Sf. Efrem Sirul: Stăpânul tuturor Care de-a pururea vrea să miluiască neamul oamenilor, toate le foloseşte ca să-l facă pe Ilie milostiv. Iar, după ce a văzut, că nu se pleacă să se împace şi să lase mânia, atunci l-a trimis pe Ilie să se roage de o văduvă care era necăjită şi foarte săracă

Linişte daţi-mi mie, plecaţi-vă auzurile voastre, ca să tâlcuiesc povestirea Sfântului slăvitului Prooroc Ilie Tesviteanul, care a arătat râvnă fierbinte, sârguindu-se totdeauna ca să-i înduplece pe toţi să se închine Unuia Dumnezeu. Căci, dacă a văzut poporul făcând multe nelegiuiri şi abătându-se de la Dumnezeu şi închinându-se idolilor, umplându-se de mânie şi ochiul râvnei în sus, aţintindu-l, săgetând cerul prin vorbire, a ajuns, prin cuvânt până la cer. După ce a văzut poporul, atât de rătăcit de draci, şi având nădejdea şi încredinţarea că îl va scoate din rătăcire, după ce a văzut poporul smerit de mulţimea idolilor şi pe toţi proorocii mincinoşi adunaţi acolo, Ilie, umplându-se de râvnă şi de multă mânie, a slobozit cuvânt, cu jurământ asupra poporului, celui fără de lege; cerul l-a legat, norii, ca să nu plouă, i-a pecetluit, L-a înduplecat pe Dumnezeu cel milostiv să împlinească rugăciunea robului Său, vrând să arate păcătoşilor puterea şi tăria bunului Stăpân, şi s-a jurat înaintea Lui, zicând:

„Viu este Domnul, a zis, Căruia îi stau înainte, că nu se va pogorî ploaie, nici rouă pe pământ decât numai prin cuvintele gurii şi buzele mele”.

Şi minune preaslăvită s-a făcut cu duhul, că milostivul Dumnezeu după ce a auzit cuvântul robului său plin de râvnă, îndată a împlinit proorocia lui, pe care a spus-o din râvnă dumnezeiască. Şi, după ce s-a încuiat cerul şi s-au pecetluit norii, s-au uscat toate cele de pe faţa pământului. Viile s-au uscat, grâul nu a răsărit, toţi pomii roditori şi-au ascuns roadele lor, pământul nu şi-a mai dat roadele sale, păşune nu s-a arătat pe pământ, în scurt s-a ascuns toată verdeaţa de pe pământ şi copacii s-au uscat şi, prin hotărârea lui Ilie, şi apele de pe el au secat. Şi era vedere cumplită şi foarte dureroasă, precum odinioară, în vremea lui Noe. Că nu numai oamenii mureau, ci şi dobitoacele şi fiarele şi păsările.

O, Ilie, râvnitorule spre bine, gândeşte-te că numai oamenii au păcătuit înaintea Domnului, fiind amăgiţi de vrăjmaşul, dar pruncii ce au păcătuit? Dobitoacele, fiarele şi păsările ce au greşit? Că şi pe acestea toate le-ai dat la moarte. Măcar pe acestea, care sunt nevinovate, miluieşte-le şi dă ploaie pe pământ. Însă lui Ilie celui fierbinte în rugăciune, nimic nu-i păsa de unele ca acestea. Cei bogaţi au pierit şi ei de foame şi de sete, nefiind ploaie. Cu toate acestea, Stăpânul tuturor Care de-a pururea vrea să miluiască neamul oamenilor, toate le foloseşte ca să-l facă pe Ilie milostiv. Iar, după ce a văzut, că nu se pleacă să se împace şi să lase mânia, atunci l-a trimis pe Ilie să se roage de o văduvă care era necăjită şi foarte săracă. Şi, după ce a sosit Ilie, acolo unde i s-a poruncit, a văzut o văduvă adunând nişte lemnişoare. Deci, cunoscând sărăcia ei în care se afla, se ruşina Ilie să grăiască spre ea. Însă, cu toate că se ruşina, a împlinit porunca şi îndrăznind cu sfială a zis:

„O, femeie, îmi vei aduce mie puţină apă să beau?”.

Că legase apa, ca să nu plouă pe pământ. Şi văduva a strigat către Ilie:

„O, râvnitorule, spre bine, dacă prin jurământul limbii tale ai legat cerurile ca să nu plouă pe pământ, cum îndrăzneşti să ceri de la mine apă? Dacă prin limba ta ai înfrânat-o şi o ţii uscând pământul şi îngropi toate cele de pe el, de unde-ţi voi da ţie apa?”.

Iar el, îndată, s-a umilit de cuvântul văduvei şi s-a pornit întru el partea milostivirii. Iar văduva, auzind glasul Proorocului, a făgăduit să-i dea lui apa pe care el a cerut-o. Şi ducându-se ca să-i aducă, ce a zis Ilie către ea:

„Îmi vei aduce în mâna ta şi o bucată de pâine, să mănânc”.

Iar ea, îndată, a strigat către Ilie:

„Viu este Domnul Dumnezeu că nu am azimă coaptă în spuză, decât un pumn de faină în vadra mea, asemenea, încă, şi puţin untdelemn într-un ulcior. Pentru aceea am adunat aceste lemnişoare, ca sa fac o azimă mie şi fiului meu, să mâncăm şi să murim”.

Şi, după ce a auzit şi sugrumat fiind de foame, Ilie cugeta în sine să aducă dezlegare de legături. Auzind graiurile cele jalnice ale văduvei îndată a grăit către ea cuvânt plin de îndurerare, zicând:

„Intră, deci, şi fă-mi, mie întâi, o azimioară şi, apoi, vei face şi ţie şi fiului tău, că acestea zice Domnul: Vadra de făină nu va lipsi, nici untdelemn din ulcior nu va scădea, până când va da Domnul ploaie pe pământ şi va odrăsli, ca şi mai înainte, hrană tuturor oamenilor”. Încât chiar şi nevrând a făcut dezlegare legăturilor cerului. Căci osteneala foamei l-a silit pe el să facă aceasta.

Deci, a trimis Dumnezeu moarte copilului văduvei, trăgând pe Ilie ca să poruncească dezlegare legăturilor, iar văduva când a văzut moartea fiului ei, venind cu lacrimi la Prooroc, i-a zis lui:

„Vai mie, Proorocul al lui Dumnezeu, râvnitorule, mai mult decât toţi, de ce ai adus această durere şi plângere nevindecată sufletului meu. De ce mai trăiesc pe pământ, eu ticăloasa, dacă pe fiul meu, pe care îl aveam l-ai dat morţii? Am cunoscut că din pricina ta a murit fiul meu. Mai înainte de a veni tu aici era sănătos fiul meu. Căci în foamete cumplită şi în sete neasemănată, pe care tu le-ai adus asupra pământului, am trăit, iar acum, după ce ai venit tu la mine, dătător de hrană arătându-te, te-ai făcut pierzător al fiului meu unul-născut şi, scăpând de foame, leşin de bocete. Şi, socotind că te voi avea ajutor, te-ai făcut vânzător. Împreună locuitor primindu-te pe tine, am fost lipsită de fiul meu. Hrănindu-ne pe noi, în foamete, pe el l-ai dat morţii. Ai hrănit şi ai omorât pe unul născut fiul meu; m-ai lipsit pe mine de nădejdea mea. Pe ochiul bătrâneţilor mele, pe care îl aveam l-ai stins cu moartea. Mângâierea mea, pe care o aveam, venind tu, am pierdut-o. La întâlnirea ta, am fost lipsită de copilul meu. Că ce folos îmi este mie, având faină şi untdelemn şi săturarea de bucate, după ce fiul meu a murit? Mai de folos îmi era mie ca, împreună cu toţi să pier, decât sătulă să mă lipsesc de fiul meu. Că cine va mânca acestea, pe care mi le-ai dat? Ce câştig îmi este mie să am hrană, spre săturare, după ce am fost lipsită de slava unuia-născut fiului meu? Pier tânguindu-mă şi suspin pentru el. O, de nu te-aş mai fi văzut pe tine, nici n-aş mai fi auzit vorbirea ta”.

Şi se vedea văduva, grăind acestea cu tânguire şi lăcrimând la picioarele lui Ilie. Iar Ilie, râvnitorul spre bine, după ce a auzit-o, s-a sârguit spre rugăciune, mâhnindu-se cu sufletul; şi stând, ruga pe Dumnezeu zicând:

„Dezleagă, Stăpâne, legăturile morţii de la fiul văduvei; şi-l înviază pe el”.

Iar Preamilostivul Dumnezeu a zis, prin cuvânt, către dânsul:

„Dezleagă şi tu cerul, pe care cu limba ta l-ai legat; şi atunci, prin cuvânt, voi dezlega şi Eu legăturile morţii, pe care cu înţelepciune pentru tine, le-am adus asupra-i. Caută şi vezi Ilie, câtă mulţime de bătrâni şi de tineri, de prunci şi de maici au pierit, caută şi vezi lacrimile lumii întregi, cum cad, plângând şi cerând ploaie. Tu, văzând o singură femeie lăcrimând, pentru fiul ei, ţi se pare că eşti milostiv, dar toată lumea tânguindu-se lăcrimează, că toată piere, şi văzând-o, tu o treci cu vederea. Ştiu că râvnind pentru Mine ai adus asupra ei certare. Ştiu Ilie, că nu este altul asemenea ţie”.

Atunci a zis Ilie către Stăpânul său:

„Dă viaţă copilului şi dezleagă cerul, numai izbăveşte-mă de lacrimile văduvei, ca să nu mă mai întristeze, plângând”.

Şi înviind copilul şi luându-l pe el, Ilie l-a dat mamei sale. Iar văduva, luându-şi pe fiul ei, a zis, cu bucurie mare, către Ilie:

„Acum te-am cunoscut că eşti, cu adevărat, omul lui Dumnezeu şi grai adevărat este în gura ta!”.

Atunci a zis Dumnezeu către Ilie:

„Mergi şi spune lui Ahab că voi da şi Eu ploaie pe pământ”.

Şi venind către Ahab, Ilie a zis către el:

„Domnul va da ploaie pe pământul Său”.

Şi, adunând tot poporul lui Israel, au fost înjunghiaţi preoţii cei ce jertfeau lui Baal. Şi întorcându-i pe toţi să creadă în Dumnezeul cel viu, Ilie s-a înălţat în car de foc spre cer, întru cutremur mare, lăsându-şi cojocul asupra lui Elisei.

Iar Dumnezeului nostru să-I fie, de la noi, slavă şi cinste în vecii vecilor! Amin.

 

Cuvânt la Sf. Ilie Proorocul

Sf Efrem Sirul: Cuvinte și Învățături, Ed. Bunavestire, 1996

Cuvinte de la avva Macarie Egipteanul

  • L-au întrebat unii pe avva Macarie:
    – Cum trebuie să ne rugăm?
    – Nu e nevoie de vorbărie, ci întindeţi-vă mânile şi ziceţi „Doamne, cum vrei şi cum ştii, miluieşte“ şi dacă vă vine vreo luptă, „Ajută-mă, Doamne“. Şi El ştie ce e bine şi ne miluieşte.

 

  • A venit un frate la avva Macarie egipteanul, şi i-a zis:
    – Avvo, spune-mi un cuvânt, cum să mă mântuiesc.
    – Mergi la mormânt şi înjură morţii!
    Şi fratele merse, înjurând şi dând cu pietre după ei. Apoi veni de-i spuse bătrânului, care îi zise:
    – Şi nu ţi-au zis nimica?
    – Nu.
    – Atunci mergi şi mâine şi laudă-i.
    Fratele merse, lăudându-i aşa:
    – Apostolilor, sfinţilor, drepţilor!
    Apoi veni la bătrân şi-i zise:
    – I-am lăudat.
    – Nu ţi-au răspuns nimica?
    – Nu.
    – Vezi câte le-ai zis şi nu ţi-au răspuns nimica, şi cât i-ai lăudat şi nu ţi-au spus nimic. Aşa şi tu, dacă vrei să te mântuieşti, fă-te mort; nu ţine seama nici de nedreptatea, nici de slava oamenilor, ca morţii, şi vei putea să fii mântuit.

 

  • Zicea avva Pafnutie, ucenicul avvei Macarie: l-am rugat pe părintele meu:
    – Spune-mi cuvânt.
    – Nu fă rău nimănui, nu osândi pe nimeni. Păzeşte-le pe acestea şi te vei mântui.

 

  • A zis avva Macarie: dacă ne gândim la relele pe care ni le fac oamenii, îndepărtăm puterea gândului de la Dumnezeu; dacă ne gândim la relele pe care ni le fac demonii, atunci vom fi teferi.

 

  • Spunea tot avva Macarie: dacă te înfurii mustrând pe cineva, doar îţi astâmperi patima. Că nu trebuie să mântui pe altul pierzându-te pe tine.

 Pateric

 

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [27]

Cuvantul 3

Al aceluiasi frate Mar Isaac episcop si singuratic.
Felurite capitole despre cunoastere, in care se gasesc contemplari inalte si o cunoastere desavarsita, intelegeri dense si minunate si mari taine ce slujesc bucuriei si veseliei sufletului si cresterii lui in cele duhovnicesti.


A doua suta a capitolelor despre cunoastere

(continuarea)

11. Darul luminii şi desfătarea bucuriei nu urmează indeaproape orice întuneric, asprime a luptei sau intunecare. Acestea însă vin negreşit inaintea oricărui dar, fie cu un ceas, fie cu o zi, fie cu câteva luni sau cu căţiva ani, pe măsura acestuia. E cu neputinţă ca binele să vină înainte ca în gândire să se fi pus in mişcare tulburarea unei mari întunecimi şi ispite. De aceea, de fiecare dată când mintea e pe cale să dobândească darui unei odihne, e mai întâi chemată la o mare luptă şi la nenorociri, la capătul cărora doar se intrezareşte lumina. Pe măsura apăsării încercării vor fi şi puterea şi inălţimea darului. Această rânduială o vedem la toţi sfinţii, mai ales la inceput, fiindcă atunci când se apropie în chip simţit de darul dumnezeiesc trec printr-o mare ispită: unii intră în luptă cu demonii, altii îndură încercări ascunse. Fericit însă cel care n-a ajuns la lenevire şi care nu s-a predat legăturilor cu cei din lume şi relaxării; care nu fuge de liniştire intr-o destindere ca să scape un moment de asemenea incercări. [1]12. Părinţii spun că atunci când omul începe să se despartă de păcatul care sălăşluieşte în el şi să iasă de sub stăpânirea duhului acestei lumi, se intâmplă cu el ce se întâmplă cu femeia ce stă să nască [In 16, 21]: zi şi noapte păcatul îl tulbură, sufletul stă gata să piară şi mii de ispite vin asupra lui. Dar când văzduhul dinaintea lui începe să se insenineze şi vede de departe nădejdea lui, inima lui se intăreşte înaintea potrivnicului care-i stă în faţă şi dobândeşte o biruinţă desăvârşită asupra păcatului. Cu fiecare zi ce trece îl intămpină bucuria şi diferiteIe greutăţi care vin peste el i se par acum uşoare, până ce incetul cu incetul ajunge în portul milostivirii, pe care toţi  sfintii l-au atins după lungi osteneli, fiind intristaţi şi chinuiti pentru Dumnezeu. 13. Flacăra care cade în inimă la vremea rugăciunii cand mădularele sunt ca paralizate, când simturile se strâng, limba e slăbită, şi orice mişcare a minţii încetează, iar omul stă ingenuncheat multă vreme in acelaşi loc, e o flacără pe care ne-o face cunoscută citirea cu o cunoaştere care arată limpede adevărul exact. Când omul se apropie de rugăciune, aducerea-aminte de cuvintele sănătoase privitoare la Dumnezeu la care a meditat puţin înainte, aprinde mintea care se roagă prin inţelegerile pe care i le-au adus aceste cuvinte.
14. Până ce omul nu s-a învrednicit de descoperirea tainelor dumnezeieşti cunoscute de minte într-o curăţie desăvarşiţă prin lucrarea Duhului Sfânt, până atunci măngăierea minţii e gustată de cei ce umblă pe calea cunoaşterii în vederea acestei descoperiri. Fie că meditează la psalmi, fie că se sârguiesc în citire şi rugăciune, sau inteligenţa meditează, totul are un singur scop: să se învrednicească de lucrarea [Duhului] în minte. Ei care pentru cunoaşterea lui Dumnezeu intră în fiecare zi în mari încercări şi se pregătesc cu bucurie de moarte, al căror duh nu se întristează şi care nu lasă liniştirea, se desfată de bucuria care e în Dumnezeu intr-o uimire parţială şi in beţia inimii, in inţelegerile pe care le primesc din când în când în chip nedesluşit. 15. Frica născută în om în vremea când corabia lui pluteşte liniştit împinsă de adierile bucuriei şi înţelegerilor care înaltă inima, frică pricinuită de grija lui Dumnezeu şi poate de frica de greşeală, produce în suflet o întristare dumnezeiască, dar care în realitate întăreşte sufletul. Din ea se nasc rugăcini curate şi pătimaşe, purtătoare atât de bucurie, cât şi de intristare, atât de nădejde, cât şi de teamă. Fiindcă el îşi spune: poate mă abat de la drum!, sau: nu cumva rătăcesc pe neaşteptate departe de Dumnezeu, pe una din cărările rătăcirii? De aici el dobândeşte o mare smerenie în gândirea lui, flindca această frică îi împiedică inima să se înalţe din pricina binelui la care a ajuns deja.
16. Credinţa în Domnul e refugiul sufletului în vremea incercării şi a intristării; mărturisirea slăbiciunii e refugiul făptuirii lui.17.  Cei care s-au întărit în nădejdea viitoare şi s-au invrednicit de bucuria în Duhul nu mai caută să rămână în această viaţă, ci câtă vreme n-au părăsit-o, inima lor freamătă şi suspină tânjind după fericirea de acolo. Ştiu bine ce spun cei pe care acest gând i-a făcut nebuni şi pentru care lumea e răvăşită de desfătările cu anevoie de suportat care s-au pus în mişcare in ei şi au umplut toată inima lor, astfel încât certitudinea primită de gândirea lor le-a luat orice îndoială. Gândirea lor e atunci înflăcărată şi ei se întreabă când anume vor lăsa trupul şi vor vedea moştenirea lor. Prin harul lui Dumnezeu s-au învrednicit de această bucurie de la Cel Care revarsă darul unei asemenea credinţe în cei ce sunt în Hristos nu pe măsura ostenelilor lor, ci pentru nemăsurata Sa bunătate, şi Care-i face să se desfăteze din belşug de ele încă din această viaţă tristă şi stricăcioasă. Câtă vreme ne găsim pe acest pământ ce s-ar putea asemăna cu această credinţă a inimii dată în dar din când în când spre desfătarea unora din prietenii Lui? 18. Cât de slabă e puterea cernelii şi urma literelor pentru a arăta exact toate acestea într-o carte faţă de cunoaşterea celor care s-au învrednicit prin harul îmbelşugat al lui Dumnezeu să li se dea darul desfătării de bunătăţile duhovniceşti! 19. Slavă Celui ce S-a făcut pentru noi Mijlocitorul acestor bunuri şi prin Care ne-am învrednicit să primim, să cunoaştem şi să simţim în credinţă ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit [1 Co 2, 9], toate cele bune, Cel Intâi-Născut Care e luat dintre noi şi Care este cu adevărat Chipul Celui Nevăzut [Col 1, 15]. Căci Firea dumnezeiască a unit cu Ea ceea ce a luat de la noi spre nădejdea fiinţelor raţionale, nădejde al cărei obiect era păstrat în El de la început şi pe care ni l-a făcut arătat acum. Pe unele cuprinse în acesta ni le-a făcut cunoscute prin El pentru a ne asigura de celelalte păstrate pentru noi, pentru înnoirea pe care această stare [a noastră] o va primi atunci prin El.20. Mişcarea de mânie din firea noastră nu e reproşabila atunci când se datorează unui impuls natural, ca în cazul patimirii foamei sau al freamătului poftelor care nu sunt niciodată fără motiv: firea însăşi se mişcă prin ele şi mişcările ei nu sunt reproşabile. Tot aşa nici mânia nu e blamabilă cand se pune în mişcare din pricini care se află în noi, dar devine aşa atunci când ne slujim de ea în faptele noastre sau îi facem loc în noi ca să întârzie în conştiinta noastră, pentru ca gândirea noastră să mediteze Ia ea. Nu suntem deci vinovaţi pentru că încercăm mânie, ci numai dacă o arătăm în afară în vreo faptă, aruncând de pildă un cuvânt nechibzuit care răneşte pe cineva sau făcând un gest de mânie care, chiar dacă e foarte bun în sine, e totuşi vinovat dacă-l facem faţă de cineva imboldiţi de mânie. O mânie deasă, uşor de stârnit şi prelungita e semnul unei boli serioase a sufletului. La cei care se ingrijesc de ei înşişi, ea devine o obişnuinţă plecând de la lâncezeală [akedia] şi mâhnirea conştiinţei lor, fiindcă ei îi dau drumul fără ca sufletul să le fie vindecat şi fără să fi dobândit îndelungă-răbdarea în cele care le pricinuiesc mâhnire. La începători însă ea devine o obişnuinţă plecând de la marea iubire faţă de poftele lor. Iar la alţii mânia e pusă în mişcare de mândrie sau de slava deşartă.


 [1]– „Lamurire: E limpede că inteligenta nu trebuie să inceapa sa se reverse in tot felul de gănduri – un lucru propriu celor ce umbla şi se istovesc in lucrurile acestei lumi – ,  ci trebuie sa se reverse in cunoaşterea lui Dumnezeu in vietuirea liniştirii, legandu-se în orice clipa de gandirea la Dumnezeu şi fara a se lăsa tulburata de griji de tot felul.”

<- pagina anterioara     continuarea ->

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [24]

Cuvantul 3

Al aceluiasi frate Mar Isaac episcop si singuratic.
Felurite capitole despre cunoastere, in care se gasesc contemplari inalte si o cunoastere desavarsita, intelegeri dense si minunate si mari taine ce slujesc bucuriei si veseliei sufletului si cresterii lui in cele duhovnicesti.


Intaia suta a capitolelor despre cunoastere

(continuarea)

71. Nu toţi care se ostenesc putin sunt şi iubitori de odihnă, nici toti care se nevoiesc puternic sunt şi iubitori de osteneală. Unul se nevoieşte putin, dar are sufletul plin de căinţă; acesta compensează prin osteneala inimii ostenelile trupului pe care le lasă deoparte din pricina neputinţelor lui; printr-o neincetată rămânere în sine însuşi, acesta îşi înfrânează gândurile ca patimile trupului să nu-l atace prin simţuri. Altul se osteneşte mult după puterea sădită în trupul său, dar din când în când compensează ostenelile sale prin relaxări şi destinderi care urmează acestora umblând încoace şi incolo. Unul ca acesta nu scoate nici un folos din ostenelile sale, pentru că, pe de o parte, ostenelile făcute in salturi sporesc in el mândria, iar, pe de altă parte, relaxarea trupească care urmează acestora face sa crească în el răscoala şi poftele trupului.

72. Scopul ostenelilor celui ce făptuieşte corect lucrul sau [ascetic] e acela de a-si face mintea de nebiruit pentru patimi, sănătoasă şi nemişcată, iar scopul cunoaşterii lui e acela de a apropia mintea de darul vederii dumnezeieşti care e implinirea contemplării. 73. Când potrivnicul vede că sufletul singuraticului e hotarât în lupta împotriva lui, si ca-l provoacă cu dârzenia lui orice lucru, atunci foloseşte orice prilej ca să lege gândirea lui de cele lumeşti fiindcă nu ştie cum să-i întindă o cursa mai mare. Si aşa îl face, după cum vrea, fără oprire şi fara greutate, robul patimilor celor mai puternice: desfrâul, invidia şi mânia. Dacă singuraticul s-a lăsat o vreme prins de ele, are mâinile şi picioarele legate, e impiedicat şi cade mereu în una din ele; şi atunci e prea tarziu ca să se îngrijească din nou de paza poruncilor şi de rugăciunea curată. 74. Cuprins de slavă deşartă e nu cel care se complace in laude atunci când este lăudat, ci acela care-şi pregăteşte el însuşi prilejurile lor. 75. Gândire smerită are cel care nu se complace in lauda nici atunci când este lăudat pe bună dreptate. 76. Simţirea harului cu mintea se descoperă în lucrarea  caintei cu mintea. 77. Lucrarea căinţei cu mintea e plânsul omului ascuns, vărsat în inimă când inţelege iubirea Tatălui său, iar nu când teme de osândă; aceasta e ocupatia lui în meditarea sa necontenită la Dumnezeu, în implorarea ascunsă a gândirii care-i poartă durerea ca pe o jertfă şi nu incetează să se gândeasca la El in orice clipă. 78. Simţirea mentală a minţii care are loc în lucrarea linistirii [practica isihiei] e desfătarea de nădejdea bucuroasa a cărei gustare ţâşneşte în inimă în mijlocul intristării care vine dintr-o inimă îndurerată; e ceea ce se spune: „Fericiţi cei plâng, că aceia se vor mângâia” [Mr 5, 4]. 79. Aşadar, când cineva in făptuirea sa pe calea virtutii ajunge la bucuria nădejdii, orice întristare încetează şi povara făptuirii lui se uşurează pentru el. Acum el lasă făptuirea fricii şi incepe făptuirea iubirii; se dezbracă de frica şi de spaima căii şi inima lui începe să fie pusă în mişcare neîncetat de incredere. Inima sa găseşte sprijin, găndirea lui saltă şi nu mai vede nicidecum această lume. De acum înainte in inima lui se pune în mişcare o nădejde cu privire la cele viitoare. E plin de bucurie necontenit şi lumea aceasta e ascunsa de ochii lui fară să ştie cum. Sufletul său saltă în fiece clipă ca şi cum ar sta deja în lumea cea nouă. Acestea şi altele ca acestea le vede necontenit în sufletul său în liniştirea lui. Căci, aşa cum spuneam, ele vin în vremea în care sufletul a început să se despartă de părtăşia cu păcatul, iar prin liniştirea necontenită inima lui a inceput să se cureţe de feluritele aduceri-aminte care năşteau o diversitate de imagini care înviau mădularele omului celui vechi. 80. Când în gândirea unui asemenea om a început această mişcare a nădejdii şi in inima lui încolţeşte pe neaşteptate, fără motiv şi neîntrerupt bucuria care vine de aici, atunci el nu mai cunoaşte osteneală, nici povara lâncezelii [akediei]. nici frica de moarte. Ştiu cu adevărat, frate, că acesta a ajuns aici pentru că era cu totul beat până acolo încât atunci când voia să-L slăvească pe Dumnezeu şi să-şi mărturisească bucuria, limba i se frângea şi nu mai reuşea să binecuvânteze pe Dumnezeu, ci gângurea ca un prunc şi vorbea cu Dumnezeu ca un copilaş cu tatăl său. Această bucurie îmbată omul intreg. Despre o asemenea bucurie spunem că face inima limpede, că e uşa de intrare în descoperirile mentale ale mintii, care sunt cele văzute la rugăciune. Aceasta e prima gustare prin care intrăm in portul dumnezeiesc, împlinirea căinţei şi măngăierea făgăduită în Evanghelie. Din când în când însă îi este luată, ca să se smerească, şi atunci îl năpădesc îndoieli, tulburări şi întuneric. După care se bucură şi se desfată din nou. Aceasta se intâmplă, frate, printr-o liniştire neîntreruptă şi o tăiere desăvârşită a oricăror legături cu fiii oamenilar, când ne ocupăm de citiri şi de altele asemănătoare.

<- pagina anterioara       continuare ->