Gândul de Duminică

E bine să ştim, deducând din parabola fiului risipitor, că dacă noi facem un pas către El, El face o sută înspre noi. E oricând gata să ne ierte, să ne cadă pe grumaz, să dea uitării rătăcirile, neroziile şi înstrăinările noastre, să Se bucure de întoarcerea păcătosului cu o bucurie nu mai puţin simplă, sinceră, naivă decât a păstorului care-şi află oaia pierdută ori a femeii care-şi găseşte drahma răzleţită în casă.

photo_2017-02-12_12-41-13bAceasta ne dă curaj şi nădejde! deoarece constatăm că Domnul nostru nu-i un socotitor nemilos, un contabil straşnic, un spirit dur şi mărunt, un aprig ţinător de minte al răului.

Întocmai ca tatăl din parabola risipitorului, e la orice oră din noapte şi zi dispus să ne primească, să ierte, să uite şi prin urmare să se bucure şi să se veselească. Amănuntul e osebit de important: nu numai că iartă, dar fapta aceasta bună pe care o săvârşeşte fără a sta mult pe gânduri îi este prilej de bucurie şi Lui. Tatăl, adică Domnul, se bucură nu numai pentru că a fost găsit cel pierdut şi a înviat cel mort şi nu doar pentru beneficiarul actului său de clemenţă. Se bucură şi de bucuria pricinuită, se veseleşte odată cu omul căit, ba poate şi mai mult decât acesta şi găseşte că-i nimerit să serbeze fără de zgârcenie şi de falsă pudoare blagoslovitul eveniment. După orice convertire Iisus stă la masa cu metanoizatul (cu Zaheu, cu Levi – Matei), se bucură o dată cu gârbova lecuită, cinează cu soacra lui Petru, cea scăpată de friguri, nu şovăie să junghie viţelul îngrăşat şi să se veselească, jucând şi cântând la înapoierea acasă a celui după care inima părintească jinduia.

Nu ni se cere altceva decât să ne întoarcem la El: fără teamă, fără îndoială, cu nădejde şi încredere; cina e gata, uşile-s deschise, viţelul e mult şi e gras, totu-i frumos orânduit. Să avem numai haină de nuntă, altfel spus: căinţă şi credinţă. Atâta doar să avem! Cu o singură vorbă – aidoma buretelui care curăţă tabla neagră ori gumei care şterge scrisul de pe hârtie – Hristos desfiinţează întregul nostru trecut, oricât ar fi de întunecat şi de murdar.

Din cel din urmă păcătos, El poate face un supraom, adică, de fapt, un om. Căci ne spune cu dreptate eseista Svetlana Paleologu: „supra-umanul nu este decât măsura justă, în esenţă, a adevăratului uman”. Hristos aceasta chiar face: dezvăluie supra-eul – overselff -ul zic anglo-saxonii – din noi, cu alte cuvinte omul mascat, obturat de consecinţele căderii strămoşeşti şi de toate păcatele, sluţeniile şi josniciile proprii. N-avem nevoie, cum credea Nietzsche, să ne răzvrătim împotriva creştinismului, să-L părăsim pe Hristos ca să avem acces la starea de supraom. Cu totul, dimpotrivă, numai Hristos este Acel care ne-o conferă. El ne înnobilează, ne căftăneşte, ne ridică la vechea noastră stare aristocratică, aşa cum şi eroul lui Cervantes – El nuestro Senor Don Quijote, El Cristo Espahol – îi concepe pe ţăranii şi târgoveţii din cârciumă ca pe adevăraţi seniori adunaţi în sala cea mare a castelului lor.

Aceasta-i „magia” lui Hristos – restauratorul: reaşezarea omului în starea lui paradisiacă de altădată, de cea mai nobilă dintre fiinţe. Parabola fiului risipitor nu-i decât punerea în formă de povestire – cum ar spune Paul Ricoeur şi alţi critici contemporani – a minunii ce se numeşte restabilirea omului în fericita lui condiţie adamică, în haina lui dintâi. Mai fericită de data aceasta, adaugă Dostoievski, dat fiind că risipitorul îşi va aduce aminte de greşeala sa, din hăul din care a ieşit şi va cunoaşte o beatitudine superioară celei a raiului iniţial.

fragm. din  „Dăruind vei dobândi – Mărinimia Domnului”,  părintele Nicolae Steinhardt

Anunțuri

Părintele N. Steinhardt la Publicația „Verso”

albastru de... mai departe

Dragi Prieteni, puteți găsi, parcurgând coperta noului nr. ‘Verso’ (8-9 [115-116] / 2016), materialele pe care vi le propunem la începutul acestui an. Consacrăm întregul nr. al publicației noastre figurii luminoase a lui N. Steinhardt. Restituim – cu un aparat critic temeinic – c. 40 de scrisori inedite adresate Monahului de la Rohia de către intelectuali români în deceniul IX al secolului trecut și propunem o reflecție în marginea ”modelului cultural steinhardtian” (prin cele 5 texte – studii sau eseuri – ce acompaniază dosarul). Invitații de onoare ai ediției sunt Toma Pavel (Chicago University) și Germano Marani S.J. (Universitatea Gregoriană Pontificală, Roma).
.
Portretul care însoțește coperta actualului nr. al publicației îi aparține artistului Gabriela Mihăiță David, căreia revista îi mulțumește și pe această cale pentru solicitudinea sa. Rămâneți în cultură!
16195306_624064871110222_3507949929303163555_n

Vezi articol original

Feodor Mihailovici Dostoievski

Pe 9 februarie 1881, a trecut la cele vesnice Feodor Mihailovici Dostoievski (n.11 noiembrie 1821), unul dintre cei mai importanti scriitori rusi.

„Dostoievski a cautat toata viata lui, cu pasiune, sa-l descifreze pe om si la sfarsit el a stiut sa citeasca in om numele lui Hristos” (Paul Evdokimov).

„După citirea atentă a ultimelor lui romane, Dostoievski ne apare ca unul ce a cunoscut marea taină finală a ortodoxiei: isihia şi rugăciunea inimii.

Makar Ivanovici din Adolescentul – omul mereu fericit, pribeagul voios neştiutor de oboseală – o dovedeşte cu prisosinţă. Pe Makar Ivanovici nedreptatea şi răul nici nu-l pot atinge; e întruchiparea însăşi a idealului din Spovedaniile pelerinului rus, a versetului 17 din capitolul 5 al epistolei întîi către Tesalonicieni, e ortodoxul care trăieşte necontenit bucuria învierii.
Drept este că Adolescentul, ca operă literară, nu-i cel mai de seamă în seria marilor romane dostoievskiene. In acest loc secundar şi-a îngropat autorul comoara.” ( N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii)

Gândul zilei

Această prezentare necesită JavaScript.

(sursa galerie)

Într-atâta şi-a respectat Dumnezeu creaţia încât pentru a intra şi a interveni într-însa i s-a supus (motiv care mai târziu l-a inspirat pe Francis Bacon să scrie: „nu poţi să-i porunceşti naturii decât pentru a i te supune„). S-a smerit şi s-a furişat printre noi luând ca şi noi calea naşterii din femeie şi trup cu adevărat omenesc (trupul Domnului n-a fost, cum le-a plăcut unor eretici să creadă, o nalucă). Creaţia nu este, după tot ce vedem cu ochii şi tot ce ni se spune în Sfânta Scriptură, un joc ori un fleac pentru Creator: de vreme ce şi-a dat pe unicul său Fiu pentru ea şi a luat asupră-şi riscul imens de a pierde partida inseamnă că e ceva teribil de serios şi pentru El şi pentru noi. Mai înseamnă ca nu trebuie cumva să ne închipuim că Dumnezeu este dispus să-şi calce legile sau să le suspende efectul cu una cu două. El e gata să ne ajute a ne croi drum prin ele, din milă şi caritate – şi mai mult întărindu-ne decât înlăturând orânduirea naturală din drumul nostru -, dar nu a-şi lua creaţia â la légère. Să luăm aminte.

Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii (fragm)

Gândul zilei

Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „senioriale” însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).

Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.

Ce înseamnă credinţa? încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decît semnale negative.

Cuvintele lui Tolstoi (în Anna Karenina, scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie): „D-aia suntem nobili, ca să avem încredere.”

Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte.

Neîncrederea e ucigătoare ca şi pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel [asupra] căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană – printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel).

Dînd nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeeşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei; purtînd aproapelui dragoste şi acordîndu-i încredere, face din el o Persoană, altceva decît un individ.

Iată pentru ce bănuiala este atît de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în – în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi – în şmecher.

Corolar: cînd însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntîrziata, neşovăitoarea luare de măsuri – stîrpirea.

Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii (frag.)

Situaţia de creştin

In tren mă reţine formula „diavolul este stăpînitorul lumii acesteia”. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu, dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta – care nu mai e cea originară -, lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos ca fiind a lui şi avînd dreptul s-o dea cui voieşte (şi Domnul – Luca 4, 6 – nu-l contrazice), întrucît nu e decît imagine secundară, deformată, deviată – şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi tîrgoveţii o văd, o cred circiumă, dar Don Quijote o ştie că e castel – e lumea lui.

Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcisare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descînta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea – tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece – redevine creaţia dintîi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, dealtfel, în convorbirea cu Nicodim de la Ioan 3 (am ajuns, din pricina sectanţilor, să mă refer şi eu la textul biblic mereu citînd capitolul şi versetul, obicei pedant) nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă afacere, ci numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.

Cine oare, în cărţi prost tipărite, n-a văzut imagini colorate în poziţii de nesuprapunere faţă de cele în alb şi negru? Ei bine, lumea diavolului e tot una cu această mică deviaţie dintre fond şi culoare, mică dar suficientă pentru a duce din ce în ce mai apăsat şi mai iute pe alte tărîmuri.

E o deviaţie care se cere corectată.

In acest sens lumea stăpînită de diavol este reală, dar numai în acest sens. Căci, altminteri, diavolul nu a creat o a doua lume, tot asupra celei făurite de Dumnezeu lucrează; parazitar, e tot aceeaşi, dar „vrăjită” şi asupra acesteia, imaginare (pentru că există prin ochii, conceptele, convingerile şi patimile noastre numai), este el voievod. De aceea a putut mult iubita mea Simone constata foarte exact: lucrurile de care suntem înlănţuiţi sunt ireale, dar lanţurile care ne leagă de ele sunt foarte reale. Structurile nu diferă, „structural” vorbind diavolul nu lucrează pe altă arie decît Binele, Cuvîntul.

Ca atare, diavolul nu ne poate oferi decît ce posedă: adică iluzia, maya (asta e influenţa doctorului Al-G.), imaginea sărită la tipar. Cîtă vreme însă relaţia noastră cu această iluzie sau vrajă este întemeiată pe actul nostru de adeziune, el se ţine de cuvînt: ceea ce a promis. în clipa morţii însă (ori a pocăinţii cutremurătoare ori a oricărui alt prilej de bilanţ), cînd suntem rechemaţi la realitate (îşi are momentul încheierii soldului comercial la sfîrşitul anului măreţia lui şi puţin bănuita lui alegorie -şi oare Soll und Haben, umila carte a lui Gustav Freytag nu preînchipuie ea într-un anume fel empireul din Sein und Zeitm ?), desigur că acordul stabilit „se lichidează” (vezi Faust) şi aportul diavolesc se dovedeşte iluzoriu, simplă reflecţie în oglindă.

Tatăl minciunii: pentru că are putere numai asupra imaginii deviate, numai asupra erorii, numai asupra esenţei corupte; prinţul spaimelor: pentru că înfiorător este să vezi că de fapt te afli închis – angajat (angajat înseamnă şi năimit, tocmit ca slujitor) – într-o uriaşă construcţie şubredă, greşită, care nu poate să nu se prăbuşească, asemenea unui castel din cărţi de joc.

Aşa fiind, credinţa în Dumnezeu îmi pare în deplinul înţeles al cuvîntului actul cel mai realist ce poate fi: este acceptarea adevărului şi lepădarea iluziilor. De aceea şi cere smerenie, de aceea pune biserica atît de mult accentul pe smerenie: nimic nu ne vine mai greu decît de a renunţa la închipuiri.

Cînd Don Quijote le spune ţăranilor din circiumă că sunt cu adevărat într-un castel, el e smintit pentru că ţăranii sunt în circiumă cît timp se socotesc a fi acolo: iar cuvîntul omenesc fiind şi el „creator”, ca şi al Tatălui {Facerea 2, 19), castelul circiumă s-a şi făcut. Circiumă l-ai numit, circiumă e. în virtutea dumnezeeştei puteri concedată omului de a defini lucrurile. Don Quijote, prin urmare, neagă o realitate a planului, a nivelului unde şi el se află şi în consecinţă e nebun. E însă şi realist, zdravăn la minte, deoarece castelul tot castel a rămas în lumea esenţială, arhetipală, adevărată (adevărată, nu reală), printre modele, acoperindu-se doar cu vălul magiei şi putîndîn orice clipă fi restabilit, restaurat, repus, reintegrat în starea sa iniţială printr-un act de revenire la adevăr şi de repudiere a lumii acesteia, greşite, lumea culorii sărite la tipar.

Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.

Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii (fragmente)

Fericirea, sensul ultim, al unei zile, stă, cred, şi în relecturarea unui poem care să ne lumineze fiinţa

(275) Fericirea, sensul ultim, al unei zile, stă, cred, şi în relecturarea unui poem care să ne lumineze fiinţa. Sîntem născuţi să cunoaştem poezia lumii, dar mai cu seamă să-i păstrăm frumuseţea, nucleul pur de sfinţenie, acel nimb de divinitate ascuns în retorica sintagmelor. Imi imaginez că acest text o să vă satisfacă întru totul şi o să-i analizaţi cîntecul rămas ascuns privirilor neiniţiaţilor:

„E o lumină pe care vîntul a stins-o,
E un ulcior ţărănesc, pe care după-amiaza îl părăseşte un om beat.
E o viţă-de-vie, arsă şi neagră, cu găuri pline de păianjeni.
E o încăpere, pe care au spoit-o cu lapte.
Nebunul a murit. E o insulă în Marea Sudului
Destinată zeului Soare. Duruie tobele,
Oamenii se pornesc în dansuri războinice,
Femeile îşi ondulează şoldurile sub liane şi flori de foc,
In timp ce marea cîntă. O, pierdutul nostru paradis.

Nimfele au părăsit pădurile de aur.
Străinul a fost îngropat. Atunci începe o ploaie de scîntei.
Fiul lui Pan apare sub înfăţişarea unui terasier,
Care la amiază adoarme pe asfaltul încins.

Sînt fetiţe într-o curte îmbrăcate în hăinuţe de o mizerie sfîşietoare!
Sînt odăi, pline de acorduri şi sonete.
Sînt umbre, care se îmbrăţişează în faţa oglindei oarbe.
La ferestrele spitalului se soresc convalescenţii.
Un abur alb aduce de pe canal molime sîngeroase.

Sora străină apare iar în visele urîte ale cuiva.
Calmă în aluniş se joacă cu stelele sale.
Studentul, poate un alter ego, o urmăreşte îndelung de la fereastră.
Indărătul lui se aţine fratele său mort, sau coboară pe vechea scară în spirală.
La umbra castanilor bruni păleşte silueta novicelui tînăr
Grădina e în amurg. Prin galeriile mănăstirii dau tîrcoale liliecii.
Copiii portarului se opresc din joacă şi caută aurul cerului.
Ultimele acorduri ale unui cvartet. Mica oarbă fuge tremurînd pe alee
Şi mai tîrziu umbra ei pipăie umbra zidurilor reci, înconjurată de basme şi legende sacre.

E o luntre goală, care seara lunecă-n jos pe canalul negru.
In beznele vechiului azil se surpă ruine omeneşti.
Orfanii morţi zac lingă zidul grădinii,
Din odăi sure apar îngeri cu aripi murdare.
Viermi picură din pleoapele lor îngălbenite.
Piaţa din faţa bisericii e sumbră şi tăcută, ca în zilele copilăriei.

Cu tălpi argintii lunecă vieţi trecute
Şi umbrele celor blestemaţi coboară pe apele ce suspină.
In mormîntul său magul alb se joacă cu şerpii lui.
In tăcere deasupra tîmplei se deschid ochii de aur ai lui Dumnezeu.”

(Georg Trakl, Psalm)

Poezia lui Trakl îmi aduce aminte de versurile (cîntate şi acompaniate la ghitară) poetului-cîntăreţ francez Georges Brassens. Versurile lui Brassens sînt dedicate Maicii Domnului.

Dumnezeu e pretutindeni, însă de preferinţă în cele mai neaşteptate locuri, acolo unde cu gîndul nu gîndeai să fie, în locuri şi momente cu totul neglorioase şi nesolemne! E mai ales pe cruce, adică în locuri de suferinţă, batjocură şi înjosire, ori în locuri modeste, bine tăinuite. Dumnezeu e ciudat, e straniu. (Pascal: dacă Dumnezeu există, El trebuie să fie straniu.) Il atrag situaţiile cele mai nepotrivite atotputerniciei sale. Hristos, zice pastorul german Dietrich Bonhoeffer, ne ajută numai întru cît e slab, întru cît e pe cruce, iar nu pe tronul slavei Sale. Îngerii din cer, coborînd pe pămînt, L-ar fi căutat pe Hristos în palate şi înalte şcoli, iar El era prin casele vameşilor, curvelor şi leproşilor.

Frumuseţea extraordinară (imensa putere emotivă, fiorul materialului uman pătruns de metareal) a poeziei lui Trakl vine din aceasta chiar că a înţeles că Hristos se află în locuri, scene şi momente surprinzătoare, umile, ciudate, paradoxale, misterioase, bruiate — acolo unde în ruptul capului nu te-ai fi aşteptat să-l dibui. În locuri de suferinţă, oropsite sau de taină, cu armonii secrete ori şi slute sau abjecte ori pline de pîlpîindă duioşie ori prinse între indecenţă şi puritate ori în locuri de clarobscur, în cele mai felurite combinaţii de frumos şi urît, de bine şi rău, de explicit şi adînc cifrat. Dar prea puţin în locuri auguste, de slavă şi purpură ostentativă. Hristos a fost pe pămînt, a cunoscut viaţa, nimic nu-L sperie, nimic nu-L scîrbeşte. Se furişează unde vrei şi nu vrei.

Cu mare măiestrie Trakl adună laolaltă asemenea surprize, organizează un tablou general de mare putere sugestivă şi varietate. Şi de incontestabilă veracitate teologică. Hristos e mereu atras de cruci, de situaţii „dubioase”, de suferinţe anonime, de feştile fumegînde.

Trakl şi Brassens au înţeles pe ce orbite se mişcă Hristos (şi Maica Sa), ce-i este afin. Hristos, Cel care e pretutindeni şi Cel proteic: lumina stinsă, vie, arsă, umbră pe zid, beznă în vechiul azil, mormînt de mag, odaie plină de sunete… El umple totul şi se iveşte, se face simţit în mod subit, neaşteptat, paradoxal, uneori jucăuş, acolo unde-i suferinţa ori neştiuta curăţenie ori nedesluşitul care cuprinde — virtual — poezia… Unde sălăşluieşte Dumnezeu? In inimile noastre. In inimile acestea Il sesizează — ca şi Proust, Netimpul — acauzal Trakl. Duhul Lui, oare, nu suflă unde şi cînd vrea?

Şi există o stranie apropiere a Lui de oameni şi locuri smerite, nelogice; parcă se face cunoscut, irupe doar cînd sîntem în stare a-I simţi măcar puţin, măcar infinitezimal prezenţa. Locurile enunţiativ enumerate de Trakl sînt astfel de locuri „în situaţie” privilegiate, ce se deschid mai ales pentru ochiul neprevenit, neopacizat, neîngrădit de prejudecăţi şi temeri ori de prea multă claritate al Poetului.

E un soi de joc de-a v-aţi ascunselea: poetul e acel care ştie că Cel căutat va alege locurile cele mai puţin probabile, dar holderlinian, traklian, kafkian încărcate cu nouă total necunoscută forţă harică. Locurile şi situaţiile enumerate de Trakl secretează, tainic, harul şi descoperă acea prezenţă dumnezeiască adulmecată de poet.

În legătură cu Psalmul lui Trakl: o mică poezie a Annei Kamienska. Traduc după traducerea engleză:

Cei ce cară

Cei ce cară piane
la etajul zece
dulapuri şi coşciuge
un bătrîn cu un vraf de scînduri şchioapătă dincolo de zare
o femeie cu un gheb de urzici
o ţicnită care împinge un cărucior
plin cu sticle de votcă
ei toţi vor fi ridicaţi
ca o pană de pescăruş ca o frunză uscată
ca o coajă de ou o foaie de ziar
Fericiţi cei ce cară
Că aceia vor fi ridicaţi

Zaharia Sangeorzan- Monahul de la Rohia Nicolae Steinhardt raspunde la 365 intrebari