O, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.

Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?
Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare.
Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou.
Vântul suflă spre miazăzi şi se întoarce spre miazănoapte; apoi iarăşi se întoarce şi începe din nou aceleaşi rotiri.
Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo.
Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind.
Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.
Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, demult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.
Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va întâmpla mai pe urmă, nu va lăsa nicio urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu.

[…]

Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt!
Ce este strâmb nu se poate îndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr.

[…]

Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt.
Căci unde este multă înţelepciune este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere…

 Eclesiastul [3- 11; 14, 15; 17, 18 ]

Despre iconomia întrupării Domnului

Chora Church

„Logosul divin văzând că piericiunea oamenilor nu putea fi înlăturată altfel decât prin moarte, iar El nu putea să moară pentru că era nemuritor, îşi ia trup capabil să moară, pentru ca acesta, trupul, participând la Logosul cel mai presus de toate, să poată da satisfacţie morţii pentru toţi, să rămână nestricăcios din cauza ipostasului divin care locuieşte în El şi astfel să înceteze moartea pentru toţi oamenii prin harul învierii”.

Sfântul Atanasie cel Mare

Ce fel de…?

„Intr-o noapte am ascultat-o vreme indelunga. Ma indoiam, din timp in timp, ca ar fi ea. De ani si ani, mental, ii zugravisem trilurile in volute grele, pline de durere. Cum altfel ar fi plans imparatul, de n-ar fi fost ranit pana la sange? Si totusi, niciodata n-o intalnisem in realitate, desi din carti imi era prietena veche. Mai mult, imi era personajul favorit din povestea cea mai draga si cea mai trista din cate s-au scris vreodata: a lui Wilde. De ce ma impresionase, copil fiind, nu stiu. Dar stiu ca, de atunci, am simtit jertfa ca pe o izbavire si absurdul, ca pe un mod firesc de intelegere a lumii. Faptul c-o regaseam, dupa atia ani, era mai mult decat o simpla bucurie a revederii. Era un dar, aproape o minune. Ma intoarcea in timp, la varsta la care totul e posibil. Sub cantul ei, deveneam trandafirul.

Dar oare ea era, sau alta pasare de noapte? Caci ascultand-o, ma umpleam de bucurie, ma vindecam, prin uitare, de toate tristetile inchipuite. Nici urma de melancolie. Si-atunci, de ce-ar fi plans imparatul? Daca nu-i ea? N-ar fi prea mare darul?

Deodata, un tril mai altfel, prelungit peste limitele de suportabilitate ale frumosului, ma strabatu in tot corpul. Daca s-ar inventa un curent electric de intensitate mare, care sa nu fie letal, probabil ca as avea acum termen de comparatie. Lacrimile au izbucnit brusc si linistit, cu adevarat de fericire nu de durere, sau de o uimire senina, ca la vederea unui sihastru in rugaciune. Totul s-a luminat in acelasi moment, chiar daca intelesurile nu-mi veneau sub forma cuvintelor. Pricina pentru care descrierea de fata cu siguranta va fi aproximativa si carenta in poezie.

Mi-am dat seama ca privighetoarea, cu stiinta sau cu nestiinta, nu canta pur si simplu, asa, cum cantam noi cand fredonam cate ceva. Nici din preaplinul inimii, nici de fercirie sau amar. Nici din placere proprie, nici din vanitate. Am inteles ca ea, de fapt, raspunde tuturor acordurilor din natura: greierilor, vantului, frunzelor, ierbii care creste. De asta fiecare tril e diferit, e unic, e surprinzator. Mereu si mereu, ceva se schimba in lume, iar ea, senisibila, raspunde zgomotelor din jur cu acorduri care le transforma pe toate, greieri, copaci, iarba, in muzica. Am inteles cu durere si cu cutremur ca, de fapt, totul este muzica. Ca totul, totul in jurul nostru canta. Ca orice respiratie, orice trosnet, orice lacrima care curge fac parte din marea simfonie universala, la care participam cu totii, dar nu o auzim niciodata. Mi-am amintit tot atunci cuvintele Parintelui Arsenie despre armonia in care Dumnezeu a creat lumea si pe om. Ca Dumnezeu a creat lumea ca armonie, iar noi trebuie sa ne miscam, ideal, fara dezacorduri. Am inteles cat de dizarmonici suntem cand injuram si ne enervam. Ca pana si cea mai mica incruntare da o nota stridenta, ascutita, in marea muzica pe care-o cream. Ca fiecare om, fiecare fiinta are o melodie pe care-o canta prin simpla sa existenta, unii pe voci grave, unii ingeresti, iar altii pe voci sparte, ragaite. In acea secunda, in care s-a derulat tot ceea ce incerc sa scriu aici de-o ora, mi-am vazut pacatele de zi cu zi ca pe un horcait peste un concert de Bach. Lacrimile imi curgeau lin, cu fericire, ca atunci cand vezi un sihastru rugandu-se. Iti dai seama de hidosenia vietii tale, dar stii ca exista o cale de a iesi din ea.

Tu, care ma citesti, ce fel de cantec esti?”

sursa
PRIVIGHETOAREA SI TRANDAFIRUL 
 – A zis că va dansa cu mine dacă-i voi aduce trandafiri roşii, se plânse tânărul Student, dar în grădina mea nu există nici măcar un trandafir roşu.
Din cuibul ei, aflat în gorun, Privighetoarea îl auzi şi se uită printre frunze, minunându-se.
– Nu-i niciun trandafir roşu în grădina mea! se plânse el şi frumoşii lui ochi se umplură de lacrimi. O, de ce lucruri neînsemnate depinde fericirea! Am citit tot ce au scris înţelepţii şi filosofia nu mai are secrete pentru mine. Cu toate astea, pentru ca nu am trandafiri roşii, viaţa mea este ruinată.
– Oh, iată un om care iubeşte cu adevărat, spuse Privighetoarea. Nopţi la rând am cântat despre el, deşi de cunoscut nu-l cunoşteam; nopţi la rând i-am spus povestea stelelor, iar acum am ajuns să-l văd. Are părul ca floarea de hiacint, iar buzele-i sunt ca trandafirul pe care-l doreste atât, dar pasiunea i-a făcut faţa palidă ca fildeşul, iar întristarea şi-a pus pecetea pe fruntea lui.
– Prinţul dă un bal mâine seară, murmură tânărul Student şi iubita mea face parte din suită. Dacă îi voi duce un trandafir roşu, va dansa cu mine până în zori. Dacă îi voi duce un trandafir roşu, o s-o ţin în braţe, îşi va pleca fruntea pe umărul meu şi mă va lua de mână. Dar la mine în grădină nu există nici măcar o roză roşie, aşa că voi sta de unul singur, iar ea va trece pe lângă mine. Nu-mi va acorda nicio atenţie, iar inima îmi va fi distrusă.
– Oh, iată un om care iubeşte cu adevărat, spuse Privighetoarea. El suferă tocmai de ceea ce eu cânt, ceea ce pentru mine e bucurie, pentru el e durere. Nu-i nicio îndoială, iubirea e un lucru minunat. E mai preţioasă ca smaraldele şi mai scumpă decât opalul fin. Nu o poţi cumpăra nici cu perle, nici cu rodii, nici la vânzare în piaţă n-o poţi scoate. Nu o poţi cumpăra de la neguţători şi nici s-o măsori în aur.
<  2  >
– Muzicanţii vor sta la galerie, continuă tânărul Student şi vor cânta la instrumentele lor cu corzi, iar iubita mea va dansa în sunet de harpă şi vioară. Atât de uşor va dansa ea, că nu va atinge cu picioarele podeaua, iar curtenii, în veşmintele lor vesele, vor roi în jurul ei. Dar cu mine va refuza să danseze, căci nu am un trandafir roşu să-i ofer; se aruncă pe iarbă, îşi îngropă faţa în mâini şi plânse.
– Dar de ce plânge? întrebă şopârla mică şi verde, după ce trecu pe lângă el cu coada în sus.
– Oare de ce? zise Fluturele, care zburda după o rază de soare.
– De ce, oare? şopti Margareta către vecina ei, cu o voce blândă.
– Plânge pentru că nu are un trandafir roşu, spuse Privighetoarea.
– Pentru un trandafir roşu? strigară ele, vai, ce ridicol! Iar mica şopârlă, care de felul ei era o cinică, râse pe faţă.
Dar Privighetoarea înţelegea secretul tristeţii Studentului şi rămase tăcută pe creanga gorunului, gândindu-se la misterul Iubirii.
Brusc îşi întinse aripile cafenii şi se avântă în aer. Trecu prin pădurice asemeni unei umbre şi ca o umbră pluti peste grădină.
In mijlocul unui petic de iarbă creştea un trandafir frumos, iar când îl văzu, zbură deasupra lui şi coborî pe o crenguţă cu flori.
– Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai dulce cântec.
Dar trandafirul îşi clătină ramurile:
– Florile mele sunt albe, spuse el, ca spuma mării, mai albe decât neaua munţilor. Dar du-te la fratele meu, care creşte în spatele vechiului ceas solar şi poate el o să-ţi dea ceea ce doreşti.
<  3  >
Privighetoarea zbură până acolo.
– Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai dulce cântec.
Dar trandafirul îşi clătină ramurile.
– Florile mele sunt galbene, răspunse el, ca părul sirenelor care stau pe tron de chihlimbar, mai galbene decât narcisele din poiană înainte să fie răpuse de coasă. Dar du-te la fratele meu, care creşte sub fereastra Studentului şi poate că el îţi va da ceea ce doreşti.
Privighetoarea zbură spre trandafirul care creştea sub fereastra Studentului.
– Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai frumos cântec.
Dar trandafirul îşi clătină ramurile.
– Florile mele sunt roşii, spuse el, ca picioarele porumbiţei, mai roşii decât marele evantai de corali care se unduie în peştera din ocean. Dar iarna mi-a îngheţat venele şi gerul mi-a distrus bobocii, iar furtuna mi-a rupt crengile. Anul acesta nu voi da flori.
– Nu vreau decât un singur trandafir, strigă Privighetoarea, doar un singur trandafir roşu! Cum aş putea să-l obţin?
– Există o cale, răspunse trandafirul, dar e atât de teribilă, că nu îndrăznesc să ţi-o spun.
– Spune-mi, zise Privighetoarea, nu mi-e teamă.
– Dacă vrei un trandafir roşu, trebuie să-l construieşti cu muzică în timpul nopţii şi să-l colorezi cu sângele inimii tale. Trebuie să-mi cânţi cu pieptul înfipt într-un ghimpe. Toată noaptea va trebui să-mi cânţi, iar ghimpele îţi va străpunge inima şi sângele tău va curge prin venele mele, devenind una cu al meu.
<  4>
– Moartea e un preţ prea mare pentru un trandafir roşu, striga Privighetoarea şi Viaţa ne e dragă tuturor. E plăcut să stai în pădurea verde, să urmăreşti soarele trecând în carul lui de aur şi luna în cel de perle. Ce dulce miroase păducelul şi ce drăgălaşi sunt clopoţeii care se ascund în vale şi iarba neagră de pe deal, bătută de vânturi. Si totuşi, iubirea este mai importantă decât viaţa; şi ce însemnătate are inima unei păsări în comparaţie cu inima omului?
Işi întinse aripile cafenii şi se avântă spre cer. Trecu peste grădină ca o umbră şi ca o umbră pluti prin pădurice.
Tânărul Student stătea întins pe iarbă, acolo unde îl lăsase, iar lacrimile încă nu se uscaseră în ochii lui cei frumoşi.
– Nu mai fi trist, strigă Privighetoarea, fii fericit, pentru că vei avea trandafirul cel roşu. Ti-l voi face eu, cu muzica mea, în lumina lunii şi îl voi colora cu sângele propriei mele inimi. Tot ce îţi cer este să iubeşti cu adevărat, pentru că Iubirea este mai înţeleaptă decât Inţelepciunea şi mai puternică decât Puterea. Aripile-i sunt de flacără şi flacără-i este trupul. Are buzele ca mierea şi răsuflarea ca tămâia.
Studentul privi în sus, ascultă, dar nu înţelese ce-i spunea Privighetoarea, pentru că el ştia doar ce era scris în cărţi.
Dar gorunul înţelese şi se întristă, pentru că îi era dragă mica Privighetoare, care-şi construise cuib în ramurile lui.
– Mai cântă-mi un cântec, ultimul, şopti el. O să mă simt singur când nu vei mai fi.
Privighetoarea îi cântă gorunului, iar vocea ei era ca apa înspumată dintr-o cană de argint.
<  5  >
După ce Privighetoarea îşi termină cântul, Studentul se ridică şi scoase din buzunar un carnet şi un creion cu mină de plumb.
Forma, îşi zise el depărtându-se prin pădurice, nu i se poate nega, dar are, oare, sentiment? Mă tem că nu. De fapt, e la fel ca majoritatea artiştilor: are stil dar nu şi sinceritate. Nu s-ar sacrifica pentru alţii. Se gândeşte doar la muzică şi toată lumea ştie că arta e egoistă.Totuşi, trebuie să admitem că vocea ei emite câteva tonuri superbe. Ce păcat că nu înseamnă nimic şi nu fac niciun bine practic!.
 După aceea, intră în camera lui, se lungi în patul cu saltea de paie şi începu să se gândească la iubirea lui, apoi adormi.
 Când luna apăru strălucind pe ceruri, Privighetoarea zbură la trandafir şi îşi înfipse pieptul în ghimpe. Cântă întreaga noapte, iar luna rece asemenea cristalului se aplecă şi ascultă. Intreaga noapte cântă, în vreme ce ghimpele îi pătrunse adânc, tot mai adânc în piept, iar sângele se scurse din el.
Mai întâi cântă despre cum se naşte iubirea în inima unui baiat şi a unei fete. Si pe crenguţele de sus ale trandafirului înflori o roză minunată, petală după petală, aşa cum şi cântecele se depănau unele după altele. La începu fu palidă ca ceaţa deasupra râului, palidă ca geana dimineţii şi argintie ca aripile zorilor. Ca umbra unui trandafir în oglinda argintie, ca umbra unui trandafir în apele iazului, aşa fu prima floare ce-nflori pe creanga de sus a trandafirului.
Dar trandafirul îi spuse Privighetorii să apese mai puternic.
– Apasă mai puternic, mică Privighetoare, mai puternic, dacă nu, se va face ziuă şi roza nu va fi desăvârşită.
Aşa că Privighetoarea apăsă şi mai mult, iar cântul ei deveni mai puternic, pentru că acum cânta despre naşterea pasiunii în sufletul unui bărbat şi în cel al unei fecioare.
<  6  >
Iar frunzele trandafirului fură străbătute de o tentă roz, ca aceea de pe faţa mirelui când sărută buzele miresei. Totuşi, ghimpele nu ajunsese încă la inima Privighetorii, aşa că miezul florii rămase alb, pentru că doar sângele din inima Privighetorii poate înroşi miezul unei roze.
Trandafirul îi spuse Privighetorii să apese mai puternic.
– Apasă mai puternic, mică Privighetoare, mai puternic, dacă nu, se va face ziuă şi roza nu va fi desăvârşită.
Privighetoarea apăsă şi mai puternic şi ghimpele îi atinse inima, iar ea fu sfâşiată de un chin cumplit. Cu cât mai amarnică îi era durerea, cu atât mai sălbatic şi cântul, pentru că acum cânta despre Iubirea care este desăvârşită de Moarte, despre Iubirea care nu moare nici în mormânt.
Minunata floare deveni sângerie, asemenea trandafirilor din cerurile orientale. Sângeriu era cercul de petale, iar miezul sângeriu ca un rubin.
Dar vocea Privighetorii slăbea, micile ei aripi se zbăteau, iar peste ochi i se puse un văl. Mai slab, tot mai slab îi era cântul şi simţi cum ceva o îneacă.
Apoi, din pieptul ei ţâşni un ultim şuvoi de muzică. Luna cea albă îl auzi şi uită de zori, adăstând pe cer. Trandafirul roşu îl auzi şi se cutremură în extaz, deschizându-şi petalele în aerul rece al dimineţii. Ecoul îl purtă spre peştera lui purpurie din dealuri şi-i trezi pe păstori din visare. Pluti printre trestiile râului, iar ele duseră vestea spre mare.
– Priveşte, priveşte! strigă trandafirul, floarea noastră s-a desăvârşit.
Dar Privighetoarea nu răspunse, pentru că zăcea moartă printre firele lungi ale ierbii, cu ghimpele înfipt în inimă.
La prânz, Studentul deschise fereastra şi se uită afară.
<  7  >  
– Vai, dar ce noroc! strigă el, uite un trandafir roşu! Nu am mai văzut niciodată un asemenea trandafir. E atât de frumos că sunt convins că are un nume lung, latinesc.
Se aplecă şi smulse trandafirul, apoi îşi puse pălăria şi alergă spre casa profesorului, cu el în mână.
Fiica profesorului stătea în uşă, înfăşurând mătase albastră pe un mosor, iar căţeluşul era întins la picioarele ei.
– Mi-ai spus că vei dansa cu mine dacă îţi voi aduce un trandafir roşu, spuse Studentul. Iată, îţi dăruiesc cel mai roşu trandafir din lume. Il vei purta deseara lângă inimă şi, în timp ce vom dansa, îţi voi spune cât de mult te iubesc.
Fata, în schimb, se încruntă.
– Regret, dar nu se asortează cu rochia mea, răspunse ea. In afară de asta, nepotul şambelanului mi-a trimis nişte bijuterii adevărate şi toată lumea ştie că bijuteriile costă mai mult decât florile.
– Pe cinstea mea, eşti foarte nerecunoscătoare, zise Studentul înfuriat şi aruncă trandafirul pe stradă, unde roata unei căruţe îl strivi.
– Nerecunoscătoare! exclamă fata. Stii ce? Eşti foarte grosolan şi, până la urmă, cine eşti tu? Un Student şi atâta tot. Nu ai nici măcar catarame de argint la pantofi, ca nepotul şambelanului. Apoi se ridică şi intră în casă.
– Ce lucru de nimic mai e şi Iubirea! spuse Studentul în timp ce se depărta. Nu foloseşte nici pe jumătate cât Logica, pentru că nu dovedeşte nimic şi mereu vorbeşte despre lucruri care nu se vor petrece niciodată, făcându-te să crezi în ceva care nu este adevărat. De fapt, e destul de nepractică şi, în timpurile noastre, a fi practic e totul. Mă voi întoarce la Filosofie şi voi studia Metafizica.
<  8  >
Se întoarse în camera lui, scoase un tom mare şi prăfuit şi începu să citească.
de Oscar Wilde

 

„Ich habe genug”, cantata lui Bach, trăita de Părintele Serafim Rose

Parintele Serafim Rose, pe numele de mirean Eugene Dennis Rose, (n. 13 august 1934, San Diego – d. 2 septembrie 1982)

Dacă s-a spus că Dostoievski i-a dăruit lui Eugene
ortodoxia, atunci pe bună dreptate se poate
spune că Bach i l-a dat pe Hristos.

Alison

[…] Compozitorul german Johan Sebastian Bach, a fost compozitorul esenţial în viaţa lui Eugene. „Muzica pe care o ascultam, era aproape în întregime Bach”, continuă Alison. „Prietenului nostru Albert Carter îi plăcea foarte mult Bach: el ne-a apropiat pe amândoi de muzica lui. Eram un grup de vreo zece care uneori stăteam toată noaptea şi ascultam muzică de Bach. Lui Eugene îi plăceau mai ales: „Marea misă în Si minor,” „Patimile după Ioan,” „Patimile după Matei,” „Magnificat”, cantantele, „Oratoriul de Crăciun”…. Mai întâi i-a plăcut muzica, mai apoi cuvintele i-au copleşit mintea…. Cuvintele folosite de Bach erau luate direct din Evanghelii şi alte Scripturi, aşa că se auzeau cuvintele Bibliei transpuse pe muzică, care au avut cea mai adâncă înrâurire asupra lui”.

Mai ales Cantata nr. 82 a lui Bach –– a ajutat la schimbarea vieţii lui Eugene. Se numea Ich Habe Genug („Mi-e de ajuns”) şi avea ca temă principală moartea. Compusă pentru voce şi orchestră, a fost scrisă în cinstea sărbătorii „Întâmpinarea Domnului” când bătrânul Simeon întâmpină Sfânta Familie şi-I spune Domnului că acum poate să moară. Bach a dat o expresie tulburătoare setei omului pentru împărăţia cea cerească, pentru a merge dincolo de această „vale a plângerii”. Baritonul cântă trei arii, cuvântând sufletului său, pe melodii simple, de o frumuseţe negrăită. Prima arie este un suspin de uşurare că sfârşitul vieţii este aproape:

„Mi-e de ajuns! L-am primit în braţele mele chinuite de dor pe Mântuitorul, nădejdea celor credincioşi. Mi-e de ajuns! L-am văzut! Credinţa mea l-a îmbrăţişat pe Iisus şi chiar astăzi m-aş lepăda bucuros de această lume. Nu am altă nădejde decât că Iisus va fi al meu şi eu al Lui. Mă prind cu credinţă de El şi întocmai ca Simeon, aproape că şi văd bucuria celeilalte vieţi. Să ne lipim inima de el! De-ar fi acum vremea plecării mele de aici, cu bucurie aş spune lumii, ‘Mi-e de ajuns’.”

În partea a doua, muzica devine liniştitoare şi blândă ca un cîntec de leagăn, iar sufletul este îndemnat să-şi închidă ochii pe vecie în faţa vieţii:

„Adormiţi acum, ochi obosiţi – închideţi-vă uşor în pace. Lume, nu mai zăbovesc. Plec de la tine, ca sufletul meu să poată spori. Aici totul este în suferinţă, dar acolo voi vedea pace dulce şi odihnă desăvârşită.”

Între timp se aude o rugă fierbinte:

„Doamne, Dumnezeul meu! Oare când mă vei chema, ca în pace să vin la Tine, să stau în pământul rece şi să mă odihnesc în Tine?!” Sufletul moare lumii şi îşi ia rămas bun: „Lume, noapte bună!”

Melodia se opreşte, lăsând să se audă doar acordul slab al unei orgi, semnificând trecerea morţii. În partea a treia, sufletul eliberat de legăturile pământeşti, iese din trup şi intră în veşnicie. Muzica înseamnă uşurarea, libertatea şi avântul păsării în zbor:

„Cu bucurie îmi întâmpin moartea.”

„ICH HABE GENUG” era bucata preferată atât de Alison cât şi de Eugene. Când mergea la el, îl ruga să pună această melodie. Era de acum un lucru obişnuit pentru ei şi întotdeauna o mai ascultau o dată înainte de plecarea ei. Însă, nu o punea niciodată dacă mai era şi altcineva în cameră. Când era timpul ca ea să plece, el se ridica în picioare şi de fiecare dată o întreba acelaşi lucru: „N-ai vrea să asculţi nişte muzică înainte de a pleca?” Fără să mai aştepte răspunsul ei, el lua discul acela, întrebând-o ce parte dorea să asculte. Şi din nou, orice răspuns dădea ea, el punea partea cu Ich Habe Genug. Apoi el se afunda adânc în fotoliu, fără să se uite în jurul lui şi fără să vorbească. Îl punea iară şi iară. Când Alison se ridica să plece, el rămânea tăcut în fotoliu, ascultând. Stătea ore în şir fără să se mişte, contemplând cele ce i se arătau lui prin cantată şi care îi grăiau lucruri atât de profunde încât orice altceva din viaţa sa nu mai însemna nimic pentru el.

Am văzut cât de puternic l-a tulburat realitatea morţii pe Eugene şi cât de mult tânjea după ea. Şi lui „îi era de ajuns” cât trăise din această viaţă; se simţea nefericit aici. Într-un anume fel, în suferinţa lui, el „murise deja lumii”. Iar muzica lui Bach îi arăta o altă lume dincolo de moarte, care era pentru el deocamdată terra incognita. Nu era doar o muzică frumoasă compusă de un geniu fără de asemănare; ci mai degrabă fusese scrisă în chip limpede de un om care Îl cunoscuse pe Dumnezeu cu adevărat şi nemurirea sufletului său şi care se folosea de limbajul muzicii pentru a-şi înfăţişa propria sa experienţă.

Alison crede că Bach a avut cea mai mare însemnătate în întoarcerea lui Eugene la credinţă. „Sunt sigură de asta”, spunea ea, „căci îl chinuia cu adevărat”. Dumnezeul creştinismului contemporan, pe care-L găsea plictisitor şi fără putere de convingere, era cu desăvârşire mort pentru el. Nu mai putea să dea înapoi niciodată. Însă ce putea spune despre Bach, luteranul din veacul al XVIII-lea? Eugene nu putea alunga cu atâta uşurinţă cele ce muzica aceea îi spunea sufletului său, în chip nemijlocit.

Îl „chinuia”. „Se îmbăta”, povesteşte Alison, „de cădea pe jos şi bătea cu pumnii în podea, strigându-I lui Dumnezeu să-l lase în pace”.

În romanul „Demonii”, al lui Dostoievski, se află un personaj de factură nietzschiană pe nume Kirilov, care porneşte de unul singur un război împotriva Lui Dumnezeu; iar un alt personaj, Piotr Verkohovenski, face subtila observaţie că Kirilov, în dorinţa sa sfâşietoare de a dovedi că Dumnezeu nu există, dovedeşte de fapt „că are probabil mai multă credinţă decât oricare preot”. Dacă ne gândim şi noi la tânărul Eugene trântit pe jos şi bătând cu pumnul în podea în disperare, gândul ne va duce la aceeaşi observaţie. Pentru el, lucrul cel mai important era dacă Dumnezeu există sau nu. Căci, oricât de mult mintea i s-ar fi ascuns într-un „Sine” impersonal născocit în chip raţional, inima îi spunea că, fără un Dumnezeu personal, cu adevărat viaţa nu avea rost.

[…]

Muzica a apărut la marele început al tuturor lucrurilor.
Ea este un ecou al armoniei între cer şi pământ.
– Gi-ming Shien

AM văzut cum, în timpul anilor de călugărie, Părintele Serafim nu a căutat să-i placă muzica în sine şi despre sine. Pentru el, muzica nu era decât un mijloc care ducea la rugăciune. El accepta muzica doar ca „parte a întregului” care fusese creată pentru slava lui Dumnezeu.
Întrucât ambii părinţi de la Platina s-au convertit într-o anumită măsură datorită muzicii marilor compozitori creştini, Părintele Gherman se mira de „grija ascetică excesivă”, aşa cum o numea el, cu care Părintele Serafim ajunsese să abordeze muzica. Îşi aduce aminte de o întâmplare.

Era o seară de vară călduroasă, cu o ceaţă roz la orizont; părinţii se întorceau cu maşina lor dintr-o vizită la San Francisco. Părintele Gherman a dorit să asculte o casetă cu un cvintet de clarinet de Mozart. Părintele Serafim s-a împotrivit dar a cedat la insistenţele Părintelui Gherman. Părintele Serafim a ascultat cu mare atenţie. După aceea, Părintele Gherman a aşteptat comentarii, dar nu au fost deloc. Doar o tăcere lungă.

– Ei? a întrebat Părintele Gherman în cele din urmă.

Părintele Serafim arăta foarte serios. Tot ce a zis a fost: „Mai degrabă aş auzi-o în rai.”
Această afirmaţie l-a mirat pe Părintele Gherman cel mai mult. „Niciodată nu m-aş fi gândit în felul acesta”, şi-a amintit el mai târziu. „Acea muzică i-a mişcat acea parte a lui adâncă, armonioasă, care l-a lipit de Dumnezeu. S-a simţit nevrednic în faţa splendorii şi frumuseţii sublime a cerului, pe care l-a simţit reflectat în pasajele cele mai serafice ale lui Mozart, şi în sunetele moi, impunătoare ale lui Bach şi Handel. A simţit că nu era drept – aproape păcătos – să se bucure de sunete atât de frumoase fiind încă pe pământ.”

Muzica în sine, deşi suindu-se la cer, aparţinea totuşi pământului, şi numai astfel putea să fie simţită ca o pregustare a dulceţii cereşti, destul ca să stârnească pofta, dar nu ca să satisfacă foamea. Poate că a fost dureros pentru Părintele Serafim. Poate că din prudenţă a renunţat la desfătarea cu această muzică, încercând să se mulţumească cu o stare de nedesăvârşire, cu un dor dulce-amar ceva mai bun decât lucrul însuşi. Având acum această renunţare vremelnică: va cunoaşte plinătatea în rai.

PĂRINTELE GHERMAN observase că Părintele Serafim îşi manifestase rezerva faţă de muzică mai ales când era vorba de Bach. Părintele Gherman a considerat că aduce folos duhovnicesc să asculte întreaga Patimă a Sf. Matei de Bach înainte de săptămâna patimilor, când în mânăstirile ortodoxe se citesc în biserică cele patru Evanghelii complete. Totuşi, Părintele Serafim nu asculta muzică cu el, spunând: „Am isprăvit cu ea.”

În mod interesant, răspunsul Părintelui Serafim la muzica lui G. F. Handel, contemporanul lui Bach, a fost destul de diferit. Zâmbea ca pentru sine când se interpreta Handel. După cum povestea Părintele Gherman, Părintele Serafim se simţea ca acasă în compania acordurilor cadenţate, curgătoare, care evocau o atmosferă de fineţe şi înaltă cultură. Nu atingeau acea pasiune adâncă, dureroasă pe care o stârnea în el muzica lui Bach, sau acel pasaj din Mozart. Probabil din acest motiv Părintele Serafim a mărturisit odată: „Ştiu că Bach este cel mai mare, dar favoritul meu este Handel.”

În 1982, Părintele Gherman a primit o bandă cu cantata lui Bach Ich Habe Genug [Îmi este destul], neştiind ce semnificaţie avea această lucrare pentru Părintele Serafim. Asculta în chilia sa din Valaam şi era profund mişcat, când a intrat Părintele Serafim. „Am primit această cantată copleşitoare”, a zis Părintele Gherman. „N-am mai auzit-o înainte. Trebuie să o asculţi!” Părintele Serafim a refuzat, dar Părintele Gherman a insistat iarăşi până când a acceptat. În timp ce se interpreta cantata, Părintele Serafim stătea cu ochii închişi, nemişcat. Era ca o statuie, iar Părintele Gherman a intuit că l-a cuprins un fel de frică. În cele din urmă, când s-a terminat, Părintele Serafim a spus: „Cunosc această cantată; am ascultat-o de multe ori”, şi cu aceasta a plecat din chilie. Părintele Gherman a rămas acolo cu sentimentul că greşise cu ceva, dar nu ştia cu ce.

Mai târziu, în timpul pelerinajului din vara anului 1982, s-a pus din nou cantata spre ascultare în mânăstire. Unul dintre fraţii din mânăstire relatează:

„În încheierea pelerinajului, când s-a aşezat peste tot un sentiment de uşurare ca pentru o lucrare bine făcută, a venit un moment de şovăire liniştitoare înainte ca pelerinii să-şi ia rămas bun. Era încă plină zi, vremea era răcoroasă, vânt, simţindu-se în aer o mireasmă de toamnă. Razele de soare strălucitoare se mişcau ritmic prin mulţimea idilică a turmelor de căprioare care hoinăreau, veveriţe gri şi păuni, care treceau în paradă prin împrejurimile naturale dinaintea pelerinilor liniştiţi, aducându-i involuntar într-o stare de contemplare calmă. Iată cum a exprimat Părintele Gherman în câteva cuvinte solemne ceea ce era în inimile tuturor: Care este scopul teologiei şi al vieţii creştine pe acest pământ frumos împodobit? Nu este dulceaţa morţii care încununează năzuinţele noastre pământeşti?
În acest moment au răsunat acordurile emoţionante ale Cantatei nr. 82 de J. S. Bach, descriind starea dreptului Simeon primitorul de Dumnezeu, când ia în braţele sale Viaţa Însăşi Întrupată, pregustând fericirea dreptului om care moare:

Am destul. L-am primit pe Mântuitorul.
L-am văzut; văd deja bucuria vieţii celeilalte… Dormiţi acum, ochi obosiţi; Lume, renunţ la tine,
Că duhul meu poate spori … Mă bucur de moartea mea …

Când sunetele muzicii răsunau prin pădure şi se topeau în defileul adânc de dedesubt, Părintele Serafim a încheiat, spunând ce bucurie trăieşte sufletul omului sporind întru Hristos cel ortodox, şi cum cultura creştină, atât de degradată de subumanitatea timpurilor noastre poate forma şi înălţa sufletul, ducându-l până în pragul raiului. Totuşi, el nu a spus că în anii formării sale, această Cantată îl încânta şi îl învăluia în mister atât de intens şi de aici îl ducea la ideea de a muri pentru lume.”

Părintele Gherman a trebuit să descopere aceasta după moartea Părintelui Serafim, când i-a povestit Alison. Numai atunci şi-a dat seama de ce privea Părintele Serafim atât de împietrit când asculta cantata în chilia din Valaam.

„Când Părintele Serafim era tânăr”, explică Părintele Gherman, „el a vrut să moară. A simţit că avea o deficienţă şi că ‘avusese destul’ de la viaţă. Moartea era pentru el o dulceaţă şi el asocia această dulceaţă cu acea cantată.

Când a devenit ortodox, i s-a dat viaţă. Acum el nu ‘avea destul’ de la viaţă. Acum era necesar ca el să facă o lucrare atât de importantă. El voia să aducă ortodoxia altora, şi aşa nu mai dorea să moară. Nădăjduia că va rezista.
Totuşi, când am pus cantata pentru el, şi-a amintit din nou de moarte. A fost ca o întâlnire cu un vechi prieten. Auzind acea muzică şi-a auzit clopotul morţii. Sunase primul clopot şi sufletul lui a simţit asta.”

Ich Habe Genug [Îmi este destul] a fost ultima bucată muzicală clasică pe care a auzit-o Părintele Serafim pe acest pământ. Peste trei săptămâni va suna clopotul final.

fragm din „Viata si opera Parintelui Serafim Rose, de Ieromonah Damaschin

„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, a celei veşnice, şi săltând lăudăm pre Pricinuitorul, pre Singurul cel binecuvântat, Dumnezeul părinţilor şi preaslăvit”

În loc de altă binecuvântare pascală, vă aduc trăirile pascale pline de veselie ale fericitului Stareț Porfirie, așa cum le-am trăit într-o zi de Marți din Săptămâna Luminată în chilia sa.

Ca medic ce sunt, am mers să-l văd. După controlul cardiologic și obișnuita cardiogramă m-a rugat să nu plec. M-am așezat pe un scăunel lângă patul său. Chipul starețului strălucea de bucurie. După ce m-am așezat, m-a întrebat:

– Știi troparul care spune: „Prăznuim omorârea morții…”?

– Da, Gheronda, îl știu.

– Spune-l!

Am început să-l spun repede:

„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, a celei veşnice, şi săltând lăudăm pre Pricinuitorul, pre Singurul cel binecuvântat, Dumnezeul părinţilor şi preaslăvit”.

– Și l-ai înțeles?

– Desigur că l-am înțeles.

Atunci Starețul a făcut o mișcare bruscă cu mâna și mi-a spus:

– Nimic n-ai înțeles, bre Gheorghiță. L-ai spus ca un psalt grăbit. Ascultă ce lucruri înfricoșătoare spune acest tropar: Hristos, prin Învierea Sa, nu ne-a trecut de partea cealaltă a unui râu, a unei crăpături a pământului, a unui canal, a unui lac sau a Mării Roșii, ci ne-a trecut peste un haos, peste un abis, peste care era cu neputință să treacă omul singur. Veacuri întregi a așteptat omul această trecere, acest Paști. Hristos ne-a trecut de la moarte la viață. De aceea astăzi „prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului”. Moartea a fost pierdută. Ai înțeles? Astăzi prăznuim „începătura altei vieți, a celei veșnice” trăită lângă Hristos.

20

Vorbea cu entuziasm și siguranță. Se emoționase. A tăcut pentru puțin, după care a continuat mai tare:

– Acum nu mai există haos, moarte, omorâre, iad. Acum toate sunt pline de bucurie datorită Învierii lui Hristos. Iar împreună cu El a înviat și firea omenească. Acum putem și noi să înviem, să trăim veșnic lângă El… Ce fericire este Învierea! „Și săltând, lăudăm pe Pricinuitorul”. Ai văzut vreodată cum saltă mieii primăvara pe câmpul cu iarbă verde? Cum sug puțin de la mamele lor, după care iarăși saltă? Aceasta este tresăltarea. Așa trebuie să săltăm și noi de bucurie nespusă pentru Învierea Domnului nostru și pentru a noastră.

Și-a întrerupt iarăși cuvântul. Atmosfera era plină de veselie.

– Pot să-ți dau un sfat?, a continuat Starețul. La fiecare mâhnire a ta, la fiecare insucces al tău, să te aduni o jumătate de minut înlăuntrul tău și să spui rar acest tropar. Vei vedea că cel mai mare lucru din viața ta – și din viața întregii lumii – s-a înfăptuit: Învierea lui Hristos și mântuirea noastră. Și vei conștientiza că nereușita care ți s-a întâmplat este foarte mică, ca să-ți poată strica buna ta dispoziție.

Mi-a strâns mâna și mi-a spus:

– Îți doresc să salți de bucurie, privind înapoia ta la haosul peste care te-a trecut Domnul nostru Cel înviat, „Singurul cel binecuvântat, Dumnezeul Părinților”. Cântă acum și „Hristos a înviat”!

 

Adevărat a înviat!

GHEORGHIE PAPAZAHOU,

profesor de cardiologie

sursa

In ce fel se poate ruga cineva pentru cei care se sinucid

Iata o intamplare, care s-a petrecut in viata cuviosului Leonida de la Optina, care a murit in 1841. Tatal unuia dintre ucenicii sai, Pavel Pambovisev, a murit de moarte naprasnica, prin sinucidere. Fiul iubitor, a fost profund mahnit la aflarea acestei vesti, si si-a varsat durerea duhovnicului: „Moartea nefericita a tatalui meu este pentru mine o cruce grea. Da, eu sunt acum rastignit si voi duce aceste chinuri cu mine in mormant. Imi inchipui vesnicia ca fiind cumplita pentru pacatosi, in care nu mai exista cainta, si sunt chinuit de caznele vesnice care il asteapta pe tatal meu, care a murit fara pocainta. Spune-mi, Parinte, cum imi pot alina aceasta durere?”

Parintele a raspuns: „Ai incredere atat in tine, cat si in soarta tatalui tau, care se afla in voia lui Dumnezeu, Care este Atotintelept si Atotmilostiv. Sa nu fii curios si nu incerca sa afli tainele Celui Prea Inalt. Straduieste-te cu umilinta si intelepciune sa te intaresti intr-o suferinta pe care sa o poti rabda. Roaga-te Atotbunului Ziditor, si indeplineste-ti datoria de iubire si obligatia de fiu.”

La intrebarea: „In ce fel se poate ruga cineva pentru astfel de oameni?” raspunsul a fost: „In duhul oamenilor virtuosi si intelepti, roaga-te astfel: „Cauta, o, Doamne, sufletul pierdut al tatalui meu. Daca este cu putinta, ai mila! De nepatruns sunt judecatile Tale. Nu socoti aceasta rugaciune a mea ca un pacat; ci faca-se voia Ta cea sfanta!””

Roaga-te simplu, fara vreun model, punandu-ti inima in mana Celui Prea Inalt. De buna seama ca nu a fost voia lui Dumnezeu ca tatal tau sa aiba o moarte atat de napraznica. Acum tatal tau se afla in voia Aceluia Care poate arunca atat sufletul cat si trupul lui in cuptorul de foc, care poate smeri sau inalta, incredinta mortii sau aduce la viata, a trimite in strafundurile iadului sau a ridica la ceruri. In acelasi timp, El este milostiv, Atotputernic si plin de iubire, incat toate insusirile bune ale celor nascuti din tarana, nu sunt nimic fata de marea Sa bunatate. De aceea, nu ar trebui sa suferi peste masura. Vei spune: „Eu imi iubesc tatal, si de aceea ma mahnesc fara alinare. Este adevarat. Dar Dumnezeu l-a iubit si il iubeste cu mult mai mult decat il iubesti tu. Si astfel, iti ramane sa lasi soarta vesnica a tatalui tau in seama bunatatii lui Dumnezeu, Care, daca El vrea are mila, dar cine poate sa se impotriveasca Lui?”

Si astfel, aceasta rugaciunea personala, care poate fi spusa acasa sau in chilie, asa cum a facut-o Parintele Leonida pentru ucenicul sau, avand experienta duhovniceasca, poate servi crestinului ortodox ca un exemplu de rugaciune pentru orice crestin neortodox, care ii este apropiat. De exemplu, crestinul se poate ruga astfel: Ai mila, o, Doamne, daca este cu putinta, de sufletul robului Tau (numele) care a plecat dintre noi in viata cea vesnica, rupt fiind de Sfanta Biserica Ortodoxa a Ta! De nepatruns sunt judecatile Tale. Nu socoti aceasta rugaciune a mea ca un pacat, ci faca-se sfanta voie a Ta!

foto: google

Parintele Serafim Rose, „Sufletul dupa moarte”, ANEXA IV – Rugaciune pentru neortodocsi (fragment)