Conferința IPS Ierotheos Vlachos: „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală” (text, video). „Lumea de astăzi are nevoie de creștini insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi niște creștini secularizați”

 

 

Conferința IPS Ierotheos Vlachos, „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală” (prima parte: Cuvântul Mitropolitului)

Viața duhovnicească este viața Duhului Sfânt care este legată de viața creștină. Viața creștină este unirea și comuniunea noastră cu Hristos. Viața duhovnicească înseamnă să simtă cineva în lăuntrul său lucrarea Duhului Sfânt. Aceste lucruri nu diferă între ele. Hristos este Cel care trimite pe Duhul Sfânt în inimile noastre, iar Duhul Sfânt îl plăsmuiește pe Hristos în lăuntrul nostru.
Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre botezul apei și botezul Duhului Sfânt. Botezul apei este cel pe care l-am primit la o vârstă frageda, atunci când nu puteam conștientiza lucrul acesta, iar botezul Duhului Sfânt este lucrarea Duhului Sfânt pe care începem să o simțim prin pocăință.

Mitropolitul Pavel Boulos Yazigi de Alep

Ce înseamnă epoca contemporană? Este mediul în care trăim noi, toți. Cum este acest mediu în care trăiesc teologii contemporani? Este un mediu dificil și tragic. In Orientul Mijlociu creștinii ortodocși suferă războiul și prigoanele.Am petrecut 3 ani în Liban și în Siria, și mai cu seamă în 1998, când avea loc războiul civil în Liban. Am fost de multe ori în Damasc și în Alep, care astazii este într-o situație foarte grea. Am legat foarte multe prietenii duhovnicești cu creștinii de acolo. Un prieten de al meu este Mitropolitul de Alep care a fost răpit. Si cunosc condițiile în care trăiesc acești creștini ortodocși. Ei nu știu dacă se mai pot trezi a doua zi, dacă mai ajung să se culce din nou seara. In Africa creștinii suferă din pricina războiului, a foametei si a vrăjitoriei. Iar în Apus creștinii suferă din cauza secularizării. Dacă m-ați întreba care dintre acestea sunt ispitele cele mai periculoase, aș spune că cele din Apus, adică secularizarea.Ce înseamnă secularizare? Secularizare înseamnă să trăiască cineva după duhul lumesc iar nu după Duhul lui Dumnezeu, să se adapteze cineva legilor lumii și să uite poruncile lui Dumnezeu, să aibă doar botezul apei și să nu aibă știință de botezul Duhului Sfânt.

Insă, oare, aceste greutăți ale creștinului ortodox sunt doar ale creștinilor de astăzi? Ne place să ne victimizam, că suferim și ne chinuim în epoca noastră, însă fiecare epocă are propriile probleme. Totdeauna creștinii ortodocși au întâmpinat probleme și greutăți. In toate epocile creștinii ortodocși au suferit ispite și presiuni. Nu este un fenomen nou acesta – noi crezând că suferim în mod diferit de alții. Si voi da câteva exemple pentru a susține ceea ce spun. Să citim Sfânta Scriptură ca să vedem cum trăiau primii creștini. Aveau multe probleme, prigoane, dar aveau insuflare și trăiau cu botezul Duhului.
Noi, episcopii, spunem despre noi că suntem urmași ai Apostolilor, și acest lucru este adevărat. Dar, cum trăiau Sfinții Apostoli? Prin ce ispite și încercări treceau? Uităm faptul că toți Apostolii au suferit mucenicie, în afară de Evanghelistul Ioan, pentru că el a trăit moartea lui Hristos, fiind de față pe Golgota. Toți Apostolii au trăit martiriul și și-au sfârșit viața prin mucenicie. Au fost decapitați cei mai mulți. Se simțeau nefericiți? Se plângeau? Deloc! Erau cei mai fericiți oameni!
Citim epistolele Sf. Ap. Pavel. Patru, din cele 14 epistole care s-au păstrat, se numesc epistolele captivității. Sunt epistolele către Filipeni, către Efeseni, către Coloseni, către Filimon. Sfântul Apostol Pavel era în închisoare când a scris aceste epistole. Citim Epistola către Filipeni. Este acolo imnul Bucuriei. Nu al lui Beethoven, ci al Apostolului Pavel. In continuu vorbește despre bucurie. „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă(Filipeni, 4, 4). Nicăieri nu simte amărăciune, nu pomenește de clipele grele din închisoare. Citim cele două Epistole către Efeseni și către Coloseni. Sunt două Epistole în care se vorbește despre Taina Bisericii și despre cum trebuie să trăiască creștinii în lume. In Epistola către Efeseni adesea face referire la Biserică ca Trupul Slăvit al lui Hristos, iar în Epistola către Coloseni se referă adesea la Hristos, Care este capul Bisericii. Peste tot exprimă bucuria și Il slăvește pe Dumnezeu că este mădular al Bisericii. El însuși a urcat până la al treilea cer, și a auzit cuvinte pe care nu poate omul să le exprime, dar spune: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14). Nici pentru că era un iudeu de seamă care a studiat în preajma lui Gamaliel, nici pentru faptul că era cetățean roman, nici pentru faptul că era Apostol, și nici pentru că a avut marea experiență de a se sui până la al treilea cer!Insă el se lauda prin crucea lui Hristos, pentru prigoane, necazuri, moarte. In Filipi, in Macedonia, a fost arestat și l-au băgat la pușcărie. Vă puteți imagina ce însemnau închisorile în epoca respectivă?! Toți adunați grămadă, cu criminalii, fără toalete. Iar la miezul nopții, Apostolul Pavel împreună cu Sila se trezeau și aduceau cântări. Ce imne aduceau lui Dumnezeu? Psalmii lui David:slăvește suflete al meu pe Domnul...” Si toți acei pușcăriași stăteau și ascultau. Gândiți-vă la această scenă! O scenă extraordinară! Așadar Apostolii au trecut prin prigoane, dar ei considerau acest lucru o binecuvântare a lui Dumnezeu. Spune Sfântul Apostol Pavel că i s-a dăruit marele dar nu să creadă în Domnul, ci să pătimească în Domnul.

Al doilea exemplu: Sfântul Ignatie Teoforul, un părinte apostolic care a fost episcop al Antiohiei în Siria. A fost arestat și-l duceau spre Roma, unde urma să fie mâncat de fiare în circ. Pe drumul către Roma a aflat că creștinii din Roma strângeau bani ca să-l răscumpere de la împărat. Noi, ce am face, dacă am fi fost în locul lui? Le-am fi zis: „bravo, creștinilor, să vă binecuvinteze Dumnezeu!„. El, în schimb, trimite o scrisoare creștinilor din Roma și le spune lucruri înfricoșătoare:

„Vă rog mult dați-mi prilejul de a mă jertfi pentru Dumnezeu, acum când jertfelnicul este pregătit. Vă rog să fiți pentru mine un cor al dragostei și să cantați imne Tatălui, în Iisus Hristos. Vreau nu doar să mă numesc creștin, ci să ma găsesc și să dovedesc prin fapte că sunt creștin. Vă rog mult lăsați-mă să mă fac hrană fiarelor, prin care Il voi putea dobândi pe Dumnezeu. Eu sunt grâul lui Dumnezeu și vreau să fiu măcinat de dintâi fiarelor ca să mă arăt pâine curată a lui Hristos. Si vă cer nu numai ca să nu faceți nimic ca să mă sloboziți, ci vă rog, dimpotrivă, să le lăsați pe fiare să mă mănânce și să devină mormântul meu, să îmi mănânce tot trupul și să nu mai îmi lase nimic. Acum voi fi un adevărat mucenic pentru Hristos. Implorați-L pe Hristos pentru mine ca, prin aceste fiare, să mă arăt jertfa lui Hristos. Abia acum încep să devin ucenic al lui Hristos. Cu nimic nu mă vor folosi plăcerile lumii, nici împărățiile acestui veac. E de preferat pentru mine să mor pentru Iisus Hristos decât să împărățesc peste tot pământul. Pe Acela Îl caut, Care a murit pentru noi, pe Acela Îl doresc, Care a înviat pentru noi. Acum se apropie ceasul să mă nasc în viața cea adevărata. Nu mă împiedicați să trăiesc. Să nu doriți să mor departe de Dumnezeu. Lăsați-mă să primesc lumina adevărată. Îndată ce voi ajunge lângă Dumnezeu voi deveni om adevărat. Îngăduiți-mi să imit patimile lui Hristos”.

In mod repetat spune: „dragostea mea a fost răstignită„. Si Îl numește pe Hristos dragoste. Spune:Acesta, dragostea, S-a răstignit pentru mine, de aceea nu mai există în lăuntrul meu dragoste pentru lucrurile materialnice. Ce poate vedea cineva in această epistolă? Este dumnezeiasca insuflare!

Al treilea exemplu, este martiriul Sfintei Perpetua. Este cel mai bun martirologiu care există. Specialiștii spun că a fost probabil scris de Tertulian. Si a fost scris mai întâi în limba greacă, după care a fost adus în latină. Perpetua era o aristocrată foarte nobilă. A murit în Africa, în Cartagina, în anul 202, și este prăznuită pe 1 februarie. Si a fost arestată împreuna cu alți 4 catehumeni. Avea doar 22 de ani și abia născuse, își alăpta pruncul. S-a născut dintr-o familie nobilă, trăia foarte luxos și a avut o căsătorie bună. A fost arestată pentru că fusese catehizată și apoi botezată. Tatăl ei i-a luat copilul și îi spunea: „întoarce-te pentru copilul tău„. Insă ea Îl iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe copilul său. Când a sosit ceasul muceniciei au fost duși cu toții în amfiteatrul plin de păgâni. Si, spune acolo martirologiu: „am intrat în amfiteatru ca și cum am fi intrat în cer„. Chipul ei strălucea de lumină. Perpetua înainta către mucenicie într-un mod nobil, ca o mireasă a lui Hristos. Si au dat drumul unui animal sălbatic, care a lovit-o și a trântit-o la pământ, și sângele curgea din trupul ei. Ea s-a ridicat puțin și a încercat să se acopere de rușine, ca sa nu se vada goliciunea. Nu de durere ci de rusine! Si a cerut un ac sa isi coase haina, să nu se vadă ruptura. Si și-a strâns părul, pentru că nu i se părea cuviincios să aibă parul dezlegat. In vremea aceea, când o femeie își purta părul despletit însemna că purta doliu. Si nu dorea să fie văzuta cu părul despletit, să arate că se tânguiește, că este în suferință. Ea era mireasa lui Hristos și vroia să I se înfățișeze frumoasă. Era în răpire dumnezeiască și, la un moment dat, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn spunea: „când vor slobozi acea fiară sălbatică ca să ne omoare?„. Si i s-a răspuns că a fost slobozită fiara și că a fost trântită la pământ. Si ea nu a crezut acest lucru, și spunea: „când s-a întâmplat asta? Este imposibil!”. Si, când a văzut rănile pe trupul ei, abia atunci și-a dat seama că a fost slobozită fiara. Si apoi au decapitat-o. Aceasta este mărturia martirologiului, care a fost întocmit în anul următor morții sale. Prima jumătate a scris-o ea însăși în închisoare, iar cele despre moartea sa le-a scris Tertulian, din câte se spune. Nu este un basm, o povestire care au scris-o alții ulterior. Ce dovedește acest martiriu al Sfintei Perpetua? Dovedește ceea ce numim insuflare, botezul Duhului, că era îmbătată cu Duhul Sfânt!
Al patrulea exemplu. Exista o epistola care a fost scrisă de un anonim către Diognet, care dorea să afle cine sunt creștinii. Si aici este descris cum sunt creștinii:

„Creștinii locuiesc pe acest pământ ca și cum ar fi într-o țară străină, ca și cum nu ar avea patrie. Ca cetățeni, participă la toate aspectele vieții sociale, dar trăiesc ca și cum ar fi niște străini. Orice țară străină este patria lor, și orice patrie este străină pentru ei. Trăiesc pe pământ dar cetatea lor este în cer. Se supun legilor fiecărei țări dar, prin modul lor de viață ,sunt mai presus de lege. Ii iubesc pe toți, și sunt prigoniți de toți. Sunt omorâți, dar ei sunt vii.”

Aceștia sunt creștinii! Si, această Epistolă îmi amintește de ceea ce spunea Apostolului Pavel, că nu avem aici cetate stătătoare și așteptam ceea ce va să vină. Si, tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur: „nu știm că viața prezentă este trecătoare?” E ca și cum am înnopta într-un hotel și a doua zi plecam. Șederea pe acest pământ este trecătoare, noi suntem străini în această lume. Nu suntem cetățeni ai acestei lumi ci trecători prin ea. Nu avem aici cetate, pentru ca cetatea noastră este sus, în ceruri. Aici pășim pe o cale. Există un text mai anarhic decât acesta? Este un anarhism creștin [o răzvrătire față de duhul lumii n.n.]. Cât de mult îmi place să fie cineva îmbătat în Hristos! Cât de mult îmi place să fie cineva anarhist în Hristos. Anarhist nu este cel care omoara lumea cu bombe – acesta este plin de ură, și de răutate, și de iad. Anarhist [în Hristos] este cel care are dumnezeiasca insuflare.
Am dat câteva pilde: cea a Apostolului Pavel, din care putem vedea insuflarea pe care o avea; cea a Sfântului Ignatie Teoforul, care era îndrăgostit de Hristos; exemplul Sfintei Perpetua care era o femeie distinsă, de 22 de ani, care abia devenise mamă și, de asemenea, Epistola către Diognet. Toate aceste scrieri ce arată? Arată ce este insuflarea!  
Creștinul trebuie să fie un om care are insuflare, să trăiască botezul Duhului, să fie îndrăgostit de Hristos. Aceasta este cea mai buna dragoste, să fie insuflat de dragostea lui Dumnezeu și de lucrarea Duhului Sfânt.

Sfântul Porfirie spunea că creștinul trebuie să se asemene unui poet, adică să aibă insuflare. Același lucru îl spuneau și Sfinții Paisie și Sofronie. Poetul, artistul are o permanentă inspirație. Oriunde ar merge el nu vede doar ceea ce vad ochii lui, ci ceea ce este dincolo de aceste realități. Există cu adevărat o altă realitate dincolo de ceea pe care o vedem. Una este realitatea și alta este cea ce vedem în mod nemijlocit, imediat. Ceea ce simțim în mod nemijlocit, prin simțuri, este faptul că mă vedeți și că mă auziți. Iar realitatea este cea pe care o vede prorocul, care este mai presus de simțire și de rațiune, fără să fie, desigur, desființate nici simțurile, nici rațiunea. Pictorul, oriunde ar merge se gândește la cea ce urmează să picteze, și se gândește mereu când se va întoarce la atelier ca să-și continue pictura. Astfel trebuie să fie și creștinul. Creștinul care nu este poet și artist nu este un adevărat creștin. Este un fals creștin. Ne-am umplut de falși creștini, de caricaturi de creștini.

Si, să vă dau un alt exemplu, care l-am preluat de la Sfântul Grigorie de Nyssa, care, la rândul lui l-a preluat de la un scriitor antic. Era în Alexandria un circar care îmbrăcase o maimuță în om, și o învățase să facă tot felul de exerciții excepționale. Si toți o aplaudau. Si se întrebau oamenii dacă este posibil să facă un om toate aceste lucruri.  La un moment dat, cineva și-a dat seama că nu este vorba de un om, ci de o maimuța îmbrăcată în om. Stăpânul ei ii pusese o mască pe față și nu se vedea că e maimuță – părea a fi om. Si, acel om, a aruncat o nuca în maimuță – și, știți cât de mult iubesc maimuțele nuca. Așa că a abandonat toate acrobațiile pe care le făcea, și s-a dus să mănânce nuca. Dar nu putea să o mănânce că avea masca pe față. Cu mâna și-a rupt masca, și toți au strigat: „aaa… nu e om, e maimuță!„. Si, spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „așa suntem noi creștinii„. Nu suntem oameni adevărați, ci purtăm masca de oameni. Si când întâmpinăm vreo problemă, sau o ispită, ne rupem masca de pe față și atunci dam la iveala adevăratul nostru sine. Așadar, trebuie să trăim cu insuflare!

Acum să vă spun ceea ce spunea Părintele Sofronie despre insuflare. Când mă duceam la Părintele Sofronie și spuneam: „Părinte, sunt foarte supărat!„, Părintele rădea și spunea: „Ți-ai pierdut insuflarea!. Si, ce înțelegea prin insuflare? Dragostea de Dumnezeu, rugăciunea, adică acest botez al Duhului. Atunci când cineva trăiește în acest chip, toate celelalte sunt amănunte. Când cineva este îndrăgostit nu-l mai interesează ce spune lumea. Trăiește beția dragostei. Cine este îndrăgostit de Dumnezeu toate celelalte lucruri le dă la margine. Nu este nesimțitor față de lume și față de istorie; toate le înțelege însă este sensibil față de veșnicie. Are o altă viață lăuntrică, pe care ceilalți nu o înțeleg.

Deci, spunea Părintele Sofronie:  „Suntem datori să păstram în același timp un foarte puternic avânt către Dumnezeu și în același timp, conștiința sărăciei noastre. Dacă suntem satisfăcuți cu sinele nostru, atunci rugăciunea încetează să mai fie ceea ce trebuie să fie. Si ce trebuie sa fie rugăciunea? Să fie ca explozia unui vulcan. Știți ce înseamnă să explodeze un vulcan?! Nu mai ține seama de nimic, trece peste tot ceea ce întâlnește înainte”.

Aceasta este rugăciunea: explozia unui vulcan.
Știm că în lăuntrul nostru se află omul cel vechi, pe care l-am moștenit de la Adam și Eva, și de aceea în lăuntrul nostru sunt toate patimile pervertite ale sufletului. Si spun: „refuz voinţa sângelui meu căzut și vreau ca în venele mele să curgă viaţa lui Dumnezeu” (P. Sofronie)Aceasta este insuflarea.
Ca să nu pierdeți binecuvântarea pe care v-a dat-o Dumnezeu, luptați-vă să păstrați orice gând care vă inspiră și să alungați orice gând care vă ucide„.

In tot ceasul vă vin gânduri. Tatăl meu spunea: „astăzi îngerul mi-a dat o insuflare„. Mai apoi, am talcuit acest cuvant al lui, după cuvintele Părintelui Sofronie. Vine un gând, ne tulbură și trăim iadul. Alungăm gândurile rele, asimilam insuflarea, și trăim raiul. Ce înseamnă insuflarea?

„Gândul nostru să fie acolo unde este Hristos. Atunci rugăciunea noastră va fi cu El, și nu va rămâne mult loc pentru patimi.” (P. Sofronie)

Cu adevărat, atunci când cineva este îndrăgostit de altcineva nu mai ține seama de nimic altceva. In fiecare zi și în fiecare noapte să ne gândim că Dumnezeu ne vede, ne aude rugăciunile și vede adâncul duhului nostru. Atunci când omul gândește așa, devine alt om.

Odată le spuneam monahilor:

„odată, un pelerin în Sfântul Munte le-a pus o întrebare mai multor Părinti duhovnicești: „care e cel mai important lucru în viața noastră?”. Si toți i-au răspuns: „este dragostea lui Dumnezeu, să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele”. Si, s-a gândit acel om: „dar nu am dragoste nici de rugăciune, nici de oameni. Ce să fac, cum să trăiesc, cum să mă mântuiesc?” Si, apoi a hotărât, și a zis: „voi lucra în lume ca și cum aș avea această dragoste”. Si, după 30 de ani, după asemenea nevoințe, Duhul Sfanț i-a dăruit harisma acestei dragoste.

Da, nu am dragoste, dar ce aș face, cum m-aș comporta dacă aș avea dragoste? Fac cutare lucru și cutare lucru și, mai târziu, Dumnezeu îmi va da harisma dragostei. Spunea Sfantul Paisie că Dumnezeu nu dăruiește harisme leneșilor. Ii cerem lui Dumnezeu: „dă-mi dragoste, dă-mi răbdare, dă-mi credință„. Si spunea că „Dumnezeu nu este un băcan, să ne dea ce-i cerem: ia fasole, ia linte...” „Dacă vrei asemenea harisme, îți trimit Eu niște ispite, și o să primești harismele după măsura în care ai suportat ispitele„.

In altă parte spunea Părintele Sofronie:

ceea ce caută sufletul nostru nu se mărginește la viața noastră de fiecare zi. Noi căutăm să fim cu Dumnezeu, și încercăm să dobândim în deplinătatea lor și cele lumești și cele dumnezeiești„. 

Problema în viața noastră este cum trecem de la relativ la absolut. De aceea Părintele vorbea de doua nivele: de nivelul psihologic și de nivelul ontologic, nivelul teologic. Si trebuie încontinuu să ne eliberam de acest nivel psihologic pentru a trece la cel teologic. Ce înseamnă nivel psihologic? A avea o perspectivă sentimentală, afectivă asupra tuturor lucrurilor: „de ce nu mă iubește?”, „de ce nu mi-a vorbit?”, „de ce nu m-a văzut?”, „de ce nu m-a invitat?” Acesta este un nivel psihologic. Trebuie să depășim acest nivel și să gândim altfel: nu „de ce nu mă iubește?” ci „de ce eu nu iubesc?„! Noi avem pretenția ca alții să se jertfească pentru noi, însă Hristos ne-a arătat că noi trebuie să ne jertfim pentru ceilalti. Aceasta este teologia deșertării de sine, a chenozei, și aceasta este insuflarea.
Si, spunea Parintele Sofronie:

„Atunci când ți se dă insuflarea, întreaga viață se umple de bucurie și lumină. Nu mai observăm amănuntele vieții. […] Un singur lucru are importanță: să păzim intensitatea rugăciunii și a pocăinței. Atunci moartea va deveni pentru noi mutare în Împărăția lui Dumnezeu, pentru care vom fi pregătiți prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos și prin chemarea numelui Sau”.

A venit o dată o doamnă la mine, la birou, și mi-a spus: „mi-e teamă de moarte„. Era tânără, era bolnavă, avea și copil, era medic de profesie și cunoașterea foarte bine simptomele bolii. Si mi-a spus: „mă tem de moarte„. Eu am stat un timp fără să-i vorbesc. Ce pot să-i spui unui asemenea om?! Sfântul Vasile cel Mare spunea că atunci când ne doare ochiul și medicamentul care îl punem pe ochi ne face să suferim. Eu i-am răspuns: „ai fost îndrăgostită vreodată? Ce relație era între voi?”. „Ce legătura are frica de moarte cu îndrăgostirea?„, „Trebuie să te îndrăgostești mai mult decât ai fost îndrăgostită de soțul tău„, „de ce anume, de cine să mă îndrăgostesc?”. I-am spus: „să te îndrăgostești de Arhanghelul Mihail. Să ți-l faci prieten pe Arhanghelul Mihail. Să-ți pui o icoană, să o săruți, să te închini, și să ți-l faci prietenul tău. Atunci nu-ți va mai fi frică de moarte, pentru că acela te va lasă să trăiești atât cât este de trebuință, iar atunci când va veni să te ia îți va fi prieten, și astfel îl vei simți„. A rămas fără grai, nu știa ce să-mi răspundă. Dar, acest lucru a tămăduit-o. 
Voi continua să spun ce spunea Părintele Sofronie despre insuflareViața noastră este organizata în jurul a câtorva patimi omenești, iar viața duhovnicească este la marginea acestei vieți lumești. Suntem datori să răsturnam această stare de lucruri și să așezam viața duhovnicească în miezul vieții noastre. Nu lăsați ca lucrurile lumii să vă împrăștie mintea. Concentrați-vă, adunați-vă cu rugăciunea voastră, dăruiți lui Dumnezeu toată energia voastră, într-o viață care să corespundă poruncilor lui Dumnezeu. Mintea noastră este într-o continuă luptă cu mintea vrăjmașului. Dacă dormim, îl lăsăm slobod pe vrăjmașul, care niciodată nu doarme, ca sa își facă treaba lui, și ne primejduim mântuirea. A venit Dumnezeu ca să vă dea puterea să vv țineți duhul, inima și mintea voastră în duhul lui Hristos. Atunci orice s-ar întâmpla, se va putea transforma foarte ușor în bine. Tot ce vi se pare descurajant va dispărea, de vreme ce va fi transfigurat de dorința voastră de a fi oriunde este Hristos. Păstrați toate acestea în conștiința voastră și viața voastră va fi plină de insuflare, nu doar în fiecare zi ci în fiecare clipă.Nu uitați aceste cuvinte: „Dumnezeu v-a dat timp să zidiți mântuirea voastră. Nu risipiți acest timp!” Aceasta este dumnezeiasca insuflare, aceasta este viața creștinului ortodox, acesta este botezul Duhului, aceasta este dragostea după Hristos. Aceasta este anarhia sănătoasă, acesta este drumul către desăvârșire. Aceasta înseamnă să fie cineva poet și artist în Hristos. Si, orice creștin care nu este poet și artist este un creștin care a eșuat. 

Am încercat să vă prezint ce reprezintă viața duhovnicească în epoca contemporană. La început mi s-a părut un subiect banal, obișnuit. Ce poate să spună cineva despre aceasta: viața contemporană, viața duhovnicească? Toate trebuie să se săvârșească în Hristos. Dacă nunta este în Hristos este o binecuvântare. Dacă monahismul este în Hristos este binecuvântare. Dacă nici una nici alta nu sunt în Hristos, sunt un eșec. Apostolul Pavel spunea că fiecare om are harisma lui. Unul să fie căsătorit, celălalt să fie necăsătorit, toate însă să fie în Hristos. Deci, ceea ce vroiam să spun este că se cuvine să devenim creștini cu insuflare dumnezeiască. Lumea de astăzi are nevoie de asemenea creștini, insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi niște creștini secularizați, iar secularizarea este mai rea decât durerea, decât sărăcia și decât vrăjitoria. Așadar, să devenim poeți și artiști îndrăgostiți în Hristos!

sursa: Roman Ortodox in Franta

Părintele Sofian Boghiu: Postul este lăsat că o arena în care trebuie să ne luptăm cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu răutatea din noi – şi e foarte greu să te biruieşti pe tine însuţi.

 Unii nu postesc deloc, alţii postesc o săptămână sau câteva zile, iar alţii, o săptămână la început şi o săptămână la sfârşit. Fiecare îşi va lua plata după ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai şi încurcă în înţelegerea postului. Unii postesc ajunând mai ales vinerea – şi e foarte bine. Pentru că postul şi ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlăuntru să se repare – această „uzină” care suntem noi înşine şi care merge aşa, ca un automat: de pildă, nu ne dăm seama când se transformă pâinea în energie. Şi când postim, se bucură tot lăuntrul nostru, ne spune „mersi”, pentru că se reface aievea. Aşadar, cine ţine post cu regularitate îşi face el însuşi foarte mult bine.

Este la câte unii această panică: „Dacă nu mănânc, mor, ameţesc!” Nu-i adevărat. Postul armonizează şi înviorează tot lăuntrul nostru. Postul creştin, supravegheat şi ţinut cu înţelepciune, este recomandat de sfinţii Părinţi, iar unii din ei aveau studii de medicină înaltă şi ei urmăreau să ne facă nouă bine, nu să ne chinuiască. Aşa că toate au fost rânduite cu foarte multă luciditate şi pricepere.

Postul trebuie să fie luminat, consimţit de bună voie, nu cu ciudă, ci să fie că o bucurie. Nu un post cu ciudă sau ţinut de frică, pentru că atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinţă, iar mintea culege numai mătrăgună şi numai răutăţi. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevărat, atunci când posteşte această aparatură fizică, iar sufletul se revoltă. Nu aşa! Dumnezeu vrea ca totul să fie global, armonios; să postească şi trupul, dar să postească şi sufletul, şi atunci e postul cu adevărat binefăcător. Să se bucure şi cele dinlăuntru şi să nu se revolte gura şi limba că le-am pus la post.

Sfântul Timotei, ucenicul sfântului apostol Pavel, nu ştia cum să se chinuiască mai mult, ca să-şi stăpânească patimile. Mânca numai pâine, apă şi fructe – nu numai în post, ci tot timpul – şi slăbise foarte rău. Sfântul Pavel, care ştia suferinţa lui, îi scrie să bea şi puţin vin, nu numai apă, din pricina deselor sale slăbiri. Desigur, sfântul Pavel îi scria puţine cuvinte, însă Timotei înţelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte puţine. Sunt în biblioteci cărţi mari, volume groase, cu foarte multe pagini şi pe măsură ce le parcurgi, te atrag întorsăturile de fraze, cuvintele frumoase, dar când strângi în mâna, vezi cum curge tot, nu rămâi cu nimic – adică ai foarte puţin folos din această literatură profană. Sfânta Scriptură însă este înţelepciunea cea mai înaltă şi deseori, un singur loc, un singur cuvânt din Biblie ne poate lumina pe deplin. Sunt mari sfinţi care au urmat un singur cuvânt din Biblie: „Vinde tot ce ai şi urmează-mi Mie” – sfântul Antonie cel Mare, de pildă, sau sfânta Paraschiva. Le-a rămas în minte şi în inimă un text sau o frântură de text din sfânta Scriptură şi acest text a „ars” în inima lor, ca un jaratec, toată viaţă – şi pe acesta l-au urmat şi s-au mântuit.

În epistola sa către Timotei, sfântul Pavel scrie cuvinte de o gingăşie rară. Ce poate fi mai drăgăstos decât faptul că sfântul Pavel, care era aşa de prins cu atâtea treburi, se îngrijeşte de sănătatea ucenicului său? Şi îi scrie cu multă delicateţe şi curăţie lăuntrică. Timotei era bolnăvicios din firea sa şi îşi stricase stomacul şi sfântul Pavel îi scrie: „Nu bea numai apă” – asta înseamnă că până atunci băuse cu adevărat numai apă. Altădată spune: „Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul şi credinciosul meu fiu” – aceste cuvinte arată vredniciile lui Timotei. Şi Timotei n-ar fi fost aşa vrednic, dacă ar fi fost robit de trup; dar el, tânăr cum era, în chilia lui, întipărea în sine toate faptele bune pe care le făcea sfântul Pavel. Deşi era foarte tânăr, purta acelaşi jug cu sfântul Pavel. „Nimeni să nu-l dispreţuiască pe Timotei, căci el urmează Legea Domnului, ca şi mine; şi ca un tată cu fiul său, aşa împreună cu mine a slujit el” – spune sfântul Pavel. Timotei însă continua să postească înainte, cu toată asprimea. Şi nu făcea ca aceia care, după ce postesc, încep să zică: „Ce să mai postesc de-acum? Mi-am omorât trupul şi l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce să mai postesc?” Timotei nu zicea aşa, ci cu cât erau mai mari meritele sale, cu atât mai mult se nevoia; şi aceasta, desigur, a învăţat tot de la sfântul Pavel.

Vă atrag atenţia asupra unui cuvânt. Sfântul Pavel nu-i scrie: „bea vin”, ci „puţin vin”, adică numai cât e de trebuinţă pentru a alunga boala trupului, şi nu pentru a îngădui boala sufletului, nici pentru a întărâta patimile. Căci vinul, fraţi creştini, sfârşeşte energia organismului. Vinul e lăsat de Dumnezeu să-l întrebuinţăm cu măsură, nu oricum. Beţivul e un mort viu, are cerul cu desăvârşire închis. Beţivii nu pot moşteni împărăţia cerurilor, sfântul Pavel ne spune asta.

Fraţi creştini, din cele spuse în seara aceasta, aş vrea să rămâneţi măcar cu două gânduri şi anume: un post cumpătat; şi după un post aspru, să mâncaţi puţin. Unii postesc toată ziua, ajunează, şi seara mănâncă cât ar fi mâncat toată ziua şi apoi toată noaptea le e rău. Este şi un cuvânt în popor: „Crăciunul sătulului, Paştele fudulului” – adică acum se taie bieţii porci şi mâncăm şi ne îmbuibăm cu toate după post, mâncăm pentru tot postul cu un fel de răzbunare şi ne vătămăm trupul (…). E nevoie de post cu adevărat, fraţi creştini.

Dar un post aspru se împleteşte cu rugăciunea şi cu meditaţia, şi mai ales să-ţi postească şi gura în timpul postului. Sunt oameni care fac din această râvnă a postului un ideal. Şi ferice, cu adevărat, de cei ce merg pe această cale frumoasă şi cu adevărat vrednică, calea postului! Numai să fie dusă cu statornicie şi răbdare, pentru că este o cale spinoasă, fraţi creştini, şi totdeauna veţi avea de suferit pe această cale. Şi sfinţii au suferit foarte mult, toţi, fără nici o excepţie. Iar dacă cineva ajunge la vârful faptelor bune şi apoi se ademeneşte şi cade, căderea lui e mare, pentru că îi tulbură pe toţi. Sfântul Timotei ştia că are nevoie de un frâu pentru tinereţea lui – căci tinereţea această de multe ori se preface într-un fel de flacără şi cuprinde totul în jur. De aceea, sfântul Timotei se îngrădea din toate părţile, ca să stîngă această flacără a păcatului. Şi el nu părăsea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau în altă parte, oriunde era învăţătorul său, sfântul apostol Pavel. Toţi marii sfinţi au fost bolnavi, fraţi creştini. Începând de la sfântul Pavel, care avea mereu nevoie de sfântul Luca, sau sfântul Ioan Gură de Aur care vomita mereu şi nu putea mânca niciodată cu altcineva la masă, din pricina acestei slăbiciuni… sfântul Nicolae care avea picioarele rănite şi um­flate, de la minele de plumb din Asia Mică, unde a fost deportat…

Toţi sfinţii, fără excepţie, au primit suferinţa în trupul lor, ca pe un ghimpe care îi ajuta să fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinţe. Iisus însuşi a suit acest drum al suferinţei, a călătorit pe drumul Crucii şi picioarele Lui au netezit asprimea căii, au făcut-o mai lesnicioasă celor ce vor merge după El.

Ţineţi seama de toate acestea, fraţi creştini. Luaţi-vă în serios propria viaţă, pentru că o dată îi este dat omului să trăiască şi după moarte vine judecata – spune sfântul Pavel. Dacă noi vorbim numai despre aceste lucruri şi le lăudăm cu gura, dar nu le facem, e ca şi cum am vedea în vitrina unui magazin o mâncare foarte bună, dar nu o putem lua, pentru că este un geam între noi. Aşa este şi cu această ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Să facem, fraţi creştini. Dumnezeu să ne ajute să facem, şi negreşit, ne vom bucura de roadele şi sporul cel duhovnicesc. Amin.

Postul e înainte de toate, înfrânare, fraţi creştini. Pentru că dacă nu mănânci de dulce, dar mănânci de post mai mult decât trebuie şi mănânci şi o mâncare foarte bine gătită, acela nu mai este post.

Noi astăzi nici nu mai băgăm în seamă poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispreţ grozav faţă de poruncile Lui, fără îndoială că vom fi aspru judecaţi. Noi, cei de azi, ne-am obrăznicit, suntem „evoluaţi”…

În post contează foarte mult să va iertaţi unul pe altul. Postul n-are nici o valoare când ai necaz pe cineva şi nu te poţi împăca cu el. Poţi să mori de foame, nu are nici un rost postul tău, până când nu te împaci cu celălalt. Dar nu aşa, o împăcare de politeţe, ci iertare din inimă. Nu aşa, că „da, eu n-am nimic cu nimeni”. Asta nu e iertare. Să va iertaţi unul pe altul din toată inima, numai atunci postul va fi cu adevărat de folos. Unii nu-şi vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor… Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit şi dincolo îi aşteaptă acest foc cumplit al conştiinţei vinovate.

Nu vă temeţi de post. Postul nu e lăsat să omoare omul, ci să potolească patimile din noi. Dacă eşti bolnav şi posteşti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Şi dimpotrivă, dacă mănânci prea bine, poţi fi oricât de sănătos, îndată te distrugi. Şi apoi să nu uitaţi că postul nu înseamnă numai post de mâncare, ci să te abţii de la tot ceea ce simţi că nu-ţi este de folos: de la o plăcere vinovată, de la un roman nepotrivit.

În comunităţile în care trăim, când pleacă unul afară, toţi ceilalţi tăbară pe el şi îi spun toate greşelile şi uită că, oricât de rău ar fi cineva, are şi nişte lucruri bune. Dar se uită acest amănunt şi se spun numai cele rele. Şi greşim osândind pe altul, şi spurcăm postul nostru cu acest păcat, şi ne adunăm păcate grele în faţa lui Dumnezeu. Pentru că atunci când judeci pe altul, intri cu obrăznicie în drepturile lui Dumnezeu, El e judecătorul. „Cine eşti tu, să judeci slugă străină?” Ce folos că nu mănânci carne, dar mănânci cinstea fratelui tău? Sau dai averea la săraci, dar tu eşti plin de ură?

Să avem grijă, aşa cum v-am spus, să postim şi cu limba, fraţi creştini. Noi avem gură, cu care facem foarte multe greşeli de neiertat. Sfântul Iacov spune aşa: „Cine-şi păzeşte limba şi nu spune lucruri greşite, acela e bărbat desăvârşit”. Mare e războiul purtat de limbă – limba aceasta cu care vorbesc şi eu acum. Şi apoi nu uitaţi că vom da seama de orice cuvânt deşert – aşa ne avertizează Mântuitorul. E cumplit: vom fi puşi în faţă cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfinţii Părinţi că limba are două garduri în faţă, că s-o poţi stăpâni: dinţii şi buzele. Când spune prostii, muşc-o în aşa fel încât să curgă sânge. Pedepseşte-ţi limba, ca să scapi tu de pedeapsa cea veşnică. Ar trebui să ne controlăm fiecare cuvânt pe care-l spunem, pentru că fiecare are rostul lui în viaţa noastră sau în viaţa altora. Nu-ţi învinui numai limba, ca şi cum ea ar merge fără cap şi fără minte… S-o strunim noi, să-i poruncim noi ce să spună, nu să ne scuzăm că „am scăpat din vedere ceea ce am spus”, nu daţi vină numai pe limbă. Încă o dată, nu uitaţi că postul este şi al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitaţi îndemnul:. „Cuvântul vostru să fie dres, cu sare.. .”. Aşa că aveţi grijă la capitolul „bârfă”. La noi, aşa se procedează. Când lipseşte cineva din birou, chiar pentru o clipă, în urmă e anulat cu totul de ceilalţi, nu mai e bun decât de scuipat când se întoarce… Să nu fie, fraţi creştini.

Marile călătorii sunt întotdeauna cele interioare. Pentru că în călătoriile exterioare, în timpul nostru, sunt foarte multe înlesniri – de pildă putem merge foarte comod şi putem parcurge drumuri mari într-un interval de timp foarte scurt. Sunt însă călătorii interioare în care avem de luptat cu noi înşine, aşa cum, de pildă, în Athos, ca să mergi de la o mănăstire la alta, te strecori pe nişte cărărui şi cărăruile astea [au] de o parte şi de alta nişte arbuşti mici, cu foarte mulţi spini – şi dacă mai şi plouă, pe de o parte te udă ploaia sau roua, iar pe de altă parte te zgârie spinii care te întâmpină pe toate cărăruile acestea înguste. La Athos nu prea călătorim, însă călătorim cu toţii pe o cale foarte îngustă, plină de spini, cu piedici de tot felul. Să ne gândim câte piedici avem când vrem să facem o fapta bună, câte târguieli nu facem noi cu noi înşine, când vrem să facem o milostenie: cât îi dăm? Mai puţin, că avem şi noi nevoie… Sau cât trebuie să ne luptăm ca să ne stăpânim de la nişte patimi! Cât de greu ne vine să ne hotărâm la această călătorie, fără să stăm pe loc, ci să mergem numai înainte! De aceea spun că marile călătorii sunt cele interioare – mai ales aceste târguieli cu noi înşine, pentru fapta cea bună.

Această rânduiala a postului este tot o călătorie pentru fiecare din noi, un timp de luptă cu noi înşine. Pentru că cea mai cumplită lupta este cu noi înşine, nu cu alţii, fraţi creştini. Noi pe altul îl biruim repede sau îl înlăturăm, mai ales dacă suntem mai voinici – îl desfiinţăm repede pe duşmanul nostru, însă cu noi înşine suntem tare delicaţi, ne este tare milă de noi şi găsim toate argumentele ca să ne cruţăm pe noi înşine. Postul este lăsat că o arena în care trebuie să ne luptăm cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu răutatea din noi – şi e foarte greu să te biruieşti pe tine însuţi.

Şi într-o asemenea călătorie lăuntrică, ne este absolut de trebuinţă o faptă bună care, dacă o împlinim, este egală cu eliberarea noastră lăuntrică: adică să ne iertăm unii pe alţii. Pentru că în această călătorie spre înviere, avem noi înşine nevoie de multă iertare de la Dumnezeu. Şi dacă nu iertăm, nici nouă nu ni se iartă şi vai de sufletul nostru! Ne merg toate împotriva, chiar dacă ni se pare că mergem pe drumul cel bun; vai de sufletul nostru, dacă nu ne iartă şi pe noi Dumnezeu! Când ştii că şeful tău e supărat pe tine şi urmează să te sancţioneze, te temi şi cauţi să faci tot ce poţi, ca să te ierte şi să te pui bine cu el. Dar marele Stăpân al universului, când îl ştim supărat pe noi, la cine putem mijloci să ne ierte? Iar condiţia iertării Lui, e să iertăm şi noi. Este condiţia pe care acest mare Stăpân o pune pentru fiecare dintre noi: „iertaţi şi vi se iartă”; „nu iertaţi, nu vi se iartă”. Aceasta este problema iertării – foarte grea de multe ori, dar şi foarte luminoasă, pentru că ea ne ajută la sporul cel duhovnicesc şi „ne pune bine” cu acest mare şi bun Stăpân al universului întreg. Ierţi – ţi se iartă.

Orice trudă pentru luminare şi mântuire presupune această condiţie a păcii interioare. Căci asta înseamnă iertarea: pacea ta. Şi nici nu se poate face rugăciune cu ciudă. Când te chinuie gândul că celălalt ţi-a făcut rău, n-ai linişte în suflet şi nu te poţi ruga. Praful acesta care ustură şi doare, ştergeţi-l de pe suflet şi aruncaţi-l la câini… iertaţi, fraţilor, ca să puteţi veni aici la rugăciune cu inima deschisă şi să vă întoarceţi acasă cu pace în suflet. Şi nu aşteptaţi să vă ceară celălalt iertare. Nu, începeţi prin a cere dumneavoastră iertare, pentru că este imposibil ca, oricât ar fi şi celălalt de vinovat, să nu aveţi şi dumneavoastră o vină cât de mică… e imposibil…

sursa

17 ianuarie – sărbătoarea Sf Antonie cel Mare

Sfântul avva Antonie, pe când şedea în pustie, a căzut în mare melancolie (akedia) şi în mare întunecare a gândului (logismos). Şi i-a spus lui Dumnezeu:

“Doamne, vreau să mă mântuiesc, şi nu mă slăbesc gândurile. Ce să fac în suferinţa mea? cum mă voi mântui?”

Şi ridicându-se puţin către cele din afară a văzut Antonie pe altul ca el, aşezat la lucru, ridicându-se de la lucru să se roage, şi aşezându-se apoi la împletit funie, şi iar ridicându-se la rugăciune.

Or acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi lămurirea lui Antonie.

Şi l-a auzit pe înger spunând: “Aşa să faci şi te vei mântui.” Iar el, auzind acestea, se bucură şi prinse curaj, şi făcând aşa, se mântui.

*

Acest avva Antonie, meditând la adâncimea judecăţilor lui Dumnezeu, a întrebat: “Doamne, cum de mor unii tineri, şi alţii la adânci bătrâneţi? De ce sunt săraci unii, iar alţii se îmbogăţesc? De ce nedrepţii se îmbogăţesc, iar drepţii sunt săraci?”

Şi iată că o voce i-a zis: “Antonie, ai grijă de tine. Căci acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu, şi ţie nu ţi se cade să le ştii.”

*

L-a întrebat cineva pe avva Antonie: “Ce să fac ca să-i plac lui Dumnezeu?”

Iar bătrânul i-a răspuns: “Păzeşte ceea ce-ţi spun: oriunde ai merge, să-l ai pe Dumnezeu înaintea ochilor pururea; orice ai face, să ai mărturia (martyria, confirmare, validare) Sfintelor Scripturi; oriunde te-ai statornici, nu pleca devreme de-acolo. Urmează-le pe acestea trei şi te vei mântui.”

*

I-a spus avva Antonie avvei Pimen: “Lucrarea cea mare a omului e să-şi arunce păcatul înaintea lui Dumnezeu, şi să se aştepte la ispită până la ultima suflare.”

*

A spus tot el: “Nimeni neispitit nu va putea merge în Împărăţia Cerurilor. Că de aceea se spune: înlătură ispitele şi nimeni nu mai e mântuit.”

*

L-a întrebat avva Pamvo pe avva Antonie: “Ce să fac?” Iar bătrânul îi spuse: “Nu te încrede în dreptatea ta, nu te frământa pentru cele trecute; stăpâneşte-ţi limba şi pântecele.”

*

A spus avva Antonie: “Am văzut toate mrejele vrăjmaşului întinse pe pământ,” şi am suspinat zicând: “Cine o să treacă printre ele?” Şi am auzit o voce care zicea: “Smerenia”.

din Patericul egiptean

Gândul zilei


Dumnezeu ne iubeşte tot timpul, indiferent ce facem. 
Mântuirea înseamnă să-I răspundem la iubire. Dumnezeu nu mă iubeşte pe mine pentru că aş fi mai bună ca D., sau mai bună ca anul trecut, ci doar pentru că sunt om. Şi ieri mă iubea, mă iubea în timpul păcatului şi mă aştepta. Altfel cum să-mi explic faptul că în chiar clipa în care am rostit „Doamne Iisuse Hristoase…” mi-a răspuns ajutându-mă să mă văd, să-mi văd mizeria. Şi cine dacă nu El obosise în mine şi plângea în timp ce diavolii săltau de bucurie lăudându-mă: vai, ce inteligentă eşti, ce bine sesizezi, ce umor ai…

Frag. din cartea “Spovedanie neterminată” , de Gena Geamanu (Maica Siluana)

Doamna Aspazia Oţel Petrescu: „Dumnezeu poate să întoarca orice rău în bine ”

Doamna Aspazia este omul care nu învață din cuvintele altora, ci din experiența  propriei vieți. Şi poate de aceea cuvântul său are o asemenea putere, o asemenea luciditate. Domnia sa este unul dintre ultimii supraviețuitori ai unei generații de mărturisitori pentru rugăciunile cărora am ieşit din comunism. Avem însă multă nevoie ca Domnul să ridice astfel de oameni şi pentru zilele noastre ca să ne putem elibera de fantasmele noului totalitarism numit divertisment, corectitudine politică şi consumism. Oare mai este nevoie de un nou război, de o nouă prigoană pentru ca să înțelegem şi să le urmăm celor care au trecut prin iadul lagărului comunist? (M.C.)

– Doamnă Aspazia, ați suferit foarte mult în temnițele comuniste. Care este rolul suferinței pentru  mântuire?

– A fost esențial. Am învățat în închisoare că suferința, de fapt, este o treaptă de iubire a bunului Dumnezeu. Suferința nu este o pedeapsă – suferința este o cale de catharsis, de purificare. Suferința ne curăță de ceva ce noi am greşit. În momentul în care înțelegi lucrul ăsta şi îți însuşeşti suferința ca atare, dintr-odată ea devine suportabilă. Suferința înseamnă durere; durerea nu dispare – frigul rămâne frig, foamea foame, teroarea teroare, batjocura batjocură, şi aşa mai departe –, dar devine teribil de suportabilă, pentru că simți într-adevăr binecuvântarea Domnului în suportarea acestei suferințe, te înfrățeşte cu  suferința Mântuitorului Iisus, Care S-a întins pe cruce pentru mântuirea sufletelor noastre. Te simți cumva părtaş la povara pe care Mântuitorul o duce în fața Tatălui Ceresc pentru întreaga lume, şi pentru tine. Eşti cumva părtaş la marea suferință a Mântuitorului, deci suferința capătă un sens transcendental, mistic, tainic.

Nu pot să vă spun cu câtă uşurință poți să suporți, oricât de mare ar fi povara încercării care ți se dă. Părintele Dimitrie Bejan a găsit cea mai potrivită metaforă pentru această trăire, pentru acest fel de a trăi suferința; el a vorbit despre „bucuriile suferinței”. Ar părea să fie un paradox, dar nu este. În momentul în care conştientizezi care este sensul suferinței – că din mare iubire Dumnezeu ți-o dă ca să te ajute să recuperezi ceea ce ai stricat din armonia Planului divin –, nu se poate descrie bucuria aceasta. Noi dârdâiam de frig, dar eram fericite. Această suferință era cumva eliberatoare, ne dădea o demnitate, o noblețe, o trăire mistică.

„A trăi suferința ca o bucurie şi ca o înnobilare…”

– Este foarte interesant ce spuneți, dar este foarte greu de înțeles pentru cei care nu au trecut prin astfel de experiențe…

– Nu ştiu, cred că experiența aceasta, de fapt, ne este dată tuturor, pentru că noi traversăm această „vale a plângerii”, care este, de fapt, o trecere între două momente importante, între două vremi, cum ne-am exprima în termeni teologici: vremea naşterii şi vremea morții. În acest interval de timp noi trecem printr-o serie întreagă de încercări, nu neapărat ca o cale de purificare, ci ne mai sunt date încercările şi ca temă de rezolvat, ca teză de iubire. Sunt teste de iubire, pe care noi trebuie să le trecem.

Oamenii, din păcate, nu conştientizează lucrul acesta, dar a trăi suferința ca o bucurie şi ca o înnobilare, ca o noblețe, este la îndemâna oricui. Dar noi nu conştientizăm lucrul ăsta, avem inima împietrită, am pierdut această sensibilitate. Sunt foarte multe căile de a pierde un dar divin. Motivul cel mai la îndemână este indiferența noastră: nu suntem conştienți cine suntem, de unde venim, unde mergem, care e menirea noastră, preocupările noastre sunt foarte limitate. Din păcate, Psalmul 38 este valabil pentru foarte multă lume: ducem o viață instinctuală, pierdem duhul trăirii, duhovnicia, trăim ca animalele, instinctual – ne sculăm, ne culcăm, bem, mâncăm, ne bucurăm…

„Eu îți dau ceea ce tu alegi”

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră dragostea în perspectiva vieții pe care ați avut-o până acum?

– Din păcate, viața mea este absolut identică cu viața oricăruia dintre noi: o viață plină de rătăciri. Poate, cu timpul, am încercat să devin mai conştientă, mai lucidă, dar piedici am avut cât lumea.

Bunicile noastre aveau dreptate când ne spuneau într-un fel metaforic, ca noi, copiii, să înțelegem, că noi suntem între doi îngeri: unul alb şi unul negru; ăla alb stă pe umărul drept şi ăla negru stă pe umărul stâng, şi ascultăm când de unul, când de celălalt. Aşa este, de fapt, viața noastră, dacă ne gândim bine: e foarte puțină luciditate şi conştiință şi trăire în cunoştință de cauză, ca să zic aşa. De cele mai multe ori, suntem victimele impulsurilor. Avem un impuls bun, cineva ne impinge şi facem un lucru bun; sau avem un impuls rău, cineva ne împinge şi facem un lucru rău.

Sfântul Apostol Pavel exprimă foarte clar lucrul ăsta: „Doamne, fac răul pe care îl urăsc din toată inima şi nu-l voiesc, şi nu fac binele pe care îl doresc” cf. Romani 7:19 – din cauză că ascultăm de aceste impulsuri care ne vin de la cele două duhuri, cel bun şi cel rău, şi noi suntem incapabili să deosebim între ele. Părintele Cleopa spunea că trebuie foarte multă subțirime de trăire, de afectivitate pentru bunul Dumnezeu ca să ne dăm seama de câte ori este lângă noi şi de câte ori Îl respingem, cum spunea Părintele Arsenie Boca, prin micimile noastre. Nu ne dăm seama cât de mult ne iubeşte, cât de mult este lângă noi, cât de mult Îl îndepărtăm şi cât de des alegem – în virtutea  liberului-arbitru, care este cel mai mare dar cu care bunul Dumnezeu ne-a înzestrat omenescul nostru –, alegem întotdeauna pe cel rău. Or Dumnezeu i-a zis omului, din momentul Creației i-a zis: „Tu alegi, tu numeşti. Alegi binele, vei avea bine; alegi răul, vei avea rău. Eu îți dau ceea ce tu alegi”.

„Duplicitatea e mai periculoasă decât păcatul în sine”

– Ați vorbit mai devreme despre bucuriile suferinței. După ce ați ieşit din închisoare, vi s-a mai întâmplat  să trăiți bucurii asemănătoare cu cele din închisoare?

– În momentul în care am ieşit în lume, în mulțime, toată bogăția care am acumulat-o noi acolo s-a diluat. Am intrat în duhul lumii. Noi nu ne-am dat seama acolo că, prin trăirea noastră, prin conştientizările la care am ajuns treptat, noi am transformat celulele noastre în chilii. Asceza ne era impusă, e adevărat, dar noi am acceptat-o. Viața aceasta severă, de asceză impusă, dar pe care noi am acceptat-o cu bucurie şi cu putere de iertare, ne-a dat o zestre sufletească pe care, ajunşi din nou în lume, am pierdut-o, s-a diluat. Asta a făcut posibil ca să fie mulți dintre bărbați, de pildă, care să zică: „Mi-e dor de Aiud”. Cum poate să îți fie dor de infern? Pentru că ceea ce ne-a oferit nouă comunismul era infernul cel mai tipic, ca să zic aşa. Dar era adevărat: era o zestre duhovnicească pe care noi am agonisit-o acolo, şi care s-a păstrat tocmai datorită acestui contact permanent cu nevoia de-a fi lângă Domnul, cu dorul pe care-l aveai întotdeauna – tot felul de doruri, pentru că erau şi lumeşti, şi duhovniceşti; erau de toate, dar erau doruri şi erau satisfăcute numai de prezența bunului Dumnezeu. Toate lucrurile acestea, în viața lumească, s-au risipit.

Ceea ce am păstrat, însă, pentru ce am avut noi o permanentă recunoştință că Dumnezeu ne-a dat o asemenea încercare şi posibilitatea unei asemenea trăiri şi a unei asemenea descoperiri, ca să zic aşa, este că noi arătam, totuşi, diferiți față de cei de afară. De ce? Noi nu am dus o viață ambiguă, noi nu am zis precum cei de afară: „Zicem ca ei, facem ca noi”, dar facem mai puțin ca noi – deci o viață duplicitară. Noi am fost scutiți de duplicitate, şi asta a fost cel mai mare câştig pe care l-am avut noi din viața în închisoare.

Am primit atunci cu foarte multă luciditate una din caracteristicile pe care le are lucrarea bunului Dumnezeu. El singur, bunul Dumnezeu, este Cel care poate să întoarcă orice rău în bine. Singurul lucru pe care Îl cere de la noi este ca să cerem lucrul ăsta, să fim conştienți că avem nevoie de el şi să îl cerem. Afară, contactul acesta permanent – „Doamne, învață-mă îndreptările Tale! Doamne, înțelepțeşte-mă cu îndreptările Tale! Doamne, luminează- mă cu îndreptările Tale!”, – lucrul acesta a dispărut. Dar am păstrat toți o imensă recunoştință că, cel puțin acolo, în închisoare, toate lucrurile pe care le-am trăit acolo au fost plata, recompensa în faptul că noi nu am fost persoane duplicitare.

Să ştiți că duplicitatea e mai periculoasă decât păcatul în sine. Păcatul în sine este evident, conştiința îți arată clar, te mustră, ceva nu ai făcut bine. Duplicitarul se împacă cu păcatul – e cea mai urâtă viclenie din câte foloseşte diavolul pe spinarea bietului om.

 „Nu înțelegem că noi trăim unii prin alții”

 – Aveați şi alte idealuri, se făcea altă educație atunci. Ați putea face o comparație între modul cum se făcea educație pe vremea dumneavoastră şi modul cum se face educație astăzi?

– Noi am avut o oarecare pregătire, noi chiar am cerut ca pentru învierea neamului românesc să depunem o jertfă. Şi Dumnezeu ne-a chemat la jertfă; ne-a ascultat, ne-a chemat, ne-a zis: „Ați făcut această făgăduință, aveți această disponibilitate – iată, Eu vă chem la jertfă”. Deci am avut o oarecare pregătire.

Dar pregătirea adevărată, profund creştină, mult mai aproape de ceea ce înseamnă trăirea, am căpătat-o în închisoare. Ea a fost şcoala noastră, pentru că creştinismul nu este concept, nu este principiu, nu este conferință; este trăire, este fapta cea bună pe care trebuie să o faci la fiecare pas şi să eviți fapta cea rea. Sensul duhovnicesc, mistic al creştinismului noi l-am căpătat în închisoare.

– Mi-ați spus că părinții v-au susținut în drumul pe care l-ați ales. Ne puteți detalia?

– În închisoare, datorită lui Radu Gyr, am avut o revelație, pentru care îi sunt recunoscătoare şi care a fost pentru mine un miracol repetat de două ori – confirmat în viața de libertate. Prin poezia lui, „Scrisoarea tatii”, eu am realizat ce se întâmplă cu părinții noştri. Noi suntem chemați la jertfă. Mai mult sau mai puțin, ne pregătim să răspundem acestei chemări, dar ce se întâmplă cu cei care ne iubesc pe noi nu ne gândim.

Într-o zi, eu eram foarte marcată în ziua aceea de un dor nespus de mama. Aş fi vrut să am posibilitatea măcar o clipă, o frântură de secundă să văd unde este, ce face ea, ce gândeşte ea, ce simte ea. Şi în clipa aceea, în mod cu totul miraculos am primit în închisoare, prin Morse, am primit „Scrisoarea tatii”. Când am ajuns la strofa care spune: „Aprind o lumânare la iconostas, / Cad lacrimile tale din lumânare” – strofa aceasta arată cât de prezentă era pentru tată suferința copilului şi cum el mergea pas cu pas pe urma acestei suferințe, el spune: „Mănânc: eşti în lingura mea. Fac un pas, / Şchioapeți alături, în fiare. / Aprind o lumânare la iconostas, / Cad lacrimile tale din lumânare” – atunci s-a deschis dintr-odată o „fereastră” şi am văzut-o pe mama într-un colț de biserică, cu o lumânare aprinsă, rugându-se şi plângându-mi destinul. Atunci am realizat că mama duce acelaşi surghiun – în alt fel, bineînțeles, dar ca intensitate era acelaşi surghiun pe care îl duceam eu – şi am realizat că jertfa mea, de fapt, a implicat şi jertfa celor care mă iubeau şi că, de fapt, noi, oamenii, nu înțelegem că noi trăim unii prin alții, unii cu alții. Cuvântul cel mare care spune că orice om care se înalță pe sine înalță omenirea este adevărat. Noi, prin omenescul nostru, suntem împreună – ca să mă exprim cu o expresie caragialeană, com-pătimim împreună.

Atunci am înțeles cât de mult suferă mama mea şi am înțeles că noi nu suntem de capul nostru, formăm un tot. Aproapele nu este o noțiune, nu este un cuvânt – este o realitate. Întotdeauna, tot ceea ce facem noi influențează şi proximitatea noastră.

„Asta este pregătirea pe care mi-au dat-o părinții…”

 – Cum erau părinții dumneavoastră? Ce ați învățat şi ce apreciați cel mai mult la dânşii?

Erau învățătorii timpului aceluia, erau învățători pe care scriitorii români i-au numit „apostoli ai neamului”. Ei se străduiau să dea copiilor educația cea bună, să îi învețe că aparțin unui neam, că au o patrie şi că au un Crez, o credință, o Biserică, un Stăpân al sufletelor lor, pe Care trebuie să Îl respecte şi ale Cărui legi trebuie respectate. Asta este pregătirea pe care mi-au dat-o părinții – şi pe care o dădeau absolut tuturor copiilor, nu au făcut deosebire între mine şi ceilalți copii. Ce a dăruit tuturor copiilor mama mea, mi-a dăruit şi mie ca educație. A contat foarte mult.

Tata ne vorbea mai puțin. Nici mama nu era foarte vorbăreață, dar ne-a pus la îndemână întotdeauna cărțile, poveştile, tot ce ține de instrucție, de educație, ne-a pus la îndemână exact ce era potrivit vârstei noastre. Nu vă pot spune cât de mare însemnătate are lucrul ăsta. Mi-am dat seama încă înainte de închisoare de lucrul ăsta. De pildă, a însemnat enorm pentru mine să îl citesc pe Edmondo de Amicis în „Cuore” al lui exact la vârsta la care trebuia să îl citesc. Mi-am dat seama când am ajuns la facultate şi, fiindcă făceam Limba Română, a trebuit să fac doi ani de limbi romanice înrudite cu noi. Am făcut italiană şi am avut în studio „Cuore”. A trebuit să predau la ora de pedagogie Edmondo de Amicis şi mi-am dat seama cum a fost percepția mea de copil la „Cuore, inimă de copil” şi cum era acum, când eram matură. Este esențial ca copilul să citească toată lectura capitală pentru educația lui exact la timpul potrivit. Ei, asta au făcut părinții pentru mine, mi-au pus întotdeauna la îndemână poezioara, povestioara, romanul care trebuia, la vârsta potrivită.

„Sunt sigură că Dumnezeu ne va da o cale de curățire

 – Mulți ne atrag atenția că riscăm să ne pierdem ca neam. Cine şi ce credeți că ne poate salva?

– Suntem la o treaptă atât de jos de cădere în abisul apostaziei, încât numai bunul Dumnezeu ne poate salva la ora actuală. Sunt sigură că va interveni, ne va da o cale de catharsis, cum zic grecii, de purificare, care va fi dură. Sunt convinsă de lucrul ăsta, dar va trebui să o primim şi va trebui să fim vrednici de mila şi îndurarea bunului Dumnezeu. Altfel, vom duce o viață bună, dar animalică, crotaliați ca nişte animale…

Ar trebui să fim mult mai lucizi, să conştientizăm de ce am primit acea palmă de la Domnul. Dar Mântuitorul a prevăzut că aşa o să fie, a zis că vor veni vremurile cele negre când oamenii vor benchetui şi vor petrece, şi habar nu vor avea ce e de capul lor, ce se petrece cu ei.

– Cât de important este să ne rugăm unul pentru altul, dar şi pentru neam?

– Tocmai ce spuneam că noi nu suntem de unii singuri, deşi vremurile pe care le trăim ne pun sarcina responsabilității fiecărui individ în parte. Fiecare va trebui singur să hotărâm – dar toată umanitatea, toată omenirea suntem un unicat. E ca şi un trup omenesc: dacă tai un deget, suferă tot corpul. Aşa suntem şi noi. Trebuie să ne iubim unii pe alții, să ne suportăm unii pe alții, să ne ajutăm în depăşirea limitelor. Nu suntem singuri, nu trăim de capul nostru, suntem dependenți unii de ceilalți, fiecare cădere a noastră înseamnă căderea omenescului şi fiecare ridicare a noastră înseamnă o înălțare a omenirii în sfere înalte, superioare, demne de denumirea de Om.

Am pierdut foarte multe din torțele de care ar fi trebuit să ne ținem ca să fim toți pentru unul şi unul pentru toți. Formula asta, la ora actuală, pare găunoasă şi pare iluzorie, dar ea este adevărată – şi faptul că a fost părăsită va fi plătit scump de omenire.

„Să facem pocăință pentru întregul neam”

– Vă rugați pentru neamul nostru?

– O, da, mă rog tot timpul, mă rog pentru toți oamenii, dar în primul rând pentru neamul nostru. În special la Sfânta Euharistie, eu zic aşa: „Iisuse bunule, Dumnezeul meu şi Răscumpărătorul meu, Îți mulțumesc pentru tot binele pe care mi l-ai dăruit ca neam şi ca om, ca persoană”. Pe urmă zic: „Iartă-mi neamul, iartă-mi patria, iartă-mi poporul din care fac parte şi iartă-mă şi pe mine împreună cu ei, că împreună am greşit, împreună Te-am supărat, împreună nu Ţi-am înțeles iubirea”. Întotdeauna mă rog. La rugăciunile dimineții, când se fac pomenirile, eu zic întotdeauna pentru neamul meu: „Pomeneşte, Doamne, pe cei ce Te cunosc, pe cei ce Te iubesc, pe cei ce au o mai mare nevoie de îndurarea Ta, şi pe cei pentru care nu se roagă nimeni”. Fiecare dintre noi avem această datorie, să facem pocăință pentru întregul neam.

Nu vă pot spune cât S-ar bucura Mântuitorul să primească un mănunchi din ce în ce mai bogat de astfel de  rugăciuni! Noi cerem şi cerem şi cerem, nu ne mai săturăm să tot cerem, dar nu dăm această rugăciune a unuia pentru toți. Noi nu ne gândim în colectivitate, ca să folosesc un termen laic – noi ne separăm singuri într-un egoism sau, în cel mai bun caz, într-un egocentrism foarte dăunător.

– Ați spus odată că ați constatat că este multă dezbinare între noi. De ce credeți că s-a ajuns aici şi ce putem face pentru a fi mai uniți, pentru a avea mai multă dragoste pentru noi?

– Pentru că, într-adevăr, cea mai mare viclenie a acelui rău este să ne facă să credem că el nu există. El există, el se amestecă şi ne trimite întotdeauna prin îngerul negru impulsurile rele. Noi trebuie să învățăm să ne apărăm de el, şi apărarea cea mai bună este rugăciunea perpetuă. Sfântul Pavel, în scrisorile lui către credincioşi, spune lucrul acesta: „Neîncetat să vă rugați” 1 Thessaloniceni 5:17. Ca să fim ocrotiți, pentru asta e suficient să spunem „Tatăl nostru”, că spunem noi acolo: „Nu ne lăsa să cădem în ispită, izbăveşte-ne de cel rău”.

– Acum, la final, împărtăşiți-ne un gând pentru tinerii de azi, mai ales în ceea ce priveşte adevărata dragoste la care sunt chemați.

– Cea mai puternică dovadă de dragoste este dragostea atât față de Dumnezeu, cât şi față de aproapele şi față de mine însumi, pentru că şi eu sunt o măsură de iubire, că Dumnezeu a zis: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuți” Matei 22:39 – nici mai puțin, dar nici mai mult, deci ne-a dat o măsură de iubire. Noi putem sluji această iubire întreită față de Domnul, față de noi şi față de aproapele nostru prin rugăciune şi post.

– Să ne ajute Dumnezeu să mergem pe calea cea dreaptă, să fim unii pentru alții, toți pentru unul şi unul pentru toți, cum ați spus!

– Aşa este, da, facem parte dintr-un univers întreg, nu suntem de capul nostru. Tot ce greşim, nu greşim numai în detrimentul nostru, ci în detrimentul tuturor acelora de care suntem legați prin canale de iubire.

Domnul să fie cu noi, cu toți. Amin!

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 96/Ianuarie 2017

Calugarul si mireanul cununat

Citeva comparatii dupa izvoare monastice timpurii.

de P.S. Kallistos WARE

Episcopul ortodox Kallistos Ware s-a nascut in 1934, din parinti anglicani practicanti. A studiat la Oxford limbile clasice si teologia, iar in anul 1958 s-a convertit la ortodoxie. Asa cum insusi marturiseste, la frumusetea Ortodoxiei a ajuns nu prin lecturi sau prin studiu, ci prin Liturgia ortodoxa, care a avut un impact deosebit asupra sensibilitatii sale duhovnicesti. In prezent P.S. Kallistos este episcop de Diokleia si profesor la Universitatea Oxford, fiind cunoscut in mediile teologice ca un marturisitor, prin credinta si viata, al invataturilor credintei ortodoxe.

Din activitatea teologica a P.S. Kallistos amintim in primul rind traducerea (colectiva) in engleza a Filocaliei, ajunsa deja la al patrulea volum, precum si monumentala traducere a Triodului, o carte esentiala din cultul ortodox; de asemenea, Episcopul Kallistos Ware este autorul a numeroase studii de spiritualitate ortodoxa, precum si autor al mai multor volume de prezentare generala a Ortodoxiei (The Power of the Name, The Orthodox Church, The Orthodox Way etc.).

Studiul pe care il traducem in continuare, The Monk and The Married Christian: Some Comparisons in Early Monastic Sources, pune in discutie, din perspectiva literaturii ascetice vechi, raportul dintre slujirea calugareasca si cea in familie, respectiv ca monah sau mirean cununat, in vederea mintuirii.

Detasindu-se de unele opinii exagerate care circula in unele medii monastice mai noi, potrivit carora se pot mintui si pot ajunge pe inalte trepte duhovnicesti doar monahii si dintre acestia doar o elita (vezi, de exemplu, Teoclit Dionisiatul, in Dialoguri in Athos, vol.I, Deisis, 1994, pp. 91, 192-194), P.S. Kallistos subliniaza, valorificind in special izvoare duhovnicesti precum Patericul, Limonariul s.a., posibilitatea mintuirii in egala masura atit a pustnicului retras din lume, cit si a mireanului care si-a intemeiat o familie si care traieste in lume. Viziunea episcopului de Diokleia este aceea a unui echilibru, absolut necesar Bisericii, intre vocatia monahala si cea familiala, care nu presupune mai putina jertfelnicie:

“Casatoria si viata monastica se completeaza si se echilibreaza cam in felul in care se completeaza si se echilibreaza in teologie calea catafatica si calea apofatica (…) Ambele sint taine ale iubirii… Amindoua caile sint expresii reale ale preotiei imparatesti, universale, a celui care a primit botezul (…) Ambii (monahul si mireanul in familie) renega pacatul si afirma lumea. Diferenta dintre ei ramine numai in conditiile exterioare ale luptei lor ascetice”. (K. Ware, Imparatia launtrica, Christiana, 1996).

Porunca desavirsirii in iubire este aceeasi pentru toti, insa modurile plinirii ei pot fi diferite, potrivit vocatiei si lucrarii fiecaruia. (Dragos BAHRIM)

Patru exemple

“Sa nu te gindesti vreodata sa fericesti pe mirean mai mult decit pe monah, ca pe unul care are femeie si copii si e bucuros ca face bine altora, ca da din belsug milostenie… Si chiar daca, fiind calugar, esti foarte pacatos, necazul si reaua patimire a sufletului tau sunt mai de cinste la Dumnezeu decit virtutea covirsitoare a mireanului”, spunea Sf. Ioan Carpatiul (sec.VII)1. Consideratiile lui privind virtutile calugarului si ale crestinului casatorit sunt proprii intregii literaturi monastice, rasariteana sau apuseana, veche sau mai noua. “Modul de viata calugaresc” – dupa cum marturiseste, simplu Patericul – “este superior celui al omului din lume”2.

O asemenea revendicare provoaca neliniste in mintile multor cititori contemporani. Cit de mult inseamna aceasta superioritate a vietii monastice? Oare Patericul si alte izvoare monastice timpurii impun in mod tacit un “dublu standard” prin care comunitatea crestina este impartita in doua clase distincte, “desavirsitii” si “dreptii”? Iar aceasta deosebire stricta, pe trepte, intre o elita ascetica si ceilalti botezati poate fi impacata cu invatatura lui Hristos?

Problema poate fi ilustrata prin patru relatari despre felul in care barbatul sau femeia alege viata monahala. Vom incepe cu chemarea Sfintului Antonie cel Mare, descrisa de Sfintul Atanasie. Intr-o dimineata de duminica, la Sfinta Liturghie in biserica din satul sau, Antonie este miscat profund de cuvintele Evangheliei din acea zi: “Daca voiesti sa fii desavirsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor… dupa aceea, vino si urmeaza-Mi” (Matei 19, 21). Acest text il indeamna imediat sa aleaga calea ascetica3. Daca voiesti sa fii desavirsit… Atunci, desavirsirea este oare imposibila pentru cei care continua sa traiasca in lume, pastrindu-si averea, casatorindu-se si aducind pe lume copii?

Convertirea la monahism a Sfintului Arsenie, inregistrata in Pateric, ridica aceeasi intrebare. Cind Avva Arsenie era inca in palatele imparatesti, s-a rugat lui Dumnezeu, zicind: “Doamne, indrepteaza-ma, ca sa stiu cum ma voi mintui”. Si i-a venit lui un glas zicindu-i: “Arsenie, fugi de oameni si te vei mintui”4. Dar se putea ca Arsenie sa nu se mintuiasca daca raminea in palatele imparatesti, ca educator al copilului bazileului? In ce sens fuga de lume este indispensabila pentru mintuire?

Al treilea exemplu provine din Viata greceasca a Sfintului Pahomie. Cind mama lui Teodor merge la manastire si cere sa-si vada fiul, el refuza sa o intilneasca; atunci ea hotaraste sa nu se mai intoarca acasa, ci sa ramina in comunitatea de maici de pe linga minastire. “Nu numai ca-l voi vedea printre frati”, si-a zis ea, “ci imi voi mintui si sufletul”5. Ne intrebam: nu isi putea mintui sufletul fara sa ramina in comunitatea monahala? Este monahismul singurul drum sigur catre mintuire?

Dificultatea apare mai pregnant in tulburatoarea experienta a lui Theonas, relatata de Sf. Ioan Casian6. Influentat de o predica pe care o auzise, Theonas isi obliga sotia sa consimta despartirea lor, pentru ca ei sa poata intra in monahism, alegind ceea ce el numeste melior vita, o “viata mai buna”. Ea refuza, insa el insista. “Sa slujim lui Dumnezeu”, ii spune el, “si sa scapam impreuna de primejdia iadului”. (Oare nu puteau continua sa “slujeasca lui Dumnezeu” in cununie, ca sot si sotie crestini, “scapind impreuna de pedeapsa iadului”?). In pofida impotrivirilor ei, Theonas o paraseste si se calugareste fara consimtamintul sotiei. Iata cuvintele lui de despartire: “Daca nu te pot izbavi de moarte, nici nu te pot lasa sa ma desparti de Hristos, este mai mintuitor pentru mine sa ma despart de o fiinta omeneasca decit de Dumnezeu”. Casian nu este foarte incintat de aceasta intimplare, adaugind imediat: “Sa nu-si inchipuiasca cineva ca am povestit acestea pentru a incuraja despartirile intre cei casatoriti. Dimpotriva, nu numai ca ne abtinem sa condamnam casatoria in vreun fel, ci spunem, dupa cuvintele Apostolului: «Cinstita sa fie nunta intru toate si patul neintinat» (Evrei, 13, 4)”. Casian arata mai departe ca ceilalti Parinti din manastire sunt departe de a-l dezaproba pe Theonas pentru fapta lui, ba mai mult, l-au desemnat impartitor al milosteniei si l-au hirotonit diacon ca semn al aprobarii dumnezeiesti.

Cine sa aiba dreptate

Ce putem intelege din aceste patru cazuri? Ar fi arbitrar si nedrept sa scoatem citeva afirmatii din context si sa le interpretam ca pe o condamnare generala a casatoriei. Este adevarat ca unii dintre primii monahi priveau starea de casatorie ca fiind pacatoasa si, ipso facto, un obstacol in calea mintuirii7. Dar Casian respinge intentionat o asemenea opinie si credem ca Sfinti ca Antonie si Atanasie, Arsenie si Pahomie l-ar fi aprobat cu siguranta. Ei ar fi fost gata sa afirme dupa cuvintele Sf. Grigorie de Nazianz: “Pentru ca fecioria este mai slavita nu inseamna ca viata in casatorie este rusinoasa”8.

Cu toate acestea, dificultatile persista. Lasind deoparte extremele care condamna casatoria, sa ne punem problema intr-o maniera competenta. Ce inseamna ca fecioria este “mai slavita”? Poate fi desavirsirea in sensul ei deplin – rugaciune neincetata, contemplatie, vederea lui Dumnezeu – accesibila in aceasta viata si crestinului casatorit, care aduce pe lume copii si urmarese o cariera lumeasca obisnuita? Aici autoritatile duhovnicesti par sa se contrazica. Sf. Isaac Sirul si Sf. Teodor Studitul se indoiesc ca harul contemplatiei si al vederii lui Dumnezeu sunt posibile pentru cei care traiesc in lume9. Pe de alta parte, Sf. Grigorie cel Mare considera ca lumen contemplationis era accesibila tuturor, oricare ar fi optiunea lor in viata10. Sf. Maxim Marturisitorul isi rezuma citeva din cele mai adinci invataturi despre indumnezeire (Theosis) si unirea cu Dumnezeu in Epistola a 2-a adresata unui laic, slujitor imperial11, iar Sf. Grigorie Palama considera ca rugaciunea neincetata este posibila si pentru laici la fel ca si pentru calugari si ca deplina curatie a inimii poate fi dobindita de crestinul casatorit “chiar daca numai prin cele mai mari incercari”12. Toate cele cinci autoritati eclesiastice au fost monahi. Care dintre ei reprezinta cel mai just punct de vedere?

Pentru a raspunde partial acestei intrebari, sa ne intoarcem la Pateric. Aici, ca si in alte izvoare timpurii exista un gen de pilda relevant, in care unui monah i se dezvaluie ca un anume barbat sau femeie care traieste in lume ii este egal in sfintenie. Aprins de curiozitate, monahul merge de indata sa-l afle13. Ce fel de relatie intre oras si pustiu presupun aceste texte?

In afara intimplarilor specifice, sunt si comparatii generale in Pateric, cum ar fi cea care urmeaza: “Sezind odata Avva Siluan cu fratii, a cazut, intru uimire si a cazut cu fata la pamint. Si dupa putin sculindu-se, plingea. Si silindu-l sa le spuna, a zis: eu la judecata am vazut pe multi din neamul nostru mergind la munca si pe multi dintre mireni ca mergeau intru Imparatie…”14. Aceasta tema a calugarului condamnat la chinurile vesnice in timp ce mireanul intra in rai este un standard in literatura monastica. Oricit de superioara ar fi starea monahala, in ziua Judecatii calugarul nu va primi un tratament preferential si nici o garantie sigura a mintuirii. Dar relatarea despre Avva Siluan nu ne duce prea departe, pentru ca nu ne da nici un detaliu, nu ni se spune ce virtuti particulare preda mireanul incit sa fie preferat monahului. De aceea sa ne intoarcem la intimplarile in care sunt comparate persoane concrete.

„Eu nu am ajuns la aceasta virtute”

In cele mai multe dintre acestea, mireanul ramine anonim. Sa incepem totusi cu o intimplare – cu siguranta una din cele mai remarcabile – in care mireanului i se spune numele, iar calugarului nu. Se spune ca un calugar traia de patruzeci de ani in pustiul Iordanului. In tot acest timp el nu a intilnit alt om, ci a trait gol, alaturi de fiarele salbatice, ca pastor. Intr-o zi, intreaba pe Dumnezeu: “Arata-mi pe unul asemenea mie” si mare ii este mirarea, caci i se raspunde: “Pe imparatul Teodosie”. Auzind acestea, batrinul isi spune trist: “Mi-am petrecut toti acesti ani in pustiu, ars de fierbinteala zilei, gol in frigul noptii, fara sa vad chip omenesc. De patruzeci de ani nu am mincat piine, ci am flaminzit si am insetat, petrecindu-mi noptile sub cerul liber. Iar dupa atitea lipsuri si nevointe sunt pus deopotriva cu cineva care traieste in lume, are femeie si petrece in lux”.

Asa ca isi imbraca rasa si pleaca in Constantinopol. Teodosie il primi cu bunatate si cu respect pentru ca “era un mare prieten al calugarilor”. Batrinul il intreba pe imparat cu vietuieste. La inceput Teodosie este sovaielnic, marturisind ca este un om lumesc si un pacatos, fara sa se poata compara in vreun fel cu marii nevoitori Antonie, Macarie sau Pahomie. In cele din urma, Teodosie ii marturiseste: “Am imparatit treizeci si noua de ani si de treizeci de ani port o camasa de par sub purpura imperiala”. “Asta nu inseamna nimic”, spuse batrinul. “De treizeci si doi de ani”, continua imparatul, “nu m-am culcat alaturi de sotia mea, ci am trait in curatie”. “Asta nu-i nimic”, spuse iarasi batrinul. Apoi imparatul ii spuse cum posteste si nu se spala degraba. “Asta nu inseamna nimic”, zise din nou batrinul.

Dupa ce i-a dezvaluit tainele nevointelor sale, Teodosie ii arata cum face milostenie, cum ii ajuta pe cei nedreptatiti si ocroteste vaduvele si orfanii, cum cerceteaza in fiecare noapte strazile si inchisorile si da bani celor aflati in nevoi; cum spala ranile bolnavilor si madularele uscate ale slabanogilor cu miinile lui. “Toate acestea sunt bune si demne de admiratie”, spuse batrinul, “dar ele nu inseamna nimic in comparatie cu nevointele noastre”.

In sfirsit, imparatul ii arata cum in timpul curselor de pe hipodrom sta in loja sa imperiala, incoronat si invesmintat in purpura, copiind manuscrise fara sa dea atentie la cele ce se intimpla in jurul sau. Cind multimile il aclama si ii cinta laude, el nu ingaduie inimii sa se umple de mindrie, ci continua sa scrie fara sa-si ridice macar ochii. Batrinul este impresionat. “Fii binecuvintat, fiul meu!”, striga el. “Eu nu am ajuns la aceasta virtute. Dar roaga-te lui Dumnezeu pentru mine”. Teodosie cere si el binecuvintarea calugarului si pleaca.

Aratind marea cinstire a memoriei lui Teodosie in cercurile monahale, aceasta fascinanta relatare este neobisnuita in sens pozitiv, prin aprecierea sfinteniei monahale. In pofida implicarii lui in problemele lumesti si a splendorii ulterioare, un imparat crestin poate depasi viata pustniceasca in strasnica singuratate si saracie. Se arata ca asceza fizica poate fi practicata in taina de un mirean si cum unul ca acesta casatorit fiind, poate sa duca o viata de abstinenta sexuala; dar este important ca nici unul dintre aceste motive nu apare evidentiat in mod special. Povestirea arata, de asemenea si felul in care un mirean poate sluji lui Dumnezeu prin milostenie; dar nici acesta nu este motivul pentru care Teodosie este atit de generos laudat. El este preamarit nu pentru lepadarea de sine ori pentru slujirea celor saraci si slabi, ci pentru nepatimirea si smerenia lui. In mijlocul capcanelor slavei desarte, el a reusit sa-si pastreze launtric simplitatea inimii. Aceasta este cea mai importanta. Nu exista nici o sugestie in povestire ca Teodosie ar fi dobindit o sfintenie mai mare daca ar fi intrat in viata monahala.

Nu se spune nicaieri ca imparatul se roaga in vreme ce copiaza manuscrise in loja imperiala. Insa nu suntem departe de idealul mireanului care pastreaza amintirea neincetata a lui Dumnezeu, in timp ce este inconjurat de probleme lumesti. Pe hipodrom, Teodosie se aseamana “sfintilor lui Dumnezeu” la teatru, despre care Omiliile macariene spuneau: “Se intimpla uneori ca Sfintii lui Dumnezeu sa stea la treatru si sa priveasca la viclenia lumii; dar omul dinlauntrul lor vorbeste cu Dumnezeu, chiar daca omul de dinafara pare celorlalti ca priveste la cele ce se petrec in lume”.

Un mirean numit Euharist

Mai exista o relatare in Pateric in care mireanul este numit, iar monahul nu15, insa aici imaginea sfinteniei laice este mai putin pozitiva. Doi parinti ai desertului voiau sa stie la ce “masura” au ajuns si li s-a raspuns ca inca nu ajunsesera la masura unui mirean numit Euharist. Acesta era un pastor casatorit. Fiind intrebat despre viata lui, el spuse parintilor ca intotdeauna isi imparte cistigul in trei parti: una pentru saraci, una pentru primirea de straini si a treia parte pentru cele de trebuinta casei lui. Afara de aceasta, el le marturisi ca “de cind am luat pe femeia mea nu m-am spurcat nici eu, nici ea, ci fecioara este si fiecare dintre noi se culca separat”. Cei doi calugari se intoarsera in pustiu, dind in slava lui Dumnezeu.

Ca si in povestirea cu Teodosie, nu exista vreo sugestie ca Euharist va fi devenit monah. Dimpotriva, pilda apare in Pateric cu titlul “Despre un mirean numit Euharist”. Formele de evlavie laica pentru care este laudat Euharist – generozitatea, mai ales fata de saraci si abstinenta in casatorie – apare si in povestirea imparatului, insa acum accentul cade pe altceva. Cind Teodosie a mentionat aceste lucruri, batrinul nu le-a considerat importante, spunind: “Asta nu inseamna nimic”, insa in cazul lui Euharist ele reprezinta incununarea trairii lui duhovnicesti. Aici nu se spune nimic despre nepatimire sau launtrica reculegere, care in cazul lui Teodosie il impresionasera atit de mult pe batrin. Euharist, desi este mirean, nu a urmat vocatia deplina a crestinului casatorit, deoarece casatoria lui nu a fost niciodata consumata16. Poate de aceea cei doi parinti nu il indeamna sa devina calugar; nu este nevoie sa o faca, de vreme ce el duce deja o viata de calugar in taina. Comparatia cu istoria lui Teodosie, apoftegma din Pateric este mai putin sensibila in privinta posibilitatilor mireanului si mai putin subtila in intelegerea diversitatii vocatiilor crestine.

Nimeni nu trebuie dispretuit

Sa ne oprim insa si asupra unor relatari unde este mentionat numele monahului. Ele se refera la Avva Pafnutie, Avva Antonie si Avva Macarie Egipteanul. Povestirea despre Pafnutie se gaseste in Historia Monachorum in Aegypto. Dupa multi ani de asceza, el cere lui Dumnezeu sa-i arate caruia dintre sfinti i se aseamana cel mai mult in virtuti. Un inger ii spune ca este asemenea flautistului dintr-un oras apropiat. Mergind sa-l caute, gaseste un om care isi recunoaste deschis pacatosenia. El este betiv si un sot adulter si pina nu demult traise ca un tilhar. Pafnutie il intreba daca a facut vreodata ceva bun. Flautistul isi aminti cum, pe cind era inca tilhar, ajutase doua femei aflate in mare primejdie. Auzind acestea, Pafnutie ii spuse: “Nu stiu sa fi facut vreodata un fapt de virtute egal cu acesta”. Sa observam ca aici accentul cade pe faptele de virtute si pe trairea exterioara. Pafnutie nu afirma ca flautistul este superior lui in rugaciunea launtrica, ci numai in lucrarea din afara. Urmarea este importanta. Pafnutie il sfatuieste pe flautist sa nu-si uite de mintuire, iar acesta din urma il urmeaza in pustiu si devine calugar.

A doua oara, lui Pafnutie i se spune ca se aseamana cu un consilier municipal dintr-o asezare invecinata. Porneste indata sa-l intilneasca pe mirean si este primit cu ostilitate. Omul ii marturiseste ca este prea pacatos, fara sa merite a fi comparat macar cu monahii. Apoi ii mai spuse ca era casatorit de treizeci si trei de ani. In primii trei ani, sotia ii nascuse trei fii, iar de atunci traia cu sotia sa ca frate si sora. Printre faptele lui bune se numarau si ospitalitatea fata de cei straini, milostenia fata de saraci, impartialitatea in impartirea dreptatii, stradaniile de a-i impaca pe cei certati. (Ca si in povestirea despre Euharist, aici sunt evidentiate aceleasi doua lucruri ca virtuti ale mireanului: abstinenta in casatorie si generozitatea fata de cel sarac si slab.) Si de aceasta data Pafnutie ii arata necesitatea de a se calugari. “Acestea sunt virtuti excelente”, spuse el, “dar iti lipseste ceva – cea mai mare dintre toate virtutile, atotinteleapta cunoastere de Dumnezeu. Pe aceasta nu o poti dobindi fara greutate, daca nu renunti la cele lumesti, nu-ti iei Crucea si nu urmezi Mintuitorului”. Auzind acestea, omul l-a urmat de indata pe Pafnutie in pustiu, fara sa-si ia macar ramas bun de la familie. Observam ca Pafnutie spune “fara greutate”. Nu pretinde ca o “cunoastere a lui Dumnezeu” este absolut imposibila pentru cei care traiesc in lume, ci doar ca este mai accesibila calugarului.

Inca nesatisfacut, Pafnutie ii cere lui Dumnezeu pentru a treia oara sa-i arate cui se aseamana. De data aceasta el este trimis sa intilneasca un negustor din Alexandria, un om foarte bogat. Ajunge chiar in momentul cind acesta isi impartea averea saracilor si il previne ca nu mai are mult de trait. Il sfatuieste sa lase impartirea averii in seama altora si, atit cit mai era timp, sa se calugareasca. Ca si ceilalti doi, negustorul il insoteste pe Pafnutie in desert.

Talmacirea latina din Historiae Monachorum deduce morala:

“Nimeni in lumea aceasta nu trebuie dispretuit, fie ca este tilhar sau actor, ca lucreaza pamintul, ca este negustor sau ca este strind legat de lanturile casatoriei. Nu atit profesia noastra in viata, aparenta exterioara sau imbracamintea sunt placute lui Dumnezeu, cit sinceritatea, rugaciunea mintii noastre si cinstea faptelor noastre”17. Dar sa nu uitam ca toti cei trei mireni sunt indemnati sa se calugareasca. Asadar, “profesia noastra in viata” nu este lipsita de importanta! Oricit de mare ar fi virtutea la care au ajuns cei trei mireni – dupa cum arata povestirea lui Pafnutie – ei vor creste in sfintenie daca devin calugari. Din acest punct de vedere, naratiunea lui Pafnutie este cu certitudine mai putin generoasa decit cea a lui Teodosie. In inima lui, Euharist era deja monah, insa el nu a fost sfatuit sa-si realizeze aceasta vocatie. La fel, deschiderea cu care cei trei mireni accepta indemnul lui Pafnutie sugereaza ca ei erau calugari in inimile lor, fara sa-si dea seama de aceasta. Pafnutie nu a ramas satisfacut de aceasta vocatie ascunsa si a insistat ca ea sa fie exprimata vizibil si faptic.

Al doilea text din cele trei in care este mentionat numele monahului se refera la Sf. Macarie Egipteanu si la doua femei18. Pilda aceasta ne ajuta sa constientizam de cita atentie este nevoie atunci cind incercam sa tragem concluzii doctrinare sau morale din asemenea scrieri. In cea mai renumita versiune latina19, lui Macarie i se spune ca inca nu ajunsese la inaltimea duhovniceasca a doua femei dintr-un anume oras. Luindu-si toiagul, el se grabeste sa le gaseasca. Insa ele marturisesc ca nu exista nimic remarcabil in felul lor de viata: erau casatorite si traiau cu barbatii lor. La insistentele lui Macarie, ele ii spun ca erau “straine una de alta”, nefiind rude dupa trup, insa erau casatorite cu doi frati; “amindoua”, spuneau ele, “am trait in aceeasi casa in ultimii cincisprezece ani si nu stiu sa ne fi certat vreodata una cu alta si nici una din noi nu a spus vreun cuvint de ocara catre cealalta; am trait tot acest timp in pace si intelegere”. Amindoua doreau sa se calugareasca, dar sotii lor nu erau de acord. “Si cum nu am putut implini acest gind, am facut un legamint cu Dumnezeu ca pina la moarte nici o vorba lumeasca nu va iesi din gurile noastre”. Minunindu-se de acestea, Macarie exclama: “Cu adevarat, nu este deosebire intre feciorie si casatorie, nici intre calugarie si lume, caci Dumnezeu daruieste Duhul Sfint tuturor dupa nevoirea fiecaruia”20.

Binele este al fiecaruia

La o prima vedere, aflam aici o concluzie care bucura inima cititorului modern. Plenitudinea Sfintului Duh, asa cum pare sa afirme Macarie, este accesibila tuturor , fie calugar sau casatorit, in pustiu sau in oras.

Iar Sfintul Simeon Noul Teolog, scria:

“Multi au fericit viata pustniceasca, altii pe cea in obste sau in chinorie. Altii doresc sa stea in fruntea poporului, sa indemne, sa invete si sa ridice biserici, hranindu-se din acestea in chip felurit, trupeste si sufleteste. Eu nu as socoti pe nici una din acestea mai buna decit alta. Nici n-as spune ca una e vrednica de lauda, iar alta de ocara. Ci in toata privinta si in toate lucrurile si faptele, cu totul fericita este viata cea pentru Dumnezeu si dupa Dumnezeu”21.

Dupa o scriere apuseana din secolul XIV, Cartea celor saraci cu duhul, “binele este al fiecaruia si Dumnezeu ti-l daruieste in orice stare te-ai afla – numai sa il primesti”22. Important este care fiecare sa se deschida Duhului, sa duca la bun sfirsit propria vocatie pe care i-a incredintat-o Dumnezeu. Nici o vocatie nu este mai buna in sine decit alta; pentru fiecare om cea mai potrivita este aceea la care il cheama Dumnezeu in mod personal.

Dar sa ne ferim sa exageram interpretarea ultimelor cuvinte ale lui Macarie23. Si mai exacta este o alta versiune latina, in care Sf. Macarie spune: “Cu adevarat nu este nimeni cast sau casatorit, monah sau mirean, caci Dumnezeu cauta numai scopul fiecaruia (Deus tantum propositum quaerit) si daruieste Duhul vietii tuturor”24. In acest caz, remarca lui Macarie se refera la faptul ca cele doua femei doreau sa devina calugarite; dorinta lor nu s-a realizat datorita imprejurarilor independente de vointa lor, insa Dumnezeu le-a primit intentia ca pe un fapt implinit. Povestirea lui Macarie si a celor doua femei nu inseamna mai mult decit cele despre Euharist si Pafnutie: pentru a fi placut lui Dumnezeu, mireanul trebuie sa fie in inima lui un calugar.

In ultimul dintre cele trei texte care mentioneaza numele calugarului, apare Sfintul Antonie cel Mare si un tabacar25. Istorisirea incepe la fel. Lui Antonie i se spune ca inca nu a ajuns la masura unui tabacar din Alexandria, dupa care el se grabeste sa-l gaseasca si sa-l cerceteze. “Nu stiu sa fi fost vreodata ceva bun”, ii raspunde tabacarul. “Cind ma scol dimineata din patul meu, inainte de a ma aseza la lucru, spun: «Tot acest oras, de la mic la mare, va merge in Imparatia lui Dumnezeu pentru faptele cele bune, iar eu din cauza pacatelor mele voi merge la osinda vesnica»”. Seara isi repeta aceleasi cuvinte. Impresionat, Antonie a recunoscut ca dupa atitia ani de sihastrie inca nu ajunsese la aceasta “masura”. Asa se sfirseste intimplarea in versiunea latina. Insa intr-o versiune greaca26 apare o continuare interesanta. Aici monahul nu este numit, iar mireanul este un zarzavagiu, care ii spune celui dintii cuvintele cuvintele pe care le spune in fiecare dimineata si seara, la fel ca in versiunea latina. Calugarul le apreciaza dar adauga ca nu este nimic in acestea care sa egaleze nevointele lui de atitia ani. Seara, pe cind cei doi stateau in coliba zarzavagiului, ei aud niste trecatori cintind. “Frate”, zise calugarul, “daca doresti sa traiesti o viata sfinta, cum poti ramine in acest loc? Nu te tulburi cind ii auzi cintind astfel?” Omul ii raspunse: “Avva, adevarul este ca niciodata nu m-am tulburat, nici nu am fost indignat”. “Dar ce gindesti in inima ta”, intreba calugarul, “cind auzi acestea?” Zarzavagiul raspunse: “Imi spun ca ei vor merge cu siguranta in Imparatia lui Dumnezeu”. Atunci calugarul a recunoscut uimit: “Inca nu am atins aceasta masura”.

Este acelasi punct de vedere ca in prima dintre povestirile noastre, cea despre imparatul Teodosie. Tabacarul/ zarzavagiul nu este indemnat sa se calugareasca si nu se spune nimic despre milostenie sau despre castitate in casatorie. Asemenea imparatului din loja hipodromului, mireanul din Alexandria este laudat pentru nepatimirea lui launtrica, pentru simplitatea si curatenia inimii lui. Omul care traieste in oras fara sa-i judece pe cei din jur, care isi spune mereu: “Toti se vor mintui, numai eu voi fi pedepsit”, este egal duhovniceste cu cei mai mari asceti ai pustiului. Cel care aude cintecele betivilor, fara sa fie ofensat si fara sa-i judece, este superior duhovniceste ascetului, cu toate rugaciunile, postirile si privegherile acestuia.

Detasarea zarzavagiului fata de cintecele betivilor aminteste de o intimplare din Limonariul lui Ioan Moshu. Un calugar batrin vede pe unul tinar intrind intr-o circiuma. Intristat, il asteapta afara ca sa-l intilneasca atunci cind va iesi. El ii arata primejdiile la care s-a expus: “Pentru ca intri fara teama in circiuma? Auzi ce nu vrei, vezi ce nu vrei si te intilnesti intr-un chip necuviincios cu femeile. Te rog nu mai fa asta, ci fugi in pustiu, unde poti sa te mintui, dupa cum vrei”. Tinarul calugar ii raspunse scurt: “Dumnezeu nu are nevoie decit de inima curata”. Auzind aceste cuvinte, batrinul a ridicat miinile spre cer si a spus: “Slava tie, Dumnezeule, cu sunt in schit de cincizeci de ani si n-am inima curata, iar acesta traind prin crisme a dobindit inima curata”27.

Dumnezeu priveste doar la sufletul omului

Din intimplarile pe care le-am analizat nu se deduc principii abstracte si teoretice referitoare la starea mireanului casatorit – intr-adevar, nu ne putem astepta sa gasim teorii intr-un izvor cum este Patericul -, insa in exemplele vii pe care ni le infatiseaza, ele ne arata clar ca este posibil ca un mirean sa fie egal duhovniceste sau superior unui mare pustnic sau ascet din pustiu. Valoarea proprie vocatiei monahale nu este negata nicaieri, insa se subliniaza ca Dumnezeu priveste la sufletul omului si nu la starea lui exterioara. Asa cum dovedeste apoftegma celor doi calugari din Limonariu, curatia launtrica este totdeauna posibila, oricare ar fi imprejurarile externe. Adevaratul zbor nu este geografic, ci duhovnicesc; advaratul pustiu este in inima. Este adevarat ca multe alte pilde tind sa contrazica aceasta concluzie. Uneori mireanului i se spune sa se calugareasca (ca in exemplul cu Pafnutie), pentru a ajunge la un nivel duhovnicesc care altfel ii este inaccesibil. Alteori accentul cade pe faptul ca mireanul, desi casatorit, traieste in castitate (ca in povestirile lui Euharist si Pafnutie si intr-o anumita masura a lui Teodosie) fiind pe dinafara “in lume”, iar in taina calugar. De asemenea, se poate ca mireanul sa doreasca sa devina calugar, dar sa fie impiedicat (ca in povestirea lui Macarie si a celor doua femei). Adesea apoftegmele atrag atentia asupra milosteniei mireanului (Euharist, Pafnutie), sugerindu-se ca in vreme ce mireanul are posibilitati de practicare a virtutilor exterioare, pe care monahul nu le are, el nu poate spera sa-l intreaca pe calugar in rugaciune si contemplatie.

In orice caz, doua dintre texte sunt mai adinci. Relatarile despre Teodosie si despre zarzavagiu dovedesc ca si crestinul de la oras, desi implicat in probleme lumesti, poate atinge un tip de sfintenie distinct – de nepatimire, smerenie si simplitate launtrica, care nu sunt accesibile in acelasi mod calugarului din pustiu. Chiar daca aceasta idee nu este dezvoltata, exista aici in stare latenta o teologie a vocatiei mireanului. Imparatul pe tronul din hipodrom, auzind osanalele multimii nu-si ridica totusi ochii de pe manuscrisele sale; zarzavagiul stind noaptea in coliba sa, aude cintecele betivilor si totusi se gindeste numai la mintuirea lor – iata doua dintre cele mai remarcabile imagini ale Patericului. Nu este usor sa le uiti.

Traducere si adaptare de Dragos BAHRIM 

Note:

1. Ascetic Homily, P.G. 85, col. 1857, 1858 (trad. rom. de pr.prof. D.Staniloae, in Filocalia romaneasca (F.R.), vol.4, ed. a II-a, Harisma, 1994, p.172).

2. F.Nan (ed.), Histories des solitaires égyptens, 250, in „Revue de l’Orient chrétien”, XIV (1909), p. 365.

3. Athanasius, Vita Antonii 2, P.G. 26, col. 841c (trad. rom. de. pr.prof. D.Staniloae, in PSB (Parinti si Scriitori bisericesti) 16, E.I.B.M.B.O.R., 1988, p. 192).

4. Apophtegmata Patrum, colectia alfabetica, Arsenius 1, P.G. 65, col. 88b (trad. rom. de Mitropolit Grigorie Dascalu, Patericul, ed.V, Episcopia Alba-Iulia, 1993, p. 14).

5. Vita Prima 37 (ed. Halkin, p. 23, l. 15-16)

6. Coll, XXI, 1-10 (trad. rom. de prof. David Popescu, in P.S.B. 57, 1990, p. 609-671).

7. Eustathius al Sevastei, de exemplu, a fost condamnat de Sinodul de la Gangra (c.341) pentru ca a sustinut asemenea opinii, insa probabil ca acuzatia a fost nedreapta. Vezi canoanele 1, 4, 9, 10 si 14 ale Sinodului (Héfelé-Leclerq, Histoires des Concilies, I, 2, Paris 1907, p. 1032-8). Cf. J.Gribomont, Le Monachisme au IVe en Asie Mineure: de Gangres au Messalianisme, in „Studia Patristica II”, p. 400-15, Berlin, 1957.

8. XL, 18, in P.G. 36, col. 381B.

9. Mystic Treaties by Isaac of Niniveh, tr. by A.J.Wensinck (Amsterdam, 1923), p. 102 (trad. rom. de pr.prof. D.Staniloae in F.R., vol.10, 1980); Sf.Teodor Studitul, II, 43, P.G. 99, col. 996A.

10. in Ezech, II, V, 19, P.L. 76, col. 996A.

11. P.G. 91, col. 391-408 (trad. rom. de pr.prof. D.Staniloae in P.S.B. 81, 1990, p. 27-38).

12. Encomium S.Gregorii Thessalonicensis, P.G. 151, col. 573B-574B; De passionibus et virtutibus, P.G. 150, col. 1056A.

13. Aceste povestiri apartin unei categorii mai generale (Streitnovellen), in care persoanele comparate cu monahul pot fi sau un alt ascet, sau un mirean; articolul de fata este interesat numai de a doua posibilitate. (…)

14. , colectia alfabetica, Siluan 2, P.G. 65, col. 408c (trad. rom., Patericul, p. 215).

15. Idem, Eucharistus, P.G. 65, col. 168D-169B (idem, p. 68); cf. The Paradise of Garden of the Holy Fathers, ed. E.A.Wallis Budge, London, 1907, vol. II, p. 149.

16. Pentru alte exemple de castitate in casatorie, vezi Paladius, Istoria Lausiaca 8 si Casian, Coll.XIV, 7.

17. Mon.16, P.L. 21, 439B.

18. Povestea exista in mai multe versiuni: a) latina: Vitae Patrum III, 97; VI, III, 17; P.L. 73, col. 778C, 1013D-1014B; b) copta: Apophtegmes sur Saint Macaire (ed. Amélineau, Histoire des Monastéres de la Basse-Egypte, p. 228-230); c) siriaca: Wallis Budge, The Paradise or Garden of the Holy Fathers, vol.II, p. 150-151. Textul grecesc dupa cite stiu, nu a fost inca publicat. El apare partial in Coislin 126, care nu a fost prins in editia neterminata a lui Nau si este inregistrat in § 489 din J.C. Guy, Recherches sur la tradition grecque des Apophtegmata Patrum, Bruxelles, 1962.

19. Vitae Patrum VI, III, 17. P.L. 73, col. 1013D-1014B.

20. P.L. 73, 1014B.

21. Theological and Practical Chapters, III, 65 (ed. Darrouzès, p. 100) (trad. rom. de pr.prof. D.Staniloae, in F.R., vol. 6, p. 82).

22. Fr.C.F.Kelly, London, 1954, p. 107.

23. Asa cum bine arata parintele Bruno de Jésus-Marie, Liminaire, in Mystique et continence ( Études carmélitaines, an 31, Bruges, 1952, p. 12).

24. P.L. 73, col. 778c. Aceeasi interpretare este data in versiunea siriaca, ed.W.Budges: “Cu adevarat, fecioria in sine nu este nimic, nici casatoria, nici viata de calugar, nici viata in lume; pentru ca Dumnezeu cauta la dorinta omului si da Duhul fiecarui om”. (The Paradise or Garden of the Holy Fathers, vol. II, p. 151).

25. Povestirea, la fel ca si in cazul lui Macarie si a celor doua femei, exista in mai multe versiuni: a) latina (…); b) siriaca: W.Budges, The Paradise…, vol. II, p. 149-150: aici mireanul este un croitor si exista o aluzie la “milostenie si fapte bune”, care nu se gaseste in textul latin; c) greaca: Apoph., colectia alfabetica, Antonie 24, P.G. 65, 84B: aici mireanul este un doctor.

26. Nau, § 67.

27. Patrum Spirituale 194, P.G. 87, col. 3076c-3077A (trad. rom. de pr.prof.dr. T.Bodogae si D.Fecioru, Limonariu sau Livada duhovniceasca, Alba Iulia, 1991, p. 189).

http://webpages.charter.net/adevar-ortodox/

Vineri (Săptămâna Patimilor)

Sfântul Teofan Zăvorâtul

 Răstignirea Domnului şi soborul arhanghelului Gavriil! O nouă împreunare mângâietoare! Gavriil prevesteşte naşterea înaintemergătorului; Gavriil binevesteşte Fecioarei; pesemne tot el a vestit bucuria naşterii Mântuitorului; nimeni altul a vestit şi femeilor învierea lui Hristos Domnul. Aşadar, Gavriil este prevestitorul şi aducătorul a toată bucuria: iar răstignirea lui Hristos e bucuria şi mângâierea tuturor păcătoşilor.

Păcătosul venit în simţirea păcătoşeniei sale şi a atotdreptei dreptăţi a lui Dumnezeu nu are unde să se ascundă decât sub umbra crucii. Aici primeşte el încredinţarea că nu are iertare până ce nu va sta singur înaintea lui Dumnezeu cu păcatele sale şi chiar cu lacrimi pentru ele. Singura mântuire pentru el se află în moartea Domnului pe cruce.

Pe cruce a fost rupt zapisul tuturor păcatelor, şi oricine primeşte acest fapt cu credinţă deplină se face părtaş al acestei taine a miluirii. Pe măsură ce se pârguieşte această credinţă, se pârguieşte şi încredinţarea în milostivirea lui Dumnezeu şi totodată bucuria ce vine din simţirea omului că a intrat în starea de miluit pentru toţi vecii. Crucea este izvorul bucuriei, întrucât păcătosul se adapă din ea, prin credinţă, cu bucuria miluirii, în această privinţă, el este un fel de arhanghel care binevesteşte bucurie.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Marţi (a 6-a săptămână a Postului)

„Cel ce-şi astupă urechile sale ca să nu audă pe cel sărman va striga şi el şi nu va fi cine să-l audă” (Pilde 21, 13).

Şi ne mai minunăm adesea: „De ce Domnul nu ascultă rugăciunile noastre?”. Iată pricina!
Pentru că s-a întâmplat, pesemne, să ne astupăm urechile când ne ruga vreun nevoiaş: iată că nici Domnul nu ne ascultă pe noi.

Dar încă nu e mare necaz dacă nu suntem ascultaţi când ne rugăm pentru vreun folos vremelnic; necazul adevărat va fi de nu ne va asculta Domnul când ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre. Si nu ne va asculta dacă plângerea pe care o îndreaptă către Dânsul cei trecuţi de noi cu vederea va fi mai puternică decât rugăciunile noastre.

Trebuie să ne grăbim a preîntâmpina această nenorocire grozavă, urmând pilda lui Zaheu, care pentru înţeleptele sale hotărâri a auzit de la Domnul: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Lc. 19, 9).

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Sâmbătă (a 5-a săptămână a Postului)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Evr. 9, 24-28; Mc. 8, 27-31]. Domnul i-a întrebat pe Apostoli ce cred despre Dânsul. Prin Sfântul Apostol Petru, ei au răspuns: „Tu eşti Hristos”.

Nu deodată s-a copt mărturisirea aceasta, ci, pârguindu-se, s-a sălăşluit în adâncul inimii şi a început să o cârmuiască. Ea a fost întunecată, dar nu clătinată, de moartea Domnului şi a înviat cu mai mare putere prin învierea Lui, făcându-i pe apostoli să propovăduiască toată viaţa întregii lumi.

Este o clipă în viaţa fiecărui credincios când el strigă din toate puterile sale: „Tu eşti Hristosul, Domnul şi Mântuitorul meu. Tu eşti mântuirea mea, lumina mea, puterea mea, mângâierea mea, nădejdea mea şi viaţa veşnică”. Atunci se săvârşeşte un lucru ce-l face să strige dimpreună cu apostolul: „Cine mă va despărţi de dragostea lui Hristos?” – şi asemenea lui va începe să alerge după tot ce este plăcut lui Hristos Domnul, până ce va ajunge la măsura vârstei Lui.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Miercuri (a 5-a săptămână a Postului)

Sfântul Teofan Zăvorâtul

 „Înţeleptul merge pe cărarea vieţii care duce în sus, ca să ocolească drumul iadului care merge în jos” (Pilde 15, 24).

Toţi ştiu ce este iadul şi că fiecare poate nimeri acolo pentru faptele sale; însă nu toţi îşi amintesc asta si nu toţi trăiesc cum se cuvine, aşa încât să se vadă că se îngrijesc să scape de iad. Trăiesc aşa, în voia sorţii: „poate avem noroc şi nu nimerim în iad”. Dar unde ne este raţiunea? Şi în treburile lumeşti „norocul” poate să ne scape din mâini, însă într-un lucru atât de însemnat, care o dată săvârşit rămâne neschimbat în vecii vecilor, folosirea cuvântului „noroc” vădeşte cea mai mare lipsă de raţiune. Deci nu te făli, raţiune, cu puterea ta de înţelegere, dacă nu-ţi aduci aminte de aceste lucruri şi nu ne îmbii cu cugetări ale vieţii, despre cum am putea, fugind de iad, să ne mântuim.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an”