Părintele Sofian Boghiu: Postul este lăsat că o arena în care trebuie să ne luptăm cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu răutatea din noi – şi e foarte greu să te biruieşti pe tine însuţi.

 Unii nu postesc deloc, alţii postesc o săptămână sau câteva zile, iar alţii, o săptămână la început şi o săptămână la sfârşit. Fiecare îşi va lua plata după ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai şi încurcă în înţelegerea postului. Unii postesc ajunând mai ales vinerea – şi e foarte bine. Pentru că postul şi ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlăuntru să se repare – această „uzină” care suntem noi înşine şi care merge aşa, ca un automat: de pildă, nu ne dăm seama când se transformă pâinea în energie. Şi când postim, se bucură tot lăuntrul nostru, ne spune „mersi”, pentru că se reface aievea. Aşadar, cine ţine post cu regularitate îşi face el însuşi foarte mult bine.

Este la câte unii această panică: „Dacă nu mănânc, mor, ameţesc!” Nu-i adevărat. Postul armonizează şi înviorează tot lăuntrul nostru. Postul creştin, supravegheat şi ţinut cu înţelepciune, este recomandat de sfinţii Părinţi, iar unii din ei aveau studii de medicină înaltă şi ei urmăreau să ne facă nouă bine, nu să ne chinuiască. Aşa că toate au fost rânduite cu foarte multă luciditate şi pricepere.

Postul trebuie să fie luminat, consimţit de bună voie, nu cu ciudă, ci să fie că o bucurie. Nu un post cu ciudă sau ţinut de frică, pentru că atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinţă, iar mintea culege numai mătrăgună şi numai răutăţi. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevărat, atunci când posteşte această aparatură fizică, iar sufletul se revoltă. Nu aşa! Dumnezeu vrea ca totul să fie global, armonios; să postească şi trupul, dar să postească şi sufletul, şi atunci e postul cu adevărat binefăcător. Să se bucure şi cele dinlăuntru şi să nu se revolte gura şi limba că le-am pus la post.

Sfântul Timotei, ucenicul sfântului apostol Pavel, nu ştia cum să se chinuiască mai mult, ca să-şi stăpânească patimile. Mânca numai pâine, apă şi fructe – nu numai în post, ci tot timpul – şi slăbise foarte rău. Sfântul Pavel, care ştia suferinţa lui, îi scrie să bea şi puţin vin, nu numai apă, din pricina deselor sale slăbiri. Desigur, sfântul Pavel îi scria puţine cuvinte, însă Timotei înţelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte puţine. Sunt în biblioteci cărţi mari, volume groase, cu foarte multe pagini şi pe măsură ce le parcurgi, te atrag întorsăturile de fraze, cuvintele frumoase, dar când strângi în mâna, vezi cum curge tot, nu rămâi cu nimic – adică ai foarte puţin folos din această literatură profană. Sfânta Scriptură însă este înţelepciunea cea mai înaltă şi deseori, un singur loc, un singur cuvânt din Biblie ne poate lumina pe deplin. Sunt mari sfinţi care au urmat un singur cuvânt din Biblie: „Vinde tot ce ai şi urmează-mi Mie” – sfântul Antonie cel Mare, de pildă, sau sfânta Paraschiva. Le-a rămas în minte şi în inimă un text sau o frântură de text din sfânta Scriptură şi acest text a „ars” în inima lor, ca un jaratec, toată viaţă – şi pe acesta l-au urmat şi s-au mântuit.

În epistola sa către Timotei, sfântul Pavel scrie cuvinte de o gingăşie rară. Ce poate fi mai drăgăstos decât faptul că sfântul Pavel, care era aşa de prins cu atâtea treburi, se îngrijeşte de sănătatea ucenicului său? Şi îi scrie cu multă delicateţe şi curăţie lăuntrică. Timotei era bolnăvicios din firea sa şi îşi stricase stomacul şi sfântul Pavel îi scrie: „Nu bea numai apă” – asta înseamnă că până atunci băuse cu adevărat numai apă. Altădată spune: „Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul şi credinciosul meu fiu” – aceste cuvinte arată vredniciile lui Timotei. Şi Timotei n-ar fi fost aşa vrednic, dacă ar fi fost robit de trup; dar el, tânăr cum era, în chilia lui, întipărea în sine toate faptele bune pe care le făcea sfântul Pavel. Deşi era foarte tânăr, purta acelaşi jug cu sfântul Pavel. „Nimeni să nu-l dispreţuiască pe Timotei, căci el urmează Legea Domnului, ca şi mine; şi ca un tată cu fiul său, aşa împreună cu mine a slujit el” – spune sfântul Pavel. Timotei însă continua să postească înainte, cu toată asprimea. Şi nu făcea ca aceia care, după ce postesc, încep să zică: „Ce să mai postesc de-acum? Mi-am omorât trupul şi l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce să mai postesc?” Timotei nu zicea aşa, ci cu cât erau mai mari meritele sale, cu atât mai mult se nevoia; şi aceasta, desigur, a învăţat tot de la sfântul Pavel.

Vă atrag atenţia asupra unui cuvânt. Sfântul Pavel nu-i scrie: „bea vin”, ci „puţin vin”, adică numai cât e de trebuinţă pentru a alunga boala trupului, şi nu pentru a îngădui boala sufletului, nici pentru a întărâta patimile. Căci vinul, fraţi creştini, sfârşeşte energia organismului. Vinul e lăsat de Dumnezeu să-l întrebuinţăm cu măsură, nu oricum. Beţivul e un mort viu, are cerul cu desăvârşire închis. Beţivii nu pot moşteni împărăţia cerurilor, sfântul Pavel ne spune asta.

Fraţi creştini, din cele spuse în seara aceasta, aş vrea să rămâneţi măcar cu două gânduri şi anume: un post cumpătat; şi după un post aspru, să mâncaţi puţin. Unii postesc toată ziua, ajunează, şi seara mănâncă cât ar fi mâncat toată ziua şi apoi toată noaptea le e rău. Este şi un cuvânt în popor: „Crăciunul sătulului, Paştele fudulului” – adică acum se taie bieţii porci şi mâncăm şi ne îmbuibăm cu toate după post, mâncăm pentru tot postul cu un fel de răzbunare şi ne vătămăm trupul (…). E nevoie de post cu adevărat, fraţi creştini.

Dar un post aspru se împleteşte cu rugăciunea şi cu meditaţia, şi mai ales să-ţi postească şi gura în timpul postului. Sunt oameni care fac din această râvnă a postului un ideal. Şi ferice, cu adevărat, de cei ce merg pe această cale frumoasă şi cu adevărat vrednică, calea postului! Numai să fie dusă cu statornicie şi răbdare, pentru că este o cale spinoasă, fraţi creştini, şi totdeauna veţi avea de suferit pe această cale. Şi sfinţii au suferit foarte mult, toţi, fără nici o excepţie. Iar dacă cineva ajunge la vârful faptelor bune şi apoi se ademeneşte şi cade, căderea lui e mare, pentru că îi tulbură pe toţi. Sfântul Timotei ştia că are nevoie de un frâu pentru tinereţea lui – căci tinereţea această de multe ori se preface într-un fel de flacără şi cuprinde totul în jur. De aceea, sfântul Timotei se îngrădea din toate părţile, ca să stîngă această flacără a păcatului. Şi el nu părăsea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau în altă parte, oriunde era învăţătorul său, sfântul apostol Pavel. Toţi marii sfinţi au fost bolnavi, fraţi creştini. Începând de la sfântul Pavel, care avea mereu nevoie de sfântul Luca, sau sfântul Ioan Gură de Aur care vomita mereu şi nu putea mânca niciodată cu altcineva la masă, din pricina acestei slăbiciuni… sfântul Nicolae care avea picioarele rănite şi um­flate, de la minele de plumb din Asia Mică, unde a fost deportat…

Toţi sfinţii, fără excepţie, au primit suferinţa în trupul lor, ca pe un ghimpe care îi ajuta să fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinţe. Iisus însuşi a suit acest drum al suferinţei, a călătorit pe drumul Crucii şi picioarele Lui au netezit asprimea căii, au făcut-o mai lesnicioasă celor ce vor merge după El.

Ţineţi seama de toate acestea, fraţi creştini. Luaţi-vă în serios propria viaţă, pentru că o dată îi este dat omului să trăiască şi după moarte vine judecata – spune sfântul Pavel. Dacă noi vorbim numai despre aceste lucruri şi le lăudăm cu gura, dar nu le facem, e ca şi cum am vedea în vitrina unui magazin o mâncare foarte bună, dar nu o putem lua, pentru că este un geam între noi. Aşa este şi cu această ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Să facem, fraţi creştini. Dumnezeu să ne ajute să facem, şi negreşit, ne vom bucura de roadele şi sporul cel duhovnicesc. Amin.

Postul e înainte de toate, înfrânare, fraţi creştini. Pentru că dacă nu mănânci de dulce, dar mănânci de post mai mult decât trebuie şi mănânci şi o mâncare foarte bine gătită, acela nu mai este post.

Noi astăzi nici nu mai băgăm în seamă poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispreţ grozav faţă de poruncile Lui, fără îndoială că vom fi aspru judecaţi. Noi, cei de azi, ne-am obrăznicit, suntem „evoluaţi”…

În post contează foarte mult să va iertaţi unul pe altul. Postul n-are nici o valoare când ai necaz pe cineva şi nu te poţi împăca cu el. Poţi să mori de foame, nu are nici un rost postul tău, până când nu te împaci cu celălalt. Dar nu aşa, o împăcare de politeţe, ci iertare din inimă. Nu aşa, că „da, eu n-am nimic cu nimeni”. Asta nu e iertare. Să va iertaţi unul pe altul din toată inima, numai atunci postul va fi cu adevărat de folos. Unii nu-şi vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor… Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit şi dincolo îi aşteaptă acest foc cumplit al conştiinţei vinovate.

Nu vă temeţi de post. Postul nu e lăsat să omoare omul, ci să potolească patimile din noi. Dacă eşti bolnav şi posteşti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Şi dimpotrivă, dacă mănânci prea bine, poţi fi oricât de sănătos, îndată te distrugi. Şi apoi să nu uitaţi că postul nu înseamnă numai post de mâncare, ci să te abţii de la tot ceea ce simţi că nu-ţi este de folos: de la o plăcere vinovată, de la un roman nepotrivit.

În comunităţile în care trăim, când pleacă unul afară, toţi ceilalţi tăbară pe el şi îi spun toate greşelile şi uită că, oricât de rău ar fi cineva, are şi nişte lucruri bune. Dar se uită acest amănunt şi se spun numai cele rele. Şi greşim osândind pe altul, şi spurcăm postul nostru cu acest păcat, şi ne adunăm păcate grele în faţa lui Dumnezeu. Pentru că atunci când judeci pe altul, intri cu obrăznicie în drepturile lui Dumnezeu, El e judecătorul. „Cine eşti tu, să judeci slugă străină?” Ce folos că nu mănânci carne, dar mănânci cinstea fratelui tău? Sau dai averea la săraci, dar tu eşti plin de ură?

Să avem grijă, aşa cum v-am spus, să postim şi cu limba, fraţi creştini. Noi avem gură, cu care facem foarte multe greşeli de neiertat. Sfântul Iacov spune aşa: „Cine-şi păzeşte limba şi nu spune lucruri greşite, acela e bărbat desăvârşit”. Mare e războiul purtat de limbă – limba aceasta cu care vorbesc şi eu acum. Şi apoi nu uitaţi că vom da seama de orice cuvânt deşert – aşa ne avertizează Mântuitorul. E cumplit: vom fi puşi în faţă cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfinţii Părinţi că limba are două garduri în faţă, că s-o poţi stăpâni: dinţii şi buzele. Când spune prostii, muşc-o în aşa fel încât să curgă sânge. Pedepseşte-ţi limba, ca să scapi tu de pedeapsa cea veşnică. Ar trebui să ne controlăm fiecare cuvânt pe care-l spunem, pentru că fiecare are rostul lui în viaţa noastră sau în viaţa altora. Nu-ţi învinui numai limba, ca şi cum ea ar merge fără cap şi fără minte… S-o strunim noi, să-i poruncim noi ce să spună, nu să ne scuzăm că „am scăpat din vedere ceea ce am spus”, nu daţi vină numai pe limbă. Încă o dată, nu uitaţi că postul este şi al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitaţi îndemnul:. „Cuvântul vostru să fie dres, cu sare.. .”. Aşa că aveţi grijă la capitolul „bârfă”. La noi, aşa se procedează. Când lipseşte cineva din birou, chiar pentru o clipă, în urmă e anulat cu totul de ceilalţi, nu mai e bun decât de scuipat când se întoarce… Să nu fie, fraţi creştini.

Marile călătorii sunt întotdeauna cele interioare. Pentru că în călătoriile exterioare, în timpul nostru, sunt foarte multe înlesniri – de pildă putem merge foarte comod şi putem parcurge drumuri mari într-un interval de timp foarte scurt. Sunt însă călătorii interioare în care avem de luptat cu noi înşine, aşa cum, de pildă, în Athos, ca să mergi de la o mănăstire la alta, te strecori pe nişte cărărui şi cărăruile astea [au] de o parte şi de alta nişte arbuşti mici, cu foarte mulţi spini – şi dacă mai şi plouă, pe de o parte te udă ploaia sau roua, iar pe de altă parte te zgârie spinii care te întâmpină pe toate cărăruile acestea înguste. La Athos nu prea călătorim, însă călătorim cu toţii pe o cale foarte îngustă, plină de spini, cu piedici de tot felul. Să ne gândim câte piedici avem când vrem să facem o fapta bună, câte târguieli nu facem noi cu noi înşine, când vrem să facem o milostenie: cât îi dăm? Mai puţin, că avem şi noi nevoie… Sau cât trebuie să ne luptăm ca să ne stăpânim de la nişte patimi! Cât de greu ne vine să ne hotărâm la această călătorie, fără să stăm pe loc, ci să mergem numai înainte! De aceea spun că marile călătorii sunt cele interioare – mai ales aceste târguieli cu noi înşine, pentru fapta cea bună.

Această rânduiala a postului este tot o călătorie pentru fiecare din noi, un timp de luptă cu noi înşine. Pentru că cea mai cumplită lupta este cu noi înşine, nu cu alţii, fraţi creştini. Noi pe altul îl biruim repede sau îl înlăturăm, mai ales dacă suntem mai voinici – îl desfiinţăm repede pe duşmanul nostru, însă cu noi înşine suntem tare delicaţi, ne este tare milă de noi şi găsim toate argumentele ca să ne cruţăm pe noi înşine. Postul este lăsat că o arena în care trebuie să ne luptăm cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu răutatea din noi – şi e foarte greu să te biruieşti pe tine însuţi.

Şi într-o asemenea călătorie lăuntrică, ne este absolut de trebuinţă o faptă bună care, dacă o împlinim, este egală cu eliberarea noastră lăuntrică: adică să ne iertăm unii pe alţii. Pentru că în această călătorie spre înviere, avem noi înşine nevoie de multă iertare de la Dumnezeu. Şi dacă nu iertăm, nici nouă nu ni se iartă şi vai de sufletul nostru! Ne merg toate împotriva, chiar dacă ni se pare că mergem pe drumul cel bun; vai de sufletul nostru, dacă nu ne iartă şi pe noi Dumnezeu! Când ştii că şeful tău e supărat pe tine şi urmează să te sancţioneze, te temi şi cauţi să faci tot ce poţi, ca să te ierte şi să te pui bine cu el. Dar marele Stăpân al universului, când îl ştim supărat pe noi, la cine putem mijloci să ne ierte? Iar condiţia iertării Lui, e să iertăm şi noi. Este condiţia pe care acest mare Stăpân o pune pentru fiecare dintre noi: „iertaţi şi vi se iartă”; „nu iertaţi, nu vi se iartă”. Aceasta este problema iertării – foarte grea de multe ori, dar şi foarte luminoasă, pentru că ea ne ajută la sporul cel duhovnicesc şi „ne pune bine” cu acest mare şi bun Stăpân al universului întreg. Ierţi – ţi se iartă.

Orice trudă pentru luminare şi mântuire presupune această condiţie a păcii interioare. Căci asta înseamnă iertarea: pacea ta. Şi nici nu se poate face rugăciune cu ciudă. Când te chinuie gândul că celălalt ţi-a făcut rău, n-ai linişte în suflet şi nu te poţi ruga. Praful acesta care ustură şi doare, ştergeţi-l de pe suflet şi aruncaţi-l la câini… iertaţi, fraţilor, ca să puteţi veni aici la rugăciune cu inima deschisă şi să vă întoarceţi acasă cu pace în suflet. Şi nu aşteptaţi să vă ceară celălalt iertare. Nu, începeţi prin a cere dumneavoastră iertare, pentru că este imposibil ca, oricât ar fi şi celălalt de vinovat, să nu aveţi şi dumneavoastră o vină cât de mică… e imposibil…

sursa

Anunțuri

Piatra unghiulară

    Ferice de cel ce se luptă duhovniceşte cu gândurile, lovindu-le de Piatra unghiulară a fiinţei omeneşti: Hristos. Acesta nu e nicidecum numai războiul pustnicilor, al smeritei rugăciuni şi atenţii, ci este al fiecărui creştin. Ca atare nu reacţionezi după fire la întâmplările vieţii, ci trăieşti fiecare clipă după Iisus; adevărata noastră fire, icoana, chipul  nostru cel adevărat. întâmplările ce vin, într-o clipită a lor, să nu ne găsească, să nu ne prindă trăind în neatenţie de valoarea clipei, valoarea Veşnicului în clipă, că altfel în clipa aceea ne trezim expropriaţi de icoana noastră de oameni după chipul şi asemănarea lui Iisus.

    Nu e aceasta echivalentă cu rugăciunea neîncetată ?

    Modul acesta de-a medita, cu timpul, – cu toate clipele lui, venite prin surprindere -, structurează fiinţa noastră pe Piatra unghiulară a divinei prezenţe. Aşa se pacifică lăuntric omul, cu pacea pe care numai Iisus o poate aduce.

    Mica greutate e că, pentru a câştiga pe Iisus, pe toate celelalte trebuie să le socoteşti „gunoaie” (Filipeni 3,8).

Prislop, Vineri XXVIII
1 .XII.49 Luca 20,19-26

fragm. din ” Cuvinte Vii”, Părintele Arsenie Boca

sela!( oprire!)

De la un anumit punct încolo răul devine hipnotic, fascinant, nu te mai poate salva decât o miraculoasă intervenţie a lui Dumnezeu….
Cu cât lumea devine mai coruptibilă şi mai scandalos de păcătoasă, cu atât creştinii sunt atraşi de a părăsi lupta cu sine, cu propriile păcate, şi a începe, cu totul nepregătiţi, cruciada împotriva răului din lume. Pentru că, prin contrast, păcatele şi murdăria proprie, încep să pară nesemnficative faţă de satanismul tot mai categoric al lumii. Prin mărirea sa apocaliptică, răul din lume devine prioritar şi creştinii, orbiţi de exploziile lui cotidiene, nu-şi mai pot vedea propria stare lăuntrică… Nu mai au nici timp, nici dispoziţie pentru asta, răul sistemic şi tot mai apoteotic din lume, impunând alte urgenţe….
Iar cei prinşi în această luptă, după o mai scurtă sau mai lungă perioadă, prezintă semnele următoarei transformări: sabia Adevărului nemaifiind folosită pentru curăţirea propriei inimi, ci doar pentru a opri răul din lume, lasă inima să se împietrească. Iar după ce s-a împietrit destul, devine piatră de altar, pe care sunt junghiaţi lucrătorii răului din lume… Răul îi livrează jertfe până lucrarea de ”preot al Adevărului”, care taie pe piatra propriei inimii duşmanii Binelui şi ai Bisericii, devine o a doua natură, ceva de neoprit şi, mai ales, o misiune sfântă…
Atunci Răul îşi retrage oamenii… Iar luptătorul ortodox, în lipsă de material, cu un apetit colosal şi deplin conştient că războiul nu s-a sfârşit, începe să-şi măcelărească fraţii… Patima luptei cu Sistemul e de neoprit şi fraţii încep să devină, la început suspecţi de laxism, ecumenism, etc. şi, pe urmă, trădători ai Ortodoxiei şi ai cruciadelor ei, ai iubirii frăţeşti, duşmani camuflaţi…
Cain l-a ucis pe Abel pentru că nu a ucis păcatul din propria inimă… Iar asta e o lucrare de toată viaţa…
Pocăinţa e o sabie care înfiptă în propria inimă, vindecă, dar înfiptă în inima altcuiva, ucide….
Răul din lume se luptă înjunghiindu-l cu Sabia Adevărului în lăuntrul tău…. Căci doar acolo avem contact real cu el, doar acolo balaurul este în mod real în faţa noastră…
Şi capetele lui sunt patimile noastre şi colţii grozavi cu care, în mod real ne sfâşie sufletele (ale noastre şi ale celor pe care vrem să-i apărăm de răul din lume) sunt păcatele noastre…
Indiferent de conjunctura exterioară mântuirea rămâne rodul luptei cu propriile patimi, al mărturisiri şi lăsării păcatelor.
Fără curăţire lăuntrică neîncetată nu putem birui răul cu binele aşa cum ni s-a poruncit, căci Dumnezeu nu-l poate revărsa prin noi peste vrăjmaşii noştri… Ci ne vom opune şi vom lupta împotriva răului din lume, cu răul din noi, fără voie hrănindu-l şi făcându-l tot mai puternic!
Şi pentru că nu putem să răspundem răului din lume cu binele, ci cu răul din noi, dăm acestui rău personal înfăţişare de virtute, nobilă, toată ştiinţa şi evlavia noastră ortodoxă devenind garderoba generoasă a acestei travestiri….
Dacă ne doare inima de răul din lume, să tragem săgeata acestei dureri în lăuntrul nostru: doar aşa o vom înfinge, în mod real, în trupul răului: lovind cu durerea produsă de răul din lume, în răul din noi…
Eu văd la mine că mi-e foarte uşor să urmăresc şi să demasc public răul din lume (într-un fel sau altul toţi oamenii fac asta) şi tot mai greu răul din mine…. Şi, paradoxal, simt că trăiesc tot mai departe de viaţă….
Şi că credinţa mea nu mai e o întoarcere, ci o tot mai laborios justificată, depărtare de realitate…

sursa: oameni-si-demoni.blogspot.ro

Vineri (a 6-a săptămână a Postului)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

S-au sfârşit zilele Sfintelor Păresimi! Acum să stea fiecare şi să cugete urmările: ce-a fost la început şi ce este acuma? A fost vreme de negoţ: e vreun câştig cât de mic? Am ieşit în stadion: am alergat oare? Şi dacă am alergat, am ajuns, oare, la sosire? A fost declarat război: ne-am înarmat, ne-am luptat? Şi dacă ne-am luptat, am căzut sau am biruit?

Postitorii trezvitori şi priveghetori, care s-au ostenit cu inimă înfrântă şi smerită, fireşte, privind înapoi, nu pot să nu se bucure; iar noi, cei nepăsători şi robiţi trupului, care ne îngrijim numai de desfătări şi dezmierdări, ne rămâne pururea numai ruşinarea feţei, sau nici măcar atât. Unii sunt bătuţi şi nu-i doare, fiindcă au fruntea de aramă şi grumazul de fier.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Poveţe părinteşti, Gheronda Efrem Filotheitul

Sfântul Munte Athos

efrem-filotheitul-slujind1

POVEŢE PĂRINTEŞTI

✦ Trebuie să avem luare-aminte şi rugăciune. Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea şi rugăciunea aduce luarea-aminte.

✦ Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii şi trândăvia sunt ca şi când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce duşmanul îl ucide; pe când, dacă îşi ţine mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare duşmanul el trage primul şi îl omoară.

✦ Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos şi când rugăciunea se face astfel încât cineva să înţeleagă ce a cerut, adică să fie conştient, atunci frica diavolului este mult mai mare.

✦ Spuneţi rugăciunea; aceasta sfinţeşte gura, sfinţeşte aerul, sfinţeşte locul în care a fost rostită.

✦ Prin citire, prin convorbiri duhovniceşti, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minţii îl…

Vezi articol original 4.117 cuvinte mai mult

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [27]

Cuvantul 3

Al aceluiasi frate Mar Isaac episcop si singuratic.
Felurite capitole despre cunoastere, in care se gasesc contemplari inalte si o cunoastere desavarsita, intelegeri dense si minunate si mari taine ce slujesc bucuriei si veseliei sufletului si cresterii lui in cele duhovnicesti.


A doua suta a capitolelor despre cunoastere

(continuarea)

11. Darul luminii şi desfătarea bucuriei nu urmează indeaproape orice întuneric, asprime a luptei sau intunecare. Acestea însă vin negreşit inaintea oricărui dar, fie cu un ceas, fie cu o zi, fie cu câteva luni sau cu căţiva ani, pe măsura acestuia. E cu neputinţă ca binele să vină înainte ca în gândire să se fi pus in mişcare tulburarea unei mari întunecimi şi ispite. De aceea, de fiecare dată când mintea e pe cale să dobândească darui unei odihne, e mai întâi chemată la o mare luptă şi la nenorociri, la capătul cărora doar se intrezareşte lumina. Pe măsura apăsării încercării vor fi şi puterea şi inălţimea darului. Această rânduială o vedem la toţi sfinţii, mai ales la inceput, fiindcă atunci când se apropie în chip simţit de darul dumnezeiesc trec printr-o mare ispită: unii intră în luptă cu demonii, altii îndură încercări ascunse. Fericit însă cel care n-a ajuns la lenevire şi care nu s-a predat legăturilor cu cei din lume şi relaxării; care nu fuge de liniştire intr-o destindere ca să scape un moment de asemenea incercări. [1]12. Părinţii spun că atunci când omul începe să se despartă de păcatul care sălăşluieşte în el şi să iasă de sub stăpânirea duhului acestei lumi, se intâmplă cu el ce se întâmplă cu femeia ce stă să nască [In 16, 21]: zi şi noapte păcatul îl tulbură, sufletul stă gata să piară şi mii de ispite vin asupra lui. Dar când văzduhul dinaintea lui începe să se insenineze şi vede de departe nădejdea lui, inima lui se intăreşte înaintea potrivnicului care-i stă în faţă şi dobândeşte o biruinţă desăvârşită asupra păcatului. Cu fiecare zi ce trece îl intămpină bucuria şi diferiteIe greutăţi care vin peste el i se par acum uşoare, până ce incetul cu incetul ajunge în portul milostivirii, pe care toţi  sfintii l-au atins după lungi osteneli, fiind intristaţi şi chinuiti pentru Dumnezeu. 13. Flacăra care cade în inimă la vremea rugăciunii cand mădularele sunt ca paralizate, când simturile se strâng, limba e slăbită, şi orice mişcare a minţii încetează, iar omul stă ingenuncheat multă vreme in acelaşi loc, e o flacără pe care ne-o face cunoscută citirea cu o cunoaştere care arată limpede adevărul exact. Când omul se apropie de rugăciune, aducerea-aminte de cuvintele sănătoase privitoare la Dumnezeu la care a meditat puţin înainte, aprinde mintea care se roagă prin inţelegerile pe care i le-au adus aceste cuvinte.
14. Până ce omul nu s-a învrednicit de descoperirea tainelor dumnezeieşti cunoscute de minte într-o curăţie desăvarşiţă prin lucrarea Duhului Sfânt, până atunci măngăierea minţii e gustată de cei ce umblă pe calea cunoaşterii în vederea acestei descoperiri. Fie că meditează la psalmi, fie că se sârguiesc în citire şi rugăciune, sau inteligenţa meditează, totul are un singur scop: să se învrednicească de lucrarea [Duhului] în minte. Ei care pentru cunoaşterea lui Dumnezeu intră în fiecare zi în mari încercări şi se pregătesc cu bucurie de moarte, al căror duh nu se întristează şi care nu lasă liniştirea, se desfată de bucuria care e în Dumnezeu intr-o uimire parţială şi in beţia inimii, in inţelegerile pe care le primesc din când în când în chip nedesluşit. 15. Frica născută în om în vremea când corabia lui pluteşte liniştit împinsă de adierile bucuriei şi înţelegerilor care înaltă inima, frică pricinuită de grija lui Dumnezeu şi poate de frica de greşeală, produce în suflet o întristare dumnezeiască, dar care în realitate întăreşte sufletul. Din ea se nasc rugăcini curate şi pătimaşe, purtătoare atât de bucurie, cât şi de intristare, atât de nădejde, cât şi de teamă. Fiindcă el îşi spune: poate mă abat de la drum!, sau: nu cumva rătăcesc pe neaşteptate departe de Dumnezeu, pe una din cărările rătăcirii? De aici el dobândeşte o mare smerenie în gândirea lui, flindca această frică îi împiedică inima să se înalţe din pricina binelui la care a ajuns deja.
16. Credinţa în Domnul e refugiul sufletului în vremea incercării şi a intristării; mărturisirea slăbiciunii e refugiul făptuirii lui.17.  Cei care s-au întărit în nădejdea viitoare şi s-au invrednicit de bucuria în Duhul nu mai caută să rămână în această viaţă, ci câtă vreme n-au părăsit-o, inima lor freamătă şi suspină tânjind după fericirea de acolo. Ştiu bine ce spun cei pe care acest gând i-a făcut nebuni şi pentru care lumea e răvăşită de desfătările cu anevoie de suportat care s-au pus în mişcare in ei şi au umplut toată inima lor, astfel încât certitudinea primită de gândirea lor le-a luat orice îndoială. Gândirea lor e atunci înflăcărată şi ei se întreabă când anume vor lăsa trupul şi vor vedea moştenirea lor. Prin harul lui Dumnezeu s-au învrednicit de această bucurie de la Cel Care revarsă darul unei asemenea credinţe în cei ce sunt în Hristos nu pe măsura ostenelilor lor, ci pentru nemăsurata Sa bunătate, şi Care-i face să se desfăteze din belşug de ele încă din această viaţă tristă şi stricăcioasă. Câtă vreme ne găsim pe acest pământ ce s-ar putea asemăna cu această credinţă a inimii dată în dar din când în când spre desfătarea unora din prietenii Lui? 18. Cât de slabă e puterea cernelii şi urma literelor pentru a arăta exact toate acestea într-o carte faţă de cunoaşterea celor care s-au învrednicit prin harul îmbelşugat al lui Dumnezeu să li se dea darul desfătării de bunătăţile duhovniceşti! 19. Slavă Celui ce S-a făcut pentru noi Mijlocitorul acestor bunuri şi prin Care ne-am învrednicit să primim, să cunoaştem şi să simţim în credinţă ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit [1 Co 2, 9], toate cele bune, Cel Intâi-Născut Care e luat dintre noi şi Care este cu adevărat Chipul Celui Nevăzut [Col 1, 15]. Căci Firea dumnezeiască a unit cu Ea ceea ce a luat de la noi spre nădejdea fiinţelor raţionale, nădejde al cărei obiect era păstrat în El de la început şi pe care ni l-a făcut arătat acum. Pe unele cuprinse în acesta ni le-a făcut cunoscute prin El pentru a ne asigura de celelalte păstrate pentru noi, pentru înnoirea pe care această stare [a noastră] o va primi atunci prin El.20. Mişcarea de mânie din firea noastră nu e reproşabila atunci când se datorează unui impuls natural, ca în cazul patimirii foamei sau al freamătului poftelor care nu sunt niciodată fără motiv: firea însăşi se mişcă prin ele şi mişcările ei nu sunt reproşabile. Tot aşa nici mânia nu e blamabilă cand se pune în mişcare din pricini care se află în noi, dar devine aşa atunci când ne slujim de ea în faptele noastre sau îi facem loc în noi ca să întârzie în conştiinta noastră, pentru ca gândirea noastră să mediteze Ia ea. Nu suntem deci vinovaţi pentru că încercăm mânie, ci numai dacă o arătăm în afară în vreo faptă, aruncând de pildă un cuvânt nechibzuit care răneşte pe cineva sau făcând un gest de mânie care, chiar dacă e foarte bun în sine, e totuşi vinovat dacă-l facem faţă de cineva imboldiţi de mânie. O mânie deasă, uşor de stârnit şi prelungita e semnul unei boli serioase a sufletului. La cei care se ingrijesc de ei înşişi, ea devine o obişnuinţă plecând de la lâncezeală [akedia] şi mâhnirea conştiinţei lor, fiindcă ei îi dau drumul fără ca sufletul să le fie vindecat şi fără să fi dobândit îndelungă-răbdarea în cele care le pricinuiesc mâhnire. La începători însă ea devine o obişnuinţă plecând de la marea iubire faţă de poftele lor. Iar la alţii mânia e pusă în mişcare de mândrie sau de slava deşartă.


 [1]– „Lamurire: E limpede că inteligenta nu trebuie să inceapa sa se reverse in tot felul de gănduri – un lucru propriu celor ce umbla şi se istovesc in lucrurile acestei lumi – ,  ci trebuie sa se reverse in cunoaşterea lui Dumnezeu in vietuirea liniştirii, legandu-se în orice clipa de gandirea la Dumnezeu şi fara a se lăsa tulburata de griji de tot felul.”

<- pagina anterioara     continuarea ->

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [19]

Cuvantul 3

Al aceluiasi frate Mar Isaac episcop si singuratic.
Felurite capitole despre cunoastere, in care se gasesc contemplari inalte si o cunoastere desavarsita, intelegeri dense si minunate si mari taine ce slujesc bucuriei si veseliei sufletului si cresterii lui in cele duhovnicesti.


Intaia suta a capitolelor despre cunoastere

(continuarea)

21. „Tu esti Preot in veac” [Ps 109,4]. „In veac” inseamna ca Hristos Domnul nostru este Preot si savarseste lucrarea preotiei ca ispasire pentru noi si acum, adica neincetat, pana ce ne va fi  facut sa urcam la El pe toti. Caci atunci nu va mai fi nevoie ca El sa savarseasca preotia Sa pentru noi prin jertfe de impacare din pricina desavarsirii pe care o va primi prin El intreaga fire, ci va revarsa peste noi din belsug darurile Tatalui. Fiindca jertfele si rugaciunile sunt acolo unde e pacatul si aplecarea spre cele rele[1] .22. Preotia lui Hristos sta in rugaciunea pe care o infatiseaza Firii dumnezeiesti, Care locuieste in El, pentru intreaga fire a fiintelor rationale. Daca atunci cand locuia pe pamant facea acest lucru cu sarguinta, cum se vede din multe locuri din Evanghelie, acum o face inca si mai mult. Martor e Apostolul care scrie: ” A intrat aici [in Sfinta Sfintelor din cer] ca sa Se infatiseze pentru noi inaintea lui Dumnezeu” [Evr 9, 24]. Prin acest „pentru noi” intelege ca pentru noi toti a urcat Cel dintai, a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu si mijloceste pentru noi. Si nu numai pentru fiii oamenilor, ci si pentru sfintii ingeri; fiindca ei au partasie cu El prin sufletul Lui, dar noi avem in El o parte mai mult, fiindca avem partasie cu El in amandoua: atat prin suflet, cat si prin trup. Nu in zadar a luat Dumnezeu dintre noi Pârga pe Hrisos, L-a facut sa urce in cer inainte de vreme si L-a asezat de-a dreapta Lui, fiindca asa ne va da prin El bunatatile care prisosesc inca de acum ca sa-L cunoastem si prin simturile trupului si prin miscarile sufletului. Fiindca Dumnezeu le descopera inca de acum prin Duhul, celor in care-Si gaseste placerea[2] .23. Dupa saturarea pantecelui e cu neputinta sa nu se apropie ispite in ganduri si sa nu starneasca miscari in madulare. Tu insa sa fugi de acestea, precum sta scris: ” Ca sa nu uiti de Domnul si sa nu savarsesti o nelegiuire”. Caci prin tulburarea inteligentei care vine pe neasteptate in tine de la un pantec ghiftuit, mintea rataceste usor si consimte la fapte rusinoase. Sa nu ne amagim: desavarsirea nu sta in pantec. Ghiftuielii ii urmeaza dispretul din pricina motivelor de rusine care urca dinlauntrul nostru; iar stomacului gol ii urmeaza veghea si cumintenia, o veghe care nu priveste doar trupul,  ci si mintea.24. Veghea dobandita in contemplare face mintea libera de opiniile privitoare la Dumnezeu si intareste in ea desfatarea aflata intr-o certitudine exacta si sigura.25. Cei care rapesc si stapanesc cunoasterea prin stradanii proprii sunt la randul lor rapiti si stapaniti de mandrie, si cu cat studiaza mai mult, cu atat se intuneca mai tare. Insa cei in care cunoasterea intra si se salasluieste in miscarile [sufletului] lor, aceia coboara in adancul smereniei si primesc in ei insisi  ca pe o lumina certitudinea sigura care da bucurie [cf Col 2, 2]26. Rapesc cunoasterea cei care urca la ea fara faptuire [a poruncilor], si in locul adevarului rapesc o asemanare a acestuia. Adevarul locuieste de la sine in miscarile [sufletului] celor ce si-au rastignit viata [Ga 6, 14] si au nazuit dinauntrul mortii spre viata.27. Schimbarea purtarilor schimba in miscarile [sufletului] fiilor oamenilor, gandurile lor despre insusirile lui Dumnezeu. Cand sunt adanciti in lipsuri, gandesc despre Domnul a toate ca e aspru. Acest lucru vine de la har, care stie ce hrana sa dea fiecarei firi. „Nu-i sta bine celui fara minte sa traiasca in desfatari, nici ca sluga sa stapaneasca peste capetenii”, spune Solomon [Pr 19, 10]. Cei care se inalta pana la o purtare ferma, vor gasi ca insusirea proprie lui Dumnezeu e forta represiva; caci sta scris: „Nici un strain si netaiat imprejur sa nu manance din Taina Pastelui!” [Is12, 43. 48].28. Veghea in contemplare si vietuirea cunoscatoare [gnostica] il fac pe acela care a implinit ostenelile trupesti, care s-a apropiat de batranete si al carui trup s-a linistit acum, sa se apropie de vietuirea [treptei] duhovnicesti; sunt de ajuns pentru aceasta despartirea de oameni, terzvia si sarguinta mintii. In aceasta se implineste neincetat ceea ce s-a spus: „Si noaptea va lumina ca ziua” [Ps 138, 12]. In aceasta vietuire va mai trebui sa vegheze putin impotriva ispitei blasfemiei. Daca se va gasi in el smerenie, va fi eliberat usor de lumina credintei care se inalta in el prin har. Dar, daca va starui in risipire si legaturi lumesti, atunci contemplarea lui se va intuneca si va rataci si, apropiindu-se de aceasta vietuire [a treptei duhovnicesti], va fi ispitit de blasfemie. Caci nimic nu vatama atat de mult linistirea ca legaturile lumesti si imprastierea simturilor.29. Lumina contemplarii merge mana in mana cu linistirea neincetata si cu taierea impresiilor care vin din afara; fiindca atunci cand inteligenta e goala, sta necontenit in picioare si asteapta sa vada ce contemplare se inalta in ea. Cine contesta insa aceasta nu numai ca-i face sa rataceasca si pe altii, dar fara sa-si dea seama se abate el insusi de la cale, alergand dupa o umbra in inchipuirile mintii sale.30. Cand vine vremea luptei si a intunericului, sa staruim indelung in rugaciune si ingenunchieri, chair daca suntem imprastiati. Cand insa nu e o lupta apasatoare, nici un intuneric adanc, ci sunt doar imprastierile obisnuite aduse de ganduri intamplatoare, atunci partea citirii sa o intreaca pe cea a staruirii in rugaciune. Sa le amestecam, asadar, una cu alta: sa luam un leac din Scriptura si sa ne apropiem si de rugaciune.

 <- pagina anterioara          continuare ->


 

[1]– „Lamurire: Acest capitol e legat de cel ce vine dupa el si-i intareste contemplarea.”

[2]– „Lamurire: Fireste [ca El a intrat aici] nu infatisand o rugaciune in cuvant, ci facand desavarsit cu putere in locul rugaciunii orice lucru prin fapta. Cum spune Evagrie: <<Arhiereu e Cel ce se roaga la Dumnezeu pentru toate firile rationale despartindu-le prin mijlocirea Lui de rau si de nestiinta [ Kephalaia Gnostika v.46].”

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [15]

Cuvantul 1

Scrisoare despre felurite lucruri privitoare la vietuirea in linistire [isihie]

71. Pazeste acestea, frate, si vei vietui intr-un trup muritor viata ingerilor. Mai afla si acestea, frate: pentru un om al lui Dumnezeu lucrul de capetenie intre toate lucrurile bune ale acestei lumi e rugaciunea curata.  Dar cine nu moare pentru toate cele ce tin de om si nu staruie cu sine insusi in linistire asemenea unui mort in mormant, nu o va putea dobandi. Fiindca rugaciunea curata cere golirea de toate pentru ca omul sa poate sa stea la rugaciune curat inaintea lui Dumnezeu fara imprastiere, gandirea fiindu-i adunata in el din toate partile, privind numai la Dumnezeu in linistirea miscarilor ei. Aducandu-si aminte de maretia Lui, sufletul va incepe sa straluceasca si va fi inaltat pana la slava Fiintei Lui si, aducandu-si aminte de harul pe care Acesta l-a revarsat peste neamul fiintelor rationale, se va revarsa pe pamant in uimire si bucurie. In fata necuprinsului Fiintei lui Dumnezeu se va umple de lauda miscat fiind de miscari sfinte in frica si iubire fata de Firea si maretia Dumnezeirii Lui, a Carui Fiinta o slavesc zeci de mii de fiinte spirituale, fara sa poata strabate cu privirea norul intunecos al Sfintei Sfintelor ascunzimii Lui; Lui Care a adus la fiinta lumi nenumarate si firi nemarginite, Care a creat din nimic nenumarate legiuni de ingeri, Care salasluieste  singur in fiinta Lui fara sa fie nimeni care sa-L imboldeasca la aceasta, pentru ca nu exista nimic, a bineplacut voii si harului Sau sa vrea sa vina la existenta lumi ca sa-L simta, si asa, prin harul Sau, a savarsit creatia si a socotit lucru vrednic sa ne faca mestesugul Sau creator si pe noi oamenii, tarana din pamant, fire muta, fapturi in stare de rationalitate, ca sa putem sta inaintea Lui si sa vorbim cu El in rugaciune si sa ne impartaseasca prin mintea noastra slava Firii dumnezeiesti, in cazul in care vietuirea noastra e vrednica de aceasta, ca sa rivalizam pe pamant cu forma [modelul]  fiintelor netrupesti.72. Dar pentru ca toate lucrurile bune si aceasta maretie ne vin din trezvie si curatie – pentru ca trezvia e pricina curatiei –  , sa staruim in linistire, sa ne facem morti fata de toate, sa ne adunam gandurile din imprastiere in orice clipa aducandu-ne aminte de acestea, ca la vremea slujbei si a rugaciunii sa putem aduce mintea inapoi in noi insine si sa o oferim lui Dumnezeu spre folosul nostru.73. Sa nazuim sa atingem cunoasterea lui Dumnezeu adresandu-I cereri neincetate; sa dorim sa-L simtim pe Dumnezeu in sufletul nostru in vremea rugaciunii. Caci e limpede ca daca vom dori aceasta si ne vom ingriji cum se cuvine de acest lucru, Bunul si Milostivul Dumnezeu nu ne va amagi, pentru ca vedem ca El vrea din inima sa ne dea toate aceste lucruri bune.74. Inainte de a incheia aceasta scrisoare, as vrea sa astern in scris pentru tine cateva rugaciuni. Mi s-a parut necesar sa o fac, pentru ca ele sa-ti fie o materie pentru rugaciune, ca prin intelegerile din ele gandirea ta sa dobandeasca smerenia si sa inceteze a se mai imprastia in zadar multumita simtamintelor de cainta pe care le cuprind. Cand mergi sau bei, cand stai in picioare sau sezi, cand te culci sau faci altceva, ba chiar cand mergi pe cale si te gasesti in mijlocul unei multimi, cuvintele de rugaciune pe care ti le scriu aici sa fie ocupatia ta in locul ascuns al inimii. La fel si cand faci inchinaciuni. Dupa ce ai facut rugaciunile obligatorii, vei putea continua cererile in felul urmator:[1] .

75. Dumnezeule, fa-ma vrednic sa simt nadejdea harazita dreptilor la a Ta Venire, cand vei veni iarasi in trupul nostru sa faci cunoscuta lumilor slava Ta!

76. Dumnezeule, Care ai adus iubirea Ta lumii, desi ea nu Te-a cunoscut, si Care prin adumbriri si descoperiri Te-ai descoperit in parte dreptilor din toate generatiile, invie miscarile moarte in mine ca sa Te pot simti si sa ma grabesc sa vin la Tine fara sa ma opresc, pana ce moartea va pune capat alergarii mele la limanul tacerii.

77. Hristoase, limanul milei, Care Te-ai descoperit intr-o generatie pacatoasa, pe Care dreptii Te asteptau in generatiile lor, si Care Te-ai descoperit la vremea Ta spre bucuria intregii creatii, da-mi alti ochi, alte urechi si alta inima, ca in locul lumii sa aud, sa vad si sa simt tot ceea ce ai tinut deoparte pentru clipa in care-Ti vei descoperi slava neamului crestinilor printr-o vedere, un auz si o simtire care vor fi in afara celor obisnuite.

78. Doamne, starneste in mine gustul simtirii Tale, ca sa ma invrednicesc sa trec din aceasta lume spre Tine, pentru ca prin ceea ce vad din ea aceasta lume ma tine prizonier departe de Tine. Caci cata vreme ochii mei vad lucruri la fel de supuse stricaciunii ca si privirea care le vede, si gandirea mea are o intelegere trupeasca a unor lucruri trupesti, nu pot fi cu totul liber de miscarile slabe si supuse stricaciunii care ies din ele.

79. Fa-ma vrednic, Doamne, sa dobandesc vederea care nu va mai fi supusa stricaciunii, ca dobandind-o si uitand lumea si pe mine insumi, formele trupesti sa se stearga din fata ochilor mei.

80. Hristoase, desfatarea neamului nostru [omenesc], mangaierea saraciei noastre, sprijinul firii noastre cazute jos si care se clatina, nadejdea celor fara de nadejde, a Carui cinstit Nume s-a facut cunoscut intre neamuri, fie-Ti mila si ma ridica din caderea mea, da inviere mortii mele, trezeste in mine simtirea vietii, scoate sufletul meu din temnita nestiintei  ca sa se marturiseasca Numelui Tau [Ps 141, 7], sufla in madularele mele ceva din aerul vietii celei noi, cerceteaza fiinta mea stricata in mormant, scoate-ma din locul intunericului, fa ca aurora descoperirii Tale sa ma cerceteze in mijlocul iadului [seolului] nestiintei unde firea mea cuvantatoare a tacut; starneste, Doamne, inca o data puterea ei de viata naturala, caci „iadul [seolul] nu Te va marturisi si cei ce se pogoara in mormant nu vor lauda Numele Tau” [Ps 6, 5]. N-am gura sa spun mai multe. Fie ca viii sa Te laude pe Tine [Ps 113, 25-26] cum o fac eu acum.

81. Simturile mi-au asurzit, miscarile au tacut, gandurile au secat, toata lucrarea firii din mine e lipsita de viata adevarata. Pomenirea Ta nu e in mine, in iadul in care sunt nimeni nu se marturiseste Tie, iar in sufletul meu pierdut nu mai rasuna vuietul vesel al laudelor Tale. Toate madularele mele moarte asteapta durerile de nastere ale invierii. Nimeni nu vine la mine in parasirea iadului.

82. Dumnezeul meu, fa-ma sa aud glasul Tau care invie in chip tainic toate; fa cu mine in chip tainic ce ai facut ca prefigurare cu prietenul Tau Lazar. Stiu, bine, Doamne, ca desi n-am fost vazut nicicand drept un prieten al Tau devotat totusi fac parte din turma Ta, iar dusmanul m-a insfacat si umilit pe pamant. Dumnezeule, fa-ma vrednic sa ma impartasesc de lucrurile marete pe care le-ai gatit pentru prietenii Tai in lumea cea noua, si sa simt si sa cunosc iubirea Ta, unirea nedespartita si legatura nedesfacuta a desfatarii care vine din privirea mea asupra Ta.

83. Doamne, nu opri harul Tau de la mine, ca sa nu fiu lipsit de cunoasterea Ta plina de nadejde. Doamne, izbaveste-ma de intunecimea sufletului meu.

84. Milostive Hristoase, bucura-ma cu nadejdea Ta. Seamana nadejdea Ta in gandurile mele si fa-ma vrednic de milostivirea Ta, cand va straluci pe cer aratarea Ta. Doamne, sa nu fiu chemat la judecata pentru greselile mele cand vei veni intru slava Ta!

85. Prin harul Tau, Doamne, m-ai adus la existenta si tot prin harul Tau vei face trupul meu vrednic de inviere. Cand ma voi ridica din tarana, fie sa nu fie pentru judecata, nici pentru rusinea fetei mele. Sa nu fiu trezit, Doamne [din somnul mortii], ca sa fiu supus judecatii si sa fiu despartit de Tine, ci scoala-ma din tarana spre desfatare si spre slava pentru care voia Ta a avut in gand de la bun inceput sa creeze fiintele rationale de cand le-ai plasmuit.

86. Doamne, nu m-ai creat pentru gheena, nici ca sa ajung vas al pierzaniei – pierzanie e sa fie cineva lipsit de vederea Ta care da bucurie tuturor.

87. Invredniceste-ma, Doamne, sa inteleg motivul nadejdii pentru care m-ai plasmuit cu voia Ta de la bun inceput, ca sa vad slava Ta vesnica. Caci mai inainte ca sa existam ai vrut in iubirea Ta ca faptura creata sa existe ca sa Te simta pe Tine!

88. Iata ce trebuie sa ceri in rugaciune si de ce lucruri trebuie sa te ocupi cand faci cereri. Lasa-te miscat de un dureros avant, roaga-te fierbinte si incalzeste la rugaciune inima ta cu aceste miscari si cu altele asemanatoare, pana ce dragostea de Dumnezeu se va aprinde in flacari in tine si patima ei fierbinte se starneste in inima ta.89. Cu aceste convorbiri si altele asemanatoare, mintea se strange in ea insasi in desfatare, incetul cu incetul uita de imprastiere [vagabondare], e inghitita in intelegeri si e eliberata de imagini. Unul ca acesta sufera in rugaciune, iar in gandirea lui se revarsa o suferinta amestecata cu credinta; inima lui se bucura in Domnul, dantuieste de bucurie si salta in iubire; se umple de nadejde si se trezeste ca din somn. La vremea rugaciunii sufletul sau e in mare desfatare din aceasta indeletnicire ce tine de rugaciunea intelegerii.90. Maretele miscari care se nasc in el in timpul cererii vin dintr-o nazuinta coplesitoare, din multele meditari ale gandirii si din neincetata indeletnicire a unei rugaciuni care-l insoteste pe om pretutindeni in cugetarile sale, ca si din scopul obisnuit al cererii.

Sfarsitul scrisorii


<- pagina anterioara                                                                                  continuare ->



 

[1]Nota marginala: „ Cu ce miscari e trezita mintea sa priveasca la Dumnezeu in timpul rugaciunii. Cand te rogi adauga la rugaciunea ta acestea si fa asa in toata vremea!”

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [11]

Cuvantul 1

Scrisoare despre felurite lucruri privitoare la vietuirea in linistire [isihie]

51. Nu-ti lasa sa scape lucrurile de pret napustindu-te spre cele care te umplu doar de slava desarta. Scopul nostru nu e de a cunoaste multe, ci sa facem aceasta cunoastere sa straluceasca din vietuirea noastra. Spunand aceasta, nu fac elogiul ignorantei, ci vreau sa stavilesc alergarea spre cele de prisos, care nu sunt necesare pentu calea noastra si a caror cautare impiedica ravna pentru curatie.52. Uita-te bine la boala ta si foloseste leacurile care i se potrivesc; intelege care e calatoria ta si pregateste-ti proviziile de care ai nevoie pentru ea; priveste la lupta care-ti sta inainte si deprinde-i mestesugul; intelepteste-te in deprinderea lui si cauta povatuitori in el.53. Chiar daca povatuitorii tai sunt foarte luminati, toiagul sa fie tot timpul in mana ta. Nu intra in mare fara toiag [cf Is 14, 16] si nu umbla in intuneric fara bat, ca sa alungi cainii, sa zdrobesti serpii, sa sondezi marea si sa scapi de fiarele salbatice. Fericitul Ioan Il numeste pe Dumnezeu „Toiagul celor slabi”. Reazama-te de El si nu vei cadea niciodata, fiindca nimeni nu te va putea ajuta ca El, iar cei care bat cu sarguinta la usa Lui vor primi de la El toate [Mt 7, 8].54. Fericit cel care oriunde s-ar afla isi va duce aminte sa nu fie cu nepasare fata de rugaciunea neincetata si aducerea-aminte necontenita de El. Cine se roaga neincetat, isi aduce aminte neincetat de Dumnezeu; iar cine-si aduce aminte neincetat de Dumnezeu e salasul Duhului. Gandul la Dumnezeu e rugaciune, si o gandire in care se rotesc necontenit miscari privitoare la Dumnezeu e mereu in rugaciune, si nici o clipa nu sta fara lucrare.55. Rugaciunea nu sta numai in repetarea unor cuvinte, ci in miscari spre Fiinta [dumnezeiasca] tasnind din adancurile inteligentei. Meditand necontenit la ele, gandirea e din cand in cand mai transformata privindu-le plina de minunare, miscarile ei fiind unite cu Duhul, si Il scruteaza pe Dumnezeu indeaproape in chip nespus. Fericit cel care stie sa stea necontenit la usa Lui fiindca nu va fi rusinat.

<- pagina anterioara                                                                                  continuare ->