Un ajutor de la Maica Domnului

Un ajutor de la Maica Domnului

Cu cât mă apropiam de casă, inima mi se strângea copleşită de o presimţire neagră. Am ajuns târziu, pe la unsprezece noaptea, când toată lumea dormea. îmi părea bine, căci, de-abia întoarsă, simţeam nevoia să fiu singură şi să mă feresc de iscodirile şi de trăncănelile pe seama călătoriei mele. Nimeni, gândeam eu, nu credea altceva decâ că fusesem la Mănăstirea Iveron. Dar mă înşelasem. In oras toată lumea ştia în amănunţime care erau planurile mele! Aflaseră şi părinţii şi, la aşa o veste, erau cât se poate de îngrijoraţi. Kostea, fratele meu, care se întorsese de la ţar pentru a începe şcoala, dormea în odaia lui când am sosit. S-a sculat şi, întâmpinându-mă, mi-a înşirat o mulţime de lucruri neplăcute despre felul în care mama privea călătoria ce-o făcusem. „Chiar de-ar fi să meargă pe la toate mănăstirile din ţară”, ar fi spus ea, „tot n-o să-i dau drumul. Nu ma vreau să aud de aiurelile ei!”

Imi dădeam seama, cu groază că-şi uitase cu totul de învoirea pe care mi-o dăduse sau, dacă nu uitase, oricum nu-i mai păsa de ea. Kostea mă rugă să nu-i spun mamei c-am aflat ceva de la el; i-am făgăduit, ba mai mult, i-am cerut la rândul meu să nu se dea nici el de gol. Socoteam că, de vreme ce încă n-o întâlnisem şi nu-mi adusese pe faţă vreo vină, puteam să-mi duc mai departe la îndeplinire planul, ca şi când n-aş fi ştiut nimic. A doua zi dimineaţă, cel dintâi lucru pe care-l făcui fu să trimit un răvaş (scris peste noapte) unui prieten de-al nostru, doctorul Vladimir Evghienievici Klebnikov. Acesta îmi admirase de multe ori căsuţa, arătându-şi dorinţa de-a o cumpăra, îi scrisei că acum sunt gata să i-o vând şi că ne puteam întâlni oricând doreşte, ca să punem lucrul la cale. M-am grăbit să fac aşa, gândind că mama, deşi avea să se împotrivească la venire, lucrul odată pornit nu mai putea fi oprit cu una, cu două; se va simţi, credeam, stânjenită faţă de un străin. Doctorul a sosit neîntârziat şi a cercetat casa. I-am spus, cu toate acestea, că, neavând priceperea cuvenită, nu pot hotărî pe loc preţul, şi l-am rugat să aştepte până ce va sosi mama. N-a fost mult de aşteptat. Mama venise hotărâtă să se răfuiască cu mine pentru drumul la Tihvin. Văzând că acum eram pe cale să vând şi casa, s-a mâniat foarte tare. Şi nici pomenirea binecuvântării ce mi-o dăduse, nici a chemării mele, nici lacrimile, nici rugăminţile, nimic n-a putut s-o potolească. M-a ameninţat chiar că o să mă lipsească de binecuvântarea ei de mamă, fără să se mai uite la felul în care aveam să-mi orânduiesc viaţa.

– Dacă aşa ai hotărât, bine, ai să fii o străină pentru mine, spuse ea. Uită că ai o mamă! Mai bine să nu mai ştiu de tine decât să te îngrop de vie între zidurile mănăstirii.
Iar cât despre casă, îmi spuse:

– N-ai decât să vinzi casa. Se vede că te-ai mutat în ea doar ca să te poţi vântura de colo-colo pe la biserici şi mănăstiri, cum îţi place ţie. Dar când n-o s-o mai ai, ai să vii să stai cu noi la moşie; şi poate aşa o să ţi se mai împrăştie fumurile cucerniciei!

Nu mai aveam ce nădăjdui. Nu-mi mai rămânea altceva decât să-mi plâng ursita şi să mă supun.

Târgul cu Klebnikov fu încheiat. Iar gândul că prin această vânzare îmi săpam singură o groapă din care poate n-aveam să mai ies niciodată era înspăimântător. N-aveam cu cine mă sfătui, afară de stareţul Veniamin şi de părintele arhimandrit Lavrentie. Acestuia din urmă puteam doar să îi scriu, lucru care, fireşte, îşi avea neajunsurile sale.

Cât despre părintele Veniamin, i-am povestit totul, iar vorbele şi încurajarea lui erau singurul sprijin ce-mi mai rămăsese. Neaşteptata zădărnicire a tuturor aşteptărilor mele, precum şi cumplita lipsă a oricărei nădejdi de-a le mai vedea vreodată împlinite, fie chiar într-un viitor îndepărtat, mi-au lovit greu sănătatea. Cu toate că nu sufeream de ceva anume, de-abia îmi mai târâm picioarele. N-aveam nici somn, nici poftă de mâncare. M-a cuprins urâtul, dar nu ca vreodată înainte, ci un urât de moarte, apăsător, care încet-încet mă ucidea. Mă feream de toată lumea, părân-du-mi-se că toţi mă arată cu degetul ca pe un criminal, ca pe un nebun furios. Chiar rugăciunile, singura-mi mângâiere, erau acum lipsite de nădejdea ce le înaripa altădată. Nimic nu rămăsese în mine decât dragostea pentru prea-dulcele ceresc Mire, Hristos, şi cu această dragoste care acum era parcă şi mai mare strigam: „De ce m-ai alungat de la faţa Ta, o, lumina mea? Ce am eu în cer şi pe pământ ? Doar Tu eşti Dumnezeul inimii mele! Să nu Te părăsesc! Pe Tine, Mire ceresc, Te iubesc, pe Tine căutându-Te mă chinuiesc!”

In această stare, în această tânjire am petrecut toată luna ianuarie. In ziua de 26, când era onomastica mea, a sosit de la moşie întreaga familie. M-au găsit schimbată, slăbită. Şi, deşi pricina era limpede pentru toţi, mama se înverşuna în hotărârea ce-o luase. S-a întors aşa cum a venit. Şi hotărârea ei îmi părea de nezdruncinat, nelăsându-mi cu adevărat nici o nădejde. Dar, când ultima nădejde se spulberă pe pământ, vine ajutorul de Sus: Mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume, spune Apostolul (I Ioan 4,4). In noaptea de 1 februarie am avut un vis minunat, care mi-a ridicat sufletul din adânca mâhnire în care se prăbuşise. M-am văzut pe mine în odaia mamei, împreună cu dânsa. M-am dus la fereastră şi am privit afară. Am văzut mulţime mare venind din toate părţile, pe toate drumurile, oameni de toate vârstele, bărbaţi, femei, veneau în fugă îndesind mulţimea. Toţi se uitau în sus, la cer, făcându-şi semnul crucii şi rugându-se. Icoana Maicii Domnului era purtată în văzduh, şi cei ce-o purtau cântau în cinstea Preacuratei cântări nemaiauzite. (Această minune chiar a avut loc, icoana care s-a arătat în văzduh, potrivit mărturiilor, a fost icoana Maicii Domnului din Tihvin.) Cerul era albastru; nici urmă de nor; soarele strălucea în înalt, ca la amiază; clopotele sunau cu putere, amestecând dangătul lor cu cântarea cerească.

Jos, în mijlocul mulţimilor adunate, se zăreau ici şi colo prapori şi cruci. Părea că un alai de sărbătoare purcedea în acelaşi timp în cer şi pe pământ. Am rugat-o pe mama să mă lase şi pe mine în acest alai, dar ea nu mi-a dat voie. Arătând spre icoana Maicii Domnului din Kazan aflată într-un colţ al încăperii (cum şi era aievea), îmi spuse:

– N-am să te las să pleci nicăieri. Şi aşa eşti prea bisericoasă! (Chiar aşa spunea ea de obicei.)

Cu acestea, ieşi din odaie şi încuie uşa, lăsându-mă acolo. Rămasă singură, m-am aruncat în genunchi înain tea icoanei Maicii Domnului din Kazan şi am plâns cu amar. Deodată, n-aş putea să spun cum anume – fie prin uşa încuiată, fie într-alt chip – m-am pomenit în mijlocul mulţimii, chiar sub icoana purtată în văzduh, iar Binecuvântata Stăpână îmi spuse mie: „Uite, acum eşti şi tu cu mine! Nu plânge!” Trezindu-mă, am tâlcuit acest vis cape un semn că voi intra cu siguranţă în mănăstire, cu toate că, după toate socotelile omeneşti, nu-mi mai rămăsese nici o nădejde să văd împlinit lucrul acesta.

Trei zile mai târziu, pe la ora trei după amiază, stăm singură în odaia mea, când îmi sosi de la poştă o scrisoare. După scriitură mi-am dat seama că e de la părintele arhimandrit Lavrentie; m-a copleşit bucuria. Dar ce fericire, ce uimire, când am început s-o citesc! Iată-i cuprinsul, cuvânt cu cuvânt:

„Pacea fie cu tine, mieluşel din turma lui Hristos!

Mă grăbesc să-ţi aduc bucurie, bucurie care poate de pe-acum îţi umple sufletul! Dar, fie şi-aşa, îţi trimit salutări de la Mănăstirea Iveron, ca să ştii că e aici un suflet care se gândeşte la tine, mai mult poate decât te gândeşti la tine tu însăţi! Te salut şi mă bucur pentru tine. Pentru ceilalţi se apropie Postul Mare, dar pentru tine se apropie Pastele, Pascha, Ieşirea, trecerea Mării Roşii, a vieţii tale de suferinţă, întru Pământul Făgăduinţei, în ţinutul plin cu laptele şi mierea roadelor duhovniceşti câştigate cu trudă şi cu lepădare de sine. Mama ta a plecat chiar acum de la mine. A venit aici la însuşi îndemnul Preasfintei Fecioare, care i s-a arătat poruncindu-i să te lase să-i slujeşti. Măicuţa ta i-a făgăduit să împlinească fără şovăire lucrul acesta. Amănunte îţi va da chiar ea, dacă va crede de cuviinţă; e treaba ei aceasta. Tu bucură-te şi pentru atât. Pot doar să adaug: mama ta e o creştină minunată, o creştină adevărată. Dacă s-a îndărătnicit nelăsându-te să mergi la mănăstire, a făcut lucrul acesta numai din nesfârşita-i dragoste de mamă.

Bucură-te! Şi iarăşi spun, bucură-te! Şi să-mi scrii.

Al tău părinte,
Smerit arhimandrit Lavrentie”.

Nevenindu-mi să-mi cred ochilor, am citit aceste nepreţuite rânduri iar şi iar, de mai multe ori, şi le-am sărutat ca şi cum aş fi sărutat mâna ce le aşternuse. Neputând să mai zăgăzuiesc revărsarea bucuriei ce mă umplea şi a recunoştinţei faţă de Dumnezeu, m-am grăbit să merg să le împărtăşesc şi cinstitului bătrân, stareţul Veniamin, luând şi scrisoarea cu mine.

Cu toate încredinţările, care cântăreau greu, din scrisoarea părintelui Lavrentie şi cu tot visul ce-l avusesem, încă nu-mi venea să cred cu tărie că lucrurile acestea se vor împlini. Dar chiar atunci sosi şi mama. De cum mă văzu, izbucni în plâns şi se prăbuşi pe un scaun. înţelegeam pricina pentru care era atât de mişcată, dar mi-era şi frică, nu cumva starea în care se afla s-o facă să se împotrivească din nou plecării mele. Când, în cele din urmă, se mai linişti, veni la mine în odaie şi iată ce mi-a povestit:

– In noaptea de 1 februarie (chiar noaptea când Măicuţa Domnului îmi adusese mângâiere!) m-a tulburat mult o vedenie ciudată; un glas mă certa din pricina ta, Maşenka – adică mă certa că nu te las să intri la mănăstire. Am stat ca pe jar până s-a crăpat de ziuă. Atunci am poruncit de îndată să se pregătească de drum cai pentru a merge la Mănăstirea Iveron. Voiam să-l văd pe părintele Lavrentie, să vorbesc cu el de la suflet la suflet, să mă rog împărătesei cerurilor. Acolo la mănăstire, cu binecuvântarea Stăpânei noastre, am făgăduit să nu te mai împiedic de-aici înainte.

Şi, spunând acestea, începu din nou să plângă, mângâindu-mă şi căindu-se că mi-a pricinuit atâta amărăciune şi atâta durere. M-a împuternicit să fac orice fel de pregătiri pentru noua viaţă ce mă aştepta, să merg mai departe cu vânzarea căsuţei, încât să pot să fiu gata să o pornesc în drumul meu.

I-am vândut lui Klebnikov casa cu preţul de zece mii de ruble. Intr-un orăşel de provincie ca Borovici casele nu-s scumpe. In afară de asta, casa, deşi confortabilă şi bine aşezată, pe colţ, nu mai era nouă. Cu toată puţinătatea sumei, mi-am oprit pentru mine doar şapte sute de ruble, cu gândul să dau jumătate la mănăstire, deşi îmi aminteam bine ce spusese stareţa cu privire la acest lucru. Rochiile, zestrea şi valorile le-am lăsat la bunul plac al mamei, iar lucrurile simple, care nu preţuiau mare lucru, le-am dat la nevoiaşi.

Cât au ţinut aceste pregătiri, mama a stat cu mine în oraş, de unde trimitea la moşie lucrurile şi mobila. Apoi, după ce mi-am luat rămas bun de la sprijinul meu duhovnicesc, neuitatul părinte Veniamin, am plecat împreună cu ea la moşie şi am rămas acolo cu ai mei câteva zile. Mă grăbeam să plec. Mi-era tare greu să le văd lacrimile şi durerea, neprefăcută, de a mă vedea plecând.

Ziua plecării fu hotărâtă. Toată lumea s-a sculat devreme. Părintele Veniamin, chemat anume, a făcut o slujbă dinaintea icoanei Maicii Domnului din Kazan (cea din visul meu), de faţă fiind toate rudele şi prietenii care se strânseseră să-şi ia rămas bun. Cu această icoană fusese blagoslovită mama în ziua nunţii, iar acum voia să mă binecuvânteze şi ea pe mine în acelaşi chip, la intrarea în viaţa de mănăstire. La sfârşitul slujbei, părintele Veniamin luă icoana de la locul ei şi i-o dădu mamei. Am îngenuncheat în faţa ei. Mama, doborâtă de durere şi de mulţimea simţămintelor ce-o copleşeau, aproape a leşinat. Mă durea şi pe mine sufletul pentru ea, căci înţelegeam prea bine câtă suferinţă îi pricinuiam plecând şi cât de mare era jertfa pe care trebuia să o facă. Cu aceasta, s-a terminat. Ne-am suit amândouă în trăsura cu coviltir. In lacrimile şi semnele de adio ale celor de faţă, am pornit pe drumul mare ce ducea la staţia de cale ferată Valdaika. De acolo plănuiam să ne îndreptăm spre Iveron, să-l vedem pe părintele Lavrentie. Voiam să iau şi de la el binecuvântare pentru viaţa cea nouă.

Intr-o altă trăsură venea cu noi o fostă iobagă de-a noastră, femeie în vârstă, care primise sarcina de a mă însoţi tot drumul până la Tihvin. Ea urma să îmi trimită bagajul de la Valdaika la Ciudov, ca să îl luăm de acolo în drumul ce ne aştepta mai departe de la Ciudov la Tihvin.

din cartea Amurg in manastire
VIAŢA CUVIOASEI STAREŢE TAISIA; EDITURA ILEANA/EDITURA SOPHIA

Rugăciunea disperată a unui tată necredincios ‒ Minunea Maicii Domnului din icoana de la Mănăstirea Ghighiu

Manastirea Ghighiu – icoana siriaca „Maica Domnului cu pruncul”

S-a întâmplat în anul 1996. Trăiam fără nici o grijă. Aveam casă, maşină, o familie minunată şi, ca fotograf, câştigam destui bani. Era vară. Împreună cu soția trebăluiam prin curte. Băiatul nostru de 9 ani, Dănuț-Nicolae, dormea într-un hamac. Între timp, eu am plecat în oraș să fac ceva cumpărături. Când m-am întors acasă, soția era neliniștită. L-a găsit pe Dănuț căzut din hamac. Se lovise cu capul de ciment şi, chiar dacă mai respira încă, copilul era inert, ca o legumă. Nu mai avea memorie, nu mai recunoştea pe nimeni.

L-am dus urgent la Spitalul Județean, unde i s-au făcut primele investigații. La prima întâlnire cu doctorul, acesta a ridicat din umeri şi m-a întrebat ce meserie am. Când a auzit că sunt fotograf, mi-a arătat radiografia. Am văzut numeroase clișee negative și puteam observa cel mai mic detaliu. Craniul prezenta o fisură longitudinală, prelungă de aproximativ 10 cm. Semăna cu un pepene plesnit. Doctorul a continuat spunându-mi: „Numai Dumnezeu ţi-l mai poate salva. Oricum, chiar dacă trăieşte, va fi un handicapat toată viaţa”.

Pe vremea aceea, nu ştiam prea multe nici despre Biserică, nici despre Hristos. Împins de disperare, m-am suit în maşină şi am pornit spre Mănăstirea Ghighiu. Mai fusesem la mănăstire, ocazie cu care mi se întâmplase ceva ciudat. Pentru că intrasem în biserică să fotografiez o nuntă, maica Lavrentia m-a rugat să fotografiez şi icoana Preasfintei Fecioare. Am fost avertizat că icoana nu se lasă fotografiată, dar eu mi-am văzut de meserie cum ştiam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a ieşit perfect, dar chipul Maicii Domnului nu se putea distinge. Apărea ca o pată de lumină. Pentru faptul că i-am promis maicii Lavrentia că-i voi aduce fotografii cu Icoana Maicii Domnului, am venit în zilele următoare cu toată aparatura necesară pentru a realiza o fotografie profesională. Am consumat două filme fotografiind icoana din toate unghiurile posibile. Rezultatul a fost același.

Din 72 de poziții foto, nu mi-a ieșit nici una. Am venit din nou dezamăgit la mănăstire și am întâlnit-o pe maica Lavrentia pe scările bisericii. I-am arătat pozele spunându-i că este tot ceea ce pot să fac. Atunci maica mi-a zis: „Fă ce fac eu” şi a început să meargă în genunchi, bătând metanii, de la pridvorul bisericii până în faţa icoanei. Maica a zis iar: „Acum fotografiază!”. Am făcut cum mi-a spus, dar cu convigerea că rezultatul va fi același. La developarea filmului am rămas impresionat că abia acum am reuşit să redau chipul Preasfintei Fecioare pe peliculă.

Cu tulburarea acestei amintiri și cu gândul la ce se va întâmpla cu fiul meu, am intrat în biserică şi, ajuns în dreptul icoanei, în sufletul meu s-a produs un vârtej teribil. Am început să plâng. Boceam fără ruşine. Din ochi ţâşneau lacrimile, iar din piept răbufneau toate strigătele mele de disperare, încât şi preotul şi-a întrerupt slujba şi, ieşind din altar, a întrebat speriat: „Ce-i aici? Cine-a murit?”.

Impresionate, măicuţele au făcut cerc în jurul meu şi, aşezându-se în genunchi, potopite şi ele de lacrimi, au început să se roage cu toatele, cerând milostivirea Maicii Domnului şi vindecarea copilului, care se zbătea între viaţă şi moarte la spital.

Vă mărturisesc că atunci, în faţa icoanei, am simţit la modul cel mai palpabil cum se săvârşea minunea. Brusc, un clopot uriaş şi transparent m-a acoperit, iar din toate părţile mă învăluia o căldură ca de forjă, de ziceam că din clipă-n clipă mă voi topi. Apoi, la fel de inexplicabil, clopotul s-a ridicat şi am simţit pe cap o mângâiere pe care nu o voi uita toată viaţa, mângâiere însoţită de o voce caldă, învăluitoare: „Du-te acasă, omule. Copilul tău se va face bine”. M-am ridicat şi am privit în jur. Nu era nimeni decât maica Lavrentia, care se ruga la câţiva metri distanţă, în genunchi, cu mâinile împreunate și soția mea potopită de durere.

Nu ştiu de ce n-am mai putut plânge. Secase izvorul lacrimilor. O linişte de necuprins și o bucurie imensă mă învăluia şi, senin, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mi-am luat soţia de mână, spunându-i: „Aurelia, copilul va fi bine”. Am mers direct la spital. Într-adevăr, minunea se săvârşise. Copilul ne aştepta. Se dăduse jos din pat. Evoluția lui în timp a fost favorabilă, spre mirarea medicilor. După o săptămână, l-am luat acasă. Mergea, mânca, se juca, alerga. După o lună, la insistențele unor prieteni medici l-am dus la Bucureşti pentru a face un tomograf. Nu voiam să merg, dar pentru insistența lor am pornit la drum. Tot timpul m-am rugat la Maica Domnului să mă ierte și să nu considere acest lucru ca o neîncredere în puterea ei. Rezultatul la tomograf a ieşit perfect. Doctorița care l-a examinat pe Dănuț nu a putut crede că a avut craniul fisurat. Nu era nici o urmă de calcificare. Fisura prelungă dispăruse ca şi cum nici n-ar fi fost. Dincolo de minunea vindecării în sine, a mai fost ceva care m-a impresionat profund. Când am adus băiatul la spital, în salon mai era o bătrână lovită uşor la cap. Se internase pentru nişte analize de rutină. Câteva zile mai târziu, în timp ce externam copilul, rudele bătrânei îi ţineau lumânarea. Murise, în timp ce copilul meu (considerat fără şansă) trăia.

Consider că minunea constă nu numai în vindecarea miraculoasă a fiului meu, dar și în faptul că viața familiei noastre a devenit una religioasă, apropiată de Dumnezeu și Biserică. Astăzi Dănuț-Nicolae are 27 de ani și este student la a doua facultate. După ce a terminat Facultatea de Informatică urmeză Dreptul la Iași.

Doxologia: (Maica Domnului Apărătoarea Noastră. Editura Ortodoxia, București, 2015, pp. 7-11)

Minunea Sfintei Marina

În decursul vieții noastre, ca niște creștini conștienți, de multe ori Îl invocăm pe Dumnezeu și pe Sfinții Lui. Acest lucru l-a făcut și o familie din Cipru, cunoscută pentru apelurile făcute la TV acum doi ani pentru aflarea de donatori, în vederea operației micului lor copil, Andrei, care suferea de leucemie. S-a aflat transplant și părinții s-au pregătit să plece în America, unde avea să se facă pretențioasa operație de transplant de măduvă. Cu toți ne aducem aminte de agonia familiei lui Vasou Vasilie din Limassol și de zilnicele lor rugăminți adresate lui Hristos și Maicii Domnului pentru salvarea copilului lor.

Dar înainte de a porni la drum, părinții, auzind de minunile Sfintei Marina, au sunat la Mănăstirea Sfintei Marina din Insula Andro, pentru a primi binecuvântarea Sfintei. La telefon, egumenul Mănăstirii, arhim. Ciprian a făgăduit că se va ruga la Sfânta și le-a urat ca Sfânta Marina să le fie povățuitoare atât în călătorie, cât și în sala de operație, când va fi operat copilul. Și astfel, cu credință nezdruncinată în ajutorul Sfintei Marina și cu binecuvântarea egumenului Ciprian, cei doi părinți și micul Andrei au plecat în America.

Sf.Marina

După obișnuitele analize premergătoare, micul Andrei a intrat în sala de operație pentru o intervenție foarte serioasă și pretențioasă. Cu puțin timp înainte de operație s-a prezentat o femeie în biroul medicului care avea să-l opereze pe micul Andrei. I-a spus că și ea este medic și l-a rugat s-o lase să fie de față la operație, pentru că este medicul personal al micului Andrei. Discuția femeii cu chirurgul arăta că stăpânea bine știința medicală și nu i-a lăsat medicului nici o umbră de îndoială că nu ar fi medic. Acela însă i-a spus că nu se îngăduie să se afle în sala de operație un medic străin și că regula colectivului lor medical era să nu participe alții la aceste operații pretențioase. Însă insistența femeii a înduplecat intransigența chirurgului. I-a cerut să-și lase datele la secretariat și apoi să intre cu el în sala de operație. Așa s-a și făcut.

Necunoscutul medic a intrat în sala de operație și nu numai că urmărea, ci și participa activ la operația micului Andrei. De multe ori a dat și îndrumări cum trebuie să decurgă intervenția. Toate au mers bine și medicul, după ce i-a mulțumit, a ieșit din sala de operație. Atunci părinții lui Andrei au alergat la el să se înștiințeze cum a mers operația.

– Toate au mers foarte bine, a spus el. Dar nu pot să înțeleg de ce ați venit la mine, de vreme ce aveți un medic atât de bun.

Părinții au rămas uimiți și i-au spus că nu au adus nici un medic cu ei. Chirurgul însă insista și le-a spus că după ce el a ieșit din sala de operație, medicul lui Andrei a rămas înăuntru cu ceilalți medici.

– Oricum pe aici pe undeva trebuie să fie, a spus chirurgul și i-a îndemnat s-o caute.

Însă în zadar au căutat-o. Femeia medic dispăruse. Se gândeau cum ar fi putut să plece așa fără să spună nimic și, la îndemnul chirurgului, au mers la secretariat să caute datele ei pentru a-i mulțumi. Credeau că cineva din Grecia sau Cipru a fost sensibilizată de acest caz și a călătorit cu ei în America, ca să contribuie la această operație serioasă. Când au ajuns la secretariat, cu mare uimire au constatat necunoscuta femeie medic a semnat: Marina din Andros (Marina of Andros). Nu-și credeau ochilor. Au rămas multă vreme nemișcați și fără glas înaintea minunii Sfintei Marina. Lacrimile de recunoștință și de bucurie le-au umplut ochii.

Atunci și-au adus aminte de cuvintele pe care le-a spus Cuviosul egumen al Mănăstirii Sfintei: „Mergeți în America și eu mă voi ruga ca Sfânta Marina să fie și în sala de operație”. Nespusa lor bucurie pentru reușita operației și restabilirii sănătății copilului lor, Andrei, a fost transmisă și prin mijlocele mass-media, vestindu-le tuturor despre minunea Sfintei Marina. De atunci au făcut făgăduință ca în fiecare an la pomenirea Sfintei să meargă cu toată familia la Andros la Mănăstirea ei.

Așa s-a și făcut, pentru că luând legătura cu un monah al mănăstirii, acela mi-a confirmat că în fiecare an familia Vasou din Limassol merge în fiecare vară în Andros, ca să mulțumească Sfintei Marina, care le-a izbăvit pe micul lor Andrei.

Niciodată nu au lipsit minunile Sfinților din viața Bisericii noastre Ortodoxe și fie ca Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, să ne întărească în credință prin minunile Sfinților Săi.

Mulțumim cu căldură doamnei Kiriakopoulos Spiridula, medic pensionar, care a avut bunătatea să ne înștiințeze despre minunea de mai sus. Călduroase mulțumiri și egumenului Sfintei Mănăstiri, precum și părinților din obște, pentru lămuririle și răspunsurile la întrebările pe care le-am pus.

sursa

O minune necunoscută a Sfântului Ioan Maximovici

sursa

Maria Tsalla

În anul 2007, pe când aveam 15 ani, fiind orfană de tată, rugăciunile mele de fiecare seară ascundeau în ele o nemulțumire îndreptată împotriva lui Dumnezeu: De ce l-a luat atât de devreme pe tatăl meu? Și cu toate că-L rugam să-l văd fie și în vis, această dorință a mea nu mi s-a împlinit. Dar răspunsul lui Dumnezeu la nemulțumirea mea nu a întârziat să vină. El a venit printr-un vis. Am văzut că mă aflam într-o biserică ciudată și așteptam la o coadă pentru a ne închina la ceva. Înaintea mea erau copii de diferite neamuri. În timp ce așteptam, niște oameni mi-ai făcut semn să merg înainte și să mă închin. Atunci la porunca acestora oameni, copiii din fața mea s-au dat în lături și m-au lăsat să trec eu. Deodată m-am aflat înaintea icoanei unui Sfânt pe care nu-l mai văzusem niciodată. Era bătrân și avea părul gri. În timp ce-l priveam, el a ieșit din icoană și mi-a spus să merg în partea dreaptă.

Când m-am întors spre partea pe care mi-a arătat-o, am văzut o raclă din care a ieșit bătrânelul pe care-l văzusem în icoană. Acum l-am văzut nu ca în icoană pictat în culori așa cum fac pictorii, ci cu trup și oase. M-am apropiat de el, după care ne-am așezat amândoi pe raclă. Nu m-a înfricoșat deloc prezența lui, ci aveam simțământul că stăteam cu cineva foarte apropiat al meu pe o bancă, iar nu cu un Sfânt pe o raclă. Mă privea în ochi cu dragoste și gingășie. Ochii săi răspândeau dragoste și afecțiune și înfrumusețau trupul său îmbătrânit și gârbovit. M-a îmbrățișat părintește și mi-a vorbit într-o limbă necunoscută. Nu era o limbă pe care o vorbesc oamenii, ci una cu care comunică sufletele noastre. Mi-a spus că de atunci înainte el îmi va fi tată. Îmbrățișarea lui mi-a umplut sufletul de pace și mireasma lui a făcut visul realitate.

M-am deșteptat cu gândul la acela și cu nedumerirea: Cine să fie acest bătrânel? La multele întrebări pe care le aveam, la una, „oare eu am tată?”, mi-a venit răspunsul. Am cerut ajutor de la mama mea care era profesoară de religie și cunoștea multe despre Sfinți și despre viețile lor, însă nici unul despre care îmi spunea nu corespundea descrierii pe care i-o făceam. Știam numai că avea părul și barba gri, era bătrân, scurt și gârbovit. După toate probabilitățile era străin, pentru că nici biserica nu semăna cu cele bizantine, nici ceilalți închinători nu erau greci și nici bătrânul nu vorbea grecește. Mama mea m-a sfătuit să mă rog aceluia ca să-mi descopere cine este.

De această dată, răspunsul la rugăciunea mea nu mi-a venit prin vis, ci printr-un dar la ziua numelui pe care mi l-a făcut duhovnicul meu (căruia nu-i spusesem nimic despre vis). Am desfăcut pachetul și am constatat că era o carte. Când am deschis-o, am văzut biserica ciudată – străină pentru mine, pentru că era rusească – pe care o văzusem în vis, icoana Sfântului, racla sa, precum și pe Sfântul. Astfel am aflat numele lui: Sfântul Ioan Maximovici, ocrotitorul orfanilor. Astfel am aflat numele tatălui meu, tatăl tuturor orfanilor, al celor întristați, al celor neputincioși, al celor săraci și al celor nedreptățiți. Sfântul nu m-a lăsat niciodată singură, ci este totdeauna lângă mine și de multe ori mi se arată în vis, pentru a mă sprijini, a mă mângâia și a mă sfătui în momentele grele ale vieții mele.

Dumnezeu mi l-a luat pe tatăl meu, însă s-a îngrijit să-mi trimită unul nestricăcios – trupul nestricat al Sfântului se află la San Francisco -, care se află pe pământ și ne aduce aminte că cel care Îl urmează pe Hristos, nu are motiv să se teamă de moarte. Moartea nu a putut să-i strice trupul Sfântului. Cum este cu putință ca biserica unui suflet sfânt să devină iarăși pământ?

Mă simt fericită, dar în același timp, de vreme ce Dumnezeu a îngăduit să se petreacă aceasta cu mine, cea mai păcătoasă, am responsabilitatea să-l fac cunoscut pe Sfântul Ioan Maximovici la cât mai mulți oameni și, odată cu schimbarea mea, să-i schimbe și pe mulți alți oameni, care, citind acum aceste cuvinte, caută un refugiu și o îmbrățișare părintească.

Singurul lucru pe care am putut să-l fac, la vârsta mea de cincisprezece ani, a fost să fac o pagină pe facebook cu numele SFÂNTUL IOAN MAXIMOVICI, care astăzi numără mai mult de trei mii de membri. În îmbrățișarea pe care mi-a dăruit-o acela, încăpem mulți. (sursa)

Alte marturii puteti citi aici