Gândul de Duminică

În romanul lui Dickens, Pickwick Papers există un fragment care este o foarte bună descriere a vieţii mele şi probabil şi a vieţii tale. Pickwick se duce la club. Opreşte o birjă şi pe drum pune o mulţime de întrebări. Printre altele, el întreabă:

– Spune-mi, cum este posibil ca un cal atât de prăpădit să poată trage aşa o trăsură de mare şi de grea?

Birjarul îi răspunde:

– Nu este o chestiune de cal, Sir, ci una de roţi.

La care dl Pickwick întreabă iarăşi:

– Ce vrei să spui?

Atunci birjarul îi explică:

– Ştiţi, trăsura are nişte roţi excelente, care sunt atât de bine unse, încât este suficient ca mârţoaga să tragă puţin, cât să se mişte roţile, pentru ca apoi, bietul animal să trebuiască să gonească pentru a-şi salva viaţa.

Noi nu suntem calul care trage, ci mârţoaga care fuge de trăsura care ameninţă să vină peste el şi să-l strivească. Neştiind încă în ce fel să acţionăm cât timp suntem lipsiţi de o determinare exterioară, descoperim că nu ştim ce să facem cu noi înşine şi atunci devenim tot mai plictisiţi. De aceea, mai întâi de toate trebuie să înveţi să stai împreună cu tine însuţi şi să înfrunţi plictiseala.

din „Școala rugăciunii”, Mitropolitul Antonie de Suroj

Mântuieşte şi miluieşte tot sufletul omenesc, cel necăjit şi întristat, tu, cea care cu toată dragostea îi porţi de grijă, măcar că nu s-a învăţat să cânte Fiului tău: Aliluia.

Bucură-te, Izbăvitoare, care pe noi, cei necăjiţi, din chinuri, din nevoi şi din moarte ne mântuieşti.

din Acatistul Maicii Domnului „Izbăvitoarea”

Anunțuri

Acatistul Maicii Domnului „Izbăvitoarea”

Taina Căsătoriei

image

Condacul 1

Apărătoare Doamnă, apără-ne de vrăjmaşii noştri, care se îndârjesc cu tărie să ne îndepărteze de Domnul nostru Iisus Hristos, şi învaţă-ne să-ţi cântăm cu bucurie: Bucură-te, Izbăvitoare, care pe noi, cei necăjiţi, din chinuri, din nevoi şi din moarte ne mântuieşti.
Icosul 1
Mulţimi de îngeri vin, la porunca ta, Maică a noastră, să ne izbăvească pe noi din nevoi. Tu, însă, primeşte de la noi această rugăciune:
Bucură-te, Cea care pe îngeri îi trimiţi spre mântuirea noastră;
Bucură-te, Împărăteasa cetelor de sus, al căror ajutor ceresc îl dăruieşti nouă;
Bucură-te, Cea care porunceşti îngerilor să ne păzească pe noi;
Bucură-te, Cea care cu oştire îngerească îi biruieşti pe vrăjmaşii noştri;
Bucură-te, Izbăvitoare, care pe noi, cei necăjiţi, din chinuri, din nevoi şi din moarte ne mântuieşti.
Condacul 2
Văzând cei izbăviţi din necazuri marele tău ajutor, ce l-au primit când s-au rugat ţie cu toată inima şi…

Vezi articol original 1.368 de cuvinte mai mult

Joi (Săptămâna Patimilor)

  Sfântul Teofan Zăvorâtul

Buna Vestire şi orânduirea Tainei Trupului şi Sângelui. Ce minunată îmbinare!

Ne împărtăşim de adevăratul Trup şi adevăratul Sânge al lui Hristos – aceleaşi pe care le-a primit, întrupându-se, din sângiurile prea-neprihănite ale Preacuratei Fecioare de Dumnezeu Născătoare, în acest chip, prin întruparea săvârşită în ceasul Bunei Vestiri a fost pusă temelia Tainei Trupului şi Sângelui.

Si acest fapt este amintit acum tuturor creştinilor, pentru ca aceştia să o cinstească pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ca pe Maica lor cea adevărată, nu doar rugătoare şi mijlocitoare, ci Hrănitoarea tuturor. Pruncii se hrănesc cu laptele mamei lor, iar noi ne hrănim cu Trupul şi Sângele luate din Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare. Hrănindu-ne astfel, noi sugem cu adevărat lapte din sânul Ei.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

De ce este atât de mult cinstită Maica Domnului?

sursa

Demult o femeie frumoasă m-a întrebat: „Pentru ce este atât de mult cinstită Maica Domnului, mai presus nu numai decât toţi oamenii sfinţi, dar chiar şi decât îngerii şi Arhanghelii?”

I-am răspuns: „Pentru că nici îngerii cu Arhanghelii, nici Heruvimii şi nici Serafimii nu au luat parte în chip atât de apropiat şi esenţial la orânduirea mântuirii noastre aşa cum a făcut ea. A trebuit ca Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu să-Şi însuşească în Persoana Sa firea omenească; fară acest lucru nu putea fi orânduită mântuirea noastră… Firea aceasta a fost luată din Pururea Fecioara prin aflarea Sfântului Duh şi umbrirea puterii Celui Preaînalt. Îngerii şi Arhanghelii au slujit dinafară la întrupare, fară să intre înlăuntrul esenţei lucrării întrupării de vreme ce Maica Domnului chiar în esenţa ei a intrat. Pentru aceasta este cinstită mai presus decât toate făpturile… în virtutea aceleiaşi participări esenţiale la întrupare, şi ocrotirea Ei faţă de noi este mai puternică decât a tuturor”.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte

Rugăciunea disperată a unui tată necredincios ‒ Minunea Maicii Domnului din icoana de la Mănăstirea Ghighiu

Manastirea Ghighiu – icoana siriaca „Maica Domnului cu pruncul”

S-a întâmplat în anul 1996. Trăiam fără nici o grijă. Aveam casă, maşină, o familie minunată şi, ca fotograf, câştigam destui bani. Era vară. Împreună cu soția trebăluiam prin curte. Băiatul nostru de 9 ani, Dănuț-Nicolae, dormea într-un hamac. Între timp, eu am plecat în oraș să fac ceva cumpărături. Când m-am întors acasă, soția era neliniștită. L-a găsit pe Dănuț căzut din hamac. Se lovise cu capul de ciment şi, chiar dacă mai respira încă, copilul era inert, ca o legumă. Nu mai avea memorie, nu mai recunoştea pe nimeni.

L-am dus urgent la Spitalul Județean, unde i s-au făcut primele investigații. La prima întâlnire cu doctorul, acesta a ridicat din umeri şi m-a întrebat ce meserie am. Când a auzit că sunt fotograf, mi-a arătat radiografia. Am văzut numeroase clișee negative și puteam observa cel mai mic detaliu. Craniul prezenta o fisură longitudinală, prelungă de aproximativ 10 cm. Semăna cu un pepene plesnit. Doctorul a continuat spunându-mi: „Numai Dumnezeu ţi-l mai poate salva. Oricum, chiar dacă trăieşte, va fi un handicapat toată viaţa”.

Pe vremea aceea, nu ştiam prea multe nici despre Biserică, nici despre Hristos. Împins de disperare, m-am suit în maşină şi am pornit spre Mănăstirea Ghighiu. Mai fusesem la mănăstire, ocazie cu care mi se întâmplase ceva ciudat. Pentru că intrasem în biserică să fotografiez o nuntă, maica Lavrentia m-a rugat să fotografiez şi icoana Preasfintei Fecioare. Am fost avertizat că icoana nu se lasă fotografiată, dar eu mi-am văzut de meserie cum ştiam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a ieşit perfect, dar chipul Maicii Domnului nu se putea distinge. Apărea ca o pată de lumină. Pentru faptul că i-am promis maicii Lavrentia că-i voi aduce fotografii cu Icoana Maicii Domnului, am venit în zilele următoare cu toată aparatura necesară pentru a realiza o fotografie profesională. Am consumat două filme fotografiind icoana din toate unghiurile posibile. Rezultatul a fost același.

Din 72 de poziții foto, nu mi-a ieșit nici una. Am venit din nou dezamăgit la mănăstire și am întâlnit-o pe maica Lavrentia pe scările bisericii. I-am arătat pozele spunându-i că este tot ceea ce pot să fac. Atunci maica mi-a zis: „Fă ce fac eu” şi a început să meargă în genunchi, bătând metanii, de la pridvorul bisericii până în faţa icoanei. Maica a zis iar: „Acum fotografiază!”. Am făcut cum mi-a spus, dar cu convigerea că rezultatul va fi același. La developarea filmului am rămas impresionat că abia acum am reuşit să redau chipul Preasfintei Fecioare pe peliculă.

Cu tulburarea acestei amintiri și cu gândul la ce se va întâmpla cu fiul meu, am intrat în biserică şi, ajuns în dreptul icoanei, în sufletul meu s-a produs un vârtej teribil. Am început să plâng. Boceam fără ruşine. Din ochi ţâşneau lacrimile, iar din piept răbufneau toate strigătele mele de disperare, încât şi preotul şi-a întrerupt slujba şi, ieşind din altar, a întrebat speriat: „Ce-i aici? Cine-a murit?”.

Impresionate, măicuţele au făcut cerc în jurul meu şi, aşezându-se în genunchi, potopite şi ele de lacrimi, au început să se roage cu toatele, cerând milostivirea Maicii Domnului şi vindecarea copilului, care se zbătea între viaţă şi moarte la spital.

Vă mărturisesc că atunci, în faţa icoanei, am simţit la modul cel mai palpabil cum se săvârşea minunea. Brusc, un clopot uriaş şi transparent m-a acoperit, iar din toate părţile mă învăluia o căldură ca de forjă, de ziceam că din clipă-n clipă mă voi topi. Apoi, la fel de inexplicabil, clopotul s-a ridicat şi am simţit pe cap o mângâiere pe care nu o voi uita toată viaţa, mângâiere însoţită de o voce caldă, învăluitoare: „Du-te acasă, omule. Copilul tău se va face bine”. M-am ridicat şi am privit în jur. Nu era nimeni decât maica Lavrentia, care se ruga la câţiva metri distanţă, în genunchi, cu mâinile împreunate și soția mea potopită de durere.

Nu ştiu de ce n-am mai putut plânge. Secase izvorul lacrimilor. O linişte de necuprins și o bucurie imensă mă învăluia şi, senin, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mi-am luat soţia de mână, spunându-i: „Aurelia, copilul va fi bine”. Am mers direct la spital. Într-adevăr, minunea se săvârşise. Copilul ne aştepta. Se dăduse jos din pat. Evoluția lui în timp a fost favorabilă, spre mirarea medicilor. După o săptămână, l-am luat acasă. Mergea, mânca, se juca, alerga. După o lună, la insistențele unor prieteni medici l-am dus la Bucureşti pentru a face un tomograf. Nu voiam să merg, dar pentru insistența lor am pornit la drum. Tot timpul m-am rugat la Maica Domnului să mă ierte și să nu considere acest lucru ca o neîncredere în puterea ei. Rezultatul la tomograf a ieşit perfect. Doctorița care l-a examinat pe Dănuț nu a putut crede că a avut craniul fisurat. Nu era nici o urmă de calcificare. Fisura prelungă dispăruse ca şi cum nici n-ar fi fost. Dincolo de minunea vindecării în sine, a mai fost ceva care m-a impresionat profund. Când am adus băiatul la spital, în salon mai era o bătrână lovită uşor la cap. Se internase pentru nişte analize de rutină. Câteva zile mai târziu, în timp ce externam copilul, rudele bătrânei îi ţineau lumânarea. Murise, în timp ce copilul meu (considerat fără şansă) trăia.

Consider că minunea constă nu numai în vindecarea miraculoasă a fiului meu, dar și în faptul că viața familiei noastre a devenit una religioasă, apropiată de Dumnezeu și Biserică. Astăzi Dănuț-Nicolae are 27 de ani și este student la a doua facultate. După ce a terminat Facultatea de Informatică urmeză Dreptul la Iași.

Doxologia: (Maica Domnului Apărătoarea Noastră. Editura Ortodoxia, București, 2015, pp. 7-11)

Iconarul tacerii, iconarul smereniei: Ioan Irineu Protcenco (I)

dsc06201
Icoana „Tanguirea Maicii Domnului” de la Manastirea Sihastria, pictata de iconarul Ioan Irineu Protcenco (sursa)

anomismia

Marturisesc ca reprezentarea picturala religioasa a celui ce multa vreme a fost chemat ca fratele Ioan, devenit cu numai cateva zile inainte de trecerea sa la cele vesnice  (intamplata la 20 august 1953) –  schimonahul Irineu Protcenco, m-a rascolit in adancuri. Intalnirea mea cu icoana pictata de cuviosia sa –  „Tanguirea Maicii Domnului” – pe care a realizat-o cel mai probabil in anul 1947, a declansat o impetuoasa dragoste de a-i cunoaste opera si de a-l descoperi ca misionar iconar. Nu este un lucru simplu sa identifici opera sa (care se pare ca este extrem de ampla dar si extrem de putin cunoscuta), fiindca Irineu Protcenco a iubit mereu tacerea, smerenia, singuratatea si anonimatul. Datele despre el sunt foarte putine, desi atat de multa lume a vazut si se inchina probabil la una dintre cele mai alese reprezentari ale Maicii Domnului… icoana cu numele de „Tanguirea Maicii Domnului”, care te intampina…

Vezi articol original 266 de cuvinte mai mult

Maica lui Dumnezeu

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

sursa

Sunt două tipuri de icoane ale Maicii lui Dumnezeu. Modelul obişnuit este cel care se întâlneşte în Răsărit şi în Apus – Fecioara ţinându-L pe Prunc. Aceasta este o imagine care cuprinde mai multe lucruri şi nu doar pe Maica lui Dumnezeu ca persoană. Este o imagine a întrupării, o afirmare a întrupării şi a realităţii ei. Este o afirmare a maternităţii adevărate şi reale a Fecioarei.

Iar dacă te uiţi cu atenţie la icoană, vei vedea că Maica lui Dumnezeu ţinându-L pe Prunc nu priveşte niciodată la Prunc. Ea nu priveşte nici la tine, nici în depărtare, ci ochii îi sunt întotdeauna aţintiţi înlăuntrul ei. Ea se află în contemplaţie. Ea nu priveşte la obiecte. Iar tandreţea îi este exprimată de sfiiciunea mâinilor. Ea Îl ţine pe Prunc fără a-L îmbrăţişa, Îl ţine aşa cum cineva ar ţine ceva sfânt pe care îl aduce ca ofrandă, şi toată tandreţea, toată iubirea omenească sunt exprimate de Prunc, nu de mamă.

Ea rămâne Maica lui Dumnezeu şi se poartă cu Pruncul nu de parcă ar fi bebeluşul Iisus, ci Fiul lui Dumnezeu întrupat care S-a făcut fiu al Fecioarei, şi El, fiind om adevărat şi Dumnezeu adevărat, Îşi arată faţă de ea toată iubirea şi tandreţea omului şi a lui Dumnezeu – le arată atât faţă de mama Lui, cât şi faţă de creaţia Sa. Aceasta este o imagine.

O altă imagine, pe care o întâlneşti foarte rar, este imaginea Maicii lui Dumnezeu singură, fără prezenţa vădită a lui Hristos. Voi descrie numai una dintre acestea. Este o icoană rusească din secolul al XVII-lea. În ea se vede o ţărăncuţă rusă care şi-a pierdut baticul, al cărei păr, despărţit pe mijloc, cade în jos peste un chip mai curând pătrat. Are ochi mari, şi priveşte în nemărginire sau în profunzime. Cu siguranţă nu caută la ceva care ar putea fi înaintea ei. Dacă vei stărui în faţa imaginii, vei descoperi două mâini. Două mâini care n-ar putea să fie acolo unde sunt pentru că pur şi simplu anatomia nu ar îngădui-o. Numai că ele nu sunt acolo pentru a compune un tablou realist, ci ca să exprime ceea ce nici faţa, nici mâinile, nici ochii nu ar putea exprima fără ca prin aceasta să înceteze să exprime ceva mult mai important. Sunt mâini ale îngrijorării. Iar apoi, într-un colţ al icoanei, aproape invizibile, de un gălbui şters peste un fundal de un gălbui şters, o movilită şi o cruce goală. Aceasta este Maica contemplând Răstignirea şi moartea singurului ei Fiu.

Această prezentare necesită JavaScript.

sursa

Când ne întoarcem către Maica lui Dumnezeu în rugăciunile noastre, ar trebui să înţelegem mai des decât ni se întâmplă s-o recunoaştem că orice rugăciune pe care i-o oferim înseamnă aceasta: „Maica lui Dumnezeu, L-am ucis pe Fiul tău. Dacă tu mă ierţi, înseamnă că pot fi iertat. Dacă îmi refuzi iertarea, nimic nu mă mai poate salva de la osânda veşnică”.

Este uimitor că Maica lui Dumnezeu, în tot ce ni s-a revelat în Evanghelie, ne-a făcut să înţelegem şi ne-a dat îndrăzneala să venim la ea cu această rugăciune, pentru că nu putem spune nimic altceva. Pentru noi ea este Maica lui Dumnezeu. Ea este cea care L-a adus pe Dumnezeu Însuşi în condiţia noastră pământească, în sensul acesta insist asupra termenului de „Maica lui Dumnezeu”.

Prin ea, Dumnezeu a devenit Om. El S-a născut într-o stare omenească datorită ei. Iar ea nu este pentru noi doar un instrument al întrupării.

Ea este cea a cărei predare personală în mâinile lui Dumnezeu, a cărei dragoste de Dumnezeu, promptitudine de a fi orice voieşte Dumnezeu, a cărei smerenie (în sensul despre care v-am vorbit deja) au fost într-un asemenea grad, încât Dumnezeu S-a putut naşte din ea.

La unul dintre cei mai mari sfinţi şi teologi din secolul al XIV-lea se găseşte un pasaj despre Maica lui Dumnezeu în care spune că „întruparea ar fi fost imposibilă fără acel «Iată roaba Domnului» (Lc. 1,38) al Fecioarei, în aceeaşi măsură în care ar fi fost imposibilă fără voinţa Tatălui”. Întâlnim aici o deplină împreună-lucrare dintre ea şi Dumnezeu. Vorbind de întrupare şi de atitudinea Sfintei Fecioare, cred că un scriitor englez a exprimat un lucru remarcabil – este vorba de Charles Williams în romanul său “All Hallows Eve”. El spune despre întrupare că ceea ce îi determină unicitatea este că „într-o zi o fecioară din Israel a fost capabilă să pronunţe numele cel sfânt cu toată inima ei, cu toată mintea, cu toată fiinţa, cu tot trupul ei, în aşa fel încât în ea cuvântul s-a făcut trup”. Consider că aceasta este o afirmaţie teologică foarte corectă, fiindcă arată locul pe care ea îl ocupă în întrupare.

O iubim, pentru că simţim poate în ea un mod special de a-L vedea pe Cuvântul lui Dumnezeu cel adresat lui Pavel: „Puterea Mea se arată în slăbiciune”(2 Cor. 12, 9). O putem vedea pe această plăpândă fecioară a Israelului, pe această fată firavă, biruind păcatul în ea însăşi, biruind iadul, biruind totul prin puterea lui Dumnezeu care este în ea.

De aceea, în momente precum persecuţiile, când cu adevărat puterea lui Dumnezeu nu se arată în nimic altceva decât în slăbiciune, Sfânta Fecioară se înfăţişează ochilor noştri într-un mod atât de miraculos, atât de puternic. Dacă ea a putut birui lumea şi iadul, înseamnă că avem în ea o cetate întărită, pe cineva care poate mijloci şi mântui, şi reţinem faptul că în ea nu există nici un dezacord faţă de voinţa lui Dumnezeu, că ea este în perfectă armonie cu El prin formula de rugăciune pe care o folosim numai pentru Dumnezeu şi pentru ea: „Mântuieşte-ne pe noi”. Nu îi spunem: „Roagă-te pentru noi”.

fragm. din „Şcoala rugăciunii”, Mitropolit Antonie de Suroj