Conferința IPS Ierotheos Vlachos: „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală” (text, video). „Lumea de astăzi are nevoie de creștini insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi niște creștini secularizați”

 

 

Conferința IPS Ierotheos Vlachos, „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală” (prima parte: Cuvântul Mitropolitului)

Viața duhovnicească este viața Duhului Sfânt care este legată de viața creștină. Viața creștină este unirea și comuniunea noastră cu Hristos. Viața duhovnicească înseamnă să simtă cineva în lăuntrul său lucrarea Duhului Sfânt. Aceste lucruri nu diferă între ele. Hristos este Cel care trimite pe Duhul Sfânt în inimile noastre, iar Duhul Sfânt îl plăsmuiește pe Hristos în lăuntrul nostru.
Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre botezul apei și botezul Duhului Sfânt. Botezul apei este cel pe care l-am primit la o vârstă frageda, atunci când nu puteam conștientiza lucrul acesta, iar botezul Duhului Sfânt este lucrarea Duhului Sfânt pe care începem să o simțim prin pocăință.

Mitropolitul Pavel Boulos Yazigi de Alep

Ce înseamnă epoca contemporană? Este mediul în care trăim noi, toți. Cum este acest mediu în care trăiesc teologii contemporani? Este un mediu dificil și tragic. In Orientul Mijlociu creștinii ortodocși suferă războiul și prigoanele.Am petrecut 3 ani în Liban și în Siria, și mai cu seamă în 1998, când avea loc războiul civil în Liban. Am fost de multe ori în Damasc și în Alep, care astazii este într-o situație foarte grea. Am legat foarte multe prietenii duhovnicești cu creștinii de acolo. Un prieten de al meu este Mitropolitul de Alep care a fost răpit. Si cunosc condițiile în care trăiesc acești creștini ortodocși. Ei nu știu dacă se mai pot trezi a doua zi, dacă mai ajung să se culce din nou seara. In Africa creștinii suferă din pricina războiului, a foametei si a vrăjitoriei. Iar în Apus creștinii suferă din cauza secularizării. Dacă m-ați întreba care dintre acestea sunt ispitele cele mai periculoase, aș spune că cele din Apus, adică secularizarea.Ce înseamnă secularizare? Secularizare înseamnă să trăiască cineva după duhul lumesc iar nu după Duhul lui Dumnezeu, să se adapteze cineva legilor lumii și să uite poruncile lui Dumnezeu, să aibă doar botezul apei și să nu aibă știință de botezul Duhului Sfânt.

Insă, oare, aceste greutăți ale creștinului ortodox sunt doar ale creștinilor de astăzi? Ne place să ne victimizam, că suferim și ne chinuim în epoca noastră, însă fiecare epocă are propriile probleme. Totdeauna creștinii ortodocși au întâmpinat probleme și greutăți. In toate epocile creștinii ortodocși au suferit ispite și presiuni. Nu este un fenomen nou acesta – noi crezând că suferim în mod diferit de alții. Si voi da câteva exemple pentru a susține ceea ce spun. Să citim Sfânta Scriptură ca să vedem cum trăiau primii creștini. Aveau multe probleme, prigoane, dar aveau insuflare și trăiau cu botezul Duhului.
Noi, episcopii, spunem despre noi că suntem urmași ai Apostolilor, și acest lucru este adevărat. Dar, cum trăiau Sfinții Apostoli? Prin ce ispite și încercări treceau? Uităm faptul că toți Apostolii au suferit mucenicie, în afară de Evanghelistul Ioan, pentru că el a trăit moartea lui Hristos, fiind de față pe Golgota. Toți Apostolii au trăit martiriul și și-au sfârșit viața prin mucenicie. Au fost decapitați cei mai mulți. Se simțeau nefericiți? Se plângeau? Deloc! Erau cei mai fericiți oameni!
Citim epistolele Sf. Ap. Pavel. Patru, din cele 14 epistole care s-au păstrat, se numesc epistolele captivității. Sunt epistolele către Filipeni, către Efeseni, către Coloseni, către Filimon. Sfântul Apostol Pavel era în închisoare când a scris aceste epistole. Citim Epistola către Filipeni. Este acolo imnul Bucuriei. Nu al lui Beethoven, ci al Apostolului Pavel. In continuu vorbește despre bucurie. „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă(Filipeni, 4, 4). Nicăieri nu simte amărăciune, nu pomenește de clipele grele din închisoare. Citim cele două Epistole către Efeseni și către Coloseni. Sunt două Epistole în care se vorbește despre Taina Bisericii și despre cum trebuie să trăiască creștinii în lume. In Epistola către Efeseni adesea face referire la Biserică ca Trupul Slăvit al lui Hristos, iar în Epistola către Coloseni se referă adesea la Hristos, Care este capul Bisericii. Peste tot exprimă bucuria și Il slăvește pe Dumnezeu că este mădular al Bisericii. El însuși a urcat până la al treilea cer, și a auzit cuvinte pe care nu poate omul să le exprime, dar spune: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14). Nici pentru că era un iudeu de seamă care a studiat în preajma lui Gamaliel, nici pentru faptul că era cetățean roman, nici pentru faptul că era Apostol, și nici pentru că a avut marea experiență de a se sui până la al treilea cer!Insă el se lauda prin crucea lui Hristos, pentru prigoane, necazuri, moarte. In Filipi, in Macedonia, a fost arestat și l-au băgat la pușcărie. Vă puteți imagina ce însemnau închisorile în epoca respectivă?! Toți adunați grămadă, cu criminalii, fără toalete. Iar la miezul nopții, Apostolul Pavel împreună cu Sila se trezeau și aduceau cântări. Ce imne aduceau lui Dumnezeu? Psalmii lui David:slăvește suflete al meu pe Domnul...” Si toți acei pușcăriași stăteau și ascultau. Gândiți-vă la această scenă! O scenă extraordinară! Așadar Apostolii au trecut prin prigoane, dar ei considerau acest lucru o binecuvântare a lui Dumnezeu. Spune Sfântul Apostol Pavel că i s-a dăruit marele dar nu să creadă în Domnul, ci să pătimească în Domnul.

Al doilea exemplu: Sfântul Ignatie Teoforul, un părinte apostolic care a fost episcop al Antiohiei în Siria. A fost arestat și-l duceau spre Roma, unde urma să fie mâncat de fiare în circ. Pe drumul către Roma a aflat că creștinii din Roma strângeau bani ca să-l răscumpere de la împărat. Noi, ce am face, dacă am fi fost în locul lui? Le-am fi zis: „bravo, creștinilor, să vă binecuvinteze Dumnezeu!„. El, în schimb, trimite o scrisoare creștinilor din Roma și le spune lucruri înfricoșătoare:

„Vă rog mult dați-mi prilejul de a mă jertfi pentru Dumnezeu, acum când jertfelnicul este pregătit. Vă rog să fiți pentru mine un cor al dragostei și să cantați imne Tatălui, în Iisus Hristos. Vreau nu doar să mă numesc creștin, ci să ma găsesc și să dovedesc prin fapte că sunt creștin. Vă rog mult lăsați-mă să mă fac hrană fiarelor, prin care Il voi putea dobândi pe Dumnezeu. Eu sunt grâul lui Dumnezeu și vreau să fiu măcinat de dintâi fiarelor ca să mă arăt pâine curată a lui Hristos. Si vă cer nu numai ca să nu faceți nimic ca să mă sloboziți, ci vă rog, dimpotrivă, să le lăsați pe fiare să mă mănânce și să devină mormântul meu, să îmi mănânce tot trupul și să nu mai îmi lase nimic. Acum voi fi un adevărat mucenic pentru Hristos. Implorați-L pe Hristos pentru mine ca, prin aceste fiare, să mă arăt jertfa lui Hristos. Abia acum încep să devin ucenic al lui Hristos. Cu nimic nu mă vor folosi plăcerile lumii, nici împărățiile acestui veac. E de preferat pentru mine să mor pentru Iisus Hristos decât să împărățesc peste tot pământul. Pe Acela Îl caut, Care a murit pentru noi, pe Acela Îl doresc, Care a înviat pentru noi. Acum se apropie ceasul să mă nasc în viața cea adevărata. Nu mă împiedicați să trăiesc. Să nu doriți să mor departe de Dumnezeu. Lăsați-mă să primesc lumina adevărată. Îndată ce voi ajunge lângă Dumnezeu voi deveni om adevărat. Îngăduiți-mi să imit patimile lui Hristos”.

In mod repetat spune: „dragostea mea a fost răstignită„. Si Îl numește pe Hristos dragoste. Spune:Acesta, dragostea, S-a răstignit pentru mine, de aceea nu mai există în lăuntrul meu dragoste pentru lucrurile materialnice. Ce poate vedea cineva in această epistolă? Este dumnezeiasca insuflare!

Al treilea exemplu, este martiriul Sfintei Perpetua. Este cel mai bun martirologiu care există. Specialiștii spun că a fost probabil scris de Tertulian. Si a fost scris mai întâi în limba greacă, după care a fost adus în latină. Perpetua era o aristocrată foarte nobilă. A murit în Africa, în Cartagina, în anul 202, și este prăznuită pe 1 februarie. Si a fost arestată împreuna cu alți 4 catehumeni. Avea doar 22 de ani și abia născuse, își alăpta pruncul. S-a născut dintr-o familie nobilă, trăia foarte luxos și a avut o căsătorie bună. A fost arestată pentru că fusese catehizată și apoi botezată. Tatăl ei i-a luat copilul și îi spunea: „întoarce-te pentru copilul tău„. Insă ea Îl iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe copilul său. Când a sosit ceasul muceniciei au fost duși cu toții în amfiteatrul plin de păgâni. Si, spune acolo martirologiu: „am intrat în amfiteatru ca și cum am fi intrat în cer„. Chipul ei strălucea de lumină. Perpetua înainta către mucenicie într-un mod nobil, ca o mireasă a lui Hristos. Si au dat drumul unui animal sălbatic, care a lovit-o și a trântit-o la pământ, și sângele curgea din trupul ei. Ea s-a ridicat puțin și a încercat să se acopere de rușine, ca sa nu se vada goliciunea. Nu de durere ci de rusine! Si a cerut un ac sa isi coase haina, să nu se vadă ruptura. Si și-a strâns părul, pentru că nu i se părea cuviincios să aibă parul dezlegat. In vremea aceea, când o femeie își purta părul despletit însemna că purta doliu. Si nu dorea să fie văzuta cu părul despletit, să arate că se tânguiește, că este în suferință. Ea era mireasa lui Hristos și vroia să I se înfățișeze frumoasă. Era în răpire dumnezeiască și, la un moment dat, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn spunea: „când vor slobozi acea fiară sălbatică ca să ne omoare?„. Si i s-a răspuns că a fost slobozită fiara și că a fost trântită la pământ. Si ea nu a crezut acest lucru, și spunea: „când s-a întâmplat asta? Este imposibil!”. Si, când a văzut rănile pe trupul ei, abia atunci și-a dat seama că a fost slobozită fiara. Si apoi au decapitat-o. Aceasta este mărturia martirologiului, care a fost întocmit în anul următor morții sale. Prima jumătate a scris-o ea însăși în închisoare, iar cele despre moartea sa le-a scris Tertulian, din câte se spune. Nu este un basm, o povestire care au scris-o alții ulterior. Ce dovedește acest martiriu al Sfintei Perpetua? Dovedește ceea ce numim insuflare, botezul Duhului, că era îmbătată cu Duhul Sfânt!
Al patrulea exemplu. Exista o epistola care a fost scrisă de un anonim către Diognet, care dorea să afle cine sunt creștinii. Si aici este descris cum sunt creștinii:

„Creștinii locuiesc pe acest pământ ca și cum ar fi într-o țară străină, ca și cum nu ar avea patrie. Ca cetățeni, participă la toate aspectele vieții sociale, dar trăiesc ca și cum ar fi niște străini. Orice țară străină este patria lor, și orice patrie este străină pentru ei. Trăiesc pe pământ dar cetatea lor este în cer. Se supun legilor fiecărei țări dar, prin modul lor de viață ,sunt mai presus de lege. Ii iubesc pe toți, și sunt prigoniți de toți. Sunt omorâți, dar ei sunt vii.”

Aceștia sunt creștinii! Si, această Epistolă îmi amintește de ceea ce spunea Apostolului Pavel, că nu avem aici cetate stătătoare și așteptam ceea ce va să vină. Si, tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur: „nu știm că viața prezentă este trecătoare?” E ca și cum am înnopta într-un hotel și a doua zi plecam. Șederea pe acest pământ este trecătoare, noi suntem străini în această lume. Nu suntem cetățeni ai acestei lumi ci trecători prin ea. Nu avem aici cetate, pentru ca cetatea noastră este sus, în ceruri. Aici pășim pe o cale. Există un text mai anarhic decât acesta? Este un anarhism creștin [o răzvrătire față de duhul lumii n.n.]. Cât de mult îmi place să fie cineva îmbătat în Hristos! Cât de mult îmi place să fie cineva anarhist în Hristos. Anarhist nu este cel care omoara lumea cu bombe – acesta este plin de ură, și de răutate, și de iad. Anarhist [în Hristos] este cel care are dumnezeiasca insuflare.
Am dat câteva pilde: cea a Apostolului Pavel, din care putem vedea insuflarea pe care o avea; cea a Sfântului Ignatie Teoforul, care era îndrăgostit de Hristos; exemplul Sfintei Perpetua care era o femeie distinsă, de 22 de ani, care abia devenise mamă și, de asemenea, Epistola către Diognet. Toate aceste scrieri ce arată? Arată ce este insuflarea!  
Creștinul trebuie să fie un om care are insuflare, să trăiască botezul Duhului, să fie îndrăgostit de Hristos. Aceasta este cea mai buna dragoste, să fie insuflat de dragostea lui Dumnezeu și de lucrarea Duhului Sfânt.

Sfântul Porfirie spunea că creștinul trebuie să se asemene unui poet, adică să aibă insuflare. Același lucru îl spuneau și Sfinții Paisie și Sofronie. Poetul, artistul are o permanentă inspirație. Oriunde ar merge el nu vede doar ceea ce vad ochii lui, ci ceea ce este dincolo de aceste realități. Există cu adevărat o altă realitate dincolo de ceea pe care o vedem. Una este realitatea și alta este cea ce vedem în mod nemijlocit, imediat. Ceea ce simțim în mod nemijlocit, prin simțuri, este faptul că mă vedeți și că mă auziți. Iar realitatea este cea pe care o vede prorocul, care este mai presus de simțire și de rațiune, fără să fie, desigur, desființate nici simțurile, nici rațiunea. Pictorul, oriunde ar merge se gândește la cea ce urmează să picteze, și se gândește mereu când se va întoarce la atelier ca să-și continue pictura. Astfel trebuie să fie și creștinul. Creștinul care nu este poet și artist nu este un adevărat creștin. Este un fals creștin. Ne-am umplut de falși creștini, de caricaturi de creștini.

Si, să vă dau un alt exemplu, care l-am preluat de la Sfântul Grigorie de Nyssa, care, la rândul lui l-a preluat de la un scriitor antic. Era în Alexandria un circar care îmbrăcase o maimuță în om, și o învățase să facă tot felul de exerciții excepționale. Si toți o aplaudau. Si se întrebau oamenii dacă este posibil să facă un om toate aceste lucruri.  La un moment dat, cineva și-a dat seama că nu este vorba de un om, ci de o maimuța îmbrăcată în om. Stăpânul ei ii pusese o mască pe față și nu se vedea că e maimuță – părea a fi om. Si, acel om, a aruncat o nuca în maimuță – și, știți cât de mult iubesc maimuțele nuca. Așa că a abandonat toate acrobațiile pe care le făcea, și s-a dus să mănânce nuca. Dar nu putea să o mănânce că avea masca pe față. Cu mâna și-a rupt masca, și toți au strigat: „aaa… nu e om, e maimuță!„. Si, spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „așa suntem noi creștinii„. Nu suntem oameni adevărați, ci purtăm masca de oameni. Si când întâmpinăm vreo problemă, sau o ispită, ne rupem masca de pe față și atunci dam la iveala adevăratul nostru sine. Așadar, trebuie să trăim cu insuflare!

Acum să vă spun ceea ce spunea Părintele Sofronie despre insuflare. Când mă duceam la Părintele Sofronie și spuneam: „Părinte, sunt foarte supărat!„, Părintele rădea și spunea: „Ți-ai pierdut insuflarea!. Si, ce înțelegea prin insuflare? Dragostea de Dumnezeu, rugăciunea, adică acest botez al Duhului. Atunci când cineva trăiește în acest chip, toate celelalte sunt amănunte. Când cineva este îndrăgostit nu-l mai interesează ce spune lumea. Trăiește beția dragostei. Cine este îndrăgostit de Dumnezeu toate celelalte lucruri le dă la margine. Nu este nesimțitor față de lume și față de istorie; toate le înțelege însă este sensibil față de veșnicie. Are o altă viață lăuntrică, pe care ceilalți nu o înțeleg.

Deci, spunea Părintele Sofronie:  „Suntem datori să păstram în același timp un foarte puternic avânt către Dumnezeu și în același timp, conștiința sărăciei noastre. Dacă suntem satisfăcuți cu sinele nostru, atunci rugăciunea încetează să mai fie ceea ce trebuie să fie. Si ce trebuie sa fie rugăciunea? Să fie ca explozia unui vulcan. Știți ce înseamnă să explodeze un vulcan?! Nu mai ține seama de nimic, trece peste tot ceea ce întâlnește înainte”.

Aceasta este rugăciunea: explozia unui vulcan.
Știm că în lăuntrul nostru se află omul cel vechi, pe care l-am moștenit de la Adam și Eva, și de aceea în lăuntrul nostru sunt toate patimile pervertite ale sufletului. Si spun: „refuz voinţa sângelui meu căzut și vreau ca în venele mele să curgă viaţa lui Dumnezeu” (P. Sofronie)Aceasta este insuflarea.
Ca să nu pierdeți binecuvântarea pe care v-a dat-o Dumnezeu, luptați-vă să păstrați orice gând care vă inspiră și să alungați orice gând care vă ucide„.

In tot ceasul vă vin gânduri. Tatăl meu spunea: „astăzi îngerul mi-a dat o insuflare„. Mai apoi, am talcuit acest cuvant al lui, după cuvintele Părintelui Sofronie. Vine un gând, ne tulbură și trăim iadul. Alungăm gândurile rele, asimilam insuflarea, și trăim raiul. Ce înseamnă insuflarea?

„Gândul nostru să fie acolo unde este Hristos. Atunci rugăciunea noastră va fi cu El, și nu va rămâne mult loc pentru patimi.” (P. Sofronie)

Cu adevărat, atunci când cineva este îndrăgostit de altcineva nu mai ține seama de nimic altceva. In fiecare zi și în fiecare noapte să ne gândim că Dumnezeu ne vede, ne aude rugăciunile și vede adâncul duhului nostru. Atunci când omul gândește așa, devine alt om.

Odată le spuneam monahilor:

„odată, un pelerin în Sfântul Munte le-a pus o întrebare mai multor Părinti duhovnicești: „care e cel mai important lucru în viața noastră?”. Si toți i-au răspuns: „este dragostea lui Dumnezeu, să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele”. Si, s-a gândit acel om: „dar nu am dragoste nici de rugăciune, nici de oameni. Ce să fac, cum să trăiesc, cum să mă mântuiesc?” Si, apoi a hotărât, și a zis: „voi lucra în lume ca și cum aș avea această dragoste”. Si, după 30 de ani, după asemenea nevoințe, Duhul Sfanț i-a dăruit harisma acestei dragoste.

Da, nu am dragoste, dar ce aș face, cum m-aș comporta dacă aș avea dragoste? Fac cutare lucru și cutare lucru și, mai târziu, Dumnezeu îmi va da harisma dragostei. Spunea Sfantul Paisie că Dumnezeu nu dăruiește harisme leneșilor. Ii cerem lui Dumnezeu: „dă-mi dragoste, dă-mi răbdare, dă-mi credință„. Si spunea că „Dumnezeu nu este un băcan, să ne dea ce-i cerem: ia fasole, ia linte...” „Dacă vrei asemenea harisme, îți trimit Eu niște ispite, și o să primești harismele după măsura în care ai suportat ispitele„.

In altă parte spunea Părintele Sofronie:

ceea ce caută sufletul nostru nu se mărginește la viața noastră de fiecare zi. Noi căutăm să fim cu Dumnezeu, și încercăm să dobândim în deplinătatea lor și cele lumești și cele dumnezeiești„. 

Problema în viața noastră este cum trecem de la relativ la absolut. De aceea Părintele vorbea de doua nivele: de nivelul psihologic și de nivelul ontologic, nivelul teologic. Si trebuie încontinuu să ne eliberam de acest nivel psihologic pentru a trece la cel teologic. Ce înseamnă nivel psihologic? A avea o perspectivă sentimentală, afectivă asupra tuturor lucrurilor: „de ce nu mă iubește?”, „de ce nu mi-a vorbit?”, „de ce nu m-a văzut?”, „de ce nu m-a invitat?” Acesta este un nivel psihologic. Trebuie să depășim acest nivel și să gândim altfel: nu „de ce nu mă iubește?” ci „de ce eu nu iubesc?„! Noi avem pretenția ca alții să se jertfească pentru noi, însă Hristos ne-a arătat că noi trebuie să ne jertfim pentru ceilalti. Aceasta este teologia deșertării de sine, a chenozei, și aceasta este insuflarea.
Si, spunea Parintele Sofronie:

„Atunci când ți se dă insuflarea, întreaga viață se umple de bucurie și lumină. Nu mai observăm amănuntele vieții. […] Un singur lucru are importanță: să păzim intensitatea rugăciunii și a pocăinței. Atunci moartea va deveni pentru noi mutare în Împărăția lui Dumnezeu, pentru care vom fi pregătiți prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos și prin chemarea numelui Sau”.

A venit o dată o doamnă la mine, la birou, și mi-a spus: „mi-e teamă de moarte„. Era tânără, era bolnavă, avea și copil, era medic de profesie și cunoașterea foarte bine simptomele bolii. Si mi-a spus: „mă tem de moarte„. Eu am stat un timp fără să-i vorbesc. Ce pot să-i spui unui asemenea om?! Sfântul Vasile cel Mare spunea că atunci când ne doare ochiul și medicamentul care îl punem pe ochi ne face să suferim. Eu i-am răspuns: „ai fost îndrăgostită vreodată? Ce relație era între voi?”. „Ce legătura are frica de moarte cu îndrăgostirea?„, „Trebuie să te îndrăgostești mai mult decât ai fost îndrăgostită de soțul tău„, „de ce anume, de cine să mă îndrăgostesc?”. I-am spus: „să te îndrăgostești de Arhanghelul Mihail. Să ți-l faci prieten pe Arhanghelul Mihail. Să-ți pui o icoană, să o săruți, să te închini, și să ți-l faci prietenul tău. Atunci nu-ți va mai fi frică de moarte, pentru că acela te va lasă să trăiești atât cât este de trebuință, iar atunci când va veni să te ia îți va fi prieten, și astfel îl vei simți„. A rămas fără grai, nu știa ce să-mi răspundă. Dar, acest lucru a tămăduit-o. 
Voi continua să spun ce spunea Părintele Sofronie despre insuflareViața noastră este organizata în jurul a câtorva patimi omenești, iar viața duhovnicească este la marginea acestei vieți lumești. Suntem datori să răsturnam această stare de lucruri și să așezam viața duhovnicească în miezul vieții noastre. Nu lăsați ca lucrurile lumii să vă împrăștie mintea. Concentrați-vă, adunați-vă cu rugăciunea voastră, dăruiți lui Dumnezeu toată energia voastră, într-o viață care să corespundă poruncilor lui Dumnezeu. Mintea noastră este într-o continuă luptă cu mintea vrăjmașului. Dacă dormim, îl lăsăm slobod pe vrăjmașul, care niciodată nu doarme, ca sa își facă treaba lui, și ne primejduim mântuirea. A venit Dumnezeu ca să vă dea puterea să vv țineți duhul, inima și mintea voastră în duhul lui Hristos. Atunci orice s-ar întâmpla, se va putea transforma foarte ușor în bine. Tot ce vi se pare descurajant va dispărea, de vreme ce va fi transfigurat de dorința voastră de a fi oriunde este Hristos. Păstrați toate acestea în conștiința voastră și viața voastră va fi plină de insuflare, nu doar în fiecare zi ci în fiecare clipă.Nu uitați aceste cuvinte: „Dumnezeu v-a dat timp să zidiți mântuirea voastră. Nu risipiți acest timp!” Aceasta este dumnezeiasca insuflare, aceasta este viața creștinului ortodox, acesta este botezul Duhului, aceasta este dragostea după Hristos. Aceasta este anarhia sănătoasă, acesta este drumul către desăvârșire. Aceasta înseamnă să fie cineva poet și artist în Hristos. Si, orice creștin care nu este poet și artist este un creștin care a eșuat. 

Am încercat să vă prezint ce reprezintă viața duhovnicească în epoca contemporană. La început mi s-a părut un subiect banal, obișnuit. Ce poate să spună cineva despre aceasta: viața contemporană, viața duhovnicească? Toate trebuie să se săvârșească în Hristos. Dacă nunta este în Hristos este o binecuvântare. Dacă monahismul este în Hristos este binecuvântare. Dacă nici una nici alta nu sunt în Hristos, sunt un eșec. Apostolul Pavel spunea că fiecare om are harisma lui. Unul să fie căsătorit, celălalt să fie necăsătorit, toate însă să fie în Hristos. Deci, ceea ce vroiam să spun este că se cuvine să devenim creștini cu insuflare dumnezeiască. Lumea de astăzi are nevoie de asemenea creștini, insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi niște creștini secularizați, iar secularizarea este mai rea decât durerea, decât sărăcia și decât vrăjitoria. Așadar, să devenim poeți și artiști îndrăgostiți în Hristos!

sursa: Roman Ortodox in Franta

Asta inseamna sa iubesti!

Am citit aceasta povestioara care m-a impresionat foarte mult si ca orice lucru frumos si folositor, incerc sa o impart cu voi. Iarasi sper ca printre aceste randuri sa gaseasca fiecare din noi gandul cel frumos.

„Cu cativa ani inainte de cel de-al doilea razboi mondial, exista un cuplu care se iubeau foarte mult. De fiecare data barbatul, in orice ocazie, incerca sa-si arate dragostea fata de ea. Ea era frumoasa, sensibila, dar si firava din punct de vedere al sanatatii.

 Incepand razboiul, barbatul este nevoit sa mearga pe front, unde trece prin foarte multe incercari si de multe ori ca prin minune scapa sa nu fie ucis. Se ruga in fiecare zi sa-l ajute Dumnezeu sa traiasca pentru a se intoarce acasa langa sotia pe care atat de mult o iubea.

Fiecare gand al sau era sa o stranga din nou in bratele sale si-i dadea putere sa reziste foamei, frigului si ranilor. Cand se termina razboiul, mai fericit ca niciodata porneste catre casa parca plutind…

In drum, aproape de satul sau, se intalneste cu un prieten de familie care dupa bucuria de a-l revedea viu si intreg, incerca sa-l consoleze pentru incercarea prin care trec…

– „Care incercare?” intreba nelinistit barbatul.

– „Inca nu ai aflat?. sotia ta a avut o infectie foarte grea, a scapat cu viata dar acum chipul ei este deformat.” Raspunse prietenul trist.

Barbatul cade aproape lesinat si ramane plangand cu amar pe marginea drumului…

Spre seara ajunge acasa. Sotia lui dupa bucuria revederii si multumind lui Dumnezeu pentru minunea de-al tine in viata, se asaza la masa si… realizeaza ca multiubitul ei sot si-a pierdut vederea in razboi! Crezand ca printr-o rana de razboi a ramas orb, nu-l intreaba niciodata despre acest lucru pentru a nu suferi si mai mult. Ii acorda ingrijirea cuvenita cu multa dragoste si traiesc efectiv fericiti inca cincisprezece ani.

Dupa acesti cincisprezece ani si suferinta unei boli aprope incurabile, pe patul suferintei sotul ii inchide ochii multiubitei sale sotii si… ii deschide pe-ai lui!

Pentru cincisprezece ani s-a prefacut ca este orb ca sa nu ii mareasca suferinta…”

Asta inseamna sa iubesti!!. Sa te faci pe tine orb pentru a nu rani pe celalalt. De cele mai multe ori este nevoie sa inchidem ochii, pentru ca adesea privirea noastra este mai grea decat credem si cel pe care-l privim poate fi si mai impovarat de greutatea unei priviri pline de invinuire.

Multi isi pierd curajul sa lupte cu ei, sau cu incercarile prin care trec tocmai pentru faptul ca noi i-am privit cum nu trebuia! Viata le poate deveni si mai grea caci nu ii vedem durerea sufletului ce sta sub handicapul sau, sau uratenia sa, sau oricarei alte deformari a frumusetii; ori a viciului ce a pus stapanire pe el, ori a depresiei cu care se lupta…

Dar, pentru a inchide ochii este nevoie sa iubesti!. nu devenim orbi din indiferenta sau prostie, si nici din dorinta de a marginaliza; ci, din sensibilitate, din politete si marinimie sufleteasca de care dam dovada.

Este nevoie de iubire pentru a te comporta simplu si firesc?. din cate se pare da! Este nevoie sa iubesti pentru a nu-l face pe celalalt sa se simta jignit sau invinovatit. Nu noi sa fim motivul pentru care el sufera, ci ar fi mantuitor sa-l ajutam, sa-i alinam pe cat putem durerea. Nu asta face si Hristos in vietile noastre? Cred ca ne priveste cu ochii inchisi, caci altfel nu am putea privi noi in ochii Lui vazandu-ne cat de vinovati suntem in Fata Lui.

Si ma gandeam cat de rar in zilele noastre auzim cazuri de genul acesta. Parca s-a “racit” dragostea, parca nu mai avem putere sa iubim, sau poate am devenit prea egoisti?

Altadata relatiile erau mult mai lungi, mai frumoase, mai fericite. Exista o frumusete si un dor sfant intre cei doi. Un simplu gest, o mica floare, o privire era izvor de bucurie, tresaltarea inimii si lacrimi de fericire.

Si acum… nu auzi decat despartiri si tristete. Scandaluri si acuze. Toti se vaita de ceilalti. Toti ii invinuiesc pe ceilalalti. Foarte putini sunt cei care-si asuma vinovatia si responsabilitatea unei despartiri. Nu mai putem iubi?. nu mai putem ierta? Nu mai are nicio importanta pentru noi dragostea?. sau pur si simplu suntem atat de inrobiti cu dragostea pentru noi insine incat cel de langa noi devine povara?

Cu totii stim ca pentru a reusi o relatie, o casnicie, trebuie ca amandoi membri sa contribuie prin iubire la fericirea si frumusetea vietii celuillalt. Din batrani se spune ca “dragostea-i ca flacara, dar se intretine cand arunci lemne in foc…” si astfel putem sa iubim continuu.

In nicio carte nu scrie, sau nimeni nu a spus ca a iubi inseamna NUMAI fericire… dar a iubi inseamna a dori binele si fericirea celuilalt. Inseamna a renunta la egoism si mandrie, a te smeri pentru a fi pace, a te ruga nadajduind, a te multumi si a multumi pentru putinul pe care il ai, a fi fericit vazand ca este fericit si celalalt, a trai inaltator…
A iubi este intelepciunea vietii… A iubi inseamna o inima desteapta… A iubi inseamna invatatura care vindeca si nu omoara, care mangaie si nu extermina!

Poate ca printre cei ce citesc aceste randuri exista si pareri opuse, ganduri ca nu ar trebui ca eu sa scriu despre relatiile de iubire, caci nu stiu „cat de greu” este… Probabil au dreptate, dar ca orice Preot sufar mai mult decat puteti sa stiti cand vad o inima ranita, o lacrima pe chipul frumos al celuilalt. Iubirea cu greu indura asa ceva…”

Arhim. Siluan Visan

Dumnezeu ne conduce prin pătimiri, ca prin ele să dobândim pacea

Pe pământ ne este dat ca prin pace şi linişte să biruim tot răul. Putem fi paşnici şi liniştiţi într-un mediu paşnic şi liniştit, dar această pace nu este atât de trainică şi statornică precum aceea care se dobândeşte într-un mediu plin de tulburare. Atunci când pleci dintr-un mediu liniştit într-unul plin de tulburare, de îndată îţi schimbi starea sufletească, nu poţi să rabzi nedreptatea şi se porneşte iadul, roiesc gândurile ucigaşe, şi atunci s-a isprăvit cu pacea noastră. De aceea Domnul ne duce prin pătimiri, greutăţi şi necazuri, ca prin ele să dobândim pacea. Noi nu avem putere să le biruim pe toate acestea singuri, fără Dânsul. Avem pilda Sfintei Muceniţe Ecaterina, care, fiind tânără de 18 ani, a pătimit.

Rănită şi istovită, a fost aruncată de vrăjmaşi în temniţă şi Domnul i S-a arătat acolo. Ea L-a întrebat: „Doamne, unde ai fost până acum?” „Aici am fost, în inima ta”. „Cum ai fost în inima mea, când ea este rea, necurată şi plină de trufie?”Da, aşa-i”, i-a spus El, „însă ai lăsat loc şi pentru Mine, şi dacă nu aş fi fost cu tine nu ai fi putut duce această pătimire. Căci îţi voi da putere să poţi răbda până la capăt!

Sfinţii Părinţi spun:

Prin aceasta vom şti că suntem dragi Domnului, dacă ne duce prin mari necazuri, pătimiri şi suferinţe”.

Pace las vouă, pacea mea dau vouă; nu precum dă lumea, dau eu vouă. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se spăimânteze”, (Io. 14:27), spune Domnul, Cel ce este Adevărul, Calea şi Viaţa.

fragm. din Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița

A treia Duminică a Postului Mare (A Sfintei Cruci)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Evr. 4, 14-16 – 5, 1-6; Mc. 8, 34-38; 9, 1]. „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34).

Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului Purtător de cruce; şi toţi cei care merg în urma Lui merg, negreşit, cu crucea.

Ce e această cruce?

Necazurile, strâmtorările şi întristările de tot felul, care vin dinlăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă poruncile Domnului, trăind în duhul rânduielilor şi cerinţelor Lui. Această cruce se întrepătrunde până-ntr-atâta cu modul de vieţuire al creştinului, încât acolo unde este creştinul este şi ea, iar acolo unde nu e această cruce nu poate fi vreun creştin, înlesnirile de toate felurile şi viaţa în dezmierdări nu sunt pentru un creştin adevărat. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze. El e ca un bolnav care trebuie să fie cauterizat pe ici, tăiat pe dincolo, iar asta nu poate avea loc fără durere. El vrea să se smulgă din robia unui vrăjmaş puternic; poate face asta fără să lupte şi fără să fie rănit? El trebuie să meargă împotriva tuturor rânduielilor (lumeşti) care îl înconjoară, iar asta cum o poate face fără neplăceri şi strâmtorări?

Bucură-te, deci, când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în rai. Rabdă puţin. Acum acum vine sfârşitul, însoţit de cununi!

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Dragostea care ne sminteste

pagina casianei

„Crestinismul este dragoste, crestinismul este si durere. Crestinismul este dragoste izvorata din durere. Si ce este aceasta porunca stranie adusa de Hristos, daca nu durere? Ce inseamna, de fapt, a iubi pe aproapele tau? Sa-i cumperi un hamburger? Sa-i dai zece lei? Uneori si asta. Dar daca necazul aproapelui tau nu poate fi alinat cu un hamburger si nici cu zece lei, daca el depaseste puterile tale? Iar mie mi se pare ca orice necaz si orice durere depaseste puterile noastre. Atunci singurul lucru pe care il putem noi face este sa ne indureram cu durerea aproapelui nostru, cu durerea intregii lumi, daca se poate. Arhimandritul Sofronie Saharov, scriindu-i unei femei bolnave, careia ii murise fiul in varsta de opt ani, povesteste aceasta intamplare: „Eram odata impreuna cu Sf. Siluan si priveam de langa chilia noastra din Sfantul Munte o corabioara nimerita in furtuna. Oamenii panicati aveau de ales intre a…

Vezi articol original 92 de cuvinte mai mult

Daca L-ai rugat si nu ti s-a implinit ruga, afla ca asa a randuit Dumnezeu; nu pune capat de la inceput relelor, ci cand raul a crescut, cand s-a marit, cand dusmanilor nostri nu le-a mai ramas aproape rau de savarsit, atunci dintr-o data Dumnezeu preface totul in liniste si da dezlegari neasteptate lucrurilor

Osteneala trupului, munca, boala, suferinta, necazurile si rautatile din jurul nostru sunt, mai degraba, adevarate medicamente duhovnicesti, decat lucruri de care sa fugim. Prin ele putem ajunge mai usor la smerenie, cunoastere si pocainta.

Toate aceste greutati au un indoit scop. Intai, ele ne fac sa intelegem ca nu suntem facuti pentru lumea aceasta, ci pentru Imparatia lui Dumnezeu. Apoi, ele ne incununeaza cu mari cununi de biruinta, daca le induram cu seninatate pe toate. Peste toate se afla purtarea de grija a lui Dumnezeu, iar obiceiul Sau ramane in toate timpurile acelasi.

Obiceiul lui Dumnezeu

Dumnezeu are obiceiul de a lasa necazurile sa creasca pana acolo incat omul sa nu se mai increada in puterile si priceperea sa, ci sa astepte mila lui Dumnezeu. Facand astfel, Dumnezeu isi arata in cel mai inalt mod cu putinta puterea, iar omul invata pe viu ca intru toate trebuie sa-si puna nadejdea in purtarea Lui de grija.

In slujba Taina Sfantului Maslu se citeste un Apostol care ne invata tocmai acest lucru: „Nu voim, fratilor, ca voi sa nu stiti de necazul nostru, care ni s-a facut in Asia, ca peste masura, peste puteri, am fost ingreuiati, incat nu mai nadajduiam sa mai scapam cu viata. Ci noi, in noi insine, ne-am socotit ca osanditi la moarte, ca sa nu ne punem increderea in noi, ci in Dumnezeu, Cel ce inviaza pe cei morti, care ne-a izbavit pe noi dintr-o moarte ca aceasta si ne izbaveste si in Care nadajduim ca inca ne va mai izbavi” (II Corinteni 1, 8-10).

Nu potoleste raul de la inceput, ci cand a crescut !

„Vedem o mare care si-a deszavorat adancul; unii corabieri plutesc morti pe ape, iar altii sunt gata sa se inece; scandurile corabiilor sunt desfacute; panzele rupte; catargele sfaramate, vaslele lipsite de mainile vaslasilor; carmacii, in loc sa stea la carma, stau pe asternuturi cu mainile incrucisate pe genunchi; neputinciosi in fata imprejurarilor, suspina, striga, varsa lacrimi, se vaita; nu vad nici cerul, nici marea; peste tot intuneric adanc, de nepatruns, ca nu pot vedea nici pe cei de langa ei; mugetul valurilor e mare, iar fiarele marii se napustesc din toate partile asupra celor ce plutesc.”

„Dar cu toate ca vad acestea nu-mi pierd bunele nadejdi, pentru ca ma gandesc la Cel ce carmuieste acest univers. Acesta n-are nevoie de arta carmaciului ca sa biruie furtuna; El, cu un semn, potoleste tulburarea. Dar nu potoleste raul de la inceput, nici indata ce s-a ivit – asa este obiceiul Lui – ci cand a crescut, cand a ajuns la sfarsit, cand deznadejdea i-a cuprins pe cei mai multi, atunci face minunea, aratandu-Si si propria-I putere si deprinzand cu rabdare pe cei ce au indurat raul.”

Cand se petrece minunea ?

N-ar fi putut oare de la inceput sa impiedice caderea celor trei tineri (din Babilon) in incercarea aceea grozava? Dar n-a voit, ca sa le adune tinerilor mare castig. De asta a ingaduit sa fie dati in mainile barbarilor, sa se inalte focul din cuptor la mare inaltime, sa se aprinda mania imparatului mai tare decat cuptorul, sa li se lege picioarele si mainile cu multa strasnicie si asa sa fie aruncati in foc. Si cand toti cei ce priveau pierdusera nadejdea mantuirii lor, atunci, dintr-o data, mai presus de orice nadejde, s-a aratat facerea de minuni a lui Dumnezeu, Marele Mester, atunci a stralucit minunea Lui cu multa maretie. Focul a fost stins, iar cei legati au fost dezlegati.”

„Cuptorul a ajuns biserica, izvor si roua si mai de pret decat curtile imparatesti. Parul capetelor lor a fost mai tare decat focul, care inghite totul, care biruie si fierul si pietrele, care subjuga orice materie. S-a alcatuit acolo un cor armonios, corul acelor sfinti, care chemau la aceasta cantare minunata si firea cea vazuta si firea nevazuta. Cantau, inaltand imnuri de multumire, pentru ca au fost legati, pentru ca au fost dati focului, atat cat depindea de dusmani, pentru ca au pierdut tara, pentru ca au ajuns robi, pentru ca li s-a luat libertatea, pentru ca au ajuns fara patrie, fara casa, niste surghiuniti, pentru ca traiau intr-un pamant strain si barbar. Asa face un suflet recunoscator.”

Dupa ce rautatea dusmanilor a mers pana la sfarsit – caci ce mai puteau incerca dupa ce-i omorau? – si dupa ce atletii au implinit totul, dupa ce a fost impletita cununa, dupa ce au fost adunate rasplatirile lor si nimic nu mai lipsea spre slava lor, atunci relele au luat sfarsit. Iar cel ce a aprins cuptorul, cel ce i-a supus pe tineri la o pedeapsa atat de mare, chiar el ii lauda minunat pe sfintii aceia si ajunge crainicul minunii lui Dumnezeu: a trimis in toata lumea scrisori pline de cuvinte de lauda, in care povesteste cele intamplate si ajunge predicator vrednic de credinta al minunilor lui Dumnezeu, facatorul de minuni. Erau mai presus de banuiala cele scrise de el chiar in ochii dusmanilor, pentru ca fusese dusmanul si vrajmasul lor.”

Nimic din cele ce se intampla in viata sa nu te tulbure !

„Nimic din cele ce se intampla in viata sa nu te tulbure! Inceteaza de a ruga pe cutare sau pe cutare; lasa umbrele sa treaca – umbra, doar, e ajutorul omenesc – si roaga necontenit pe Iisus, Caruia-i slujesti, sa faca un semn numai; si toate se vor limpezi intr-o clipita. Iar daca L-ai rugat si nu ti s-a implinit ruga, afla ca asa a randuit Dumnezeu; nu pune capat de la inceput relelor, ci cand raul a crescut, cand s-a marit, cand dusmanilor nostri nu le-a mai ramas aproape rau de savarsit, atunci dintr-o data Dumnezeu preface totul in liniste si da dezlegari neasteptate lucrurilor. Da, Dumnezeu poate sa dea nu numai atatea bunatati cate asteptam si nadajduim, ci chiar cu mult mai multe si nesfarsit de mari. De aceea si Pavel spunea: „El poate sa le faca pe toate mai cu prisos decat cele pe care le cerem sau le gandim” (Efeseni 3, 20).

„Sa nu te tulbure, dar, nici unul din necazurile din viata! Atat au reusit asupra noastra, fara voia lor, dusmanii nostri, ca sa ne faca sa nu suferim raul ce ni-l fac; si-au terminat sagetile si n-au castigat nimic altceva decat ca s-au facut de rusine, ca s-au facut de ras si ca sunt in ochii tuturora dusmani de obste ai neamului omenesc. Aceasta-i plata ce-o primesc dusmanii, aceasta-i sfarsitul razboaielor lor!”

„Ah, ce mare lucra este virtutea si dispretul lucrurilor din lumea aceasta! Virtutea castigata chiar cu ajutorul curselor ce i se intind e incununata de cei care lupta impotriva el. Cei care o fac sa straluceasca mai mult, cei care incearca s-o doboare, ii fac mai puternici, mai inalti, mai de nebiruit, mai de neinfrant pe cei ce o savarsesc. Virtutea n-are nevoie de arme, lanci, ziduri, santuri, turnuri, bani, ostasi, ci numai de vointa puternica, de suflet neclintit, ca sa infranga toate uneltirile omenesti.”

Numai un singur lucru este infricosator: pacatul !

Numai un singur lucru este infricosator, numai de o singura tulburare trebuie sa ne temem: de pacat! Si n-am sa incetez sa spun mereu acest cuvant. Basme sunt toate celelalte, chiar de mi-ai vorbi de dusmanie, de ura, de viclenie, de calomnie, de ocara, de graire de rau, de confiscare de averi, de surghiun, de ascutitul sabiei, de un ocean de rele, de razboiul intregii lumi! Oricum ar fi acestea, sunt vremelnice si pieritoare; se petrec intr-un trup muritor si nu vatama deloc sufletul care privegheaza.”

Necazurile se fac pricina a mii de bunatati

„Nimic nu ne face atat de straluciti, atat de invidiati, nimic nu ne umple de mii si mii de bunatati, ca multimea incercarilor, ca primejdiile, ostenelile, tristetile, uneltirile necontenite de la cei care nu s-ar cuveni (sa le faca), daca le induram cu seninatate pe toate.”

Asa sunt necazurile! Pe cei care le indura in liniste si cu curaj, ii urca deasupra suferintelor, ii inalta de nu-i ating sagetile diavolului si-i invata sa dispretuiasca uneltirile. Ca si pomii care cresc la umbra sunt fara de putere si nu dau roada, pe cand cei care infrunta schimbarile aerului, care primesc loviturile vanturilor, arsita soarelui, sunt mai puternici, sunt plini de frunze si se rup de fructe.”

Sa multumesti mereu lui Dumnezeu pentru toate !

„Ai vazut maiestria lui Dumnezeu? Ai vazut intelepciunea Lui? Ai vazut minunea Lui? Ai vazut iubirea Lui de oameni si purtarea Lui de grija? Nu te tulbura, dar, nu te nelinisti, ci continua sa multumesti mereu lui Dumnezeu pentru toate, sa-L slavesti, sa-L rogi, sa-I ceri.

„De se napustesc asupra-ti mii de tulburari si mii de necazuri, de vin in fata ta furtuni, nimic sa nu te tulbure. Dumnezeu iese intru intampinarea noastra chiar cand totul ne duce la pieire.

„Dumnezeu poate sa scoale si pe cei cazuti, poate sa intoarca si pe cei rataciti, poate sa indrepte pe cei ce se poticnesc, poate sa scape de pacate pe cei se sunt plini de mii si mii de pacate, poate sa faca drepti, poate sa dea viata celor morti, poate sa faca mai stralucitoare pe cele daramate, poate sa innoiasca pe cele invechite. Daca aduce la existenta pe cele ce nu sunt, daca daruieste fiinta celor ce nicicand n-au fiintat, apoi cu mult mai mult va indrepta pe cele ce sunt si-au fost.”

Teodor Danalache
(citatele aprtin Sfantului Ioan Gura de Aur)

sursa: crestinortodox.ro

Când ai un necaz mare, să te rogi Maicii Domnului!

 Să vă spun o mică istorioară de la închisoare. Cineva a fost închis şi a stat 20 de ani în închisoare, un tânăr îmbătrânit în suferinţe. Într-o anchetă extraordinar de grea, i s-a terminat răbdarea şi şi-a pus în gând să găsească un mijloc ca să-şi curme viaţa. Şi-a adus aminte însă, că în tinereţe, când era liber, bunica îi spunea: „Când ai un necaz mare, să te rogi Maicii Domnului!”. Şi-a adus aminte de acest lucru, şi spunea el: „Către Mântuitorul n-aveam curajul să mă rog – pentru că a avut şi el greşelile lui – dar către Maica Domnului, care a fost şi ea pământeană ca şi noi, m-am rugat! Scurt. O rugăciune la disperare: Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile şi presiunile care mi se fac aici! Ajută-mă!”.

Se ruga în celulă. Şi peste câteva clipe vede intrând prin uşa înaltă a celulei o făptură în alb cu un Prunc în braţe: „M-ai chemat! Am să te ajut. Fii în pace!”. Şi a plecat mai departe. Nu l-au mai chemat după aceea la anchetă. L-au mutat într-un alt loc, la Polul Nord  undeva, şi toată viaţa lui de după aceea – că a trăit încă mulţi ani în închisoare – a avut o viaţă foarte liniştită în sufletul lui, deşi suferinţele din afară erau destul de grele din când în când. Maica Domnului l-a ajutat în momentul următor după rugăciunea sa.

Această întâmplare o ştiu de la cel care a păţit-o. El mi-a spus-o. Şi în închisoare nu se minte! În închisoare spune fiecare ce are curat în inima lui. Mi-a spus bietul om  ce a păţit şi cum i s-a rezolvat problema lui.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Sofian, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1997, pp. 63-64)

doxologia.ro

Gândul zilei

…Tot omul, fie bogat sau sarac, prost sau destept, cult sau nu, tanar sau batran, bolnav sau sanatos, daca Il iubeste si cauta pe Dumnezeu prin rugaciune cu toata inima, dornic in mod sincer de a afla adevarul cu credinta, cu umilinta, cu incredere si mai ales cu perseverenta, va vedea miracole in viata lui si ochii i se vor deschide pentru a vedea si a intelege sensul si rostul creatiei Lui si a intregei omeniri.

… Sa ne pastram inocenta, sa fugim de divertismentele lumii si de tot ceea ce ne indeparteaza de Dumnezeu. Sa-I vorbim Lui cu simplicitate, ca un copil catre Tatal Sau, incredintandu-I temerile si amaraciunile vietii noastre. Chiar cand parem parasiti de El, sa ne incredem totusi impotriva oricarei aparente, in grija ce ne-o poarta.

(Parintele Arsenie Boca)

Un om, când nu are necazuri, trăieşte neatent, nici nu ştie ce a făcut

O altă cale de a ajunge în duh este de a-i încuraja pe cei din jur să reziste situaţiilor neplăcute şi de a ne încuraja şi pe noi, atunci când suntem în situaţii neplăcute, să rezistăm cu gândul la Dumnezeu. Noi, de obicei, când trăim ceva neplăcut, aşteptăm să scăpăm, sau strigăm la Dumnezeu să ne scape. Ori, Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri.

Că, spunea cineva, s-a transformat Tatăl nostru, nu mai e „Tatăl nostru cel din ceruri”, ci „Tatăl nostru cel de la bancă, cel de la supermarket, de la… de undeva de unde trebuie să ni se îndeplinească toate dorinţele”.

Dar noi să zicem aşa: Doamne, iată, necazul acesta este un loc de întâlnire cu Tine. Tu când ai spus: „în lume necazuri veţi avea”, Te-ai gândit la necazul pe care îl am eu acum. Şi Tu spui că ai biruit lumea. Uite, asta e o ocazie ca eu să trăiesc biruinţa pe care ai avut-o Tu. Fă ceva cu mine. Ajută-mă să Te întâlnesc, să Te simt în această încercare. Necazul, de obicei, este o întâmplare care mă duce mai aproape de inima mea, îmi înmoaie inima. Un om, când nu are necazuri, trăieşte neatent, nici nu ştie ce a făcut. Când e necăjit, e mai atent. Aşa că punerea în faţa lui Dumnezeu a acestui necaz şi chemarea Lui ne schimbă mult. Să-I facem loc lui Dumnezeu în orice necaz al nostru. Cele mai potrivite situaţii pentru a face acest salt sunt cele în care omul nu mai poate să facă nimic.

Cei care lucrează cu dependenţii spun: „Pacientul nostru a ajuns la fundul sacului”. Se întâmplă de multe ori în viaţă, sau în zi, să intrăm într-o situaţie fără ieşire. Atunci să zicem: „Doamne, treci la volan, că eu nu mai pot, nu mai ştiu pe unde să o iau!”. Şi veţi vedea cât de frumos iese Dumnezeu din încurcătura în care noi L-am băgat…Cu o condiţie: să lăsăm totul deoparte şi să zicem: „Fă Tu asta!”. Din păcate, ne e greu să facem asta pentru că avem ceva de spus, avem dreptate, avem explicaţii. Tendinţa asta de a ne face dreptate ne mănâncă bucuria şi ne aruncă în mari şi nenumărate necazuri. Numai de am înţelege şi am renunţa la „dreptatea noastră”!

Să vă spun o poveste legat de asta: undeva, pe aici prin Ardeal, un părinte a fost reclamat la episcopul locului – dacă v-am mai spus-o să mă iertaţi – că face nu ştiu ce vrăji femeilor să nu le mai bată bărbaţii lor. A venit părintele episcop la preotul respectiv şi l-a întrebat ce face de a fost reclamat. Şi preotul a răspuns: „Ce să fac, Preasfinţite, că tare mai sufereau sărmanele femei, că aproape toate au bărbaţi cam beţivi şi cam agresivi şi… Aşa că le dau câte o sticluţă de apă sfinţită şi le spun: «când vine bărbatul acasă, tu să iei o gură de apă sfinţită şi să n-o înghiţi, s-o ţii în gură până adoarme. Şi aşa scăpau de ceartă şi bătaie că nu mai puteau să deschidă gura să-şi facă dreptate…». Dacă ai scăpat-o pe gât, să mai înghiţi din nou, că nu-şi face efectul; numai în gură îşi face efectul”.

Să ne imaginăm şi noi, când ardem de dorinţa de a ne face dreptate prin cuvinte, că luăm o gură din apa aceea sfinţită şi să tăcem cu rugăciune. Stau acolo aşa şi nu-mi mai fac dreptate, să văd ce taci Tu, Doamne, când eu nu îmi fac singură dreptate… Vom descoperi perspective de o adâncime şi o frumuseţe nebănuită pentru sărmana noastră minte captivă în conflicte fără ieşire…

Şi vom simţi bucuria lui Dumnezeu. Bucuria se simte cu organele duhovniceşti şi aceste organe sunt în noi, sunt în duhul nostru. Noi nu suntem în noi. Dar, de vom voi, putem învăţa să intrăm în duhul nostru, în acest ascuns din noi în care ne vede Dumnezeu şi ne aşteaptă.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, 2013, pp. 25-27)