,,Şi tu, dacă vrei să te înalţi, macină-te în lupta cu conflictele tale: ele conduc spre eternitate. E singurul drum care există. Şi pentru asta suferinţa te înalţă, atunci când o accepţi.”

din Citadela,
Antoine de Saint-Exupery

Reclame

Tatăl nu întoarce spatele copiilor Lui care au nevoie de milă

41. 1. De aceea trebuie negreşit ca tu, om de seamă, puternic şi bogat, să ai lângă tine un om al lui Dumnezeu ca dascăl şi cârmaci al vieții tale. Sfieşte-te măcar de unul, teme-te măcar de unul, deprinde-te să auzi pe unul care-ti vorbeşte cu îndrăznire, care este aspru cu tine, dar este în acelaşi timp şi doctor.

2. Nici ochilor nu li-i de folos să rămână totdeauna nepedepsiți, ci câteodată şi ei lăcrimează şi suferă, pentru ca să fie mai sănătoşi.

3. Tot aşa şi pentru suflet : nimic nu-i mai primejdios ca o necontenită desfătare. Din pricina moleşirii, sufletul orbeşte, dacă rămîne nemişcat în fața unui cuvînt spus cu îndrăznire.

4. De omul, pe care ți l-ai luat pe lângă tine, teme-te când se mânie, umple-ți sufletul de durere când îl vezi că suspină, respectă-l când îl vezi că i se potoleşte mânia, ia-i-o înainte când îl vezi că refuză să te pedepsească.

5. Omul acesta sa stea multe nopti de veghe pentru tine, rugându-se lui Dumnezeu pentru tine şi înduplecând pe Tatăl cu rugăciunile lui obişnuite; că Tatăl nu întoarce spatele copiilor Lui care au nevoie de milă.

6. Omul acesta se va ruga pentru tine, dacă e prețuit de tine cum trebuie şi daca nu este supărat de tine, ci pentru tine. Aceasta este pocăintă nefatarnică.

7. «Dumnezeu nu se lasă batjocorit», nici nu ia seama la cuvintele deşarte.  Singur El cercetează măduvele şi rărunchii inimii , aude pe cei care sunt în foc , ascultă pe cei care se roagă în pântecele chitului , este aproape de toti cei care cred în El, dar departe de necredincioşi, dacă nu se pocaiesc.

42. 1. Iar ca să te încredințezi că, dacă te pocăieşti cu adevărat aşa, ai nădejde temeinică de mântuire, ascultă o povestire , care nu-i povestire, ci cuvânt predat cu adevărat despre apostolul Ioan şi păstrat în amintire.

2. Când a murit tiranul (împăratul roman Domițian, ucis într-un complot în anul 96),  apostolul loan a venit din insula Patmos la Efes. Când era rugat, se ducea şi în ținuturile învecinate ale neamurilor; în unele punea episcopi, în altele întemeia biserici, în altele hirotonea cleric pe unul din cei arătați lui de Duhul.

3. S-a dus şi în unul din oraşele nu departe de Efes, unii îi dau şi numele (unele izvoare spun că acest oras e Smirna).  Acolo a mângîiat pe frați; și văzând un tânăr cu trupul bine legat, cu înfătişere plăcută şi cu suflet înflăcărat, s-a îndreptat către episcopul locului şi i-a zis: «Îți încredintez purtarii tale de grijă cu toată râvna pe acest tânăr și iau ca martori Biserica şi pe Hristos».  Episcopul a primit şi i-a făgăduit totul. Apostolul i-a spus din nou aceleaşi cuvinte şi a luat aceiaşi martori;

4. apoi a plecat la Efes. Presbiterul a luat acasă la el pe tânărul ce i-a fost încredințat ; l-a ținut lângă el, l-a hrănit, l-a îngrijit, iar pe urmă l-a luminat (adică la botezat). După aceea n-a mai avut grijă de el şi nici nu l-a mai păzit, socotind pecetea Domnului  desăvirşită  pază.

5. Tânarul, fiind lasat de capul lui înainte de vreme, s-a alipit, spre pierderea lui, de nişte tineri leneşi, stricați şi obişnuiți cu rele, de aceeaşi vârstă cu el. Aceia l-au atras la ei mai întâi cu mese bogate ; apoi l-au luat cu ei să se duca noaptea să fure haine ; apoi i-au cerut să facă fapte şi mai rele.

6. Încetul cu încetul s-a obişnuit cu acestea şi, din pricina firii lui aprinse, s-a abătut din calea cea dreapta, ca un cal îndărătnic şi puternic, care-şi muşcă zăbalele şi se îndreaptă mai mult spre prăpastie.

7. Deznadăjduindu-se desavârşit de mântuirea cea întru Dumnezeu şi socotindu-se pierdut pentru totdeauna nu se mai gândea să se ocupe de nimicuri, ci sa faca ceva mare şi dorea sa duca aceeaşi viață ca şi ceilalți tineri. I-a luat, deci, pe aceştia şi a făcut cu ei o bandă de tâlhari. Și pentru că era foarte silnic, foarte crud şi foarte aspru a ajuns îndată căpitanul tâlharilor.

8. A trecut timp ; o nevoie din oraşul acela a silit pe creştini să-l cheme din nou pe loan la ei. Apostolul, după ce a rânduit Iucrurile pentru care a venit, a zis : «Haide, o episcope, dă-ne înapoi ceea ce ți-am încredințat eu şi Hristos».

9. Episcopul mai întâi s-a spăimântat, gândindu-se că a fost calomniat pentru nişte bani pe care nu i-a luat ; nici nu putea crede că e vorba de un lucru pe care nu-l avea, dar nici nu putea să nu aibă încredere în cuvintele lui Ioan. Când Ioan i-a spus :«Îți cer tânarul şi sufletul fratelui !», atunci presbiterul a oftat din adâncul inimii şi lăcrimind a spus : «Acela e murit». «Cum şi de ce a murit ?», l-a întrebat Ioan. «Pentru Dumnezeu e mort, i-a răspuns presbiterul. A plecat, este un rău, un om pierdut şi, ce-i mai mult, este că a ajuns tâlhar ; acum împreună cu banda lui de tâhari a pus stăpânire pe muntele din fața bisericii».

10. Apostolul şi-a sfâşiat hainele, cu mare plângere, s-a lovit peste cap şi a zis : «Bun paznic am lăsat pentru sufletul fratelui ! Dă-mi îndata un cal şi să vină cineva cu mine, ca să-mi arate drumul !». Și a alergat, aşa cum era, chiar de la biserică.

11. Când a ajuns în munte, a fost prins de straja tâlharilor. Apostolul nici n-a fugit, nici nu s-a rugat sa-i dea drumul, ci a strigat : «Pentru asta am venit aici ! Duceți-mă la căpitanul vostru !»

12. Căpitanul, înarmat cum era, deocamdată îl aştepta ; dar îndată ce s-a apropiat, l-a recunoscut pe loan şi ruşinat a luat-o la fugă. Apostolul, însă, uitându-şi vârsta, s-a luat după el, pe cât îl țineau puterile, strigând :

13. «Pentru ce, fiule, fugi de mine, tatăl tău, care-s neînarmat şi bătrân! Ai milă de mine, fiule, nu te teme! Mai ai încă nădejde de viată veşnica ! Eu voi da lui Hristos cuvânt pentru tine; iar dacă trebuie, eu, de bunăvoie, voi suferi moarte pentru tine, aşa cum Domnul a suferit pentru noi. Pentru tine îmi voi da în schimb sufletul meu. Stai! Crede-mă! Hristos m-a trimis !»

14. Acela, la auzul acestor cuvinte, mai întâi s-a oprit, căutând în jos ; apoi a aruncat armele şi în sfârşit, tremurând, a plâns cu amar ; a îmbrătişat pe bătrân, care se apropiase de el ; cu plânsetele sale şi-a cerut iertare pe cât a putut, iar cu lacrimile sale s-a botezat a doua oară, ascunzindu-şi numai mâna dreaptă.

15. Apostolul i-a garantat şi a întărit cu jurământ că i-a găsit iertare de la Mântuitorul ; s-a rugat de el, a îngenuncheat în fata lui, i-a sărutat mâna dreaptă, ca să-i arate că fusese curățită prin pocăintă şi l-a adus iarăşi în biserică. Acolo s-a rugat pentru el cu bogate rugăciuni, nevoindu-se totodată cu îndelungate posturi şi încântându-i sufletul cu felurite şiruri de cuvinte. Și, după cum se spune, apostolul n-a plecat până ce nu l-a pus în conducerea bisericii. Fostul căpitan de tâlhari a dat mare pildă de adevărată pocăință, mare dovadă de naştere din nou, trofeu văzut al învierii.

16.  Îngerii vor primi pe cei ce se pocăiesc cu fețe luminoase cântându-le şi deschizându-le cerurile. Dar înainte de toți îi va întâmpina Însuşi Mântuitorul ca să-i primească ; le va da lumina cea neumbrită şi nesfârşită, îi va duce în sânurile Tatălui, la viața veşnică, în împărătia cerurilor.

17. Să crezi acestea, pentru că le spun ucenicii lui Dumnezeu, şi le spune Dumnezeu, Care chezăşuieşte pentru ele, ti le spun profetiile, evangheliile, cuvintele apostolice. Dacă trăieşti cu acestea, dacă îti supui lor urechile tale, dacă faci faptele poruncite de ele, vei vedea chiar la ieșirea ta din această viață, scopul lor și dovedirea învățăturilor în care ai crezut.

fragm. din Clement Alexandrinul – Scrieri (Care bogat se va mântui?)

http://zona4.arhiva-ortodoxa.info/4.document/Biblioteca%20Misionarului%20Ortodox/%28PSB%2004%29%20Clement%20Alexandrinul%20-%20Scrieri%20%28I%29.pdf

Iubirea ca manifestare bolnăvicioasă

Vorbim despre omul acela care, într-un fel, chiar şi atunci când pare un bun creştin, este contaminat de acea boală care-l face să caute aprobarea celorlalți, aprecierea lor, liniştea lui depinzând de ceilalți , de poziția pe care o iau ceilalți față de el.

Merită astăzi să spunem căteva cuvinte despre iubirea la acest om.

Ce caută, de fapt, cel care nutreşte iubire bolnăvicioasă pentru oameni

Aceşti oameni bolnavi – şi permiteți-mi să spun încă  o dată, nu puțini oameni sunt loviți de această boală – au multă iubire pentru semenii lor. Desigur, nu numai ei consideră că se ocupă cu lucruri cuvioase, sfinte, foarte importante. ci şi cei din jurul lor. Când îi văd şi-i urmăresc, îi admiră. În fapt, iubirea aceasta, care devine pentru ei o obsesie, este infectă, bolnăvicioasă. Iubirea în sine rămâne peste veacuri. Insă, iubirea pe care o au şi o manifestă aceşti oameni este o trăire bolnăvicioasă, o manifestare bolnăvicioasă, o activitate bolnăvicioasă. Sunt oameni care caută mângâiere de la ceilalți, care caută aprobare de la ceilalți, sunt oameni care depind mult de bunăvoința celorlalți, de atitudinea bună a celorlalti, sunt oameni care caută această iubire a celorlalți, pentru că altfel nu pot sta pe picioarele lor, nu pot nici măcar trăi. De aceea, în final, ajung într-un punct în care vorbesc doar despre iubire, caută doar iubirea, proslăvesc doar iubirea, cu riscul de a crede atât ei cât şi ceilalți că si-au găsit drumul lor. Indiferent dacă ei, cei care caută şi vorbesc doar despre iublre, nu sunt fericiți, nu sunt bucuroşi, nu au pace şi trăiesc un stres continuu, trăiesc un gol continuu care niciodată nu se umple, trăiesc într-o căutare continuă, care niciodată nu se împlinește.

Aşadar, starea aceasta este o stare bolnăvicioasă. Unei persoane nevrotice, cum o numesc psihologii, îi convine foarte mult acest lucru; adică, să vorbească într-un asemenea mod despre iubire, să caute într-un asemenea mod iubirea şi să ridice în slăvi această iubire. Îi convine foarte mult, serveşte stărilor conflictuale şi bolnăvicioase pe care le are în el. Pe un astfel de individ iubirea îl serveşte pentru că va plăcea celorlalți – lucru pe care îl caută foarte mult, îl năzuieşte foarte mult – şi pentru că, totodată, simte că se impune în fața lor.

Dacă aveți curaj, faceți o cercetare a sinelui propriu sau a persoanelor apropiate. Veți vedea că mulți dintre cei care urcă şi coboară scări, dintre cei care intră şi ies din case, dintre cei care aleargă cu iubirea pe buze şi care sunt gata să se topească de această iubire, multi dintre aceştia ard şi se topesc de iubire cu scopul îndepărtat, pe de o parte, de a plăcea celorlalti şi a-și asigura în felul acesta bunăvoința şi sprijinul lor, iar, pe de altă parte, de a se mândri că reuşesc să se impună în fața celorlalți. Un astfel de om, atunci când ajută pe un altul aflat în nevoi, când ajută un infirm, simte că acela este neputincios, iar el superior.

Se serveşte, aşadar, foarte mult de iubire, întrucât reuşeşte să placă, lucru pe care-l caută cu insistentă, de care are nevoie si prin care reuşeşte să se impună. Simte mare nevoie să se impună, caută aceasta foarte mult, şi nu poate rezista să fie mai jos decât ceilalţi.

Desigur, cineva se supune, depinde, se umileşte propriu-zis în fața celorlalti, dar face aceasta ca să nu piardă iubirea, ca să nu piardă mângâierea. Pe de altă parte însă, trebuie să găsească şi oameni între care să se simtă superior, să-i stăpânească, să se impună în fața lor şi cărora să le poată spune „faceți asta, faceti aceea”, ca să-i umilească şi să audă din partea lor mulțumiri.

Prin felul în care-şi manifestă iubirea simte nevoia să fie pe locul doi. Niciodată un asemenea om nu poate fi pe locul întâi, nu poate fi conducător, căpetenie. Nu-şi poate asuma întreaga răspundere pentru anumite fapte, pentru anumite manifestări, pentru anumite acțiuni. Simte nevoia să fie pe locul doi și un altul să preia responsabilităţile sale.

Pe de o parte, vrea să fie pe locul doi, însă, pe de altă parte, vrea să fie şi pe locul întâi. Prin iubirea despre care am vorbit izbuteşte acest lucru, aşa încăt ceilalti, pe care-i serveşte, de care se îngrijeşte, de la care caută iubire, cărora le dăruieşte iubire, sunt considerati mai presus de el, şi el se plasează pe locul al doilea. Simte, totodată, – și în felul acesta este mândru de sine – că este şi mai presus. Este cel care a înțeles viaa, este cel care şi-a aflat calea, este cel care a cuprins totul şi a găsit totul în iubire şi care le izbuteşte pe toate.

Iubire şi duşmănie o combinație ciudată

Sunt oameni care, deşi caută pretutindeni iubirea, caută mângâierea, caută bunăvoința, au în ei dispoziții agresive, duşmănoase, au în ei impulsul de a-l distruge pe celălalt. Aceste dispoziţii agresive, duşmănoase le înăbuşă, le ascund înlăuntrul lor şi nici măcar ei nu vor să ştie că există. Dacă iese la suprafață atitudinea duşmănoasă, pierd mângâierea celorlalți, pierd iubirea şi aprobarea pe care le aşteaptă de la ceilalți. De aceea, ascund înlăuntrul lor aceste stări.

Prin urmare, aceste dispoziţii şi stări agresive există înăbuşite înlăuntru şi vor să iasă afară. Işi cer şi ele drepturile. Prin faptul că vorbesc despre iubire, că ridică în slăvi iubirea, că au ca ideal iubirea, desigur, iubirea bolnăvicioasă, împacă, oarecum, și dispoziţiile agresive pe care le au. Dacă nu pe față, sigur în ascuns, ei îi condamnă pe toți, îi osândesc pe toţi şi cred că toti oamenii acționează greşit, că nu şi-au găsit drumul lor. Cred că cel mai înalt ideal este iubirea, că totul este iubire şi, sprijiniți pe aceasta – pe care chiar aşa o cred – cu multă lejeritate, cu multă uşurinţă, fără să-şi dea seama, ii condamnă pe ceilalți şi-i osăndesc pentru faptul că nu au găsit ceea ce au găsit ei, nu au înteles ceea ce au înteles ei, nu au lucrat la idealul înalt la care au lucrat ei.

Reuşesc, așadar, ca şi stările agresive să le satisfacă în felul acesta. Le hrănesc vorbind despre iubire, aşează ca ideal iubirea, iubire care este ca o fantomă. Când dorm şi când sunt treji îi preocupă iubirea. Suferă, aşadar, de o psihoză a iubirii, a iubirii bolnăvicioase nu a celei sănătoase.

Însă, aceasta nu este terapie, asta este aranjare. Consecințele generate de aceste conflicte interioare, de aceste înăbuşiri, care creează această stare bolnavă, continuă să existe. Aşadar, continuă să existe aceste consecințe, aceste rezultate şi, în cele din urmă, omul nu găseşte liniştea pe care o caută, cu toate că are în fața lui ca o fantomă „iubirea”, cu toate că, crede, este singurul om care a găsit adevărul, singurul om care lucrează corect. Pe de altă parte, vrând-nevrând, fie că-şi dă seama fie că nu, trăieşte această dramă, trăieşte acest gol, trăieşte această stare urâtă pe care o creează conflictele interioare.

Foarte multe persoane sunt cuprinse de setea de iubire, caută această iubire bolnăvicioasă, această iubire falsă in relațiile trecătoare pe care le făuresc. Alții, desigur manifestă, caută şi cultivă această iubire în alte direcții. Câte sărmane suflete caută tovărăşie, astăzi într-un fel, mâine în altul! Întrucăt, consideră ideală această iubire bolnăvi-cioasă caută să umple, în acest mod, golul din suflet, să găsească pacea, să găsească liniştea.

Este, însă, imposibil. Este absolut imposibil.

Nu cumva sunt şi eu victima stărilor bolnăvicioase?

Ceea ce este foarte grav la aceşti oameni, nu este faptul că se află în această stare, ci că nu-şi dau seama de ea. Este aproape imposibil să-și dea seama. Se întamplă doar dacă cineva începe cu un „nu cumva”,  -Nu cumva greşesc? Nu cumva n-am înteles bine? Nu cumva nu acționez corect?” – şi găseşte şi pe cineva care să-l ajute. Altfel, este aproape imposibil să bănuiască că iubirea pe care o caută, că iubirea pe care au ridicat-o în slăvi, pe care au transformat-o în fantomă şi ideal, nu este iubire autentică, nu este iubire adevărată, ci o stare bolnăvicioasă ai cărei victime sunt şi ei. Nu pot întelege şi, prin urmare, nu se pot strădui să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă.

De asemenea, în beția iubirii făurite în mintea lor şi în lumea lor sentimentală, nu pot bănui că înlăuntrul lor se cuibăreşte şi multă ură, şi multă duşmănie, şi multă agresivitate, şi multă sălbăticie şi răutate. Nu pot bănui aceasta. Să nu îndrăznească cineva să le spună aşa ceva; e ca şi cum ar lovi şarpele peste coadă. Ştiți că, dacă cineva loveşte şarpele peste coadă, şarpele îl va ucide. Aşadar, atunci când cineva îndrăzneşte să scoată la iveală şi aceste lucruri care există în adâncul sufletului lor, e ca şi cum ar lovi şarpele peste coadă. Vor răstălmăci, se vor înfuria, fireşte, fară să-şi dea seama, vor reacționa în consecință, ca să-l facă pe acela să tacă, ca să-l facă să-şi schimbe părerea. Astfel, răul rămane cuibărit înlăuntru.

De aceea, cel care vrea, cu adevărat, ca înlăuntrul lui să se făurească viaţa autentică, să devină om adevărat, om al lui Dumnezeu, trebuie să înceapă, cred, de aici: ,,Nu cumva nu le văd bine? Nu cumva nu gândesc bine? Nu cumva mă abat? Nu cumva nu acţionez corect? Nu cumva sunt victima stărilor bolnave, a trăirilor bolnăvicioase înăbuşite şi toate acestea mă poartă de colo-colo, stăpânesc lăuntrul meu şi, în cele din urmă, în loc să devin om autentic, în loc să devin fiu al lui Dumnezeu, devin victima tuturor acestora, devin victima nimicirii, victima haosului?”. De aici să înceapă cineva şi, cred, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va elibera negreşit.

În societatea de astăzi, printre creştini, avem convingerea că răul este mai putemic decât binele. Teoretic, desigur, putem crede că Dumnezeu este mai puternic decât diavolul, că virtutea, harul lui Dumnezeu, sunt mai puternice decăt răutatea, păcatul. Teoretic putem crede, însă practic nu. Răul a pătruns în însăşi fiinţa noastră, şi ne întrebăm: „Oare, există şi puterile binelui?”

Este nevoie, aşadar, mai ales în vremea aceasta, când străbatem Postul Mare şi înaintăm spre Săptămâna Mare şi spre Înviere, este nevoie să credem, că Dumnezeu este puternic, căci ,,Unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5:20). Adică, astăzi, când lucrurile sunt atât de urâte, şi în afara noastră și în jurul nostru dar şi înlăuntrul nostru, Dumnezeu va dărui har cu prisosință, Dumnezeu are puterea de a elibera fiecare om şi de a-l face aşa cum îl vrea El.

din cartea Te cunoști pe tine însuți?Cap. 2 : Mișcarea către oameni, Omilia IV,   Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Ataşarea de ceilalţi

O referire la marii psihologi

Marii psihologi, vrând să-l evalueze pe om, vrând să pătrundă în cel mai profund loc al fiinţei omului – şi să-l vadă pe omul contemporan, pe european, pe american, iar acum, şi pe grec – vrând să-l ajute să scape de blocajele care se nasc inlăuntrul lui, au avut opinii foarte diferite.

Una a spus Freud, care a făcut un început, construind o bază, construind o temelie, pe care şi-a sprijinit intreaga lui teorie şi intreaga lucrare pe care a făcut-o. Pănă astăzi, cei care urmează teoriile lui Freud, aplică în terapia lor teoriile şi concluziile sale, deşi astăzi nu există, aproape nimeni, care să urmeze în literă cele spuse de Freud. În orice caz, până într-un anumit punct sunt destui care-l urmează.

Altă bază şi altă temelie a pus Jung şi a construit pe ea întreaga lui teorie şi intreaga lui lucrare. Si sunt, de asemenea, mulţi cei care-l urmează pe Jung. Un alt principiu a avut Adler. Aceştia trei sunt marii psihologi şi de la aceştia pornesc toţi ceilalţi.

Femeia psiholog şi psihiatru, despre care v-am vorbit deja şi care a murit acum câţiva ani,  Karen Horney – se pare că a fost un bun psiholog şi psihanalist in acelaşi timp – nu este foarte de acord cu toţi aceştia. Este mult în dezacord cu Freud, dar cu Jung. La Adler nu se referă aproape deloc. Iar problemele psihologice le vede, oarecum, din perspectiva ei şi aşează o temelie proprie, un principiu propriu pe care construieşte.

Scrie că Freud spune un anumit lucru, dar nu este de acord şi crede că altfel este corect. Jung spune altceva, dar nu este de acord şi crede că altfel este corect.

Personal, din câte cunosc, cred că poziţia ei este mai, aproape de adevăr. Poziţiile celorlalţi, unele nu mulţumesc, iar altele sunt cu totul inadmisibile. Poziţiile ei, insă, sunt îndeajuns de mulţumitoare.

În plus, ea este în dezacord cu Freud pentru că acesta nu a dat nici o importanţă moralei, conştiinţei morale, am spune. Noi, a zis Freud, facem ştiinţă. Ce treabă are morala cu ştiinţa?

Cum este posibil, spune Karen Horney, să facă cineva psihologie, psihoterapie, psihanaliză, adică să se ocupe de om înlăuntrul căruia se află această conştiinţă morală – fie că vrem, fie că nu, ea există – fără să o ia în seamă? Atunci când o ignori, spune ea, ceva îţi va lipsi din tot edificiul tău, ceva va rămâne în afara acestei temelii pe care o aşezi. Conştiinţa morală există şi, în cele din urmă, te va dovedi mincinos.

Aşadar, ea spune că toate blocajele omului – blocaj este un cuvânt frumos, şi cred că redă îndeajuns acest fenomen care se observă la omul modern – se datorează, negreşit, legăturii cu una din cele trei mişcări pe care le poate face omul în relaţie cu semenii săi:

Mişcarea spre oameni.
Mişcarea împotriva oamenilor.
Mişcare departe de oameni.

Aceste teze, ale lui Karen Horney, se pare că sunt destul de bine întemeiate din punct de vedere psihologic, teologic şi duhovnicesc.

Prin iubirea adevărată luăm o atitudine corectă faţă de ceilalţi

Am spus că Dumnezeu a creat o omenire. Și, după cum Dumnezeirea este una, din punct de vedere al firii există trei Persoane, tot aşa şi omul este unul ca omenire, dar omenirea este totalitatea persoanelor. Dumnezeu, făcandu-l pe om, l-a făcut după chipul Său. Desigur, spunând că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, inţelegem multe, dar şi faptul că omul nu este o monadă, că omul ca omenire este constituit din multe persoane. Aceasta, în profunzime, inseamnă că omul nu se poate susţine singur, nu poate exista ca monadă. Negreşit, în rădăcina fiinţei lui sunt şi ceilalţi.

Aceasta, în ultimă analiză, înseamnă că nimeni nu poate nesocoti existenţa celorlalţi. Nu o poate nesocoti nu cu mintea, ci cu viaţa lui, cu rădăcina lui, cu fiinţa lui. Înseamnă încă faptul că, dacă omul x sau y nu ia atitudinea corectă faţă de ceilalţi oameni, împreună cu care se trage din aceeaşi rădăcină, sigur nu se va putea dezvolta corect, normal, dincolo de faptul că teologic şi spiritual se va pierde, se va bloca. Adică, se vor crea toate aceste blocaje de ordin psihologic şi nimeni nu va afla soluţii de ieşire.

Trebuie, aşadar, ca omul să ia o atitudine corectă faţă de ceilalţi. Am putea spune că din punct de vedere teologic, iconografic, evanghelic, ia o atitudine corectă faţă de ceilalţi prin iubire. Însă prin iubirea lui Dumnezeu, prin iubirea care nu înlănţuie, care nu pizmuieşte, care nu este şovăielnică şi „nu caută ale sale”.

Prin iubire omul ia atitudinea corectă faţă de ceilalţi oameni. În Sfânta Treime există comuniunea iubirii. Între oameni trebuie să existe această comuniune a iubirii, a adevăratei iubiri.

Spun şi accentuez acest lucru, că trebuie să existe comuniunea adevăratei iubiri, pentru că de multe ori când credem că iubim şi ne topim de iubire, credem că mergem pănă la capătul lumii pentru iubire, este posibil ca în străfundurile noastre să nu existe nici un strop de iubire adevărată.

O mamă se poate lăsa sfâşiată, se poate jertfi pentru copiii ei, dar, în cele din urmă, atitudinea pe care-o ia faţă de copiii ei, poate să nu fie cea corectă, poate să nu fie atitudinea consecinţă a iubirii, ci să fie cu totul altceva.

Aşadar, atunci când cineva nu are atitudinea corectă faţă de ceilalţi oameni, prin urmare nu nutreşte iubire, adevărata iubire, atunci va lua faţă de ceilalţi una din aceste trei atitudini, la care ne-am referit şi despre care vorbeşte Karen Horney. Și cred – posibil să nu am dreptate – că într-un anumit fel, poziţia ei este întemeiată şi spiritual-teologic.

Nevoia omului de a se prinde de ceva

Prima atitudine este mişcarea către oameni, adică ataşarea de ceilalţi oameni. Mama, de pidă, se ataşează de copil. Soţia se poate ataşa de soţul ei sau soţul de soţia lui. Fiul duhovnicesc se poate ataşa de duhovnic. Și cum să găseşti răspuns la întrebarea: de ce nu sporeşte acest fiu în viaţa duhovnicească? Acest copil care – dacă-mi este permis să mă refer şi la nişte lucruri puţin exagerate – se spovedeşte poate zi şi noapte şi este considerat cel mai devotat fiu duhovnicesc, cel mai devotat creştin. În cele din urma, întrucât nu are o atitudine corectă faţă de duhovnic ci s-a alipit de el nefiresc, nu are o creştere duhovnicească adevărată. E imposibil să aibă. Cum să aibă creştere adevărată? Omul nu poate fi adevărat în afara temeliei lui, în afara bazei lui.

Așadar, mişcarea către oameni este această ataşare sau alipire nefirească. Mama se alipeşte de copil, părinţii de copii şi copiii de părinţi. Câţi copii, fete, dar şi băieți, se fac mari şi nu pot să se dezlipească de mamă! Se căsătoresc şi ataşarea aceasta, încă, există.

Sau, câţi oameni nu pot trăi dacă nu depind în mod neapărat de ceva!? Aceasta nu este o atitudine corectă. Un astfel de om nu poate avea credinţă adevărată în sufletul lui, nici nu poate spune: „Am un Dumnezeu. Cred în Dumnezeu. Îl am în mine pe Dumnezeu. Hristos a venit in lume şi pentru mine!”. Adică se agaţă – ca să nu spunem de lucruri – de oameni, depinde de oameni şi nu poate trăi fără această dependenţă. Aceasta este mişcarea către ceilalţi oameni.

Această mişcare, această alipire, duhovniceşte vorbind porneşte de la iubirea de sine – nu vorbim de ce spune psihologul nostru – porneşte de la o suficienţă de sine, porneşte de la temeri şi de la sentimentul de nesiguranţă. Persoana aceasta care se alipeşte de ceilalţi nu poate sta pe picioarele ei, ci trebuie să se prindă de ceva, de cineva.

Nu spuneţi că este ataşare sau alipire ceea ce a făcut un ucenic, Sfântul Pavel cel simplu, faţă de duhovnicul său. A mers, după cum citim în Sinaxar, la Sfântul Antonie cel Mare cu scopul de a deveni monah. Când a deschis Antonie cel Mare uşa şi l-a văzut, l-a întrebat ce vrea. „Am venit, a răspuns el, să mă fac ucenic”. Sfântul Antonie cel Mare s-a împotrivit, insă Sfantul Pavel a stăruit. În cele din urmă Sfântul Antonie a intrat în chilia sa şi l-a lăsat să aştepte afară. Iar după trei zile a ieşit iar din chilie. Acela aştepta acolo, fără să fi mâncat ceva.

Ceea ce a făcut Sfăntul Pavel, ducându-se să ucenicească, nu este manifestare de ataşare, nu este manifestarea acestei stări bolnăvicioase care există în noi. Nu. Este manifestarea unei mari vitejii, a unei mari credinţe, a dorinţei, a unei mari iubiri faţă de Dumnezeu.  (Sfântul Nicodim, Sinaxar, ed. „Stupul Ortodox”, vol. 4, Tesalonic 1982, pag. 46-47. )

Poate merge cineva la cel mai bun dascăl să ucenicească şi să devină mare învăţat, fără să se ataşeze de el bolnăvicios. Poate merge cineva la un părinte să ucenicească, fără să se alipească de el. Ataşarea despre care vorbim este bolnăvicioasă.

Nici de Dumnezeu nu trebuie să ne ataşăm în felul acesta

Îndrăznesc să spun că nici de Dumnezeu nu trebuie să ne ataşăm în felul acesta. Dumnezeu nu acceptă aşa ceva. Poate părea ciudat, de aceea trebuie să explic. Deseori alergăm la Dumnezeu şi ne rugăm şi cerem diferite lucruri fără să primim nici urmă de răspuns. De ce? Fiindcă mergem având în noi un duh de ataşare bolnăvicioasă.

Când cineva se ataşează, dacă-mi este permis să spun aşa – poate greşesc, acum îmi vin în minte aceste gânduri – este ca şi cum s-ar sinucide. Cum ar îngădui Dumnezeu ca un om să se sinucidă? Un om care se ataşează se omoară moral, se omoară duhovniceşte. Este o sinucidere duhovnicească. Dumnezeu nu poate accepta aceasta.

La Dumnezeu trebuie să mergem cu smerenie. Și aici se încurcă lucrurile. Un om stăpânit de acest duh de alipire se alipeşte de Dumnezeu şi crede că este smerit. Și când cineva îi arată că trebuie să se smerească, se miră: „Eu să mă smeresc? Eu, care sunt ţărână şi cenuşă?”. Însă ceea ce simte el este de la duhul ataşării nesănătoase, nu de la cel al smereniei. Aşadar, cel care aleargă la Dumnezeu cu smerenie, se face cu adevărat ţărână şi cenuşă, însă nu se sinucide.

Cel ce se ataşează strigă, strigă, strigă la Dumnezeu şi, dacă nu primeşte răspuns, va deznădăjdui şi va fi dezamăgit. Pe când cel care se smereşte cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, își zdrobeşte inima şi, cu cât Dumnezeu nu-i răspunde, cu atât nădăjduieşte mai mult. Pare ciudat, însă aşa este. Cu cât Dumnezeu nu răspunde, cu atât omul nădăjduieşte mai mult. Cu cât Dumnezeu întârzie să-i răspundă, cu atât nădăjduieşte mai mult.

Ucenicul nu se ataşează de părintele lui. Se smereşte şi învaţă virtutea. Aşadar, omul nu trebuie să se atașeze de nimeni, nici măcar de Dumnezeu.

Dacă această stare bolnăvicioasă, într-un fel sau altul, pune stăpânire pe om şi, fără ca el să-şi dea seama, o hrăneşte, o întreţine şi uneori o consideră virtute şi se mândreşte cu ea, este înfricoşător. Nu numai că este rău, este de-a dreptul înfricoşător. Și dacă omul nu se izbăveşte, se va abate de la calea dreaptă, se va abate de la temelia adevărată pe care se zideşte omul adevărat.

* * *
Cel ce se ataşează, strigă, strigă, strigă la Dumnezeu şi, dacă nu primeşte răspuns, va deznădăjdui şi va fi dezamăgit. Pe când cel care se smereşte cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, îşi zdrobeşte inima, şi cu cât Dumnezeu nu-i răspunde, cu atât nădăjduieşte mai mult. Pare ciudat, aşa este.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 2 : Mișcarea către oameni, Omilia I,   Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Gândul zilei

Atâta vreme cât mai avem vreun reazem oarecare în lumea aceasta, îi dăm Domnului prea puțină încredere.

Sfinții Părinți le-au primit pe toate, fie bune, fie rele, ca fiind de la Domnul, și s-au smerit. Când Domnul vede că sufletul este pregătit, îl umbrește cu harul Sfântului Duh, și sufletul dobândește libertate, pace, bucurie și mângâiere, nu se mai teme.

Dar noi totdeauna ne temem de ceva.

Starețul Tadei

Pe andrele am un șal dreptunghiular care se lucreaza după schema de mai jos (o pun pentru cine e interesat de tricotat). 🙂

Maica Siluana: Cuvânt pentu tineri

„Dragi copii, și voi și eu suntem în niște praguri: voi sunteți în pragul vieții, iar eu sunt în pragul vieții de dincolo! Am fost cutremurată de bucurie și de emoție citind și ascultând Imnul ITO! Să fie rugăciunea voastră, la care să adăugați și o practică, pentru a împlini dorul sufletului. Așadar, două lucruri avem de făcut: Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema!”

„Să luptați ca să câștigați această libertate pe care eu am dobândit-o încă din vremea comunismului: Sfânta Împărtășanie este viața mea, este viața noastră, Hristos din Sfânta Euharistie este viața noastră! Luptați împotriva propriilor păcate, împotriva duhului lumii, împotriva glasului celor care ne condamnă și nu ascultați decât atât: „Doamne, pe Tine Te doresc!”. Și mergeți să vă împărtășiți, la Liturghie! Dar nu mergeți numai de două ori pe an, la Paști și la Crăciun… Asta nu înseamnă că suntem vrednici, copii, căci noi avem o singură vrednicie: toți suntem vrednici de mila lui Dumnezeu! Nu nevrednicia îi împiedică pe oameni să se împărtășească, ci lenea: ca să ne spovedim, să ne facem canonul, să postim…”

„Apoi, avem de făcut al doilea lucru: Numele Domnului voi chema! Avem nevoie să ne unim cu Hristos prin chemarea numelui Său. Te-ai împărtășit, ești capabil să zâmbești, să ierți! Și totuși, de ce nu o facem? Pentru că nu activezi energia pe care o ai în tine și pe care ai primit-o prin Împărtășanie! Și-atunci, ne rugăm: Doamne, ajută-mă, Doamne, scapă-mă, Doamne…! Rugăciunea permanentă: când stăm la coadă, când ne spălăm pe dinți, când mergem pe drum, când scriem – Doamne, în numele Tău scriu, Doamne, în numele Tău spăl vasele, Doamne…!”

„Copiii mei dragi, vă rog chemați numele Domnului și să știți că dacă trec la cele veșnice, vă iau pe toți cu mine, în rugăciunile mele! Vă iubesc!”. Să nu vă temeți de suferință, tinerețea doare! Și eu am suferit sufletește enorm când eram tânără, acum în sfârșit mă odihnesc sufletește și sufăr trupește. Știți copii ce sunt ridurile? Sunt crăpăturile lutului, prin care se vede frumusețea sufletului! Bucurie sfântă!”

Doxologia: Întâlnirea Internaționala a Tinerilor Ortodocși 2017

Semaforul

O mamă și o fiică. La trecere de pietoni. Semafor. 46 de secunde. Mai puțin de un minut. Atât le-am zărit. Dinaintea mea. Îmbrățișate. Mama avea capul acoperit. Palidă. Semn vizibil de terapie. Chimioterapie. Fetița îi săruta mâinile. 28 de secunde. Mai puțin de jumătate de minut. Sensibilă, toamna își plouă cerul. Secundele rămase sunt prea puține. Toți aleargă să se ascundă de rafala norilor. Ele două nu.

Stau până când semaforul, verde, le-a îngăduit să treacă. Intră în Parcul Astra. Nu se grăbesc. Deloc. Ploaia nu pare să le ude, sau nici nu le plouă. Fetița ia un măr din mâna mamei, zâmbind, ca un soare cu dinți în mijlocul ploii. Ochii mamei s-au înseninat.

„Părinte, zice, nu mă mai știți. Acum 3 luni ați venit la spital și mi-ați zis că mult poate rugăciunea copilului pentru mama sa. Mulțumesc Părinte, azi am aflat, de la un al treilea set de analize, că sunt bine. Am scăpat”. Și mai scapă un: „deocamdată!”.

Sărut mâna fetiței. Are gust de măr roșu. Nici pentru mine ploaia nu mai există. Ele, calme, gata de veșnicie. Semaforul, în urmă, blocat pe verde. Trăim.

Părintele Constantin Necula

Gândul de Duminică

E bine să ştim, deducând din parabola fiului risipitor, că dacă noi facem un pas către El, El face o sută înspre noi. E oricând gata să ne ierte, să ne cadă pe grumaz, să dea uitării rătăcirile, neroziile şi înstrăinările noastre, să Se bucure de întoarcerea păcătosului cu o bucurie nu mai puţin simplă, sinceră, naivă decât a păstorului care-şi află oaia pierdută ori a femeii care-şi găseşte drahma răzleţită în casă.

photo_2017-02-12_12-41-13bAceasta ne dă curaj şi nădejde! deoarece constatăm că Domnul nostru nu-i un socotitor nemilos, un contabil straşnic, un spirit dur şi mărunt, un aprig ţinător de minte al răului.

Întocmai ca tatăl din parabola risipitorului, e la orice oră din noapte şi zi dispus să ne primească, să ierte, să uite şi prin urmare să se bucure şi să se veselească. Amănuntul e osebit de important: nu numai că iartă, dar fapta aceasta bună pe care o săvârşeşte fără a sta mult pe gânduri îi este prilej de bucurie şi Lui. Tatăl, adică Domnul, se bucură nu numai pentru că a fost găsit cel pierdut şi a înviat cel mort şi nu doar pentru beneficiarul actului său de clemenţă. Se bucură şi de bucuria pricinuită, se veseleşte odată cu omul căit, ba poate şi mai mult decât acesta şi găseşte că-i nimerit să serbeze fără de zgârcenie şi de falsă pudoare blagoslovitul eveniment. După orice convertire Iisus stă la masa cu metanoizatul (cu Zaheu, cu Levi – Matei), se bucură o dată cu gârbova lecuită, cinează cu soacra lui Petru, cea scăpată de friguri, nu şovăie să junghie viţelul îngrăşat şi să se veselească, jucând şi cântând la înapoierea acasă a celui după care inima părintească jinduia.

Nu ni se cere altceva decât să ne întoarcem la El: fără teamă, fără îndoială, cu nădejde şi încredere; cina e gata, uşile-s deschise, viţelul e mult şi e gras, totu-i frumos orânduit. Să avem numai haină de nuntă, altfel spus: căinţă şi credinţă. Atâta doar să avem! Cu o singură vorbă – aidoma buretelui care curăţă tabla neagră ori gumei care şterge scrisul de pe hârtie – Hristos desfiinţează întregul nostru trecut, oricât ar fi de întunecat şi de murdar.

Din cel din urmă păcătos, El poate face un supraom, adică, de fapt, un om. Căci ne spune cu dreptate eseista Svetlana Paleologu: „supra-umanul nu este decât măsura justă, în esenţă, a adevăratului uman”. Hristos aceasta chiar face: dezvăluie supra-eul – overselff -ul zic anglo-saxonii – din noi, cu alte cuvinte omul mascat, obturat de consecinţele căderii strămoşeşti şi de toate păcatele, sluţeniile şi josniciile proprii. N-avem nevoie, cum credea Nietzsche, să ne răzvrătim împotriva creştinismului, să-L părăsim pe Hristos ca să avem acces la starea de supraom. Cu totul, dimpotrivă, numai Hristos este Acel care ne-o conferă. El ne înnobilează, ne căftăneşte, ne ridică la vechea noastră stare aristocratică, aşa cum şi eroul lui Cervantes – El nuestro Senor Don Quijote, El Cristo Espahol – îi concepe pe ţăranii şi târgoveţii din cârciumă ca pe adevăraţi seniori adunaţi în sala cea mare a castelului lor.

Aceasta-i „magia” lui Hristos – restauratorul: reaşezarea omului în starea lui paradisiacă de altădată, de cea mai nobilă dintre fiinţe. Parabola fiului risipitor nu-i decât punerea în formă de povestire – cum ar spune Paul Ricoeur şi alţi critici contemporani – a minunii ce se numeşte restabilirea omului în fericita lui condiţie adamică, în haina lui dintâi. Mai fericită de data aceasta, adaugă Dostoievski, dat fiind că risipitorul îşi va aduce aminte de greşeala sa, din hăul din care a ieşit şi va cunoaşte o beatitudine superioară celei a raiului iniţial.

fragm. din  „Dăruind vei dobândi – Mărinimia Domnului”,  părintele Nicolae Steinhardt

„Fericirea se munceşte în fiecare zi”

– Unora parcă le sunt date numai suferinţe, toată viaţa…

– Trebuie să înţelegi că e un joc între tine şi Dumnezeu. În suferinţă se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu faţă de tine. Şi atunci începi să găseşti un rost fiecărei suferinţe. Fără Dumnezeu, totul sfârşeşte într-un mare absurd. Şi cea mai mică suferinţă te doboară. Nu mai înţelegi nimic şi ajungi să-ţi pui capăt zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinţă e umplută de sens şi e mereu urmată de bucurie. Trebuie să nu uiţi niciodată că Dumnezeu te iubeşte şi te pune la încercare. Te încearcă, pentru că vrea să-ţi dea ceva. Dar cu un preţ! Trebuie să meriţi darul, să te ridici spiritual la nivelul la care îl poţi primi. Nivelul următor al jocului. Oricum, darul e întotdeauna cu mult mai mare decât suferinţa pe care o treci ca să ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate dărui liber, că atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinţa, nu ne-ar mai lăsa să înflorim liber. Dumnezeu, când ne iubeşte, ne pune la încercare, ca pe argint în topitoare. Pentru că vrea să scoată din noi esenţa cea mai pură.

– Ce ar trebui facem fim fericiţi?

– Trebuie pornim în căutarea adevărului iubirii, cu toate forţele noastre. nu ne angajăm steril, de suprafaţă, ci ne dăruim total, tuturor oamenilor şi, prin ei, lui Dumnezeu. Şi o facem pe viaţă. Fericirea adevărată există. Şi există aici, pe pământ. Ea nu e decât o cale pe care înaintăm. Doar în măsură în care ştim dăruim, o şi primim. Pentru Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne şi răsplăteşte cu asupra de măsură. Se joacă cu noi, ne face vrem mai mult, ne dorim mai mult, devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleaşcă, o încremenire care pică pe tine. O fericire statică ne-ar strivi sub o plictiseală cumplită. Fericirea se munceşte, se câştigă în fiecare zi. E un urcuş continuu, o dinamică ce se adaptează permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

Pr. Pantelimon de la Oaşa – Formula AS, nr. 973, anul 2011

Duminica a doua a Postului (a Sfântului Grigorie Palama)

Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Evr. 1, 10-14; 2, 1-3; Mc. 2, 1-12]. „Eu sunt uşa: acela care va intra prin Mine se va mântui” (In. 10, 9).

Acelaşi lucru îl spune Domnul şi în altă parte: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In. 14, 6). Şi mai limpede a spus-o atunci când a grăit: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15,5).

Aşadar, creştin e cel ce e cu totul în Hristos şi orice ar avea în sine preţios are de la Hristos. Dreptatea lui este dreptatea lui Hristos, şi trupul lui tot al lui Hristos este. Cel ce se mântuieşte se mântuieşte tocmai pentru că e îmbrăcat în Hristos. Numai astfel se poate apropia de Tatăl. Noi am căzut de la Dumnezeu şi, ca atare, suntem fii ai mâniei. Numai atunci când ne apropiem de Tatăl în Hristos si în numele lui Hristos dreptatea dumnezeiască se dă în lături şi El îşi tinde mila către noi, primindu-ne. Pecetea lui Hristos se întipăreşte în întreaga fire a creştinului, iar cel care o poartă va merge prin mijlocul umbrei morţii şi nu se va teme de rău.

Ca să fim astfel, avem Tainele: Botezul şi împărtăşania, căreia îi premerge Spovedania la cei ce au păcătuit după Botez. Acestea ni le-a pus la îndemână Domnul; dar noi, pentru a le primi, trebuie să avem următoarele stări ale duhului: credinţa, care mărturiseşte: eu am pierit şi mă mântuiesc numai prin Domnul Iisus Hristos; dragostea, care râvneşte să jertfească totul Domnului Mântuitorului, fără a cruţa nimic; nădejdea, care nu aşteaptă nimic de la sine însăşi, încredinţată că Domnul nu o va părăsi, ci va avea de la El tot ajutorul, atât lăuntric, cât şi din afară, întreaga viaţă, până ce va fi luată acolo unde e El însuşi.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an”