Tipul de om care se mişcă în negare

Cel care-şi omoară chiar și sentimentele

Tipul de om care ne preocupă este tipul care caută izolarea, care vrea să stea departe de ceilalți, să scape de ceilalți.

Este un tip care se mişcă în negare. Celelalte două tipuri, ar spune cineva, se mişcă şi în afirmare. Acesta din urmă, însă, se mişcă în negare. Nu vrea să fie atins, nu vrea să fie influențat, nu vrea să fie obligat. Tipul acesta, printre altele, are şi tendința de a-şi omori sentimentele, de a-şi înăbuşi sentimentele, de nu le lăsa să acţioneze, să iasă la suprafaţă.

În mod normal, fiecare sentiment al nostru ne face să ne deschidem, ne face să ne manifestăm, ne face să ieşim în evidenţă. Pentru tipul acesta, tocmai pentru că este închis – închis chiar şi faţă de sine – a intra în legătură cu ceilalți oameni, a intra în comuniune cu ceilalți oameni, a-şi lăsa puţin sentimentele să se manifeste, a accepta sentimentele celorlalți oameni, înseamnă teamă să nu se trădeze, teamă ca nu cumva să iasă din adâncul ființei lui si să sfărâme barajul care există între el şi ceilalţi, teamă ca nu cumva să se deschidă vreo ferestruică şi, astfel, fiinţa lui să fie trădată. N-ar vrea să i se întâmple aceasta în nici un caz.

Tipul acesta, tocmai datorită faptului că este închis, datorită îngrădirii lui, chiar şi atunci când înțelege că ceva nu merge bine cu el şi cere ajutor la o persoană care crede că-l poate ajuta, poate sta ceasuri întregi să discute cu persoana de la care a cerut ajutor, dar în adâncul lui să rămână baricadat, închis. Orice este în afara acestui zid discută ceasuri întregi, spune, repetă. Îşi ia, însă, toate măsurile de precauţie să nu se schimbe înlăuntru.

Este ca şi cum s-ar deschide o prăpastie în faţa lui, când se gândeşte, fie şi puțin, că poate înceta să fie cel care a fost până atunci, să se schimbe şi să devină altceva. Prăpastia din faţa lui îl determină să rămână închis, neschimbat, cu toate că poate obosi sau îi poate obosi pe ceilalți discutând şi căutând ajutor.

Desigur, acest lucru nu este întâmplător, a se închide cineva în sine şi a nu permite nimănui să pătrundă acolo. Fiecare om care vine în lumea aceasta, are conştiinţa fiinţei sale, are conştiinta sinelui său, a eului său. Fiecare om care vine în lumea aceasta este o persoană. Este dat de Dumnezeu ca fiecare să facă totul pentru a-şi păstra personalitatea sa, eul său, în sensul bun, libertatea sa.

Pe măsură ce omul creşte, în viață primeşte diferite lovituri. Când nu cunoaşte modul potrivit de a înfrunta greutățile, atunci este condus spre o stare bolnăvicioasă, spre închiderea în sine. Deşi, primul lucru pe care ar trebui să-l facă este să-şi salveze sinele, sinele său bun, sinele său real, în cele din urmă se creează o stare bolnăvicioasă, adică se închide în sinele său. Închiderea aceasta este o actiune constrângătoare.

Libertatea omului

Vedeți, Dumnezeu l-a creat pe om liber si l-a aşezat în rai. Ce înseamnă că l-a creat liber? Adică, l-a făcut neprihănit, curat, cu starea interioară firească si spontană îndreptată spre bine, spre Dumnezeu. Omul a avut şi posibilitatea de a spune nu lui Dumnezeu şi de a apuca pe cealaltă cale, lucru pe care l-a și făcut.

Dumnezeu a respectat libertatea omului. Nu numai atunci când l-a creat pe om liber a respectat-o, dar chiar si astăzi când omul este păcătos, căzut, îi respectă libertatea. Dar şi în perspectiva mântuirii Dumnezeu îl vrea pe om liber. Adică, omul să vrea în, mod liber, să se mântuiască, să vrea, în mod liber, să meargă la Dumnezeu, să vrea, în mod liber, să se supună lui Dumnezeu, să rămână liber și să trăiască ca om al lui Dumnezeu, liber.

Lucrul acesta este fundamental. Este, am spune, principiul fundamental şi pentru tipul acesta de om care se depărtează de ceilalți, se înstrăinează şi ajunge la o stare bolnavă. Tot de aici începe şi el. În fond acest lucru este bun, dar din diferite motive este condus la o stare bolnăvicioasă. Vom reveni asupra subiectului.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a V-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior    

Anunțuri

Izolarea sănătoasă şi izolarea bolnăvicioasă

Baza echilibrului omului

Cu ajutorul lui Dumnezeu încercăm să aprofundăm, să ne afundăm în sufletul omului şi să înaintăm, cât putem mali adânc, înlăuntrul lui, din punct de vedere psihologic şi duhovnicesc, să descoperim lucruri pe care nu le cunoaştem, dar care ne răvăşesc şi sub aspect psihologic şi duhovnicesc.

Vă amintiți, am spus că baza echilibrului omului şi prin urmare baza structurii lui psihologice, dar şi a vieții şi sporirii lui duhovniceşti este iubirea, iubirea întru Dumnezeu, sau întru Iisus Hristos.

Omul, din prima clipă a plăsmuirii sale, a zidirii sale, este astfel făcut încăt să nu poată exista singur, ci împreună cu ceilalti. De la începutul zidirii lui omul există împreună cu ceilalți.

După cum în Adam este fiecare om, şi rădăcina tuturor oamenilor este Adam, tot aşa nu putem exista singuri, pentru că numai toți împreună suntem omul (Adam) pe care l-a creat Dumnezeu.

Acelaşi lucru se întâmplă şi la a doua creație, când omul a fost plăsmuit din nou prin Domnul nostru Iisus Hristos. În noul Adam, în Hristos se regăseşte fiecare om, în Hristos suntem cu toții împreună. În Hristos devenim oameni, în Hristos devenim creştini, în Hristos ne unim toți oamenii cu Dumnezeu, în Hristos avem o legătură corectă şi o comunicare corectă cu ceilalți oameni.

De aceea temelia şi baza echilibrului psihologic, şi a stării duhovniceşti bune, şi a sporirii omului este iubirea întru Hristos, este această justă comuniune şi contact cu ceilalți oameni.

Cele trei mişcări patologice, consecință a căderii din iubire

În punctul acesta omul vede că nu merge deloc bine, că ceva se întâmplă înlăuntrul său şi că nici relațiile lui cu ceilalți oameni nu sunt juste, nu sunt cele care ar trebui să fie.

Adică, dacă omul, de vreme ce nu poate exista singur, nu poate prin iubire să ia, în lumea în care trăieşte, poziția justă față de ceilalți, va şchiopăta negreşit în sine, dar şi în relația cu ceilalți.

Dacă cineva nu ia atitudinea corectă în familia lui față membrii familiei, sau la locul de muncă față de oamenii cu care intră în contact şi cu care conlucrează se va vătăma, va fi răvășit, fără echilibru interior, fără bucurie şi linişte interioară, va fi un om fără personalitate.

Este de aşteptat ca cel căruia-i lipseşte temelia iubirii să ia o atitudine duşmănoasă față de ceilalti oameni şi să se afle într-o luptă continuă, într-un rătzboi continuu, într-o dispută continuă cu ceilalți oameni şi prin urmare într-o nelinişte şi tulburare continuă.

Sau, este de aşteptat ca, cel căruia-i lipseşte iubirea care este temelia echilibrului psihologic şi duhovnicesc al omului, să se închidă în sine. Despre acest al treilea aspect n-am vorbit până acum.

Am spus la început că, dacă tot am vizionat imagini din Sfântul Munte, să-mi îngăduiti să încep cu această temă. Cred că toate cele pe care le spun acum au legătură cu Sfântul Munte şi, în general, cu viața pustnicească, ascetică, monahală.

Despre un om care părăseşte lumea şi merge să se închidă într-o peşteră, părăseşte lumea şi merge să se închidă într-o colibă, părăseşte lumea şi merge să se închidă între stâncile din Sfântul Munte sau în altă pustie, se crede că este egoist, că se desparte de ceilalți oameni, că se închide în sine şi se gândeşte doar la sine. Această părere este greşită.

Astăzi, foarte mulți oameni, dintre cei cu care comunicăm şi avem legătură, între care putem fi chiar noi, gândim că ascetul, pustnicul, pleacă în pustie cu gând egoist, să se izoleze. Îngăduiți-mi să spun nu poate, ci să spun cu siguranță că foarte multi oameni din societatea contemporană sunt izolați.

Foarte mulți oameni din societatea contemporană sunt închiși în ei însuși. Foarte mulți oameni din societatea contemporană, din lumea contemporană, care trăiesc în oraşe mari sau mici, și se distrează tot timpul împreună, se duc şi vin tot timpul împreună, tot timpul stau de vorbă, se tem continuu ca nu cumva să se afte singuri în vreo pustietate și să facă stfel rău societăţii. Foarte mulți din aceştia sunt de fapt singuri, sunt închişi în ei înșiși, deşi par a fi continuu lângă ceilalți, și lipsiți de iubirea adevărată. Iubirea deschide poarta spre celălalt, spre semenul nostru într-o dăruire reciprocă. Astfel, omul scapă de zădărnicia existenței lui, poate trăi, se poate menține în echilibru, se află într-o relaţie adevărată cu Dumnezeu şi cu ceilalți oameni şi poate spori duhovniceşte.

Aşadar, foarte mulți oameni sunt lipsiţi de iubire. De vreme ce sunt lipsiti de iubire, se ataşează de ceilalţi. Alţii, lipsiţi de iubire, sunt duşmănoşi faţă de semenii lor. Iar alții, deşi lipsiţi de iubire adevărată, nici nu sunt duşmănoşi faţă de semeni, nici nu se ataşează prea mult de ceilalți, ci se retrag în ei înşişi, se închid în ei înşişi, se izolează de ceilalți şi se autodistrug.

Aceasta este sub aspect psihologic şi duhovnicesc, o stare bolnăvicioasă. Este o boală şi, din câte ştiu eu şi din câte pot înţelege, foarte mulți oameni din zilele noastre, și bărbați si femei, suferă de această boală, sunt contaminati cu această boală.

Izolarea monahului

Pustnicul nu este bolnav. Cel care se retrage printre stânci, se retrage în peşteri, într-o chilie, într-o mănăstire, nu face aceasta pentru că vrea să se închidă în sine însuşi şi astfel să se zădărnicească. Nu o face mişcat de dispoziția bolnăvicioasă de care suferă omul contemporan în oraşele mari. Acesta o face pentru că a constatat, cel puţin pentru sine, că ducându-se acolo, va deschide acea fereastră despre care am vorbit, va deschide acea uşă, cu harul şi ajutorul lui Dumnezeu, şi către Dumnezeu şi către ceilalți oameni.

Avem astfel de exemple concrete de pustnici, asceți, care s-au retras acolo şi au deschis atât de larg inimile lor, încât nu doar că încap în ei toţi oamenii, ci îi au în ei pe toti oamenii şi simt precum apostolul Pavel, care spunea despre sine, scriindu-le filipenilor, că-i are în inima sa.

Îngăduiți-mi, să mă refer la cazul unui monah, despre care am mai vorbit. În Sfântul Munte, mai concret în cel mai anevoios loc din Sfântul Munte, numit Karoulia, unde se urcă şi se coboară pe frânghii şi se trăieşte, mai mult, cu smochine sălbatice decât cu pâine şi altă hrană, un ascet, care a plecat de la mănăstirea în care era închinoviat și a mers în acest loc sălbatic, ajunsese într-un asemenea punct încăt se ruga cu lacrimi, multe ceasuri din zi şi multe din noapte, ca Dumnezeu să ducă lumea întreagă în rai și pe el să-l lase afară (Parafrază la Romani 9: 3, ,,Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru frații mei”).

Poate că noi nu putem întelegem ce înseamnă aceasta. Dar, dacă ne gandim că un om care, nu numai că a părăsit lumea, dar şi mănăstirea, ca să meargă în pustie să-şi mântuiască sufletul său, în cele din urmă l-a jertfit şi pe acesta, şi dacă ne gândim că acest om este în toate minţile – fiindcă şi un om care nu este în toate minţile ar fi putut face asta – dacă ne gândim că omul acesta cugetă raţional, că omul acesta ştie ce caută, ştie ce vrea, dacă gândim în felul acesta, întelegem, atunci, la ce nivel de sfinţenie, la ce nivel de deschidere către iubirea lui Dumnezeu, de deschidere către ceilalți oameni a ajuns acest ascet. Pentru noi, cei care trăim în lume, ar trebui să se întâmple  o minune nemaiîntâlnită, nu ca să ajungem la un asemenea nivel, ci ca să avem o fărâmă din trăirea lui.

Asadar, una este izolarea aceasta, inchiderea aceasta, plecarea cuiva de lângă ceilalți, care este boală şi este caracterizată astăzi de către psihologi – de ce nu si din latura duhovnicească? – ca boală a omului contemporan; aşadar, una este aceasta, şi alta este ceea ce fac asceţii, pustnicii, sau chiar ceea ce face cineva care este în lume şi se străduieşte să trăiască precum pustnicii şi asceţii.

Prin urmare, dacă nu avem iubire adevărată, dacă nu ne atașăm de ceilalți oameni sau nu suntem duşmănoşi faţă de ceilalți oameni, e nevoie să ne cercetăm mai în adăncime, nu cumva suntem foarte izolați, foarte închişi în noi înșine, nu cumva în adânc suferim de, ceea ce Părinţii numesc, iubire de sine. Adică nu cumva suferim de ceea ce ne face să ne gândim doar la noi înşine, în chip egoist, nu cumva avem iubire bolnăvicioasă, demonică aş zice, iubire de sine.

Cauza pentru care mulţi oameni nu au sporire duhovnicească

Sunt foarte mulţi oameni, din câte ştiu eu, care cred în Dumnezeu, care merg la biserică, se împărtăşesc, se spovedesc şi care, deşi aud şi citesc Evanghelia, deşi citesc textele patristice şi vieţile Sfinţilor, deşi vor să sporească în viaţa duhovnicească, vor să încerce şi ei ceva, în cele din urmă nu izbutesc nimic.

Lucrurile dovedesc că, în ciuda dorinţei lor, în ciuda eforturilor lor, în ciuda faptului că citesc mult, voiesc mult şi lucrează nu ajung acolo unde doresc să ajungă, acolo unde trebuie să ajungă, acolo unde sunt chemaţi să ajungă.

Fireşte, rezultatul, finalul acestei situaţii este deznădejdea, este izolarea, este dezamăgirea, este o convingere subconştientă că nu se întâmplă nimic. Este convingerea că nimănui nu i s-a întâmplat nimic din cele câte se spun. Știţi, astăzi acest sentiment îşi găseşte loc, larg, în sufletele creştinilor. Se poate ca teoretic, logic, să credem, dar înlăuntrul nostru, în adâncul inimii noastre nu avem convingerea, nu avem încredinţarea că acela s-a sfinţit cu adevărat, că a trăit viață sfântă, că acel mare păcătos a devenit un mare sfânt sau că acea mare păcătoasă a devenit o mare sfântă. Nu avem această încredinţare înlăuntrul nostru astăzi.

Aşadar, își face loc îndoiala şi ajungem să credem, în adâncul nostru, în subconștientul nostru, că numai în cărţi sunt scrise acestea, dar că nu se întămplă întocmai. Sau, ajungem în punctul – foarte adesea – ca cineva să se excludă pe sine. Adică, despre toţi ceilalți crede că Dumnezeu a făcut minuni cu ei, dar despre sine este convins că nu i se pot întâmpla minuni.

Crede, se străduieşte, se nevoieşte, citeşte, se împărtăşeşte, se spovedeşte, dar nu vede nici o sporire, ajunge să creadă că: „se întâmplă doar oamenilor care au trăit în alte vremuri, sau altor oameni care trăiesc astăzi, dar pentru mine nu există sporire, pentru mine nu există şperanţa de a mi se întămpla o asemenea minune”, deşi Hristos a venit să mântuiască toți oamenii, prin urmare și pe el.

Dacă omul are în adâncul lui, în subconştient această retinere, această îndoială, este închisă, complet, uşa sufletului său prin care va trece harul lui Dumnezeu, care-l va elibera, îl va învia şi-l va face om duhovnicesc.

Unui astfel de om, care nu-şi bate joc de sine, care se nevoieşte cu adevărat şi cu adevărat ceva face, dar nu ajunge acolo unde este chemat să ajungă şi unde trebuie să ajungă, cred că aşa trebuie să i se întâmple. Adică, nu are în el iubire adevărată şi se mişcă greşit către ceilalți. Ori se ataşează de cineva, ori ia o poziţie duşmănoasă faţă de ceilalți oameni, ori este închis faţă de ceilalţi, este izolat de ceilalți şi înlăuntrul lui se cuibăreşte iubirea de sine, dăruirea pentru sine și nu deschiderea faţă de ceilalți.

Oricine poate fi victima acestei realități care există în el, fără ca măcar să bănuiască. Acesta este motivul pentru care, chiar în ceasul acesta, în care ascultăm cu toţii, cele auzite nu ajung până la uşa acestei stări bolnăvicioase, nu dau la o parte vălul care acoperă această realitate, cât să descopere ochilor noştri starea bolnăvicioasă în care ne aflăm şi, astfel, să hotărâm să cerem vindecare şi, în cele din urrnă, să ne vindecăm, să ne eliberăm de boală. Să nu fie în zadar dorinţa, iubirea, strădania, nevoinţa, lectura şi orice ascultăm si vedem, ci să rodească în fiinţa noastră.

Cultivarea ipocrită a sufletului

Sigur, aţi citit sau aţi auzit că în vechime Părinţii, Sfântul Antonie cel Mare, Stântul Pavel cel simplu, Sfântul Pahomie şi alţi părinţi ai pustlului, îi puneau la încercare pe ucenicii lor.

Cel ce merge în pustie ori va înnebuni, dacă nu adoptă atitudinea corectă, ori va deveni, negreşit, om sfânt. Acolo nu există condiţii care să-l facă să se ataşeze sau să adopte o atitudine duşmănoasă faţă de ceilalţi. Şi nici condiţii care să-l facă să se închidă în sine nu există. Acolo, sufletul lui este o carte deschisă în faţa lui Dumnezeu şi în faţa părintelui său.

Astăzi, însă, duhul societăţii în general, al societăţii creştine contemporane, favorizerază – pentru cei care cred că sunt creştini buni, nu mai vorbim de restul lumii – această atitudine fățarnică, această stare prefăcută, această cultivare ipocrită a sufletului. Şi astfel, deşi cineva se ataşează bolnăvicios – așa cum am spus mai înainte – de părintele său duhovnic, nu numai că nu vede că în profunzime acest lucru este nu un simplu păcat ci chiar o boală, ci îl consideră o virtute.

Sfântul Antonie, Sfântul Pavel, Sfântul Pahomie, Sfântul Vasile şi alți Părinti neptici ar fi simţit imediat că aceasta nu este virtute, ei păcat şi stare bolnăvicioasă şi ar fi luat măsurlle necesare. Astăzi însă, lucrurile sunt atât de confuze, încât ceea ce în profunzme este boală şi prin urmare păcat, de vreme ce-l înstrăinează pe om de iubire, de iubirea adevărată a lui Dumnezeu şi-l face iubitor de sine, este considerat virtute.

După cum, un om izolat, un om închis, un om care se întoarce spre sine, este posibil să fie considerat ascet, isihast, mistic, foarte duhovnicesc, desi, în profunzime, nu numai că păcătuieşte, dar starea lui este bolnăvicioasă, uneori mai uşoară, alteori mai gravă.

Cazuri și situații problematice

Este nevoie deci, îndeosebi astăzi, creştinii să fie cu luare-aminte la acest, al treilea, indiciu. În momentul în care evită să se ataşeze de ceilalţi oameni sau evită să intre în conflict cu ceilalți oameni, nu cumva, chiar în momentul acela, împing sufletul lor in izolare, în moartea care se află ascunsă în el.

Se întămplă următorul lucru ciudat: acelaşi om care se închide în sine tinde la fel de mult să se alipească de ceilalți. De regulă, omul care se închide în sine – ca, de altfel şi cel care se alipeşte de ceilalți – este un om care nu poate trăi singur. Este un om care depinde de ceilalți, în ciuda închiderii în sine: este dependent de ceilalți, deşi se izolează, deşi poate că nu face tovărăşie cu ceilalţi, deşi evită să discute cu ceilalți.

Unui om care îi evită pe ceilalți atât de mult, s-ar crede că singurul lucru care-i mai rămâne de făcut este să plece la mănăstire, din moment ce nu poate trăi cu ceilalți. Ciudăţenia este că totuşi nu are curajul să plece la mănăstire. De ce? Deoarece la mănăstire cele două nu merg împreună. Adică a vrea să fii singur dar şi să depinzi de cineva, să te alipeşti bolnăvicios de cineva.

Desigur, dacă aşa stau lucrurile, n-avem ce face. Omul nu se îndreaptă din condei. Răul cel mare este când omul nu-şi dă seama de starea în care se află şi când consideră boala lui virtute şi-i face şi pe ceilalţi s-o considere virtute.

Este nevoie, aşadar, ca cineva să ştie că: ,,Eu sunt o fiinţă neputincioasă si nu mă pot descurca singur. Vreau neapărat pe cineva de care să mă sprijin. Însă, deşi vreau aceasta, de cealaltă parte nu mă pot hotărî să conlucrez cu celălalt în totalitate şi deschis. Vreau să mă gândesc şi la mine, vreau să fiu şi puțin singur cu mine”. Atunci când va recunoaşte va spune: ,,eu sunt un omuleț slab”, se va ruga la Dumnezeu, va merge să găsească şi un om potrivit care-l poate ajuta, şi va face tot ceea ce este nevoie ca să se elibereze de starea aceasta, să înainteze spre adevăr, să înainteze spre o stare sănătoasă. Când nu-şi dă seama de aceasta, lucrurile rămân neplăcute şi pentru el şi pentru cei din jurul lui.

Toate nenorocirile care se întâmplă, toate tragediile care se întâmplă, toate greutăție care apar în familiile creştine, în grupurile creştine, între oameni în general se întâmplă tocmai pentru că oamenii în profunzime sunt și bolnavi, nici nu-şi dau seama de aceasta, nu cunosc aceasta, și fiecare vrea şi se străduieşte să proiecteze starea sa bolnăvicioasă asupra celorlalţi, vrea și se străduieşte ca ceilalți să aprobe starea lui bolnăvicioasă şi părerea lui greşită.

Fireşte, și ceilalţi au starea lor, mai puțin bună şi, astfel, se creează conflicte, se creează certuri, războaie, lupte, există neînțelegeri şi, în cele din urmă, creştinii nu reuşesc să conlucreze, nu reuşesc să conviețuiască. Fiecare are religia lui, fiecare are „dumnezeul” lui, fiecare Îl adoră, după cum crede el, pe Dumnezeu, dar nu se simt în adânc frați – fiindcă lipsește iubirea despre care am vorbit – nu sunt cu adevărat frați, nu sunt cu adevărat un singur om. Un om care provine din întâiul Adam şi din cel de-al doliea Adam, Iisus Hristos.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia I, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                   următor                                                   

Supunerea care nu eliberează

Ceva ce nu se poate numi creştinism

Facem, după cum ştiţi, o încercare de a pătrunde mai adânc în om şi de a putea, astfel, să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, prin urmare, să luăm o poziţie mai adevărată faţă de Dumnezeu, încât Dumnezeu să poată, dacă noi avem poziţia potrivită, să ne dăruiască harul Său, să ne binecuvânteze.

Scurta omilie de data trecută am dedicat-o mişcării bolnăvicioase către ceilalţi oameni, care apare la unele persoane, fie că acestea îşi dau seama, fie că nu. Am spus că prima însuşire a oamenilor care au fost loviţi de această boală este faptul că, se conformează la ceea ce spun ceilalţi, la ceea ce cer ceilalţi, la ceea ce caută ceilalţi.

Și, mai concret, am spus că, aceşti oameni fac totul, pierzandu-şi chiar demnitatea lor pentru a-şi putea asigura iubirea celorlalți, pentru a-și putea asigura aprecierea celorlalți, pentru a avea laudele şi aprobarea celorlalţi. Am spus multe pe această temă.

Adică, mulţi creştini, atunci când aleargă încolo şi-ncoace, este evident că sunt conştienţi că fac o faptă bună, că sunt dintre cei mai buni creştini. Desigur, această strădanie, în sine, poate fi bună, însă întrebarea este: de ce fac ceea ce fac!?

Aşadar, dacă, fiecare examinează, cercetează, va vedea că de cele mai multe ori oamenii fac multe asemenea lucruri, numai şi numai pentru a-şi putea asigura iubirea, aprecierea şi aprobarea celorlalţi sau a unei persoane de care s-au ataşat. Acesta, desigur, este imposibil să fie numit creştinism, oricât ar părea că are manifestări creştine.

Supunere sănătoasă şi cea bolnavă

O altă însuşire a acestor oameni este supunerea.

Desigur supunerea, ascultarea în Biserică, este virtute. Și după cum ştiţi, monahii au obligaţia de a face ascultare sau mai bine-zis, la tunderea în monahism, împreună cu alte două făgăduinţe, fărgăduiesc că vor face ascultare, că vor fi supuşi egumenului, părintelui duhovnicesc. Prin ascultare îşi vor tăia voia proprie. Prin această supunere se vor putea izbăvi, cu harul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, de omul cel vechi, de patimi, de voile lor şi vor înainta spre renaştere.

Iată, însă, că există şi supunere bolnavă, supunere care nu-l eliberează pe om. Există şi supunere care nu-l ajută pe om să se elibereze de patimile sale, de iubirea de sine, de voia lui, nu-l ajută să se elibereze de omul cel vechi şi să ajungă la renaşterea adevărată, reală.

Această supunere este o boală. Îl face pe omul lovit de ea să nu vadă ce este el şi ce sunt ceilalţi. Îl face să-i supraaprecieze pe ceilalţi şi să vadă la ceilalţi virtuţi false, binefaceri false.

Desigur, iarăşi, trebuie să spunem că nu este rău ca cineva să-i vadă pe ceilaiţi superiori iar pe sine inferior. Este chiar bine, atunci când se află într-o stare sănătoasă, într-o raportare sănătoasă la ceilalți. Este rău însă, atunci când această stare este bolnăvicioasă. Omul nu îndrăzneşte să vadă cu ochii deschişi, limpede, cine este cel căruia i se supune, cine este cel de care se ataşează, cine este cel de care s-a legat. Nu îndrăzneşte să vadă cu ochii limpezi, căci dacă ar vedea cu ochii limpezi şi, prin urmare, dacă ar pune oarecum la îndoială supunerea lui, ataşarea lui, nu va rezista, se va prăbuşi, nu va putea sta pe picioarele lui, nu va putea rămâne în viaţă.

Este un om care, numai dacă se va prinde de ceva, numai dacă se va sprijini de cineva, numai dacă va vedea undeva, fie şi virtuţi false şi harisme mincinoase, doar atunci va putea sta pe picioarele lui, va putea trăi, se va putea simţi oarecum liniştit, oarecum uşurat, nestăpanit de haos interior, de tulburare şi nelinişte interioară, care-l conduc la distrugere.

Cel mai rău este că, el însuşi, consideră aceasta virtute. Dar şi cel sau cei de care se ataşează, cărora se supune ca un rob, de care depinde într-un mod umilitor, consideră aceasta virtute.

După cum vă daţi seama, dacă acestea sunt adevărate – şi pentru mine sunt pe deplin adevărate – avem atunci o denaturare teribilă a vieţii creştine, o denaturare şi o falsificare teribilă a trăirilor creştine. Are loc o deprimare a acestui om, care are o asemenea nădejde, care vrea să ajungă ceva, care în cele din urmă vrea să se folosească.

Aşadar, tipul acesta de om, în loc să se folosească, în loc să se ajute, se distruge. Dar şi cel care acceptă supunerea bolnăvicioasă sau o cultivă, îşi face rău sieşi şi celui supus.

Dependența slugarnică faţă de ceilalţi

O altă stare este dependenta. Oamenii care au această boală, nu pot trăi fără să fie dependenţi de alţii. Aprecierea pe care o au faţă de sinele lor depinde de încuviinţarea sau de dezaprobarea pe care ceilalţi o arată faţă de ei. Aprecierea pe care o au pentru sinele lor depinde de părerea pe care o au ceilalţi despre ei.

Câţi oameni, de altminteri buni creştini, suferă propriu-zis şi nu pot dormi seara sau nu se pot linişti în ziua următoare şi nu-şi pot face treburile şi rugăciunile – adică pur şi simplu se pierd şi sunt stăpâniţi de haos – câţi oameni păţesc aşa ceva, fiindcă x sau y sau z de care depind, fie şi inconştient, nu le-a vorbit bine, nu le-a arătat iubirea și aprobarea pe care o așteptau, nu le-a spus vorbele bune, laudele pe care le aşteptau.

Mai concret. Dacă aşteptăm pe cineva să ne viziteze şi ne dorim mult această vizită, dar persoana nu ne vizitează, poate că nu spunem nimic nimănui, poate că vom ascunde ceea ce am simţit pentru că n-a venit, în adânc, însă, toată părerea bună pe care am avut-o despre noi va cădea în cel mai de jos punct, va dispărea.

Atunci, când acela ne-a zâmbit, atunci când ne-a spus vorbe prin care înţelegeam că eram în graţiile lui, atunci când s-a purtat cu noi în asemenea fel încât dădea de înţeles că este prietenul nostru, că ne apreciază, că ţine seama de părerile noastre, ne-am simţit bine, uşuraţi, am simţit că suntem şi noi cineva în societate. Însă, îndată ce acela şi-a întors faţa, îndată ce acela cu vreun cuvânt, prin atitudinea lui sau prin refuzul lui de a ne vizita – pe care cine ştie din ce motiv n-a făcut-o – a arătat că nu ne mai apreciază, înlăuntrul nostru s-au zădărnicit toate.

Oamenii aceștia, adică persoanele bolnave care păţesc aşa ceva, nu se mai pot după aceea calma, nu-și pot afla liniștea, nu-și pot afla odihna. Și sunt gata, sunt dispuși să facă ce are nevoie celălalt, ceea ce cred ei că-l va multumi pe celălalt, că-l va face iarăşi să-i aprecieze, să-i aprobe, ceea ce cred ei ca va ajuta pentru a-şi asigura iubirea lui. Sunt gata să se comporte și slugarnic, să-şi piardă demnitatea, să devină batjocura tuturor.

Din câte înţeleg eu, – poate că greşesc – există astăzi creştini, credincioşi, mai mulţi decât credem noi, care trăiesc într-o asemenea dezordine interioară, într-un asemenea haos lăuntric. Este absolut imposibil ca un astfel de creştin să înainteze în viaţa duhovnicească.

Un asemenea suflet care, îşi dă seama sau nu, vrea ori nu vrea, depinde în acest fel de ceilalţi, se ataşează în acest fel de ceilalţi, care năzuieşte spre iubirea celorlalţi ca spre Dumnezeu, nu poate fi vizitat de harul lui Dumnezeu, nu poate primi binecuvântarea lui Dumnezeu, la el nu poate veni Hristos. Într-un asemenea suflet nu este cu putinţă, după cuvintele apostolului Pavel: „Nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în, mine”(Galateni 2:20), să trăiască Hristos. Acest suflet s-a pierdut pe sine, acest suflet s-a abătut de la sine, acest suflet s-a prins de altceva. Sufletul a fost stăpânit de o persoană, a fost stăpânit de tot ceea ce se poate numi idol.

Frustrările care ies la suprafaţă şi izbucnirile ciudate

Însă răul merge mai departe. Un om care se mişcă în asemenea mod către ceilalţi, se alipeşte, se leagă, depinde de ei, îi priveşte în ochi să vadă dacă vor râde sau nu, dacă-l vor aproba sau nu, dacă-l vor aprecia sau nu, un astfel de om nu suferă doar din acest motiv. Suferă şi de alte stări.

Adică, poate avea în sine şi stări de duşmănie faţă de ceilalţi. Desigur, cu cât simte mai mult că este rob al celorlalţi şi că este exploatat, cu atât mai mult creşte starea de duşmănie faţă de ei. Dar, întrucăt, dacă şi-ar manifesta duşmănia, dacă şi-ar manifesta tendinţele de agresiune ar pierde îndată iubirea celorlalti, aprobarea celorlalţi, ar pierde exact ceea ce aştepta de la ei, ca să-şi asigure liniştea şi pacea. Pentru că-i este teamă să nu piardă iubirea, graţia celorlalţi, înăbuşă acest protest care vine, uneori, dinlăuntrul său, şi despre care mulţi ar spune, să răbufnească, odată, în sfârşit!

Înăbuşă, aşadar, instinctul de a protesta, de a reacţiona sau chiar de a fi agresiv. Nu spunem că acestea ar fi bune, dar spunem ce se întâmplă în sufletul acestui om. Aşadar le înăbuşă pe acestea – după cum spune psihologia, le depozitează – şi nu vrea nici măcar el să le recunoască, cu atât mai puţin ceilalți.

Aceste stări există înlăuntrul lor. De vreme ce se depozitează, există în suflet. La un moment dat vor izbucni pentru a ataca pe cine pot.

De aceea, vedem la oamenii care se ataşează, care sunt foarte ordonaţi, foarte ascultatori, foarte buni, dacă li se spune că facă ceva, fac foarte uşor, dacă sunt trimişi undeva, se vor duce, dacă sunt puşi la treabă, vor asuda muncind ziua întreagă; vedem, aşadar, că poate veni ceasul când această realitate ascunsă a reacţiilor, a protestelor, a atacurilor cedează şi aceştia izbucnesc. De aceea, nu de puţine ori, îi vedem pe aceşti oameni, care par atât de buni, că reacţionează într-un mod surprinzător. Uneori şi copiilor li se întâmplă acest lucru.

Mulţi copii sunt ataşaţi slugarnic de părinţii lor. Personalitatea lor este foarte palidă şi nu se descurcă singuri, de aceea se prind, se sprijină de mama lor, de tatăl lor. Par copii foarte cuminţi, par copii foarte ascultători, par cei mai buni copii, în realitate, însă, sunt bolnavi. Un asemenea copil devine de nerecunoscut şi se spune despre el: „Acesta care era atat de…, cum a devenit atât de…, cum de se comportă în felul acesta…?”

La fel se întâmplă şi cu adulţii. Poate veni o clipă când vor protesta, se vor manifesta, vor reacţiona şi vor ataca într-un mod care va mira pe toată lumea. Deşi, această agresivitate, acest protest, această reacţie uneori se manifestă, aş spune, negativ, este acel reproş, acea amărăciune, acea dezamăgire, acea deznădejde, care se observă la aceşti oameni.

Răul dublu

Dacă acestea se adeveresc şi dacă acestea, mai mult sau mai puţin, există în inimile creştinilor contemporani, atunci, vai nouă dacă nu le conştientizăm, dacă nu le înţelegem; vai nouă dacă nu cunoaştem ce se întamplă, cu exactitate, în fiecare dintre noi. Și, vai nouă dacă nu putem – fie singuri, fie ajutaţi de altcineva – să scăpăm de această stare, să nu rămânem în ea. Nu numai că nu vom înainta în viaţa duhovnicească. Câți vor astăzi să înainteze în viaţa duhovnicească şi nu înaintează! Răul nu este doar acesta. Răul este şi mai mare. Creştinismul pe care-l manifestăm şi pe care-l prezentăm lumii contemporane, este un creştinism fals.

Omul contemporan, care vrea să se mântuiască, când vine ceasul să caute mântuirea, atunci când vine în contact cu noi, creştinii contemporani, care nu deţinem un creştinism autentic, ci purtăm în noi o stare falsă şi bolnăvicioasă, trăiri creştine neautentice, confuze, simte că ceva nu merge bine şi nu poate spera că, devenind creştin, încercând să se apropie de Dumnezeu se va mântui, va găsi ceva mai bun. Nu numai că nu va găsi ceva mai bun, ci se va încurca şi mai mult şi se va depărta. Sau, dacă se va găsi cineva care să ne urmeze, va împrumuta modelul nostru şi, prin urmare, va deveni şi el ca noi, un creştin fals, neautentic.

Deseori, am spus-o şi aici şi în alte părţi, mi se pare că, în zilele noastre, creştinismul s-a denaturat. Desigur, astăzi s-a denaturat întreaga noastră viaţă. Oriunde am merge, viaţa este denaturată, este falsă în toate manifestările ei, în toate înfăţişările ei. Dar, s-a denaturat şi creştinismul. Creştinismul în sine este autentic, însă noi, prin felul în care-l trăim, prin felul în care-l manifestăm şi-l prezentăm îl denaturăm, îl falsificam, îl facem mincinos. Prin urmare, răul este dublu. Ne facem rău şi nouă şi celorlalţi deopotrivă.

Dumnezeu, desigur, se va mânia. Nu ştim ce ne va face când vom pleca din această lume, dar cât suntem aici şi trăim aşa, nu vom putea înainta duhovniceşte, adică nu se vor întâmpla minuni în noi. Celorlalţi le facem mare rău, pentru că nu suntem mărturisitori autentici ai creştinismului. Nu suntem mărturisitori adevăraţi ai Evangheliei, ai revelaţiei lui Dumnezeu în lume şi, prin urmare, nu putem ajuta lumea deşi, avem această obligaţie.

Cei care au existat înaintea noastră, acum nu mai există; iar cei care vor veni după noi, nici aceştia nu există. Noi existăm astăzi. Întreaga omenire care se află pe pământ, în noi îşi află nădejdea, indiferent dacă înţelege aceasta, dacă o simte. De la Hristos, de la creştinism şi de la cei care lucrează creştinismul aşteaptă. Dacă noi nu mărturisim creştinismul adevărat vai nouă, vai şi celorlalţi!

Spunem toate acestea, aici, doar-doar Dumnezeu va începe să mişte ceva în noi! Nu este nici greu, nici imposibil ca Dumnezeu să înceapă să facă minuni cu noi! Este suficient să ne hotărâm a crede cu adevărat.

* * *
Creştinismul s-a denaturat mult astăzi. Creştinismul, în sine, este autentic, însă noi, prin felul în care-l trăim, prin, modul în care-l manifestăm şi-l prezentăm, îl denaturăm, il facem fals, mincinos.

din cartea Te cunoști pe tine însuți?Cap. 2 : Mișcarea către oameni, Omilia III,   Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                 următor

A te conforma bolnăvicios

În şirul acesta de omilii ne străduim să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, din punct de vedere psihologic şi duhovnicesc.

Am spus că omul care vine in lumea aceasta nu vine singur. Nu vine singur, nu numai în sensul că există şi alţii în jurul lui, dar şi în sensul că in viaţa lui are legături şi cu ceilalţi oameni. Nu există singur, ci există împreună cu ceilalţi şi, prin urmare, are mare importanţă ce atitudine va lua cineva faţă de ceilalţi. Obligatoriu va lua o atitudine faţă de ceilalţi. Fie că-i evită pe ceilalți, fie că se izolează, fie că le declară război, acestea toate sunt atitudini pe care le ia faţă de ceilalţi.

Aşadar, dacă atitudinea pe care o va lua faţă de ceilalţi nu va fi cea justă, ci va fi greşită, de aici încolo vor începe toate necazurile lui.

Am spus că, pentru ca cineva să ia o atitudine corectă faţă de ceilalţi oameni, fireşte, trebuie să ia o atitudine corectă şi faţă de Dumnezeu. Vă aduceţi aminte, am spus că, atunci când omul nu are iubire adevărată, de vreme ce, vrând-nevrând, va lua o atitudine faţă de ceilalţi oameni, atitudine care fără iubire nu va fi cea corectă, această mişcare incorectă faţă de ceilalţi oameni se manifestă în trei feluri. Pot exista şi altele, dar toţi sunt încadraţi în aceste trei feluri.

Unul se manifestă într-un fel, altul în alt fel, iar cel de-al treilea în cu totul alt fel. Sau se poate ca la unul să se manifeste două din cele trei iar la celălalt toate trei, împreună. Spuneam ca omul, neavând iubire adevărată, fie se atașeaza de ceilalți oameni, fie ia o atitudine duşmănoasă față de ei, fie îi nesocoteşte pe ceilalți oameni și se izolează. Vom încerca să cercetăm mai bine aceste trei mişcări.

Căutarea constrângătoare a celuilalt

Vorbim despre mişcarea către ceilalţi oameni.

Atunci când omul face totul pentru a se conforma celorlalţi, când omul se ataşează de ceilalţi, ce se întămplă. Omul care-i iubeşte cu adevărat pe ceilalti poate părea că are şi un ataşament faţă de ei. Această atitudine este curată, autentică, adevărată. Insă, când un om nu are iubire adevărată, când în adânc, şi psihic şi spiritual, este bolnav, atunci căutarea celuilalt are caracter bolnăvicios, iar ataşarea de celălalt şi conformarea faţă de el naşte o stare, din ce în ce mai rea, în omul care se ataşează, şi nici duhovniceşte nu-l lasă să trăiască, nici psihic nu-i permite echilibru şi libertate interioară, precum şi personalitate liberă, fără complicaţii şi îngrădiri.

Primul lucru care caracterizează acest gen de om este căutarea iubirii celuilalt, căutarea aprobării celuilalt, căutarea tovărăşiei celuilalt. Simte aceasta ca pe o nevoie. Și după cum spune psihologia, această nevoie este o stare constrângătoare.

Să fiu mai clar. Toţi oamenii caută iubirea celorlalţi, mai mult sau mai puţin, toţi caută aprobarea celorlalţi şi toţi caută tovărăşia celorlalți. Dar cel care simte în mod patologic şi bolnăvicios această nevoie şi are înlăuntrul lui această căutare, această tendinţă, atunci când vede că nu este iubit, când vede că nu capătă aprobare, când nu găseşte tovărăşia pe care o caută, este cuprins îndată de panică, este cuprins îndată de o stare psihică şi duhovnicească rea. Această stare rea nu-l lasă să se liniştească, nu-l lasă să se simtă liber ca om, nu-l lasă să stea bine pe picioarele sale şi să simtă un oarecare echilibru psihologic şi sporire duhovnicească.

Vă rog să nu vă îndoiţi deloc a crede, că cei care sunt în situaţia aceasta, cei care sunt cuprinşi de aceste stări psihice constrângătoare sunt mult mai mulţi decât ne închipuim noi. Personal, din câte cunosc, din câte înţeleg, din câte observ şi urmăresc, aş spune că un mare număr de creştini contemporani sunt mai mult sau mai puţin contaminaţi de această profundă stare patologică, motiv pentru care nu sporesc duhovniceşte, nu pot spori duhovniceşte. Astfel, permiteţi-mi să spun, viaţa lor creştină pare falsă. Uneori pricep şi ei aceasta, alteori nu pricep, uneori hotărăsc să o recunoască şi să o accepte, alteori nu. Însă, ceilalţi îşi dau seama că viaţa lor este o falsă, o mincinoasă, o prefăcută – nu pe faţă, ci prefăcută în subconştient – viaţă creştină.

De aici încolo înţelegem cât de mult se alterează prezenţa creştină în zilele noastre, cât de mult se schimbă mărturia pe care, ca şi creştini, suntem chemaţi să o dăm în lume. Atunci când mărturia noastră, prezenţa noastră, când viaţa noastră creştină, şi psihică şi duhovnicească, este falsă, nu este autentică, putem înţelege – iar când nu înţelegem este încă şi mai rău – cât rău facem şi lumii în general, şi societăţii în care trăim, dar şi trupului Bisericii şi nouă înşine.

O consecinţă a conformării bolnăvicioase faţă de ceilalţi

Aşadar, oamenii aceştia care au o stare de conformism şi simt nevoia conformării – este un termen psihologic – caută să se prindă de ceva.

Adică, se poate ca un asemenea om, se poate ca – de ce să ne fie ruşine s-o spunem? – un asemenea creştin să se ataşeze de cineva, întrucât acela i-a dat ceea ce caută, adică i-a satisfăcut nevoia de iubire, nevoia de aprobare, nevoia de tovărăşie. Omul acesta a căutat, nu ca persoană liberă, nu ca un om care este mişcat de o iubire autentică şi de o dispoziţie autentică să vină în legătură cu ceilalți, ci de o stare bolnăvicioasă, de o dispoziţie bolnăvicioasă. Aşadar, un asemenea creştin se prinde de celălalt sau de ceilalţi care satisfac, într-o oarecare măsură, dispoziţia lui bolnăvicioasă. Se ancorează, se legă într-un fel de ei şi, de acum încolo, nu mai vede altceva şi nu se mai poate distinge pe sine de celălalt sau de ceilalţi oameni. Vede la celălalt doar acele virtuţi, doar acele calități, care satisfac, întocmai, starea lui bolnăvicioasă. Acum inţelegem ce se întâmplă.

De aceea, uneori, vedem un astfel de om urmându-l orbeşte pe un altul şi poate ne mirăm: „Ce găseşte la omul acela de-l urmează şi se supune lui şi se conformează faţă de el atât de orbeşte, atât de convingător? Cum de nu vede la cel pe care-l urmează, de care depinde, de care se leagă, defectele mari şi bătătoare la ochi?”. Nu le vede!

Omul acesta, care are o asemenea stare interioară forţată, este capabil să orbească şi să nu vadă nici în sine ceva bun cu care este înzestrat şi-i lipseşte celuilalt, şi nici în celălalt ceva rău cu care este înzestrat şi-l face o călăuză falsă, o călăuză neautentică. Și totuşi, îl face călăuză a sa, este omul pe care se sprijină, de care depinde, de care s-a legat şi cu care se conformează în cele mai mici amănunte.

Repet, aceasta se întâmplă întrucât omul acesta nu poate sta singur pe picioarele lui, nu se poate simţi liber, nu poate, ca personalitate distinctă, să se mişte cu iubire adevărată, să-i vadă pe ceilalţi cu iubire, să vină în relaţie adevărată cu ceilalti oameni.

Căutarea bolnăvicioasă a iubirii

Acest om, într-un mod forţat şi bolnăvicios caută să placă, caută iubirea, caută aprobarea celorlalți, caută sprijinul, caută ocrotirea. Și le caută de o asemenea manieră, încât dacă acestea lipsesc, nu numai că se simte tulburat, nu numai că nu se poate linişti, nu se poate calma, ci se simte rătăcit, simte că se afundă în haos.

Poate că, uneori, încearcă să se dezancoreze, însă, în ceasul când vrea să facă aceasta, pământul îi fuge de sub picioare şi se afundă în gol, este gata să se piardă. Și, ca să nu se distrugă, se predă cu şi mai multă furie acestei stări şi relaţii bolnave, neautentice, anormale.

Îngăduiți-mi să spun că, singurul lucru de care este preocupat un asemenea om este să nu înceteze a fi pe plac, a fi iubit, să nu piardă această protecţie, această încuviinţare a celorlalți. Este singurul lucru care îl preocupa. De aici încolo, este gata să facă cele mai grele lucruri, este gata să facă cele mai anevoioase lucruri, este gata să facă lucruri despre care un altul s-ar mira cum de le poate face. Desigur, toate acestea se întamplă pentru a se menţine starea bolnăvicioasă, starea nesănătoasă atât sufleteşte, cât şi duhovniceşte, prin urmare, pentru a se menţine o stare neplăcută lui Dumnezeu.

Aici trebuie să menţionăm încă un lucru: cu cât un astfel de om simte în adâncul lui, în subconştient, că are nevoie de iubire, de această iubire bolnăvicioasă, are nevoie de aprobarea celorlalţi, cu atât se gândeşte la cei asemenea lui şi aleargă să le vină în ajutor, însă într-un mod bolnăvicios. Mă iertaţi, dar aşa este. Să nu răstălmăciţi dacă vă spun că unul ca acesta este binevoitor ziua întreagă, uneori chiar şi noaptea, aleargă de la un om la altul, când este nevoie. Dar, nu din iubire adevărată. Să nu vi se pară ciudat. Dovada este că, deşi, aceste lucrări sunt lucrări care răspândesc mireasmă de sfinţenie, sunt lucrările unui sfânt, acest om, care este dispus toată ziua şi toată noaptea să facă o astfel de lucrare, nu răspândeşte mireasmă de sfinţenie, îi lipseşte un lucru important. Aşadar, acesta este disponibil la orice oră din zi şi din noapte, numai pentru a nu pierde laudele vreunei persoane. Laude care, nu sunt spuse neapărat în cuvinte, ci este suficient ca cealaltă persoană să arate pe deplin că este satisfăcută, să arate că este mulţumită, să arate că-l aprobă, că-l iubeşte, că-l protejează.

Este posibil ca aceşti oameni să ajungă în punctul de a părea celorlalţi că acţionează dezinteresat, că acţionează cu altruism, că acţionează în spiritul jertfei pentru binele semenilor lor. Însă, în străfunduri, nu fac altceva decât să slujească stării pe care o au, de a nu pierde iubirea pe care o aşteaptă de undeva. Au găsit-o, au prins-o şi, de aici încolo, sunt gata să se sacrifice, numai să nu piardă această trăire bolnavă, această satisfacţie bolnăvicioasă.

De ce este adevărat ceea ce spunem?

Eu m-am referit la acestea ca exemple. Un om care suferă de o asemenea stare constrângătoare poate avea manifestări multe şi variate.

Cred că toate acestea sunt adevărate. Cred, nu numai pentru că ne ajută psihologia să le înţelegem, dar şi pentru că eu constat această realitate, ca duhovnic. Vezi un om plin de sudoare, dar nu poţi observa o picătură de har in sufletul lui, nu poţi observa, câtuşi de puţin, prezenţa lui Dumnezeu în el. Este plin de sudoare, aleargă încolo şi-ncoace, dar se vede că tot efortul pe care-l fac, toată strădania, sunt pentru a menţine acea stare bolnăvicioasă, adică pentru a nu pierde iubirea pe care o caută, tovărăşia după care aleargă.

Cred, aşadar, că aşa stau lucrurile, nu numai pentru că aşa le prezintă psihologia contemporană, nu numai pentru că personal, din puţina experienţă pe care o am, am constatat că aşa stau lucrurile, dar şi pentru că o asemenea concluzie o trage cineva foarte uşor de la Părinţii Bisericii, de la cei mai aspri dintre ei, numiţi Părinţi neptici. Vedem uneori, pe lângă altele – dăm doar un exemplu – bătrâni, părinţi, asceţi experimentaţi, iluminaţi psihologic – ar zice psihologia – pe deplin echilibraţi, îi vedem, aşadar, pe aceşti mari asceţi cum uneori nu dau, absolut deloc, importanţă unor asemenea manifestări ale fiilor lor duhovniceşti. La prima vedere am crede că se poartă sever, că această atitudine a lor nu este prea umană. Și totuşi, în profunzime, atitudinea şi comportarea lor nu este deloc aspră. Încearcă să-i protejeze pe fiii lor duhovniceşti de stări bolnăvicioase, de stări patologice, de toate acele stări care nu sunt duhovniceşti, care nu au nici o legătură cu trăirea creştină autentică, cu adevăratul creştinism.

Să nu şovăim!

Aşadar, dacă cele spuse sunt adevăruri, pe de o parte înţelegem de ce nu sporim, iar de cealaltă parte înţelegem câte eforturi se risipesc în zadar. Că, eforturile merg în zadar, n-ar fi nimic; dar nu există perspectivă, nu există speranţă de a găsi drumul bun atunci când cineva continuă, în felul acesta, şi nu se poate desprinde, nu se poate elibera. Se va abate şi, în cele din urmă, nu va face nimic în ciuda nevoinţelor sale, în ciuda strădaniilor sale.

Aşadar, dacă ceea ce spunem este adevărat – şi repet, eu cred că este adevărat şi am spus şi din ce motive – atunci trebuie să nu şovăim, să nu ne fie greu, să nu ne fie lene să aruncăm o privire înlăuntrul nostru, pentru a vedea dacă nu cumva ceva în adâncul nostru nu merge bine. Adică, în cele din urmă, nu cumva fiecare dintre noi, prin tot ce face şi prin tot ce nu face, „se caută pe sine”, cum spun Părinţii? Și-l vom găsi, dar „spre propria pierzare”. Atunci când cineva caută această iubire bolnăvicioasă de la ceilalţi, caută, de fapt, să-i fie satisfăcută iubirea de sine, după cum spun Părintii. Mă întreb, adică, dacă nu cumva, prin orice facem, nu ne căutăm pe noi înşine şi ne şi găsim, însă spre propria pierzare şi spre răul celorlalţi?!

Însă, dacă facem această cercetare, dacă facem această afundare înlăuntrul nostru și prindem ceva, înţelegem, recunoaştem şi în continuare facem ceea ce trebuie, luăm imediat atitudine, este posibil ca Dumnezeu să ne izbăvească de toate şi chiar să ne călăuzească pe drumul adevărat, să ne călăuzească la dragostea adevărată, la mântuire.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 2 : Mișcarea către oameni, Omilia II,   Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

„Ca şi aceştia să fie una în Noi”

Dumnezeul Treimic şi omul – omenire

Creatorul omului este Treimic. Acest lucru nu este întâmplător. În zilele noastre se incearcă, avându-i la bază pe Părinţii Bisericii, ca omul să se adâncească în taina Sfintei Treimi, adică, să se intrebe de ce Dumnezeu este Treimic. Dumnezeu nu este monadă, nici doime, ci este Treime.

Treimea simbolizează infinitul, absolutul. Pe când unimea, dualitatea, chiar şi tetrada au ceva limitat. Aceasta este problema teologilor şi fiecare, în funcţie de harul pe care-l are de la Dumnezeu şi de posibilitățile sale omeneşti, se străduieşte să se adâncească în taina aceasta. Aşadar, Dumnezeul nostru este Treimic; adică este nu o persoană, ci trei Persoane.

Vă amintiţi că Domnul, in rugăciunea Sa arhierească, cum se spune, adică cea pe care a rostit-o în seara din Joia Mare, se roagă la Tatăl Ceresc ca ucenicii Săi, dar şi cei care vor crede în El prin ucenici, să fie una. „Ca şi aceştia să fie una în Noi!”. Se roagă la Tatăl Ceresc ca cei care vor crede, ucenicii şi cei care vor crede în El prin ucenici, să fie una întru Sfânta Treime, după cum şi Sfânta Treime Una este.

Dumnezeul nostru este Treimic. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Altfel spus, a fost creat treimic. Și nu este numai fiecare om în sine treimic după chipul lui Dumnezeu, dar şi omenirea, omul-omenire. Dumnezeu a creat o omenire. Vă aduc aminte că deseori Părinţii folosesc singularul, omul, referindu-se la omenire. „A venit Dumnezeu să-l mântuiască pe om”, şi se referă la întreaga omenire.

Atunci când noi astăzi spunem şi auzim că „a venit Dumnezeu să-l mântuiască pe om”, mintea noastră gândeşte că a venit să-l mântuiască pe acela sau pe celălalt. Da, este corect, dar „a venit să-l mântuiască pe om”, înseamnă că a venit să mântuiască întreaga omenire. Una este omenirea. Unul este omul ca omenire din punct de vedere al firii, după cum unul este Dumnezeu. Una este Dumnezeirea, unul este Dumnezeu, dar trei sunt Persoanele dumnezeieşti. Tot la fel, una este omenirea, unul este omul, dar persoanele umane sunt multe, sunt nenumărate.

Persoane, nu indivizi

Adevărul acesta, privit mai în profunzime, are multe semnificaţii. Înseamnă că noi oamenii nu suntem monade, entităţi izolate. Când cineva este monadă în creaţia lui Dumnezeu, în această omenire, acela este individ şi se află în afara stării de mântuire pe care a creat-o Dumnezeu. Atunci cand cineva este monadă, este individ, se află în afara vieţii adevărate întru Hristos.

Acest duh individualist – fără nici o intenţie de a condamna pe cineva – a venit din Occident. În Occident, în urmă cu multe secole a fost cultivat acest individualism, acest egocentrism, această tendinţă, care există şi astăzi, de a se vorbi despre om ca despre individ. Aceasta este o stare degenerată, nu este starea sănătoasă a omului.

Noi, toţi cei care trăim in secolul al XX-lea suntem – şi asta începe de la Adam şi de la Eva – un singur om, unul şi acelaşi om. Adică, nu numai că noi cei care existăm astăzi suntem un singur om, ci noi împreună cu cei care au plecat până astăzi din lumea aceasta, şi împreună cu cei care vor veni suntem un singur om. În Dumnezeu şi in Hristos suntem un singur om, suntem o singură omenire, omenirea, dar fiecare dintre noi este persoană distinctă. Unul este o persoană, altul altă persoană, şi aşa mai departe.

Persoanele Sfintei Treimi sunt trei, dar unul este Dumnezeu, una Dumnezeirea, şi au toate în comun în afară de însuşiri, de caracteristicile fiecărei Persoane. Fiul este Fiu; nu devine niciodată Tată. Tatăl este Tată; nu devine niciodată Fiu. Sfântul Duh este Sfânt Duh; nu devine niciodată Fiu, niciodată Tată. Însă, în cele trei Persoane există o singură voinţă, o singură energie, o singură iubire. Cele trei Persoane sunt o singură Dumnezeire.

Aşadar, atunci când Domnul se roagă ca oamenii să se unească în cele trei Persoane ale Sfintei Treimi: „…ca şi aceştia să fie una în Noi …!”, adică să se unească precum cele trei Persoane dumnezeieşti, într-o asemenea stare trebuie să ajungă şi oamenii, să fie un om, o omenire, să aibă o singură voinţă, o iubire, o viaţă, o comuniune. Însă Gheorghe va fi Gheorghe, Constantin va fi Constantin, Vasile va fi Vasile. În faţa lui Dumnezeu fiecare om va fi persoană distinctă, iar în faţa celorlalţi oameni își va păstra fiecare independenţa persoanei, în timp ce toate celelalte vor fi comune.

Unde se concentrează toate problemele omului

Dacă toate acestea se adeveresc – perspectiva teologică confirmă acest adevăr, la fel şi perspectiva iconografică, la fel şi perspectiva patristică, – toate problemele omului, ale omului-persoană, se concentrează într-una singură: cum va reuşi omul să aibă, o atitudine corectă faţă de Dumnezeu, faţă de celelalte persoane, de semenii săi, împreună cu care formează omenirea cea una.

Adică omul nu este izolat, încât să-şi regleze lucrurile sale independent de ceilalţi. Principala lui problemă este să se poată poziţiona corect în relaţie cu ceilalţi oameni.

Dacă acest lucru nu este reuşit de creştin întru Iisus Hristos – psihologii încearcă să vadă aceste lucruri independent de Evanghelie, de aceea le şi încurcă – atunci omul se rătăceşte, se încurcă, se blochează şi nu ştie ce i se intamplă şi ajunge în punctul de a fi creştin şi a se întreba: „Aşa trăieşte creştinul? Sunt corecte cele spuse de Evanghelie? Sunt corecte cele spuse de Sfmţii Părinţi? Sunt adevărate? Ce este atunci cu iadul din lăuntrul meu?”.

V-am vorbit despre un psiholog şi psihiatru, Karen Horney, care m-a impresionat, şi cred că vede problemele acestea mai bine decât alţi psihologi, consideraţi chiar şi astăzi mari oameni de ştiinţă şi părinţi ai psihologiei adâncului: Freud, Jung, Adler. Karen merge mai departe decât ei toţi.

Această femeie, din punct de vedere al psihologului, porneşte destul de corect şi aşează lucrurile destul de just. S-a străduit, în timpul vieţii, prin toate lucrările ei şi prin cărţile scrise să-l deblocheze pe om.

Cred că are foarte mare importanţă că ea a fost acel psiholog care nu a negat, aşa cum au făcut-o alţii, conştiinţa morală şi religioasă. Dacă le negăm pe acestea, a spus, nu putem face psihologie şi nu putem lucra asupra omului şi nu-l putem ajuta, cu adevărat, să se elibereze.

Mai concret, ea susţine că problemele pornesc din structura omului, din structura personalităţii sale şi sunt legate de atitudinea pe care o va lua omul faţă de semenii săi. Astfel, distinge trei atitudini principale: mişcarea către oameni, mişcarea împotriva oamenilor şi mişcarea de îndepărtare de oameni.

Vedeţi, tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă în relatie cu ceilalţi oameni. Acest lucrul este fundamental. Ceilalţi psihologi văd lucrurile oarecum diferit, însă ea focalizează întreaga problematică pe fiecare persoană în parte şi pe legăturile ei cu ceilalţi oameni: omul fie se mişcă către oameni, desigur patologic, fie se mişcă împotriva oamenilor într-un mod duşmănos, fie se îndepărtează de oameni, adică se izolează, iarăşi în mod patologic.

Este impresionant faptul că în legătură cu situaţia din urmă, observă imediat că există oameni care trăiesc singuratici, ca pusnicii, cu totul străini şi departe de ceilalţi oameni, dar care nu se îndepărtează de oameni, în mod bolnăvicios şi patologic. Aceştia se află într-o stare foarte normală, pentru că toţi ceilalţi oameni sunt în inima lor. Nu ştiu dacă i-a avut în vedere pe marii asceţi şi pustnici ai Bisericii Ortodoxe, dar este impresionant faptul că imediat a făcut această observaţie, ca să anticipeze orice răstălmăcire.

Vom încerca să mergem mai departe, având la bază tocmai aceste trei mişcări ale omului.

Când cineva este monadă în creaţia lui Dumnezeu, în această omenire, acela este individ şi se află în afara stării de mântuire pe care a creat-o Dumnezeu. Atunci când cineva este monadă, este individ, se află în afara vieţii adevărate întru Hristos.

din cartea Te cunoști pe tine însuți?, Cap. 1 : Abordarea teologică a conflictelor interioare, Omilia IV,   Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Maica Siluana: Cuvânt pentu tineri

„Dragi copii, și voi și eu suntem în niște praguri: voi sunteți în pragul vieții, iar eu sunt în pragul vieții de dincolo! Am fost cutremurată de bucurie și de emoție citind și ascultând Imnul ITO! Să fie rugăciunea voastră, la care să adăugați și o practică, pentru a împlini dorul sufletului. Așadar, două lucruri avem de făcut: Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema!”

„Să luptați ca să câștigați această libertate pe care eu am dobândit-o încă din vremea comunismului: Sfânta Împărtășanie este viața mea, este viața noastră, Hristos din Sfânta Euharistie este viața noastră! Luptați împotriva propriilor păcate, împotriva duhului lumii, împotriva glasului celor care ne condamnă și nu ascultați decât atât: „Doamne, pe Tine Te doresc!”. Și mergeți să vă împărtășiți, la Liturghie! Dar nu mergeți numai de două ori pe an, la Paști și la Crăciun… Asta nu înseamnă că suntem vrednici, copii, căci noi avem o singură vrednicie: toți suntem vrednici de mila lui Dumnezeu! Nu nevrednicia îi împiedică pe oameni să se împărtășească, ci lenea: ca să ne spovedim, să ne facem canonul, să postim…”

„Apoi, avem de făcut al doilea lucru: Numele Domnului voi chema! Avem nevoie să ne unim cu Hristos prin chemarea numelui Său. Te-ai împărtășit, ești capabil să zâmbești, să ierți! Și totuși, de ce nu o facem? Pentru că nu activezi energia pe care o ai în tine și pe care ai primit-o prin Împărtășanie! Și-atunci, ne rugăm: Doamne, ajută-mă, Doamne, scapă-mă, Doamne…! Rugăciunea permanentă: când stăm la coadă, când ne spălăm pe dinți, când mergem pe drum, când scriem – Doamne, în numele Tău scriu, Doamne, în numele Tău spăl vasele, Doamne…!”

„Copiii mei dragi, vă rog chemați numele Domnului și să știți că dacă trec la cele veșnice, vă iau pe toți cu mine, în rugăciunile mele! Vă iubesc!”. Să nu vă temeți de suferință, tinerețea doare! Și eu am suferit sufletește enorm când eram tânără, acum în sfârșit mă odihnesc sufletește și sufăr trupește. Știți copii ce sunt ridurile? Sunt crăpăturile lutului, prin care se vede frumusețea sufletului! Bucurie sfântă!”

Doxologia: Întâlnirea Internaționala a Tinerilor Ortodocși 2017

Sfântul Serafim de Viriţa: „Toate acestea au fost de la Mine”

Te-ai gândit vreodată că tot ceea ce te priveşte pe tine Mă priveşte la fel de mult şi pe Mine? Lucrurile care te privesc pe tine sunt la fel de importante ca lumina ochilor Mei. Te preţuiesc atât de mult în ochii Mei (El vorbeşte despre suflet) şi te iubesc atât de mult; de aceea, e o bucurie atat de specială pentru Mine sa te pregătesc şi să te încerc. Când ispitele şi vrăjmaşul vin peste tine, revărsându-se precum un râu asupra ta, vreau să ştii că, aceasta a fost de la Mine.

Vreau să ştii că slăbiciunea ta are nevoie de tăria Mea, iar scăparea şi izbăvirea ta stau în a Mă lăsa să am grijă de tine. Ia aminte, când eşti cuprins în vâltoarea imprejurărilor grele, între oameni care nu te înţeleg, care nu iau în seamă lucrurile ce îţi aduc bucurie şi te izgonesc de la ei, aceasta a fost de la Mine.

 Eu sunt Dumnezeul tău, toate împrejurările vieţii tale sunt în mâinile Mele; nu ai ajuns din întâmplare în situaţia ta, ci este tocmai locul pe care l-am pregătit pentru tine. Nu tu mi-ai cerut să te învăţ smerenia? Iar acolo, te-am aşezat în atmosfera potrivită, în şcoala unde te vor învăţa ceea ce ai nevoie. Locul in care trăieşti acum, precum şi cei care trăiesc în jurul tău, nu fac altceva decât Voia Mea. Ai dificultăţi financiare şi abia supravieţuieşti? Ia aminte, aceasta a fost de la Mine.

Vreau să ştii că Eu dispun de banii tăi; caută scăparea la Mine şi întelege că Eu sut izbăvirea Ta. Ia aminte, cămarile Mele sunt pline şi inepuizabile şi să fii convins că Eu îmi ţin toate promisiunile. Nu primi ca oamenii să-ţi spună când eşti în necaz: ”Să nu crezi în Domnul şi Dumnezeul Tău.” Ai petrecut vreodată întreaga noapte în zbucium? Eşti despărţit de rudele tale, de oamenii pe care îi iubeşti? Am lăsat să ţi se întâmple toate acestea astfel încât să te întorci către Mine şi în Mine să afli veşnica mângâiere şi odihnă. Te-a dezamăgit prietenul tău, sau cineva căruia ţi-ai deschis inima?, aceasta a fost de la Mine.

Am îngăduit ca această suferinţă să te atingă astfel încât să înveţi că cel mai bun prieten al tău este Domnul. Înfăţişează-Mi-le toate Mie şi spune-mi tot ce ai pe suflet. Te-a vorbit cineva de rău? Las-o în grija Mea. Lipeşte-te de Mine, în Mine este adăpostul tău, astfel încât vei fi ferit de războirile neamurilor. Voi face ca dreptatea ta să strălucească precum lumina, iar viaţa ta ca miezul zilei. Planurile tale au fost destrămate, a slăbit sufletul tau iar tu te simţi sfârşit, aceasta a fost de la Mine.

Ți-ai facut planuri şi ţi-ai stabilit obiective; le-ai adus înaintea Mea să le binecuvântez. Dar vreau să laşi toate în seama Mea, să călăuzesc şi să îndrept cu Mâna Mea împrejurările vieţii tale, căci tu eşti orfanul, iar nu stăpânul. Pierderi neaşteptate au venit peste tine şi deznădejdea ţi-a cuprins inima, ia aminte, aceasta a fost de la Mine.

Căci cu această multă oboseală şi teamă mare te încerc, ca să văd cât de puternică îţi e credinţa în promisiunile Mele şi îndrăzneala în rugăciune pentru aproapele tău. De ce nu eşti tu cel care şi-a încredinţat grija pentru cei dragi iubirii Mele celei purtatoare de grijă? De ce nu eşti tu cel care îi lasă în ocrotirea Preacuratei Maicii Mele? Boli grave au venit peste tine, care poate vor fi vindecate sau poate sunt de nevindecat, ţintuindu-te de patul tău, aceasta a fost de la Mine.

Pentru că vreau să Mă cunoşti mai adânc, prin boala trupului şi să nu murmuri împotriva acestor încercări pe care ţi le trimit. Nu încerca să înţelegi planurile Mele despre căile diferite de mântuire a sufletelor oamenilor, ci fără cârtire şi cu umilinţă pleacă-ţi capul înaintea bunătăţii Mele. Ai visat să faci ceva extraordinar pentru Mine, dar în loc să indeplineşti asta, ai căzut pe patul de suferinţă, aceasta a fost de la Mine.

Pentru că te-ai fi cufundat astfel în lucrurile tale şi Mi-ar fi fost cu neputinţă să-ţi mai ridic gândul către Mine, iar Eu vreau să te învăţ cele mai adânci cugetări şi învăţăturile Mele, ca să-Mi slujeşti. Vreau să te învăţ să simţi cum tu nu eşti nimic fară Mine. Câţiva dintre cei mai buni fii ai Mei sunt cei care s-au despărţit de activităţile vieţii, pentru a învăţa să folosească arma rugăciunii neîncetate. Ai fost chemat pe neaşteptate să preiei o responsabilitate dificilă, indurată în numele Meu. Îţi încredinţez aceste greutăţi şi din acest motiv Domnul Dumnezeul tău iţi va binecuvânta toate lucrurile tale, în toate carările tale. În toate, Domnul îţi va fi învăţător şi îndrumător. În această zi, am pus în mâinile tale, copilaşul Meu, acest vas plin cu mirul cel dumnezeiesc, să-l foloseşti din belşug. Adu-ţi aminte întotdeauna că fiecare dificultate de care te vei izbi, fiecare cuvânt jignitor, fiecare vorbire de rău şi critică, fiecare piedică în lucrarea ta care ar putea sa nască în tine frustrare sau dezamăgire, fiecare descoperire a slăbiciunilor şi neputinţelor tale va fi unsă cu acest untdelemn, aceasta a fost de la Mine.

Cunoaşte şi aminteşte-ţi pururea, oriunde ai fi, că orice bold care te inţeapă va fi tâmpit (orice ac va fi tocit), de îndată ce vei învăţa, în toate lucrurile tale, să priveşti către Mine. Toate ţi le-am trimis Eu, pentru desăvârşirea sufletului tău,

Toate acestea au fost de la Mine.

O scrisoare trimisa de catre Parintele Serafim unui fiu duhovnicesc, episcop, care era într-o închisoare sovietică. Este o omilie plină de mângâiere si bună sfătuire pe care Dumnezeu Creatorul o adresează sufletului omului.

https://www.impantokratoros.gr/serafim-din-varita.ro.aspx

Conferința IPS Ierotheos Vlachos: „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală” (text, video). „Lumea de astăzi are nevoie de creștini insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi niște creștini secularizați”

 

Conferința IPS Ierotheos Vlachos, „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală” (prima parte: Cuvântul Mitropolitului)

Viața duhovnicească este viața Duhului Sfânt care este legată de viața creștină. Viața creștină este unirea și comuniunea noastră cu Hristos. Viața duhovnicească înseamnă să simtă cineva în lăuntrul său lucrarea Duhului Sfânt. Aceste lucruri nu diferă între ele. Hristos este Cel care trimite pe Duhul Sfânt în inimile noastre, iar Duhul Sfânt îl plăsmuiește pe Hristos în lăuntrul nostru.

Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre botezul apei și botezul Duhului Sfânt. Botezul apei este cel pe care l-am primit la o vârstă frageda, atunci când nu puteam conștientiza lucrul acesta, iar botezul Duhului Sfânt este lucrarea Duhului Sfânt pe care începem să o simțim prin pocăință.

Ce înseamnă epoca contemporană? Este mediul în care trăim noi, toți. Cum este acest mediu în care trăiesc teologii contemporani? Este un mediu dificil și tragic. In Orientul Mijlociu creștinii ortodocși suferă războiul și prigoanele.Am petrecut 3 ani în Liban și în Siria, și mai cu seamă în 1998, când avea loc războiul civil în Liban. Am fost de multe ori în Damasc și în Alep, care astazii este într-o situație foarte grea. Am legat foarte multe prietenii duhovnicești cu creștinii de acolo. Un prieten de al meu este Mitropolitul de Alep care a fost răpit. Si cunosc condițiile în care trăiesc acești creștini ortodocși. Ei nu știu dacă se mai pot trezi a doua zi, dacă mai ajung să se culce din nou seara. In Africa creștinii suferă din pricina războiului, a foametei si a vrăjitoriei. Iar în Apus creștinii suferă din cauza secularizării. Dacă m-ați întreba care dintre acestea sunt ispitele cele mai periculoase, aș spune că cele din Apus, adică secularizarea.Ce înseamnă secularizare? Secularizare înseamnă să trăiască cineva după duhul lumesc iar nu după Duhul lui Dumnezeu, să se adapteze cineva legilor lumii și să uite poruncile lui Dumnezeu, să aibă doar botezul apei și să nu aibă știință de botezul Duhului Sfânt.

Insă, oare, aceste greutăți ale creștinului ortodox sunt doar ale creștinilor de astăzi? Ne place să ne victimizam, că suferim și ne chinuim în epoca noastră, însă fiecare epocă are propriile probleme. Totdeauna creștinii ortodocși au întâmpinat probleme și greutăți. In toate epocile creștinii ortodocși au suferit ispite și presiuni. Nu este un fenomen nou acesta – noi crezând că suferim în mod diferit de alții. Si voi da câteva exemple pentru a susține ceea ce spun. Să citim Sfânta Scriptură ca să vedem cum trăiau primii creștini. Aveau multe probleme, prigoane, dar aveau insuflare și trăiau cu botezul Duhului.

Noi, episcopii, spunem despre noi că suntem urmași ai Apostolilor, și acest lucru este adevărat. Dar, cum trăiau Sfinții Apostoli? Prin ce ispite și încercări treceau? Uităm faptul că toți Apostolii au suferit mucenicie, în afară de Evanghelistul Ioan, pentru că el a trăit moartea lui Hristos, fiind de față pe Golgota. Toți Apostolii au trăit martiriul și și-au sfârșit viața prin mucenicie. Au fost decapitați cei mai mulți. Se simțeau nefericiți? Se plângeau? Deloc! Erau cei mai fericiți oameni!

Citim epistolele Sf. Ap. Pavel. Patru, din cele 14 epistole care s-au păstrat, se numesc epistolele captivității. Sunt epistolele către Filipeni, către Efeseni, către Coloseni, către Filimon. Sfântul Apostol Pavel era în închisoare când a scris aceste epistole. Citim Epistola către Filipeni. Este acolo imnul Bucuriei. Nu al lui Beethoven, ci al Apostolului Pavel. In continuu vorbește despre bucurie. „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă”(Filipeni, 4, 4). Nicăieri nu simte amărăciune, nu pomenește de clipele grele din închisoare. Citim cele două Epistole către Efeseni și către Coloseni. Sunt două Epistole în care se vorbește despre Taina Bisericii și despre cum trebuie să trăiască creștinii în lume. In Epistola către Efeseni adesea face referire la Biserică ca Trupul Slăvit al lui Hristos, iar în Epistola către Coloseni se referă adesea la Hristos, Care este capul Bisericii. Peste tot exprimă bucuria și Il slăvește pe Dumnezeu că este mădular al Bisericii. El însuși a urcat până la al treilea cer, și a auzit cuvinte pe care nu poate omul să le exprime, dar spune: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14). Nici pentru că era un iudeu de seamă care a studiat în preajma lui Gamaliel, nici pentru faptul că era cetățean roman, nici pentru faptul că era Apostol, și nici pentru că a avut marea experiență de a se sui până la al treilea cer!Insă el se lauda prin crucea lui Hristos, pentru prigoane, necazuri, moarte. In Filipi, in Macedonia, a fost arestat și l-au băgat la pușcărie. Vă puteți imagina ce însemnau închisorile în epoca respectivă?! Toți adunați grămadă, cu criminalii, fără toalete. Iar la miezul nopții, Apostolul Pavel împreună cu Sila se trezeau și aduceau cântări. Ce imne aduceau lui Dumnezeu? Psalmii lui David: „slăvește suflete al meu pe Domnul…” Si toți acei pușcăriași stăteau și ascultau. Gândiți-vă la această scenă! O scenă extraordinară! Așadar Apostolii au trecut prin prigoane, dar ei considerau acest lucru o binecuvântare a lui Dumnezeu. Spune Sfântul Apostol Pavel că i s-a dăruit marele dar nu să creadă în Domnul, ci să pătimească în Domnul.

Al doilea exemplu: Sfântul Ignatie Teoforul, un părinte apostolic care a fost episcop al Antiohiei în Siria. A fost arestat și-l duceau spre Roma, unde urma să fie mâncat de fiare în circ. Pe drumul către Roma a aflat că creștinii din Roma strângeau bani ca să-l răscumpere de la împărat. Noi, ce am face, dacă am fi fost în locul lui? Le-am fi zis: „bravo, creștinilor, să vă binecuvinteze Dumnezeu!”. El, în schimb, trimite o scrisoare creștinilor din Roma și le spune lucruri înfricoșătoare:

„Vă rog mult dați-mi prilejul de a mă jertfi pentru Dumnezeu, acum când jertfelnicul este pregătit. Vă rog să fiți pentru mine un cor al dragostei și să cantați imne Tatălui, în Iisus Hristos. Vreau nu doar să mă numesc creștin, ci să ma găsesc și să dovedesc prin fapte că sunt creștin. Vă rog mult lăsați-mă să mă fac hrană fiarelor, prin care Il voi putea dobândi pe Dumnezeu. Eu sunt grâul lui Dumnezeu și vreau să fiu măcinat de dintâi fiarelor ca să mă arăt pâine curată a lui Hristos. Si vă cer nu numai ca să nu faceți nimic ca să mă sloboziți, ci vă rog, dimpotrivă, să le lăsați pe fiare să mă mănânce și să devină mormântul meu, să îmi mănânce tot trupul și să nu mai îmi lase nimic. Acum voi fi un adevărat mucenic pentru Hristos. Implorați-L pe Hristos pentru mine ca, prin aceste fiare, să mă arăt jertfa lui Hristos. Abia acum încep să devin ucenic al lui Hristos. Cu nimic nu mă vor folosi plăcerile lumii, nici împărățiile acestui veac. E de preferat pentru mine să mor pentru Iisus Hristos decât să împărățesc peste tot pământul. Pe Acela Îl caut, Care a murit pentru noi, pe Acela Îl doresc, Care a înviat pentru noi. Acum se apropie ceasul să mă nasc în viața cea adevărata. Nu mă împiedicați să trăiesc. Să nu doriți să mor departe de Dumnezeu. Lăsați-mă să primesc lumina adevărată. Îndată ce voi ajunge lângă Dumnezeu voi deveni om adevărat. Îngăduiți-mi să imit patimile lui Hristos”.

In mod repetat spune: „dragostea mea a fost răstignită”. Si Îl numește pe Hristos dragoste. Spune:Acesta, dragostea, S-a răstignit pentru mine, de aceea nu mai există în lăuntrul meu dragoste pentru lucrurile materialnice. Ce poate vedea cineva in această epistolă? Este dumnezeiasca insuflare!

Al treilea exemplu, este martiriul Sfintei Perpetua. Este cel mai bun martirologiu care există. Specialiștii spun că a fost probabil scris de Tertulian. Si a fost scris mai întâi în limba greacă, după care a fost adus în latină. Perpetua era o aristocrată foarte nobilă. A murit în Africa, în Cartagina, în anul 202, și este prăznuită pe 1 februarie. Si a fost arestată împreuna cu alți 4 catehumeni. Avea doar 22 de ani și abia născuse, își alăpta pruncul. S-a născut dintr-o familie nobilă, trăia foarte luxos și a avut o căsătorie bună. A fost arestată pentru că fusese catehizată și apoi botezată. Tatăl ei i-a luat copilul și îi spunea: „întoarce-te pentru copilul tău”. Insă ea Îl iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe copilul său. Când a sosit ceasul muceniciei au fost duși cu toții în amfiteatrul plin de păgâni. Si, spune acolo martirologiu: „am intrat în amfiteatru ca și cum am fi intrat în cer”. Chipul ei strălucea de lumină. Perpetua înainta către mucenicie într-un mod nobil, ca o mireasă a lui Hristos. Si au dat drumul unui animal sălbatic, care a lovit-o și a trântit-o la pământ, și sângele curgea din trupul ei. Ea s-a ridicat puțin și a încercat să se acopere de rușine, ca sa nu se vada goliciunea. Nu de durere ci de rusine! Si a cerut un ac sa isi coase haina, să nu se vadă ruptura. Si și-a strâns părul, pentru că nu i se părea cuviincios să aibă parul dezlegat. In vremea aceea, când o femeie își purta părul despletit însemna că purta doliu. Si nu dorea să fie văzuta cu părul despletit, să arate că se tânguiește, că este în suferință. Ea era mireasa lui Hristos și vroia să I se înfățișeze frumoasă. Era în răpire dumnezeiască și, la un moment dat, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn spunea: „când vor slobozi acea fiară sălbatică ca să ne omoare?”. Si i s-a răspuns că a fost slobozită fiara și că a fost trântită la pământ. Si ea nu a crezut acest lucru, și spunea: „când s-a întâmplat asta? Este imposibil!”. Si, când a văzut rănile pe trupul ei, abia atunci și-a dat seama că a fost slobozită fiara. Si apoi au decapitat-o. Aceasta este mărturia martirologiului, care a fost întocmit în anul următor morții sale. Prima jumătate a scris-o ea însăși în închisoare, iar cele despre moartea sa le-a scris Tertulian, din câte se spune. Nu este un basm, o povestire care au scris-o alții ulterior. Ce dovedește acest martiriu al Sfintei Perpetua? Dovedește ceea ce numim insuflare, botezul Duhului, că era îmbătată cu Duhul Sfânt!

Al patrulea exemplu. Exista o epistola care a fost scrisă de un anonim către Diognet, care dorea să afle cine sunt creștinii. Si aici este descris cum sunt creștinii:

„Creștinii locuiesc pe acest pământ ca și cum ar fi într-o țară străină, ca și cum nu ar avea patrie. Ca cetățeni, participă la toate aspectele vieții sociale, dar trăiesc ca și cum ar fi niște străini. Orice țară străină este patria lor, și orice patrie este străină pentru ei. Trăiesc pe pământ dar cetatea lor este în cer. Se supun legilor fiecărei țări dar, prin modul lor de viață ,sunt mai presus de lege. Ii iubesc pe toți, și sunt prigoniți de toți. Sunt omorâți, dar ei sunt vii.”

Aceștia sunt creștinii! Si, această Epistolă îmi amintește de ceea ce spunea Apostolului Pavel, că nu avem aici cetate stătătoare și așteptam ceea ce va să vină. Si, tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur: „nu știm că viața prezentă este trecătoare?” E ca și cum am înnopta într-un hotel și a doua zi plecam. Șederea pe acest pământ este trecătoare, noi suntem străini în această lume. Nu suntem cetățeni ai acestei lumi ci trecători prin ea. Nu avem aici cetate, pentru ca cetatea noastră este sus, în ceruri. Aici pășim pe o cale. Există un text mai anarhic decât acesta? Este un anarhism creștin [o răzvrătire față de duhul lumii n.n.]. Cât de mult îmi place să fie cineva îmbătat în Hristos! Cât de mult îmi place să fie cineva anarhist în Hristos. Anarhist nu este cel care omoara lumea cu bombe – acesta este plin de ură, și de răutate, și de iad. Anarhist [în Hristos] este cel care are dumnezeiasca insuflare.

Am dat câteva pilde: cea a Apostolului Pavel, din care putem vedea insuflarea pe care o avea; cea a Sfântului Ignatie Teoforul, care era îndrăgostit de Hristos; exemplul Sfintei Perpetua care era o femeie distinsă, de 22 de ani, care abia devenise mamă și, de asemenea, Epistola către Diognet. Toate aceste scrieri ce arată? Arată ce este insuflarea!

Creștinul trebuie să fie un om care are insuflare, să trăiască botezul Duhului, să fie îndrăgostit de Hristos. Aceasta este cea mai buna dragoste, să fie insuflat de dragostea lui Dumnezeu și de lucrarea Duhului Sfânt.

Sfântul Porfirie spunea că creștinul trebuie să se asemene unui poet, adică să aibă insuflare. Același lucru îl spuneau și Sfinții Paisie și Sofronie. Poetul, artistul are o permanentă inspirație. Oriunde ar merge el nu vede doar ceea ce vad ochii lui, ci ceea ce este dincolo de aceste realități. Există cu adevărat o altă realitate dincolo de ceea pe care o vedem. Una este realitatea și alta este cea ce vedem în mod nemijlocit, imediat. Ceea ce simțim în mod nemijlocit, prin simțuri, este faptul că mă vedeți și că mă auziți. Iar realitatea este cea pe care o vede prorocul, care este mai presus de simțire și de rațiune, fără să fie, desigur, desființate nici simțurile, nici rațiunea. Pictorul, oriunde ar merge se gândește la cea ce urmează să picteze, și se gândește mereu când se va întoarce la atelier ca să-și continue pictura. Astfel trebuie să fie și creștinul. Creștinul care nu este poet și artist nu este un adevărat creștin. Este un fals creștin. Ne-am umplut de falși creștini, de caricaturi de creștini.

Si, să vă dau un alt exemplu, care l-am preluat de la Sfântul Grigorie de Nyssa, care, la rândul lui l-a preluat de la un scriitor antic. Era în Alexandria un circar care îmbrăcase o maimuță în om, și o învățase să facă tot felul de exerciții excepționale. Si toți o aplaudau. Si se întrebau oamenii dacă este posibil să facă un om toate aceste lucruri.  La un moment dat, cineva și-a dat seama că nu este vorba de un om, ci de o maimuța îmbrăcată în om. Stăpânul ei ii pusese o mască pe față și nu se vedea că e maimuță – părea a fi om. Si, acel om, a aruncat o nuca în maimuță – și, știți cât de mult iubesc maimuțele nuca. Așa că a abandonat toate acrobațiile pe care le făcea, și s-a dus să mănânce nuca. Dar nu putea să o mănânce că avea masca pe față. Cu mâna și-a rupt masca, și toți au strigat: „aaa… nu e om, e maimuță!”. Si, spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „așa suntem noi creștinii”. Nu suntem oameni adevărați, ci purtăm masca de oameni. Si când întâmpinăm vreo problemă, sau o ispită, ne rupem masca de pe față și atunci dam la iveala adevăratul nostru sine. Așadar, trebuie să trăim cu insuflare!

Acum să vă spun ceea ce spunea Părintele Sofronie despre insuflare. Când mă duceam la Părintele Sofronie și spuneam: „Părinte, sunt foarte supărat!”, Părintele rădea și spunea: „Ți-ai pierdut insuflarea!”. Si, ce înțelegea prin insuflare? Dragostea de Dumnezeu, rugăciunea, adică acest botez al Duhului. Atunci când cineva trăiește în acest chip, toate celelalte sunt amănunte. Când cineva este îndrăgostit nu-l mai interesează ce spune lumea. Trăiește beția dragostei. Cine este îndrăgostit de Dumnezeu toate celelalte lucruri le dă la margine. Nu este nesimțitor față de lume și față de istorie; toate le înțelege însă este sensibil față de veșnicie. Are o altă viață lăuntrică, pe care ceilalți nu o înțeleg.

Deci, spunea Părintele Sofronie:  „Suntem datori să păstram în același timp un foarte puternic avânt către Dumnezeu și în același timp, conștiința sărăciei noastre. Dacă suntem satisfăcuți cu sinele nostru, atunci rugăciunea încetează să mai fie ceea ce trebuie să fie. Si ce trebuie sa fie rugăciunea? Să fie ca explozia unui vulcan. Știți ce înseamnă să explodeze un vulcan?! Nu mai ține seama de nimic, trece peste tot ceea ce întâlnește înainte”.

Aceasta este rugăciunea: explozia unui vulcan.

Știm că în lăuntrul nostru se află omul cel vechi, pe care l-am moștenit de la Adam și Eva, și de aceea în lăuntrul nostru sunt toate patimile pervertite ale sufletului. Si spun: „refuz voinţa sângelui meu căzut și vreau ca în venele mele să curgă viaţa lui Dumnezeu” (P. Sofronie). Aceasta este insuflarea.

„Ca să nu pierdeți binecuvântarea pe care v-a dat-o Dumnezeu, luptați-vă să păstrați orice gând care vă inspiră și să alungați orice gând care vă ucide”.

In tot ceasul vă vin gânduri. Tatăl meu spunea: „astăzi îngerul mi-a dat o insuflare”. Mai apoi, am talcuit acest cuvant al lui, după cuvintele Părintelui Sofronie. Vine un gând, ne tulbură și trăim iadul. Alungăm gândurile rele, asimilam insuflarea, și trăim raiul. Ce înseamnă insuflarea?

„Gândul nostru să fie acolo unde este Hristos. Atunci rugăciunea noastră va fi cu El, și nu va rămâne mult loc pentru patimi.” (P. Sofronie)

Cu adevărat, atunci când cineva este îndrăgostit de altcineva nu mai ține seama de nimic altceva. In fiecare zi și în fiecare noapte să ne gândim că Dumnezeu ne vede, ne aude rugăciunile și vede adâncul duhului nostru. Atunci când omul gândește așa, devine alt om.

Odată le spuneam monahilor: „odată, un pelerin în Sfântul Munte le-a pus o întrebare mai multor Părinti duhovnicești: „care e cel mai important lucru în viața noastră?”. Si toți i-au răspuns: „este dragostea lui Dumnezeu, să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele”. Si, s-a gândit acel om: „dar nu am dragoste nici de rugăciune, nici de oameni. Ce să fac, cum să trăiesc, cum să mă mântuiesc?” Si, apoi a hotărât, și a zis: „voi lucra în lume ca și cum aș avea această dragoste”. Si, după 30 de ani, după asemenea nevoințe, Duhul Sfanț i-a dăruit harisma acestei dragoste.

Da, nu am dragoste, dar ce aș face, cum m-aș comporta dacă aș avea dragoste? Fac cutare lucru și cutare lucru și, mai târziu, Dumnezeu îmi va da harisma dragostei. Spunea Sfantul Paisie că Dumnezeu nu dăruiește harisme leneșilor. Ii cerem lui Dumnezeu: „dă-mi dragoste, dă-mi răbdare, dă-mi credință”. Si spunea că „Dumnezeu nu este un băcan, să ne dea ce-i cerem: ia fasole, ia linte…” „Dacă vrei asemenea harisme, îți trimit Eu niște ispite, și o să primești harismele după măsura în care ai suportat ispitele”.

In altă parte spunea Părintele Sofronie: „ceea ce caută sufletul nostru nu se mărginește la viața noastră de fiecare zi. Noi căutăm să fim cu Dumnezeu, și încercăm să dobândim în deplinătatea lor și cele lumești și cele dumnezeiești”.

Problema în viața noastră este cum trecem de la relativ la absolut. De aceea Părintele vorbea de doua nivele: de nivelul psihologic și de nivelul ontologic, nivelul teologic. Si trebuie încontinuu să ne eliberam de acest nivel psihologic pentru a trece la cel teologic. Ce înseamnă nivel psihologic? A avea o perspectivă sentimentală, afectivă asupra tuturor lucrurilor: „de ce nu mă iubește?”, „de ce nu mi-a vorbit?”, „de ce nu m-a văzut?”, „de ce nu m-a invitat?” Acesta este un nivel psihologic. Trebuie să depășim acest nivel și să gândim altfel: nu „de ce nu mă iubește?” ci „de ce eu nu iubesc?”! Noi avem pretenția ca alții să se jertfească pentru noi, însă Hristos ne-a arătat că noi trebuie să ne jertfim pentru ceilalti. Aceasta este teologia deșertării de sine, a chenozei, și aceasta este insuflarea.

Si, spunea Parintele Sofronie: „Atunci când ți se dă insuflarea, întreaga viață se umple de bucurie și lumină. Nu mai observăm amănuntele vieții. […] Un singur lucru are importanță: să păzim intensitatea rugăciunii și a pocăinței. Atunci moartea va deveni pentru noi mutare în Împărăția lui Dumnezeu, pentru care vom fi pregătiți prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos și prin chemarea numelui Sau”.

A venit o dată o doamnă la mine, la birou, și mi-a spus: „mi-e teamă de moarte”. Era tânără, era bolnavă, avea și copil, era medic de profesie și cunoașterea foarte bine simptomele bolii. Si mi-a spus: „mă tem de moarte”. Eu am stat un timp fără să-i vorbesc. Ce pot să-i spui unui asemenea om?! Sfântul Vasile cel Mare spunea că atunci când ne doare ochiul și medicamentul care îl punem pe ochi ne face să suferim. Eu i-am răspuns: „ai fost îndrăgostită vreodată? Ce relație era între voi?”. „Ce legătura are frica de moarte cu îndrăgostirea?”, „Trebuie să te îndrăgostești mai mult decât ai fost îndrăgostită de soțul tău”, „de ce anume, de cine să mă îndrăgostesc?”. I-am spus: „să te îndrăgostești de Arhanghelul Mihail. Să ți-l faci prieten pe Arhanghelul Mihail. Să-ți pui o icoană, să o săruți, să te închini, și să ți-l faci prietenul tău. Atunci nu-ți va mai fi frică de moarte, pentru că acela te va lasă să trăiești atât cât este de trebuință, iar atunci când va veni să te ia îți va fi prieten, și astfel îl vei simți”. A rămas fără grai, nu știa ce să-mi răspundă. Dar, acest lucru a tămăduit-o.

Voi continua să spun ce spunea Părintele Sofronie despre insuflare: Viața noastră este organizata în jurul a câtorva patimi omenești, iar viața duhovnicească este la marginea acestei vieți lumești. Suntem datori să răsturnam această stare de lucruri și să așezam viața duhovnicească în miezul vieții noastre. Nu lăsați ca lucrurile lumii să vă împrăștie mintea. Concentrați-vă, adunați-vă cu rugăciunea voastră, dăruiți lui Dumnezeu toată energia voastră, într-o viață care să corespundă poruncilor lui Dumnezeu. Mintea noastră este într-o continuă luptă cu mintea vrăjmașului. Dacă dormim, îl lăsăm slobod pe vrăjmașul, care niciodată nu doarme, ca sa își facă treaba lui, și ne primejduim mântuirea. A venit Dumnezeu ca să vă dea puterea să vv țineți duhul, inima și mintea voastră în duhul lui Hristos. Atunci orice s-ar întâmpla, se va putea transforma foarte ușor în bine. Tot ce vi se pare descurajant va dispărea, de vreme ce va fi transfigurat de dorința voastră de a fi oriunde este Hristos. Păstrați toate acestea în conștiința voastră și viața voastră va fi plină de insuflare, nu doar în fiecare zi ci în fiecare clipă.Nu uitați aceste cuvinte: „Dumnezeu v-a dat timp să zidiți mântuirea voastră. Nu risipiți acest timp!” Aceasta este dumnezeiasca insuflare, aceasta este viața creștinului ortodox, acesta este botezul Duhului, aceasta este dragostea după Hristos. Aceasta este anarhia sănătoasă, acesta este drumul către desăvârșire. Aceasta înseamnă să fie cineva poet și artist în Hristos. Si, orice creștin care nu este poet și artist este un creștin care a eșuat.

Am încercat să vă prezint ce reprezintă viața duhovnicească în epoca contemporană. La început mi s-a părut un subiect banal, obișnuit. Ce poate să spună cineva despre aceasta: viața contemporană, viața duhovnicească? Toate trebuie să se săvârșească în Hristos. Dacă nunta este în Hristos este o binecuvântare. Dacă monahismul este în Hristos este binecuvântare. Dacă nici una nici alta nu sunt în Hristos, sunt un eșec. Apostolul Pavel spunea că fiecare om are harisma lui. Unul să fie căsătorit, celălalt să fie necăsătorit, toate însă să fie în Hristos. Deci, ceea ce vroiam să spun este că se cuvine să devenim creștini cu insuflare dumnezeiască. Lumea de astăzi are nevoie de asemenea creștini, insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi niște creștini secularizați, iar secularizarea este mai rea decât durerea, decât sărăcia și decât vrăjitoria. Așadar, să devenim poeți și artiști îndrăgostiți în Hristos!

sursa: Roman Ortodox in Franta

Părintele Sofian Boghiu: Postul este lăsat că o arena în care trebuie să ne luptăm cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu răutatea din noi – şi e foarte greu să te biruieşti pe tine însuţi.

 Unii nu postesc deloc, alţii postesc o săptămână sau câteva zile, iar alţii, o săptămână la început şi o săptămână la sfârşit. Fiecare îşi va lua plata după ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai şi încurcă în înţelegerea postului. Unii postesc ajunând mai ales vinerea – şi e foarte bine. Pentru că postul şi ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlăuntru să se repare – această „uzină” care suntem noi înşine şi care merge aşa, ca un automat: de pildă, nu ne dăm seama când se transformă pâinea în energie. Şi când postim, se bucură tot lăuntrul nostru, ne spune „mersi”, pentru că se reface aievea. Aşadar, cine ţine post cu regularitate îşi face el însuşi foarte mult bine.

Este la câte unii această panică: „Dacă nu mănânc, mor, ameţesc!” Nu-i adevărat. Postul armonizează şi înviorează tot lăuntrul nostru. Postul creştin, supravegheat şi ţinut cu înţelepciune, este recomandat de sfinţii Părinţi, iar unii din ei aveau studii de medicină înaltă şi ei urmăreau să ne facă nouă bine, nu să ne chinuiască. Aşa că toate au fost rânduite cu foarte multă luciditate şi pricepere.

Postul trebuie să fie luminat, consimţit de bună voie, nu cu ciudă, ci să fie că o bucurie. Nu un post cu ciudă sau ţinut de frică, pentru că atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinţă, iar mintea culege numai mătrăgună şi numai răutăţi. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevărat, atunci când posteşte această aparatură fizică, iar sufletul se revoltă. Nu aşa! Dumnezeu vrea ca totul să fie global, armonios; să postească şi trupul, dar să postească şi sufletul, şi atunci e postul cu adevărat binefăcător. Să se bucure şi cele dinlăuntru şi să nu se revolte gura şi limba că le-am pus la post.

Sfântul Timotei, ucenicul sfântului apostol Pavel, nu ştia cum să se chinuiască mai mult, ca să-şi stăpânească patimile. Mânca numai pâine, apă şi fructe – nu numai în post, ci tot timpul – şi slăbise foarte rău. Sfântul Pavel, care ştia suferinţa lui, îi scrie să bea şi puţin vin, nu numai apă, din pricina deselor sale slăbiri. Desigur, sfântul Pavel îi scria puţine cuvinte, însă Timotei înţelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte puţine. Sunt în biblioteci cărţi mari, volume groase, cu foarte multe pagini şi pe măsură ce le parcurgi, te atrag întorsăturile de fraze, cuvintele frumoase, dar când strângi în mâna, vezi cum curge tot, nu rămâi cu nimic – adică ai foarte puţin folos din această literatură profană. Sfânta Scriptură însă este înţelepciunea cea mai înaltă şi deseori, un singur loc, un singur cuvânt din Biblie ne poate lumina pe deplin. Sunt mari sfinţi care au urmat un singur cuvânt din Biblie: „Vinde tot ce ai şi urmează-mi Mie” – sfântul Antonie cel Mare, de pildă, sau sfânta Paraschiva. Le-a rămas în minte şi în inimă un text sau o frântură de text din sfânta Scriptură şi acest text a „ars” în inima lor, ca un jaratec, toată viaţă – şi pe acesta l-au urmat şi s-au mântuit.

În epistola sa către Timotei, sfântul Pavel scrie cuvinte de o gingăşie rară. Ce poate fi mai drăgăstos decât faptul că sfântul Pavel, care era aşa de prins cu atâtea treburi, se îngrijeşte de sănătatea ucenicului său? Şi îi scrie cu multă delicateţe şi curăţie lăuntrică. Timotei era bolnăvicios din firea sa şi îşi stricase stomacul şi sfântul Pavel îi scrie: „Nu bea numai apă” – asta înseamnă că până atunci băuse cu adevărat numai apă. Altădată spune: „Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul şi credinciosul meu fiu” – aceste cuvinte arată vredniciile lui Timotei. Şi Timotei n-ar fi fost aşa vrednic, dacă ar fi fost robit de trup; dar el, tânăr cum era, în chilia lui, întipărea în sine toate faptele bune pe care le făcea sfântul Pavel. Deşi era foarte tânăr, purta acelaşi jug cu sfântul Pavel. „Nimeni să nu-l dispreţuiască pe Timotei, căci el urmează Legea Domnului, ca şi mine; şi ca un tată cu fiul său, aşa împreună cu mine a slujit el” – spune sfântul Pavel. Timotei însă continua să postească înainte, cu toată asprimea. Şi nu făcea ca aceia care, după ce postesc, încep să zică: „Ce să mai postesc de-acum? Mi-am omorât trupul şi l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce să mai postesc?” Timotei nu zicea aşa, ci cu cât erau mai mari meritele sale, cu atât mai mult se nevoia; şi aceasta, desigur, a învăţat tot de la sfântul Pavel.

Vă atrag atenţia asupra unui cuvânt. Sfântul Pavel nu-i scrie: „bea vin”, ci „puţin vin”, adică numai cât e de trebuinţă pentru a alunga boala trupului, şi nu pentru a îngădui boala sufletului, nici pentru a întărâta patimile. Căci vinul, fraţi creştini, sfârşeşte energia organismului. Vinul e lăsat de Dumnezeu să-l întrebuinţăm cu măsură, nu oricum. Beţivul e un mort viu, are cerul cu desăvârşire închis. Beţivii nu pot moşteni împărăţia cerurilor, sfântul Pavel ne spune asta.

Fraţi creştini, din cele spuse în seara aceasta, aş vrea să rămâneţi măcar cu două gânduri şi anume: un post cumpătat; şi după un post aspru, să mâncaţi puţin. Unii postesc toată ziua, ajunează, şi seara mănâncă cât ar fi mâncat toată ziua şi apoi toată noaptea le e rău. Este şi un cuvânt în popor: „Crăciunul sătulului, Paştele fudulului” – adică acum se taie bieţii porci şi mâncăm şi ne îmbuibăm cu toate după post, mâncăm pentru tot postul cu un fel de răzbunare şi ne vătămăm trupul (…). E nevoie de post cu adevărat, fraţi creştini.

Dar un post aspru se împleteşte cu rugăciunea şi cu meditaţia, şi mai ales să-ţi postească şi gura în timpul postului. Sunt oameni care fac din această râvnă a postului un ideal. Şi ferice, cu adevărat, de cei ce merg pe această cale frumoasă şi cu adevărat vrednică, calea postului! Numai să fie dusă cu statornicie şi răbdare, pentru că este o cale spinoasă, fraţi creştini, şi totdeauna veţi avea de suferit pe această cale. Şi sfinţii au suferit foarte mult, toţi, fără nici o excepţie. Iar dacă cineva ajunge la vârful faptelor bune şi apoi se ademeneşte şi cade, căderea lui e mare, pentru că îi tulbură pe toţi. Sfântul Timotei ştia că are nevoie de un frâu pentru tinereţea lui – căci tinereţea această de multe ori se preface într-un fel de flacără şi cuprinde totul în jur. De aceea, sfântul Timotei se îngrădea din toate părţile, ca să stîngă această flacără a păcatului. Şi el nu părăsea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau în altă parte, oriunde era învăţătorul său, sfântul apostol Pavel. Toţi marii sfinţi au fost bolnavi, fraţi creştini. Începând de la sfântul Pavel, care avea mereu nevoie de sfântul Luca, sau sfântul Ioan Gură de Aur care vomita mereu şi nu putea mânca niciodată cu altcineva la masă, din pricina acestei slăbiciuni… sfântul Nicolae care avea picioarele rănite şi um­flate, de la minele de plumb din Asia Mică, unde a fost deportat…

Toţi sfinţii, fără excepţie, au primit suferinţa în trupul lor, ca pe un ghimpe care îi ajuta să fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinţe. Iisus însuşi a suit acest drum al suferinţei, a călătorit pe drumul Crucii şi picioarele Lui au netezit asprimea căii, au făcut-o mai lesnicioasă celor ce vor merge după El.

Ţineţi seama de toate acestea, fraţi creştini. Luaţi-vă în serios propria viaţă, pentru că o dată îi este dat omului să trăiască şi după moarte vine judecata – spune sfântul Pavel. Dacă noi vorbim numai despre aceste lucruri şi le lăudăm cu gura, dar nu le facem, e ca şi cum am vedea în vitrina unui magazin o mâncare foarte bună, dar nu o putem lua, pentru că este un geam între noi. Aşa este şi cu această ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Să facem, fraţi creştini. Dumnezeu să ne ajute să facem, şi negreşit, ne vom bucura de roadele şi sporul cel duhovnicesc. Amin.

Postul e înainte de toate, înfrânare, fraţi creştini. Pentru că dacă nu mănânci de dulce, dar mănânci de post mai mult decât trebuie şi mănânci şi o mâncare foarte bine gătită, acela nu mai este post.

Noi astăzi nici nu mai băgăm în seamă poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispreţ grozav faţă de poruncile Lui, fără îndoială că vom fi aspru judecaţi. Noi, cei de azi, ne-am obrăznicit, suntem „evoluaţi”…

În post contează foarte mult să va iertaţi unul pe altul. Postul n-are nici o valoare când ai necaz pe cineva şi nu te poţi împăca cu el. Poţi să mori de foame, nu are nici un rost postul tău, până când nu te împaci cu celălalt. Dar nu aşa, o împăcare de politeţe, ci iertare din inimă. Nu aşa, că „da, eu n-am nimic cu nimeni”. Asta nu e iertare. Să va iertaţi unul pe altul din toată inima, numai atunci postul va fi cu adevărat de folos. Unii nu-şi vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor… Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit şi dincolo îi aşteaptă acest foc cumplit al conştiinţei vinovate.

Nu vă temeţi de post. Postul nu e lăsat să omoare omul, ci să potolească patimile din noi. Dacă eşti bolnav şi posteşti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Şi dimpotrivă, dacă mănânci prea bine, poţi fi oricât de sănătos, îndată te distrugi. Şi apoi să nu uitaţi că postul nu înseamnă numai post de mâncare, ci să te abţii de la tot ceea ce simţi că nu-ţi este de folos: de la o plăcere vinovată, de la un roman nepotrivit.

În comunităţile în care trăim, când pleacă unul afară, toţi ceilalţi tăbară pe el şi îi spun toate greşelile şi uită că, oricât de rău ar fi cineva, are şi nişte lucruri bune. Dar se uită acest amănunt şi se spun numai cele rele. Şi greşim osândind pe altul, şi spurcăm postul nostru cu acest păcat, şi ne adunăm păcate grele în faţa lui Dumnezeu. Pentru că atunci când judeci pe altul, intri cu obrăznicie în drepturile lui Dumnezeu, El e judecătorul. „Cine eşti tu, să judeci slugă străină?” Ce folos că nu mănânci carne, dar mănânci cinstea fratelui tău? Sau dai averea la săraci, dar tu eşti plin de ură?

Să avem grijă, aşa cum v-am spus, să postim şi cu limba, fraţi creştini. Noi avem gură, cu care facem foarte multe greşeli de neiertat. Sfântul Iacov spune aşa: „Cine-şi păzeşte limba şi nu spune lucruri greşite, acela e bărbat desăvârşit”. Mare e războiul purtat de limbă – limba aceasta cu care vorbesc şi eu acum. Şi apoi nu uitaţi că vom da seama de orice cuvânt deşert – aşa ne avertizează Mântuitorul. E cumplit: vom fi puşi în faţă cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfinţii Părinţi că limba are două garduri în faţă, că s-o poţi stăpâni: dinţii şi buzele. Când spune prostii, muşc-o în aşa fel încât să curgă sânge. Pedepseşte-ţi limba, ca să scapi tu de pedeapsa cea veşnică. Ar trebui să ne controlăm fiecare cuvânt pe care-l spunem, pentru că fiecare are rostul lui în viaţa noastră sau în viaţa altora. Nu-ţi învinui numai limba, ca şi cum ea ar merge fără cap şi fără minte… S-o strunim noi, să-i poruncim noi ce să spună, nu să ne scuzăm că „am scăpat din vedere ceea ce am spus”, nu daţi vină numai pe limbă. Încă o dată, nu uitaţi că postul este şi al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitaţi îndemnul:. „Cuvântul vostru să fie dres, cu sare.. .”. Aşa că aveţi grijă la capitolul „bârfă”. La noi, aşa se procedează. Când lipseşte cineva din birou, chiar pentru o clipă, în urmă e anulat cu totul de ceilalţi, nu mai e bun decât de scuipat când se întoarce… Să nu fie, fraţi creştini.

Marile călătorii sunt întotdeauna cele interioare. Pentru că în călătoriile exterioare, în timpul nostru, sunt foarte multe înlesniri – de pildă putem merge foarte comod şi putem parcurge drumuri mari într-un interval de timp foarte scurt. Sunt însă călătorii interioare în care avem de luptat cu noi înşine, aşa cum, de pildă, în Athos, ca să mergi de la o mănăstire la alta, te strecori pe nişte cărărui şi cărăruile astea [au] de o parte şi de alta nişte arbuşti mici, cu foarte mulţi spini – şi dacă mai şi plouă, pe de o parte te udă ploaia sau roua, iar pe de altă parte te zgârie spinii care te întâmpină pe toate cărăruile acestea înguste. La Athos nu prea călătorim, însă călătorim cu toţii pe o cale foarte îngustă, plină de spini, cu piedici de tot felul. Să ne gândim câte piedici avem când vrem să facem o fapta bună, câte târguieli nu facem noi cu noi înşine, când vrem să facem o milostenie: cât îi dăm? Mai puţin, că avem şi noi nevoie… Sau cât trebuie să ne luptăm ca să ne stăpânim de la nişte patimi! Cât de greu ne vine să ne hotărâm la această călătorie, fără să stăm pe loc, ci să mergem numai înainte! De aceea spun că marile călătorii sunt cele interioare – mai ales aceste târguieli cu noi înşine, pentru fapta cea bună.

Această rânduiala a postului este tot o călătorie pentru fiecare din noi, un timp de luptă cu noi înşine. Pentru că cea mai cumplită lupta este cu noi înşine, nu cu alţii, fraţi creştini. Noi pe altul îl biruim repede sau îl înlăturăm, mai ales dacă suntem mai voinici – îl desfiinţăm repede pe duşmanul nostru, însă cu noi înşine suntem tare delicaţi, ne este tare milă de noi şi găsim toate argumentele ca să ne cruţăm pe noi înşine. Postul este lăsat că o arena în care trebuie să ne luptăm cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu răutatea din noi – şi e foarte greu să te biruieşti pe tine însuţi.

Şi într-o asemenea călătorie lăuntrică, ne este absolut de trebuinţă o faptă bună care, dacă o împlinim, este egală cu eliberarea noastră lăuntrică: adică să ne iertăm unii pe alţii. Pentru că în această călătorie spre înviere, avem noi înşine nevoie de multă iertare de la Dumnezeu. Şi dacă nu iertăm, nici nouă nu ni se iartă şi vai de sufletul nostru! Ne merg toate împotriva, chiar dacă ni se pare că mergem pe drumul cel bun; vai de sufletul nostru, dacă nu ne iartă şi pe noi Dumnezeu! Când ştii că şeful tău e supărat pe tine şi urmează să te sancţioneze, te temi şi cauţi să faci tot ce poţi, ca să te ierte şi să te pui bine cu el. Dar marele Stăpân al universului, când îl ştim supărat pe noi, la cine putem mijloci să ne ierte? Iar condiţia iertării Lui, e să iertăm şi noi. Este condiţia pe care acest mare Stăpân o pune pentru fiecare dintre noi: „iertaţi şi vi se iartă”; „nu iertaţi, nu vi se iartă”. Aceasta este problema iertării – foarte grea de multe ori, dar şi foarte luminoasă, pentru că ea ne ajută la sporul cel duhovnicesc şi „ne pune bine” cu acest mare şi bun Stăpân al universului întreg. Ierţi – ţi se iartă.

Orice trudă pentru luminare şi mântuire presupune această condiţie a păcii interioare. Căci asta înseamnă iertarea: pacea ta. Şi nici nu se poate face rugăciune cu ciudă. Când te chinuie gândul că celălalt ţi-a făcut rău, n-ai linişte în suflet şi nu te poţi ruga. Praful acesta care ustură şi doare, ştergeţi-l de pe suflet şi aruncaţi-l la câini… iertaţi, fraţilor, ca să puteţi veni aici la rugăciune cu inima deschisă şi să vă întoarceţi acasă cu pace în suflet. Şi nu aşteptaţi să vă ceară celălalt iertare. Nu, începeţi prin a cere dumneavoastră iertare, pentru că este imposibil ca, oricât ar fi şi celălalt de vinovat, să nu aveţi şi dumneavoastră o vină cât de mică… e imposibil…

sursa

17 ianuarie – sărbătoarea Sf Antonie cel Mare

Sfântul avva Antonie, pe când şedea în pustie, a căzut în mare melancolie (akedia) şi în mare întunecare a gândului (logismos). Şi i-a spus lui Dumnezeu:

“Doamne, vreau să mă mântuiesc, şi nu mă slăbesc gândurile. Ce să fac în suferinţa mea? cum mă voi mântui?”

Şi ridicându-se puţin către cele din afară a văzut Antonie pe altul ca el, aşezat la lucru, ridicându-se de la lucru să se roage, şi aşezându-se apoi la împletit funie, şi iar ridicându-se la rugăciune.

Or acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi lămurirea lui Antonie.

Şi l-a auzit pe înger spunând: “Aşa să faci şi te vei mântui.” Iar el, auzind acestea, se bucură şi prinse curaj, şi făcând aşa, se mântui.

*

Acest avva Antonie, meditând la adâncimea judecăţilor lui Dumnezeu, a întrebat: “Doamne, cum de mor unii tineri, şi alţii la adânci bătrâneţi? De ce sunt săraci unii, iar alţii se îmbogăţesc? De ce nedrepţii se îmbogăţesc, iar drepţii sunt săraci?”

Şi iată că o voce i-a zis: “Antonie, ai grijă de tine. Căci acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu, şi ţie nu ţi se cade să le ştii.”

*

L-a întrebat cineva pe avva Antonie: “Ce să fac ca să-i plac lui Dumnezeu?”

Iar bătrânul i-a răspuns: “Păzeşte ceea ce-ţi spun: oriunde ai merge, să-l ai pe Dumnezeu înaintea ochilor pururea; orice ai face, să ai mărturia (martyria, confirmare, validare) Sfintelor Scripturi; oriunde te-ai statornici, nu pleca devreme de-acolo. Urmează-le pe acestea trei şi te vei mântui.”

*

I-a spus avva Antonie avvei Pimen: “Lucrarea cea mare a omului e să-şi arunce păcatul înaintea lui Dumnezeu, şi să se aştepte la ispită până la ultima suflare.”

*

A spus tot el: “Nimeni neispitit nu va putea merge în Împărăţia Cerurilor. Că de aceea se spune: înlătură ispitele şi nimeni nu mai e mântuit.”

*

L-a întrebat avva Pamvo pe avva Antonie: “Ce să fac?” Iar bătrânul îi spuse: “Nu te încrede în dreptatea ta, nu te frământa pentru cele trecute; stăpâneşte-ţi limba şi pântecele.”

*

A spus avva Antonie: “Am văzut toate mrejele vrăjmaşului întinse pe pământ,” şi am suspinat zicând: “Cine o să treacă printre ele?” Şi am auzit o voce care zicea: “Smerenia”.

din Patericul egiptean