbau ore întregi prin pădure şi pe ţărmul oceanului. „Mă interesa ce îl făcuse atât de adânc şi pătrunzător,” scria Gleb. „L-am întrebat ce operă sau film l-a emoţiona adânc, ce cărţi, poezii sau filosofi. Atunci nu ştiam ‘ce l-a făcut să vibreze. Lucia di Lamermur şi Turandot îl mişcaseră profund, ca şi filmul Povestirile lui Hoffman şi altele. Însă nu mi-a fost destul. Voiam să-i cunosc sufletul.
Într-o seară, ne plimbam pe ţărmul Pacificului. Noaptea era caldă şi înmiresmată de florile oleandrilor şi ale altor plante care înfloresc timpuriu. Oceanul era agitat iar luna strălucea. Cred că am aflat în el un simţământ de insuflare şi eram gata să înghit pe nerăsuflate ceea ce se dădea la iveală din acel suflet atât de inspirat, care era gata să se deschidă. Dar mă înşelam. Era închis de nepătruns. Nu puteam intra în lumea lui, pe care o simţeam asemenea lumii mele. M-am hotărât să nu dau înapoi şi să-mi dezvălui eu mai întâi lumea mea, o lume plină de mari mistici şi asceţi, dintre care pe unii îi cunoşteam, păstrând cu sfinţenie fiecare lucru pe care-l ştiam despre ei. Am avut mari emoţii când i-am povestit despre pustnicii din Mânăstirile Optina, Valaam şi Sfântul Munte Athos. El continua să tacă, adâncit în cele ce-i povesteam. Dar spre uimirea mea, am simţit că îi erau cunoscute. Nu informaţiile ca atare, ci duhul care îi punea întru lucrare pe aceşti mari pustnici şi care este atât de necunoscut realităţii reci, materialiste a zilelor noastre şi felului de viaţă american prozaic. A înţeles ceea ce eu încercam să insuflu în el! Cum era cu putinţă să ştie despre astea? Acea râvnă îi era cunoscută. Tot ceea ce am putut scoate de la el în acea minunată noapte de martie a fost că ştia ce înseamnă suferinţa. Dar cum era cu putinţă ca un puşti din sudul Californiei – care trăia o viaţă tihnită şi plină de satisfacţii – să înţeleagă cum se putea el raporta râvnei pustniceşti a unui ostenitor ortodox din nordul îngheţat, îndepărtat al Rusiei?
Era minunat. De bună seamă că am văzut cum înghiţea cu nesaţ vistieria mea, deplin conştient de adâncimile şi subţirimile trăirilor mele faţă de aceste taine din lumea cealaltă. În felul său tăcut şi rezervat, era foarte fericit. Mergea lângă mine, cu paşii săi mari, de-a lungul nisipului sclipitor, cufundat în altă lume. Dar nu mi-o împărtăşea cu glas.
Mai târziu ne-am continuat plimbarea prin viroagele acoperite cu muşchi. Umblam după bureţi, iar eu îi citeam în ruseşte din cărţile Optinei despre pustnicii din pădurea Roslavl. Era rezervat, liniştit şi pe deplin conştient de importanţa celor citite. I-am citit despre vieţile lui Zosima, Vasilisc şi Petru Miciurin din Siberia. I-am dat chiar şi o carte rusească pentru Paşti – viaţa Bătrânului Ioasaf de la Optina – după ce îi povestisem viaţa Bătrânului Gabriel din Pskov. Urma viaţa cuviosului Teofil cel Nebun pentru Hristos din peşterile Kievului. Dar Eugene tăcea. De ce? Ce-l oprea să spună cu glas tare ce era în inima lui care se mişcase atât de evident? Nu ştiu. Poate pentru că aveam temperamente diferite: eu eram extrovertit iar el, poate, introvertit. Dar lucrul ăsta nu mă convingea îndeajuns – până când am descoperit, în sfârşit, înţelesul acelei şovăieli din reacţiile sale emoţionale. Avea o minte analitică şi o inimă care era cu mult mai pasionată, mai sensibilă şi mai profundă decât a mea, dar mintea lui trebuia să evalueze toate lucrurile, poate chiar cu un pas înainte, ca să înţeleagă cum sunt toate pe măsura măreţiei lumii zidite de Dumnezeu şi asprimea Iconomiei Sale. Eram copleşit! Îndată mi-a venit în minte priveliştea din Scriptură cu sămânţa căzută pe pământul cel bun care dădea roadă însutit. Atunci am ştiut: trebuia să fac ceva ca să-l ajut să crească acest fruct duhovnicesc – într-un timp şi loc atât de împotrivitor creştinismului adevărat. Era un geniu neobişnuit. Un om care urma să-şi petreacă viaţa între cei mai prejos ca el. Şi acum el, acest suflet sensibil, se apropie de Biserica noastră Ortodoxă, cu toate slăbiciunile şi priimejdiile tipic ruseşti. Ei îl vor indrăgi şi vor încerca să-l folosească pentru scopurile lor, dar ce urmare va avea asupra lui? Va fi o împrejurare prielnică pentru personalitatea lui, ca să prindă rădăcini şi să dea rod? Nu, nu, nu. Nu-l vor înţelege şi chiar dacă ar face-o (căci oameni ca Părintele Constantin din Jordanville o vor face, fără îndoială), ce folos ar putea scoate el sau ei din aceasta? Ştiu prea bine că primejdia stă în această înflăcărare puternică de la început, după care vine suferinţa, dezamăgirea şi poate pierderea credinţei în toate idealurile sale, căci nobleţea era principala trăsătură a purtării sale. Cum trebuia să-l ajut? Trebuia să plănuiesc o împrejurare în care el se putea dezvolta independent ….”
27
Mărite apostole al unor vremuri de răceală şi necredinţă,
dăruit cu puterea cea plină de har a sfinţilor din vechime;
făclie luminată de Dumnezeu a tainelor cereşti, hrănitor
al orfanilor, nădejdea celor fără de nădejde. Tu ai aprins
pe pământ flacăra iubirii pentru Hristos împotriva
întunericului din ajunul Zilei Judecăţii; roagă-te acum, ca
această sfântă flacără să iasă şi din inimile noastre.
– Troparul Cuviosului Ioan Maximovici, Glas 6
AM văzut cum Gleb fusese mult mai avantajat ca să cunoască o mulţime de „legături vii” importante ale tradiţiei ortodoxe. Totuşi, în noiembrie 1962, Eugene l-a întâlnit pe cel mai mare dintre aceştia: Arhiepiscopul Ioan Maximovici.
Arhiepiscopul Ioan era foarte cunoscut comunităţii ruseşti din San Francisco. Fusese episcop în Şanhai – China şi strânsese de pe străzi şi de prin gunoaie sute de copii bolnavi şi flămânzi şi le dăduse adăpost într-un orfelinat. Când s-a instaurat comunismul în China, a fost silit să evacueze toţi orfanii şi să-i ducă mai întâi în Filipine şi mai apoi în San Francisco, unde a şi fondat orfelinatul Sf. Tihon. Apoi a fost numit episcop de Paris, dar când putea, mergea să-i viziteze pe orfanii din San Francisco.
La sfârşitul anului 1962, nişte împrejurări i-au permis Arhiepiscopului Ioan să se întoarcă la turma sa urgisită. Arhiepiscopul Artemon [128] din Los Angeles, numit în locul Arhiepiscopului Tihon care se pensionase, dezbinase comunitatea creştin ortodoxă prin felul cum păstorise dioceza din San Francisco. Lucrările la noua Catedrală Ortodoxă Rusă, începute de Arhiepiscopul Tihon, fuseseră oprite. Arhiepiscopul Artemon nu voia să depună bani în băncile în care lucrau evrei, lucru necanonic după părerea lui. Cum controversele legate de construcţia Catedralei se înteţeau tot mai mult, lucrătorii erau plătiţi conform contractului, însă nu făceau nimic.
Comunitatea din San Francisco, formată în mare parte din fii duhovniceşti ai Arhiepiscopului Ioan din Şanhai, au înaintat un memoriu Sinodului Episcopilor în care cereau să fie adus Arhiepiscopul Ioan, pentru a pune lucrurile în ordine. După ezitări, Sinodul şi-a dat acordul iar Arhiepiscopul Ioan a fost desemnat pentru dioceza San Francisco, dar numai temporar. Îndată, comunitatea de credincioşi a prins viaţă. Curgeau donaţiile pentru construirea noii Catedrale. Au luat fiinţă comitete, organizaţii şi fundaţii caritabile; şi cu toate greutăţile pricinuite de vechiul grup al Arhiepiscopului Artemon (despre care vom vorbi mai târziu), activitatea bisericească a sporit într-un val general de entuziasm.
Eugene a simţit imediat schimbarea. Când venea la slujbele de la Catedrală, noul episcop, cu toată căldura, scotea din buzunare slujbele închinate unor sfinţi mai puţin cunoscuţi, ce trăiseră odinioară în Apus, mai ales în Galia, Italia, Anglia şi Olanda. Era ceva nepământesc în acest bătrânel adus de spate, care după măsurile lumeşti, cu greu putea fi numit „respectabil”. Avea părul nepieptănat, buza de jos îi era ieşită în afară şi avea un defect de vorbire, care-l făcea destul de greu de înţeles. În locul unei mitre strălucitoare, împodobită cu pietre scumpe cum purtau alţi episcopi, purta o „căciulă pliabilă”, lipită cu icoane brodate de orfanii săi. Avea purtarea aspră, deşi adesea se putea vedea în ochii săi o licărire veselă, mai ales când era cu copiii. Cu tot defectul său de vorbire, avea o relaţie minunată cu copiii, care-i erau devotaţi trup şi suflet. Spre indignarea unora, glumea şi se juca cu ei chiar şi în biserică.
Originalitatea Arhiepiscopului Ioan era legată de ceea ce în Biserica Ortodoxă era cunoscut ca „nebunie pentru Hristos”: renunţarea la „înţelepciunea lumii” pentru înţelepciunea lui Dumnezeu [129]. Într-adevăr, persoana sa ascundea mult mai mult dincolo de priveliştea neobişnuită pe care o vedeau ochii. De la ucenicii Arhiepiscopului Ioan, Gleb şi Eugene au auzit istorisiri care le-au dezvăluit părţi din viaţa lui în Dumnezeu. Erau adevărate Fapte ale Apostolilor, care se petreceau în zilele noastre.
Arhiepiscopul Ioan era un pustnic aspru. Era într-o neîncetată stare de rugăciune, mereu cu purtare de grijă înaintea lui Dumnezeu. Mânca doar o dată pe zi, la miezul nopţii şi dormea foarte puţin. Nu se întindea niciodată pe pat şi adormea numai când oboseala îl cuprindea cu totul, stând în genunchi la rugăciune, în faţa icoanelor. Când se trezea, se stropea cu apă rece pe faţă şi începea Sfânta Liturghie, pe care o săvârşea zilnic, fără nici o abatere.
Se ştia că era făcător de minuni. Oriunde ar fi fost – în China, Filipine, Europa, Africa, America, se săvârşeau vindecări fără număr prin rugăciunile lui. De multe ori i-a salvat pe oameni de la nenorociri iminente, prin revelaţie dumnezeiască. Uneori li se arăta celor în nevoi, când nu-i stătea în putinţă să ajungă la ei din punct de vedere fizic. A mai fost văzut în timpul rugăciunii în Sfântul Altar, înălţat deasupra pământului, înconjurat de o lumină cerească. [130]
Însă, aşa cum scria Eugene mai târziu, aceste minuni nu erau deosebite prin ele însele: „Toate astea pot fi imitate cu uşurinţă de falşii făcători de minuni …. În cazul Arhiepiscopului Ioan, cei care s-au întors la credinţă datorită lui, nu au fost mişcaţi mai întâi de minunile lui, ci de ceva din persoana lui care le-a mişcat inimile.”
Eugene auzise de milostivirea Arhiepiscopului Ioan; cum în Şanhai mersese în cartierele primejdioase pentru a scăpa copiii părăsiţi prin bordeluri sau aruncaţi pe grămezile de gunoi ale oraşului; cum copii răniţi sufleteşte, se închideau în sine după ce vedeau cruzimile războiului şi revoluţiei, se deschideau la un singur cuvânt al lui; cum vizita mereu oamenii din spitale, după care atât cei credincioşi cât şi cei necredincioşi se vindecau prin harul care ieşea din el; cum ucigaşii cei mai înrăiţi, plângeau îndată, în chip neobişnuit, când îl vedeau vizitând închisorile, deşi nu-l văzuseră mai înainte; şi cum, oriunde s-ar fi aflat, avea obiceiul de a umbla toată noaptea, oprindu-se la uşile oamenilor, binecuvântându-i şi rugându-se pentru ei, în timp ce ei dormeau fără să ştie ….
ARHIEPISCOPULUI Ioan nu i-a trebuit mult ca să descopere sufletul însetat al lui Eugene, care îşi găsise un loc în spatele Catedralei şi se ruga cu înflăcărare. Deşi l-a chemat de câteva ori să vină mai aproape de strană şi de Sfântul Altar, Eugene a rămas acolo unde era. Era teama de deşertăciunea lumească, pe care o văzuse la mulţi din jurul lui şi la clerici.
De bună seamă, Gleb a înţeles că Eugene avea pricini temeinice de a dori să-şi păstreze setea de viaţă duhovnicească adevărată şi să n-o lase să se stingă pentru aspectele obişnuite ale Bisericii. Totuşi, simţea că Eugene trebuie să-şi depăşească temerile. Ocolind legătura cu slujitorii Bisericii, te poţi îndepărta chiar de izvorul harului, care este Biserica. Gleb l-a rugat pe Eugene să facă o ascultare pentru Hristos: să nu ia în seamă aceste lucruri şi să intre direct în inima ciclului liturgic. Odată, Arhiepiscopul Ioan, simţind supunerea lui Eugene pentru Hristos, l-a chemat la sine şi l-a sfătuit să nu dea atenţie la nimeni şi la nimic din afara ciclului slujbelor. Arhiepiscopul era omul care nu scotea o vorbă în Sfântul Altar. Iar în afara lui, (exceptând situaţiile când era cu copiii) se limita doar la cuvinte scurte, înclinări din cap şi gesturi. [131]
Cu încurajările Arhiepiscopului Ioan şi a devotatului preot Leonid Upşinski, Eugene a început îndată să cânte şi să citească în slavonă în strana orfelinatului Sf. Tihon, unde locuia Arhiepiscopul Ioan. Silindu-se să-şi biruiască sfiala firească, se simţea liniştit. Cu toate că avea accent american, Eugene a fost acceptat de toţi la strană, ca şi cum era acolo dintotdeauna.
ARHIEPISCOPUL Ioan a trebuit să-i dea lui Eugene câteva sfaturi şi explicaţii. Primind lăuntric chipul duhovnicesc al Arhiepiscopului Ioan, Eugene l-a simţit ca o reflectare a lui Hristos Însuşi; şi a purtat acest chip cu el toată viaţa, ca pe un izvor îndreptător. În ultimii ani de viaţă, când vedea acest chip mai limpede, după o experienţă creştină îndelungată, scria: „Dacă-i întrebai pe cei care l-au cunoscut pe Arhiepiscopul Ioan, ce-i atrăgea la el – şi îi atrage şi pe cei care nu l-au cunoscut niciodată – răspunsul este întotdeauna acelaşi: îi copleşea cu dragostea lui; s-a jertfit pentru aproapele, din dragoste curată pentru Dumnezeu şi pentru ei. Pentru aceasta lui i se descopereau toate lucrurile, ceea ce nu se putea întâmpla cu alţi oameni, şi pe care nu le-ar fi putut cunoaşte niciodată pe căi fireşti. El spunea, prin tot ‘misticismul’ Bisericii noastre Ortodoxe, care se află în Vieţile sfinţilor şi în scrierile sfinţilor părinţi, adevăratul ortodox este întotdeauna cu picioarele pe pământ, şi înfruntă orice împrejurare neprielnică. Omul îl întâlneşte pe Dumnezeu atunci când primeşte toate împrejurările ce-i sunt date, care cer o inimă iubitoare.”
Faptul că Arhiepiscopul Ioan avea vaste cunoştinţe teologice însemna cu mult mai puţin pentru Eugene decât faptul că Îl cunoştea pe Dumnezeu şi avea o legătură nemijlocită cu El. Cu vorbe puţine, Arhiepiscopul Ioan a putut să-i transmită lui Eugene „miezul miezului” ortodoxiei, într-un chip în care cuvintele nu ar fi putut-o face niciodată. Toate comorile Bisericii Ortodoxe – sfintele slujbe, textele sacre, icoanele, cântările – erau numai mijloace de a deveni ceea ce Arhiepiscopul Ioan era deja.
După ce Arhiepiscopul Ioan a murit, Eugene a notat ce însemnase pentru el Arhiepiscopul Ioan. Nedorind să se înalţe pe sine în scris, a folosit persoana a III-a pentru sine, numindu-se un „tânăr occidental convertit”. A scris mai întâi despre o predică pe care o auzise în Mânăstirea Vladimir a Maicii Domnului din San Francisco. Stareţa mănăstirii, monahia Ariadna, avea o evlavie aparte faţă de Arhiepiscopul Ioan, cunoscându-l din Şanhai.
„Nu cu mulţi ani în urmă”, scria Eugene, „stareţa unei mânăstiri ortodoxe ruse din afara graniţelor Rusiei – o femeie cu viaţă curată – spunea cuvânt de folos în biserica mânăstirii, cu prilejul Sărbătorii Adormirii Maicii Domnului. Cu lacrimi în ochi le-a rugat pe maici şi pe pelerinii care veniseră la Sărbătoare, să primească în întregime şi din toată inima toate câte ni le transmite Biserica, care suferise loviri mari ca să păstreze această Tradiţie cu sfinţenie de-a lungul veacurilor – şi să nu aleagă nimeni din ea ceea ce i se pare ‘important’ şi ‘dispensabil’; căci socotindu-se pe sine mai inţelept decât Tradiţia, poate sfârşi prin a pierde Tradiţia. Astfel, atunci când Biserica ne spune prin laudele şi icoanele ei că Apostolii au fost adunaţi în chip minunat din toate colţurile pământului pentru a fi de faţă la săvârşirea din viaţă şi îngroparea Maicii Domnului, noi, creştinii ortodocşi, nu trebuie să negăm şi nici să reinterpretăm, ci să credem cu inima curată, cum ne transmite Biserica.
Era de faţă şi un tânăr convertit din occident, care învăţase rusa. Cugetase mult la acest subiect şi văzuse icoane în stilul iconografic tradiţional, care îi înfăţişau pe Apostoli duşi pe nori, ca să fie de faţă la Adormirea Maicii Domnului; şi el se întrebase dacă trebuie să înţelegem în chip ‘neabătut’, ca o întâmplare supranaturală, sau este numai un fel ‘poetic’ de a exprima venirea Apostolilor la această împrejurare … sau poate chiar o înfăţişare închipuită sau ‘ideală’ a unei întâmplări care, de fapt, nu s-a petrecut niciodată? (Unii ‘teologi ortodocşi’ se mai ocupă şi în zilele noastre de asemenea chestiuni.) Astfel, vorbele Stareţei Ariadna i-au mers drept la inimă şi a înţeles că există ceva mai adânc în acceptarea şi înţelegerea ortodoxiei decât cele ce ne spun nouă mintea şi simţămintele. În clipa aceea a primit Tradiţia, şi nu din cărţi, ci dintr-un vas ales; şi trebuia să o primească nu numai cu mintea şi simţirile, ci mai presus de toate, cu inima, care în felul acesta a început să primească pătrunderea mai adâncă în ortodoxie.
Mai târziu acest tânăr a cunoscut sau a citit despre mulţi oameni care cunoşteau bine teologia ortodoxă. Erau ‘teologii’ zilelor noastre, cei care urmaseră şcolile ortodoxe şi deveniseră teologi ‘experţi’. Aceştia erau de obicei nerăbdători să vorbească despre ce înseamnă să fii ortodox şi neortodox, despre ce este important şi ce este mai puţin important în ortodoxie; iar unii dintre ei se mândreau că sunt ‘conservatori’ sau ‘tradiţionalişti’ în credinţă. Dar el nu simţise în nici unul dintre aceştia tăria acelei stareţe curate, care vorbise inimii lui, chiar dacă nu învăţase atâta ‘teologie’.
Şi inima acestui tânăr convertit care făcea primii paşi în ortodoxie, dorea să afle cum să creadă, care mai însemna cui să dea crezare. Aparţinea prea mult timpurilor sale şi educaţiei sale, ca să-şi nege puterea de a raţiona şi de a crede orbeşte tot ceea ce i se spune; şi era limpede că ortodoxia nu cere lucrul acesta – chiar scrierile sfinţilor părinţi sunt o pomenire vie a lucrării minţii omului, luminată de Harul Duhului Sfânt. Mai era limpede că lipsea ceva foarte important din ‘teologii’ zilelor noastre, căci, cu toată mintea lor logică şi buna cunoaştere a textelor patristice, nu reuşeau să transmită nici sentimentul şi nici mireasma otodoxiei, aşa cum o făcuse o simplă stareţă care nu învăţase teologie.
Tânărul nostru a ajuns la capătul căutărilor sale – căutarea unei legături cu tradiţia vie şi adevărată a ortodoxiei – în persoana Arhiepiscopului Ioan Maximovici. Găsise în el un teolog învăţat, din ‘vechea’ şcoală, care în acelaşi timp cunoştea toate criticile aduse teologiei de către teologii veacului nostru; îşi folosea inteligenţa ascuţită în aflarea adevărului acolo unde putea fi contestat. Dar mai avea ceva ce nici unul dintre ‘teologii’ înţelepţi ai zilelor noastre nu părea să-l aibă: aceeaşi curăţie şi tărie transmise inimii căutătorului de Dumnezeu de către evlavioasa stareţă Ariadna. Mintea şi inima tânărului nostru au fost câştigate: nu pentru că Arhiepiscopul Ioan era un ‘expert infailibil’ – căci Biserica lui Hristos nu cunoaşte astfel de lucruri – ci fiindcă el a văzut în acest sfânt arhipăstor un model al ortodoxiei, un adevărat teolog al cărui teologie izvora dintr-o viaţă sfântă şi din totala înrădăcinare în tradiţia ortodoxă. Puteai să ai încredere în cuvintele lui, deşi el făcea o deosebire clară între învăţătura Bisericii care este sigură şi părerile sale, care puteau fi greşite, şi pe care nu le-a impus nimănui. Tânărul nostru a descoperit că, cu toată ascuţimea minţii şi cu talentul său critic, cuvintele Arhiepiscopului Ioan se potriveau cel mai adesea cu cele ale stareţei Ariadna, decât cu cele ale învăţaţilor teologi ai vremurilor noastre.” [132]
continuarea aici: damascene-christensen-viata-si-opera-lui-serafim-rose
[1] ↑– Cititorul James Barfield, „Părintele Serafim Rose şi învierea Sfintei Rusii astăzi”, Fr. Seraphim Rose Foundation Newsletter (Winter, 1992-3), p. 1.
[2] ↑ Din Electra, în Euripide, Medea, Hecabe, Electra, Heracles (Penguin Books, 1963), p. 118.
[3] ↑ La „Cercetaşii începători”, „mama sa” s-a întâmplat să interpreteze rolul mamei actorului Gregory Peck. Ea zicea că Eugene era cel mai deştept dintre toţi copiii pe care îi avea în grijă.
[4] ↑ Se pronunţă “Oig-n”.
[5] ↑ Pe vremea aceea colegiile asociate erau: Scripps (pentru fete), Claremont (pentru băieţi) şi Pomona (mixt). Eugene s-a înscris la cel de al doilea
[6] ↑ Ved Mehta, The Stolen Light [Lumina furată,] (New York: W. W. Norton & Co., 1989), p. 157.
[7] ↑ Dintr-o transcriere a unei serii de conferinţe despre filosofia apuseană, ţinute de Pr. Serafim în 1974.
[8] ↑The Portable Nietzsche, selectat de Walter Kaufman (New York: Viking Press, 1968) p. 217, 219.
[9] ↑ Ved Mehta, The Stolen Light [Lumina furată], p. 141-142.
[10] ↑ Pr. Serafim Rose, God’s Revelation to the Human Heart [Revelaţia lui Dumnezeu în inima omului] (Platina, California: St. Herman Brotherhood, 1987), p. 13.
[11] ↑– Alan Watts, Behold the Spirit: A Study in the Necessity of Mystical Religion [Vederea duhului: un studiu pentru folosul religiei mistice] (New York: Random House, Pantheon Books, 1947), p. 29, 15
[12] ↑ Vezi Monica Furlong, Zen Effects: The Life of Alan Watts [Efectele zen: Viaţa lui Alan Watts] (Boston: Houghzon Mifflin, 1986).
[13] ↑ ER, „Arta, mitul şi doctrina budistă: note introductive despre natura tradiţiei budiste”, 26 mai 1956, lucrare semestrială pentru Probleme orientale Ch’en Shou-yi’s, cursul 140.
[14] ↑ Poeziile lui Gerard Manley Hopkins (New York and London: Oxford University Press, 1948), p. 107.
[15] ↑ Vezi Viaţa lui Frank Capra în The Orthodox Word, nr. 137 (Platina, California: St. Herman Brotherhood, 1987), p. 371-394.
[16] ↑ Ved Mehta, Lumina furată, p. 125.
[17] ↑ Ibid., p. 383.
[18] ↑ În anii de mai târziu, Eugene a subliniat acest citat împreună cu alte citate din Fericitul Augustin în Confesiunile sale.
[19] ↑ Sf. Augustin, The Confessions of St. Augustine [Confesiunile Sf. Augustin], trad. Edward B. Pusey, D. D. (New York: Collier-MacMillan, 1961), p. 79.
[20] ↑ Clyde S. Kilby, Cuvântul Ortodox al lui C. S. Lewis, (Grand Rapids, Michigan: Wm. B. Eerdmans, 1964), p. 19.
[21] ↑ Nietzsche a folosit această expresie, dar ea a fost folosită prima oară de revoluţionarul catolic Joseph le Maistre, în zorii Revoluţiei Franceze.
[22] ↑ Răspunsul la întrebarea unui student, pe care l-a dat Părintele Serafim în cadrul unei conferinţe despre Apocalipsa, la Universitatea din California, Santa Cruz, în 1981.
[23] ↑ Fiodor Dostoievski, Demonii, partea a doua, capitolul 1, secţiunea 5 (parafrazat).
[24] ↑ Sf. Augustin, The Confessions [Confesiuni], p. 56.
[25] ↑ O parte a acestei descrieri o datorăm manuscrisului nepublicat, „The Dulcimer Is the Heart” [Ţitera este inima], de Stareţul Gherman.
[26] ↑ Fiodor Dostoievski, Demonii, partea a 3-a, cap. 6, secţiunea 2.
[27] ↑ Sf. Augustin, Confesiuni, p. 25, 35.
[28] ↑ Alan Watts, În My Own Way: An Autobiography, 1915-1965 (New York: Random House, Vintage Books, 1972), p. 286, 315, 318.
[29] ↑ David Stuart, Alan Watts (Radnor , Pennsylvania: Chilton Book Co., 1976), p. 148.
[30] ↑ Alan Watts, În My Own Way, p. 284.
[31] ↑ Ibid., p. 326.
[32] ↑ Friedrich Nietzsche, Thus Spake Zarathustra [Aşa grăita Zarathustra] (New York: Boni and Liveright, Inc., 1917), p. 18.
[33] ↑ Sf. Augustin, Confesiuni, p. 36.
[34] ↑ De la o lecţie neoficială de cultură chineză, pe care a ţinut-o Părintele Serafim în 1979 sau 1980.
[35] ↑ Sf. Augustin, Confesiuni, p. 39.
[36] ↑ Eugene Rose, „Christian Realism and Worldly Idealism” [Realismul creştin şi idealismul lumii], The Christian Word, nr. 128 (1986), p. 133.
[37] ↑ René Guénon, Crisis of the Modern World [Criza lumii moderne] (London: Luzac and Co., 1975), p. 11.
[38] ↑ René Guénon, The Reign of Quantity and the Signs of the Times [Domnia cantităţii şi semnele vremii] (London: Luzac and Co., 1953), p.8.
[39] ↑ Cartea Apocalipsei 20:1.
[40] ↑ Ibid., p. 331.
[41] ↑ René Guénon, Crisis of the Modern World [Criza lumii moderne], p. 58-59.
[42] ↑ Vezi René Guénon, Introducere în studiul doctrinelor hinduiste şi Omul şi devenirea sa (publicate în franceză în 1921 şi 1925 şi în engleză în 1945). Guénon a cercetat amănunţit tradiţia chineză în ultima sa lucrare pe care a publicat-o în timpul vieţii, Marea triadă (franceză 1946; engleză 1991), dar acest studiu s-a axat pe un concept din filosofia chineză.
[43] ↑ Numai un exemplu, Lao Tzi a spus: „Pentru a fi mai presus de oameni, înţeleptul trebuie să vorbească ca şi cum s-ar afla mai jos ca oamenii. Pentru a-i îndruma, el trebuie să se aşeze în urma lor.” Lucrul acesta ne aduce aminte de cuvintele lui Hristos: „Care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Mat. 20:26-27).
[44] ↑ David Stuart, Alan Watts, p. vii-viii.
[45] ↑ Ibid., p. 236.
[46] ↑ Transcris după seria de conferinţe a Părintelui Serafim despre filosofia occidentală, 1974.
[47] ↑ La colegiul Pomona el studiase chineza modernă.
[48] ↑ Gi-ming Shien, „Existenţa şi inexistenţa în filosofia greacă şi chineză veche”, Philosophy East and West [Filosofie est şi vest], vol. 1, nr. 2 (iulie 1951), p. 17, 19.
[49] ↑ Ibid., p. 16-17.
[50] ↑ Alan Watts, În My Own Way, p. 391-392
[51] ↑ Cercetătorii biblici moderni ar face bine dacă s-ar ghida după acest capăt de învăţătură chineză.
[52] ↑ Gi-ming Shien, „Înţelepciunea tradiţională şi filosofia revoluţionară în China contemporană”, Notas y Estudios de Filosofia, vol. II, nr. 7-8 (iulie-decembrie, 1951), p. 327. Trad. Daniel Berry.
[53] ↑ Episcopul Nicolae Velimirovici, The Prologue from Ochrid [Prologul de la Ohrid], partea I (Birmingham, England: Lazarica Press), p. 251.
[54] ↑ Lovdjieff a fost pomenit şi în autobiografia lui Alan Watts, In My Own Way, p. 308.
[55] ↑ Eldridge Cleaver, Soul on Ice [Suflet îngheţat] (New York: Dell Publishing Co., 1968), p. 31-39. .
[56] ↑ Numele său i-a fost schimbat. .
[57] ↑ O expresie inventată de Părintele Alexander Schememann. .
[58] ↑ Cu hramul pentru Icoana Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi”, şi care se afla pe Str. Fulton, lângă Filmore. Astăzi, după construirea noii Catedrale din oraş, Bucuria tuturor celor necăjiţi, se vorbeşte de regulă despre „Vechea Catedrală”.
[59] ↑ Aceasta este fără îndoială o referire la Frithjof Schuon. ”
[60] ↑ Frithjof Schuon, The Transcendent Unity of Religions [Unitatea transcendentală a religiilor] (Pantheon Books, 1953), p. 25.
[61] ↑ Ibid., p. 29. ”.
[62] ↑ Ibid., p. 25, 31. ”.
[63] ↑ Max Picard, The Flight from God [Fuga de Dumnezeu] (Chicago, Illinois: Henry Regnery Co., 1951), p. 170.
[64] ↑ Sf. Augustin, The Confessions [Confesiuni], p. 94.
[65] ↑ Alan Watts, In My Own Way, p. 320.
[66] ↑ Originalul este într-o engleză stricată, pe care am îndreptat-o.
[67] ↑ Redactor la San Francisco Chronicle, cel care a mediatizat cel mai mult termenul de „beatnik”, prin care desemna pe membrii mişcării beat.
[68] ↑ Joc de cuvinte în limba engleză: „to beat” = a bate; mişcarea beat = mişcare non conformistă din SUA.
[69] ↑ Ann Charters, ed., The Portable Beat Reader, (New York: Penguin Books, 1992), p. xxix.
[70] ↑ Alan Watts, In My Own Way, p. 399.
[71] ↑ Ibid., p.
[72] ↑ Părintele Serafim Rose, God’s Revelation to the Human Heart [Revelaţia lui Dumnezeu în inima omului], p. 13-14.
[73] ↑ Nota trad.: Convertire = schimbarea lăuntrică conştientă, conform Sfinţilor Părinţi.
[74] ↑ Max Picard, The Flight from God [Fuga de Dumnezeu] (Chicago, Illinois: Henry Regnery Co., 1951), p. 170
[75] ↑ Eugene Rose, „An Answer to Ivan Karamazov” [Un răspuns pentru Ivan Karamazov], The Orthodox Word, nr. 120 (1985), p. 31-33.
[76] ↑ Ieşirea 3, 14. Vezi Arhimandrit Sofronie, His Life Is Mine [Viaţa Lui este viaţa mea] (Crestwood, New York: St. Vladimir’s Seminary Press, 1977), p. 116.
[77] ↑ Ioan 14, 6.
[78] ↑ St. Augustine, The Confessions, p. 107.
[79] ↑ Vezi Arhimandrit Kallistos Ware, The Orthodox Way [Calea Ortodoxă] (Crestwood, New York: St. Vladimir’s Seminary Press, 1979), p. 19-20.
[80] ↑ Părintele Serafim Rose, God’s Revelation to the Human Heart, p. 25, 22.
[81] ↑ Robin Water, René Guénon and the Future of the West [René Guénon şi viitorul occidentului] (Britain: Crucible, 1987), p. 48-49.
[82] ↑ Ibid., p. 57.
[83] ↑ Eugene Rose, „An Answer to Ivan Karamazov”, p. 33.
[84] ↑ Poezia „Silence” [Linişte], de Monahul Damascene Christensen.
[85] ↑ Fapte 9, 5.
[86] ↑ Compară cu versurile lui Alexander Pope († 1744): Precum viaţa viitoare prin zidiri o cercetezi, O pierzi în clipa în care o descoperi.
[87] ↑ Edward Schafer, „Peter A. Boodberg, 1903-1972”, Journal of the American Oriental Society [Jurnalul Societăţii Orientale Americane], 94.1 (1974), p. 1.
[88] ↑ De pildă, Eugene socoteşte că ideea „goliciunii” din Lao Tze nu este „o extremitate, o golire, o lipsă”, ci mai degrabă un „punct de convergenţă”, „un punct de mijloc” unde s-a atins „minimum” de la care există o „întoarcere” către întreg. Eugene face o analogie, spunând că acesta este „acel punct trecător de echilibru, când expiraţia a luat sfârşit, iar inspiraţia încă nu a început, când nu mai este nici un fel de respiraţie”. Numai această interpretare a „goliciunii” din Tao Teh Ching, în care expresiile lui Lao Tze ca „bara orizontală [adică ‘punctul de convergenţă’ al acoperişului] a expiraţiei slabe” se fac înţelese. Unde alţi traducători l-au tâlcuit pe Lao Tze spunând „este în partea goală a roţii de care depinde utilitatea ei”, Eugene a tradus acest pasaj mult mai clar: „Treizeci de roţi se adună într-un singur centru şi tocmai în acest punct minim stă utilitatea maşinii.” Eugene scrie, „Aici mjwo [‘emptiness’ = goliciune] este singurul punct care este cel mai mic, punctul de convergenţă al acoperişului, care este ’axa’ pe care se învârte roata şi maşina se mişcă”.
[89] ↑ Din manuscrisul cărţii lui Eugene The Kingdom of Man and the Kingdom of God [Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu], cap. 7, despre Nihilism.
[90] ↑ Edward Shafer, „Peter A. Broodberg, 1903-1971”, p. 7.
[91] ↑ Din Jurnalul lui Eugene, scriere din ziua de 3 iulie 1961.
[92] ↑ Thomas Mann, The Magic Mountain [Muntele minunat], (New York: Alfred A. Knopf, 1927), p. 356.
[93] ↑ Eugene Rose, „Christian Realism and Worldly Idealism” [Realismul creştin şi idealismul lumii], p. 133.
[94] ↑ Dragi părinţi (germ.).
[95] ↑ În 1930, Guénon a plecat din Franţa în Egipt, lăsându-şi prietenii fără să mai ştie ceva de el. A rămas în Egipt peste douăzeci de ani, până la sfârşitul vieţii.
[96] ↑ Friederich Nietzsche, The Will to Power [Voinţa spre putere], vol. I, în The Complete Works Friederich Nietzsche [Operele complete ale lui Friederich Nietzsche] (New York: The Macmillan Company, 1909), vol. 14, p. 6.
[97] ↑ Citat în E. H. Carr, Mihail Bakunin, p. 440.
[98] ↑ Citat în Hermann Rauschning, The Voice of Destruction [Glasul pierzării] (New York: G. P. Putnam’s Sons, 1940), p. 5.
[99] ↑ La televiziune, în teatre, în materialele video, şi chiar în rafturile magazinelor, unde oamenii se pot „distra” prin imagini de tortură, ucideri de oameni, şi trupuri mutilate. Aceste „distracţii” trecătoare amintesc de „maimuţărelile neprimejdioase” despre care Eugene a spus că trebuie născocite ca să nu apară vătămări fizice.
[100] ↑ Vezi The Orthodox Word, nr. 10, p. 200-217, şi Epiphany [Boboteaza], vol. 8, nr. 3 (San Francisco: Epiphany Press, 1988), p. 42-55.
[101] ↑ Aceasta a fost ca răspuns la teoria lui Albert Camus, care definea absurdul ca o confruntare între nevoia omului pentru raţiune şi iraţionalitatea lumii.
[102] ↑ Vezi citatul întreg la începutul capitolului 17.
[103] ↑ Thomas Mann, The Magic Mountain [Muntele vrăjit], p. 32.
[104] ↑ T. S. Eliot, The Complete Poems and Plays [Poezii şi piese complete], 1909-1950 (New York: Narcourt, Brace & World, 1962), p. 110.
[105] ↑ „Coborârea în maelstrom”: titlul unei povestiri de E. A. Poe.
[106] ↑ Pe atunci, Eugene nu ştia că se numea „Icoana cu trei mâini” şi avea o poveste unică. Modelul bizantin fusese executat în sec. al VIII-lea de marele autor de cântări religioase şi teolog Sf. Ioan Damaschin, care, având mâna tăiată de iconoclaşti, se rugase la Maica Domnului şi îi pusese mâna la loc. Arătându-şi recunoştinţa pentru această minune, el a aşezat chipul celei de a „treia mâini” pe icoana Maicii Domnului. Este semnificativ că Eugene a venit în faţa acestei icoane fără să ştie, atunci când avea mare nevoie de tămăduire.
[107] ↑ Schimonah: călugărul care şi-a luat rânduiala monahală cea mai înaltă şi neabătută, care poartă sutană cu glugă şi patrafir.
[108] ↑ Dând un citat din John Basbone Soule, 1851.
[109] ↑ Gleb a aflat în 1990 că tatăl său murise. Până atunci nădăjduise că ar putea fi în viaţă în Rusia.
[110] ↑ Ierodiacon: diacon călugăr.
[111] ↑ Nota trad.: Ostarbeiter: muncitor adus din răsăritul Europei la muncă forţată (în timpul războiului nazist de cotropire). [Dicţionar german-român, Ed. Acad. RSR, 1966].
[112] ↑ „Sălăşluitor al pustiei”: în terminologie creştin istorică, „pustie” se referea la început la sălaşul Părinţilor Pustiei Egiptului, dar mai târziu s-a folosit pentru oricare sihăstrie unde vieţuiau monahii în singurătate, inclusiv în pădurile Rusiei.
[113] ↑ Cf. Epistolei către Efeseni 4, 11; I Corinteni 12, 28 şi 14, 1, 3.
[114] ↑ Pravoslavnaia jizni [Viaţa ortodoxă], (în limba rusă).
[115] ↑ Batiuşca: un fel drăgăstos de a spune „părinte” în limba rusă.
[116] ↑ Analog: suport pentru icoană sau stativ pentru citit, folosit în timpul slujbelor bisericeşti.
[117] ↑ Stareţ:bătrân.
[118] ↑ Acatist: o slujbă vie de rugăciune.
[119] ↑ Din slujba ortodoxă a vecerniei, în care Iisus Hristos este numit „Lumina Lină” a Tatălui.
[120] ↑ Călugărul Gherasim Eliel, Părintele Gherasim al Noului Valaam (Platina, California: St. Herman Brotherhood, 1989), p. 51.
[121] ↑ E. Poselyanin, XVIII-th and XIX-th Century Ascetics [Pustnicii veacurilor XVIII şi XIX] (St. Petersburg, 1910), p.
[122] ↑ Vezi „Arhiepiscopul Ioasaf, luminător al Canadei”, în The Orthodox Word, nr. 19 [1968], p. 82-92.
[123] ↑ Canonizat mai târziu ca sfânt.
[124] ↑ Panahidă: slujbă pentru morţi.
[125] ↑ Lavra: mânăstire mare.
[126] ↑ După calendarul vechi, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Crăciunul cu treisprezece zile mai târziu decât în apus.
[127] ↑ Sf. Eugen pomenit în scrisoarea de mai sus, este de bună seamă, Sf. Mucenic al Sevastiei, pomenit la 13 dec.
[128] ↑ Numele a fost schimbat.
[129] ↑ I Corinteni 4, 10, 3, 19 şi 1, 24-25.
[130] ↑ Părintele Serafim Rose şi Stareţul Gherman, Blessed John the Wonderworker [Cuviosul Ioan Făcătorul de minuni] (Platina, California: St. Herman Brotherhood, 1987).
[131] ↑ Părintele Serafim Rose, Heavenly Realm [Împărăţia cerească] (Platina, California: St. Herman Brotherhood, 1984), p. 14-15.
[132] ↑ Din Introducerea la Fericitul Arhiepiscop Ioan Maximovici, The Orthodox Veneration of the Mother of God [Venerarea ortodoxă Maicii Domnului] (Platina, California: St. Herman Brotherhood, 1978).
Nimeni nu a căutat cu dreptate adevărul, dacă nu l-a
Îndulciri cu dor 