Parintele Zaharia Zaharou despre „Zdrobirea inimii si lacrimile – hrana sufletului”.

“Dumnezeu ne-a zidit cu un scop anume, acela de a-L slavi neincetat, si a-I aduce vrednica inchinare, insa, din momentul in care am facut neascultare si ne-am afundat in rautatea inimii noastre, nu am mai fost in stare sa ii aducem proslavirea si multumita care I se cuvin. In primul capitol al Epistolei catre Romani, citim:

“Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat“ (Romani 1, 21).

Aceasta se intampla atunci cand nu izbutim sa implinim scopul pentru care am fost ziditi dintru inceput. Stim ca si diavolii s-au legat cu legaturile intunericului tot din aceasta pricina. In Rai, Adam, atata vreme cat nu s-a departat de la fata lui Dumnezeu, o privea pe Eva ca pe propria lui viata: carne din carnea lui, si os din oasele lui (cf. Facerea 2, 23) insa, Adame unde esticazand in pacat, el s-a ascuns de la fata lui Dumnezeu. Domnul nu l-a mustrat cu asprime, ci i-a vorbit cu blandete, insa Adam, in loc sa-si recunoasca cu smerenie greseala, a dat vina pe Eva: Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Facere 3, 12) a zis el. Adica a inceput sa o priveasca pe Eva ca pe o straina. La fel si noi, atunci cand nu izbutim sa aducem slava si multumita lui Dumenzeu, ne indepartam unii de altii, si nu suntem in stare sa avem iubire frateasca fata de semenii nostri, ii privim ca pe niste straini, ii simtim ca pe o amenintare, si ii judecam. Gandurile de judecata sunt semnul indepartarii noastre de Dumnezeu. Daca ne judecam aproapele, nu vom dobandi nici macar o farama din dragostea lui Dumnezeu. Insa, pentru ca ne-am indepartat de menirea noastra, acum trebuie sa aflam calea de intoarcere, trebuie sa reinnoim in noi dragostea lui Dumnezeu, Care este atat de iubitor si de milostiv, incat, dupa expresia, oarecum neasteptata a Sfantului Grigorie Teologul, S-a plinit cu trup pentru noi”, adica S-a intrupat, desi era Duh. El a luat asupra-Si materialitatea trupului omenesc asa incat sa-L putem privi, auzi si pipai, si sa aflam calea de intoarcere la impartasirea cea dintru inceput cu El.

Scriptura vorbeste mereu de o indoita pocainta. Mai intai de lepadarea raului, si mai apoi de savarsirea binelui. In Epistola catre Galateni, Sfantul Apostol Pavel zice:

“Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume“ (Galateni 6, 14).

Prin urmare, pocainta inseamna a te rastigni pentru lume. Aici, prin lume intelegem patimile, stricaciunea, desertaciunea. Nu avem in vedere intelesul pozitiv de intreaga zidire a lui Dumnezeu, inteles pe care-l primeste cuvantul lume in alte locuri din Sfanta Scriptura, ca de pilda in Evanghelia dupa Ioan: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Pocainta inseamna, prin urmare, a ne rastigni lumii, a muri fata de lume, adica a ne indeparta de desertaciunea, rautatea, si slava desarta a lumii acesteia, in care domenste stapanitorul intunericului, cel cazut din ceruri din pricina ca s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu. Insa, trebuie ca si lumea sa moara pentru noi, adica sa nu ravnim la cele ale lumii, sa nu ne lasam ademeniti de modelele ei, si nici de duhul ei trufas, ci sa incercam sa urmam duhului poruncilor lui Hristos. Aceasta, a doua treapta a pocaintei, a fi mort pentru lume, este cea mai grea.

Va fac o marturisire. In prima zi cand am ajuns la Manastire, Parintele Sofronie mi-a spus: “Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile, invata sa plangi”. Cu alte cuvinte: daca voiesti sa mori lumii, daca voiesti ca lumea sa nu faca din tine victima si sclavul ei, atunci invata sa plangi. Parintele Sofronie ne indemna cu atata ravna sa plangem in chilia noastra, pentru ca stia ca lacrimile izvorasc doar cand mintea in rugaciune e adunata intr-un singur gand, si ca ele aduc o minunata pace in suflet. Iar, atunci cand vine bucuria, dupa ce am plans cu lacrimi de pocainta inaintea lui Dumnezeu, primim in inima noastra cercetarea tainica a cuvantului lui Dumnezeu. Citim in Filocalie, la Sfantul Ioan Carpatinul ca:

Cercetarile cuvantului dumnezeiesc si mai ales cele ce se fac cu varsare de lacrimi, omoara patimile si le risipesc, chiar daca sunt vechi, si fac sa inceteze treptat lucrarile lor pacatoase, stricatoare de suflet si de trup. Numai noi sa nu ne lenevim, sa staruim pe langa Domnul in rugaciune si prin nadejde neslabita si neinfricata”.

Toti Parintii stiau ca nu este cu putinta ca cineva sa ajunga la isihie, fara ca mai inainte sa invete sa planga inaintea lui Dumnezeu. Pentru ca, atunci cand plangem ne linistim, toata framantarea si tulburarea dispar, ramanand doar gandul la Dumnezeu. Si, in aceasta starea in care traim cu un singur gand, gandul la Dumnezeu, putem sa primim cercetarea cuvantului lui Dumnezeu. Sfantul Iacov, fratele Domnului zice:

“Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre” (Iacov 1, 21).

Trebuie sa ne lepadam de prisosinta rautatii pe care o adunam in lume, asa incat cuvantul sadit, adica chipul lui Dumnezeu in noi, sa straluceasca din nou. Cuvantul sadit in noi este darul cel dintru inceput cu care ne-a inzestrat Dumnezeu ca sa ne faca dupa chipul si asemanarea Lui, ca sa ne dea putinta sa primim descoperirea dumnezeiasca.

Rugaciunea si pocainta sunt mijloacele prin care indepartam rugina ce s-a adunat in noi. Dar, mai cu seama, neincetata chemare a numelui lui Hristos, rugaciunea lui Iisus, indeparteaza rugina pacatului si face sa straluceasca din nou, si sa sporeasca darul cel dintru inceput, calauzindu-ne spre mantuire, adica, spre asemanarea cu Ziditorul nostru.

In Epistola catre Coloseni citim:

“În El aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos” (Coloseni 2, 11).

Apostolul afirma in chip alegoric ca am fost taiati imprejur, ca purtam in inima noastra o rana care nu a fost pricinuita de mana vreunui om, ci de cuvantul lui Dumnezeu si de invatatura Evangheliei, dupa cum subliniaza si Sfantul Grigorie Palama:

“Cuvantul Evangheliei strapunge inima si o face sa-si aminteasca mereu de Cel ce a ranit-o”.

Astfel, pocainta inseamna a purta mereu in noi taierea imprejur a lui Hristos, cea nefacuta de mana omeneasca, ci pricinuita de cuvantul lui Dumnezeu.

In a doua Epistola catre Corinteni, Sfantul Pavel vorbeste din nou, despre cele doua trepte ale pocaintei:

“Căci de aceea şi suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer, Dacă totuşi vom fi găsiţi îmbrăcaţi, iar nu goi. Că noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim să nu ne scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă” (II Corinteni, 5, 2-4).

Pocainta inseamna a fi manati de dorinta arzatoare dupa cele dumnezeiesti, si a ne tangui neincetat, ca sa sporim in cresterea lui Dumenzeu, care este locuinta noastra cea din Cer, pentru ca moartea sa fie inghitita de viata.

In Epistola catre Coloseni, citim de asemenea:

“Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, Şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni, 3, 9-10).

Dezbracarea de omul cel vechi, care se savarseste in Taina Botezului este prima treapta a pocaintei. In cea de-a doua treapta a pocaintei trebuie sa ne imbracam cu omul ceresc, cel nou, dupa chipul caruia am fost ziditi. Si am putea enumera multe alte locuri din Sfanta Scriptura, care ne infatiseaza aceste doua trepte ale pocaintei, a ne lepada de rau si a face binele, desavarsind sfintenia intru frica lui Dumnezeu.

Desigur, viata traita in pocainta este una dinamica, nu este o lucrare pe care astazi o savarsim si pe urma o neglijam pentru cateva zile, pentru ca mai apoi sa ne intoarcem la ea. Daca nu pastram mereu fierul inrosit, spun Parintii, nu vom putea sa-i dam forma pe care o dorim. Inima noastra trebuie sa fie pururea zdrobita de poruncile Dumnezeiesti, de harul lui Dumnezeu, pentru ca, la fel cum in ceara moale si calda se poate intipari o imagine, tot asa intr-o inima calda se poate intipari chipul lui Hristos.

St Paul Icon 2In Epistola catre Romani citim:

“Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12, 1-2).

Cu cata iscusinta vorbeste Apostolul, nu ca un mare prooroc si invatator, ci smerit, ca si cum ar fi el insusi un osandit asemeni celor carora li se adreseaza, suferind si el de aceleasi patimi si cautand sa mangaie si sa fie mangaiat. Potrivit Apostolului, curatia trupului si a sufletului sunt si ele o forma de pocainta. Adica se cuvine sa ne infatisam trupurile inaintea lui Dumnezeu ca pe o jertfa vie, sfanta, si bine placuta, iar rana pe care o purtam mereu inlauntrul nostru sa ne pastreze inima calda si simtitoare, pentru ca in trupurile noastre muritoare sa se poata intipari chipul omului ceresc. Este nevoie sa purtam in noi aceasta rana, pentru ca fara ea, inima va fi invartosata si rece, si ne vom lasa ispititi de modele lumii acesteia, ne vom lasa amagiti de desertaciunea si de slava ei trecatoare, ajungand pana acolo incat sa incercam sa impacam dragostea de lume cu dragostea de Dumnezeu. Insa, rana din inima ne aduce aminte de ceea ce este desavarsit si sfant. Daca avem pururea in noi aceasta aducere aminte, vom putea deosebi care este voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si desavarsita. Este de neaparata trebuinta sa recunoastem si sa implinim voia lui Dumnezeu in viata noastra, pentru ca atunci vom afla viata cea adevarata, viata intru voia Lui.

Parintele Sofronie vorbeste despre legatura stransa care exista intre rugaciunea curata si aflarea voii lui Dumnezeu. Ascultarea este darul pe care ni-L face Dumnezeu, pentru a putea deosebi voia Sa. Lepadandu-ne de toata grija lumeasca si dobandind rugaciunea curata, ne ridicam la inaltimea voii lui Dumnezeu si, implinindu-I voia, dobandim si cresterea in Dumnezeu.

Zdrobirea inimii e lumina pentru suflet. Toti cei care au avut parte de aceasta zdrobirea a inimii au putut sa exprime in cuvinte lucruri marete, dupa cum ne incredintam din Sfanta Scriptura si din scrierile Sfintilor Parinti. Insa, cum putem sa pastram zdrobirea inimii? Exista mai multe cai.

Una dintre ele este sa ne aducem aminte de nimicnicia noastra, ca suntem saraci, ca suntem nimic si sa fim gata sa ne judecam si sa ne osandim pe noi insine. Iar aceasta osandire de sine, spune Sfantul Grigorie Palama, este vinul cel adevarat care veseleste si intareste inima omului. Deoarece zdrobirea inimii da nastere lacrimilor si lumineaza sufletul, ea da in vileag si nimiceste uneltirile vrasmasului si il ajuta pe om sa urmeze doar voia lui Dumnezeu. Sfantul Simeon Noul Teolog zice ca lacrimile si zdrobirea inimii ne plinesc sufletul. Desigur, nu in chip material. Hristos S-a plinit cu trup pentru a putea fi vazut si pipait. Noi, prin lucrarea plansului duhovnicesc si a lacrimilor ne plinim duhovniceste, primim neincetat har, iar sufletul nostru se imbogateste si creste, devenind vizibil pentru Dumnezeu si pentru ingeri.

De fiecare data cand, in rugaciunea cu un singur gand, varsam lacrimi de pocainta, Duhul Sfant isi pune pecetea peste sufletul nostru, si primim mereu pecetile Duhului Sfant, si se plineste duhul, adica inima noastra aduna inlauntrul ei energiile Sfantului Duh intr-o asa masura incat devine salas a lui Dumnezeu, biserica a Duhului Sfant. Atunci omul se aseamana cu Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este taina mantuirii noastre. Cuvantul lui Dumnezeu, S-a plinit in trup ca sa ne mantuiasca, ca sa putem si noi sa ne plinim duhovniceste cu dumnezeirea Lui. Insa sufletul nu poate sa capete consistenta daca nu-l hranim cu painea lacrimilor, cu painea pocaintei. Noi nu putem intra in imapartasire cu Dumnezeu si sa ramanem cu El pe veci, daca nu ne apropiem de El cu duh umilit si cu inima infranta. Strapungerea inimii si lacrimile ne lumineaza mintea si ne inalta la starea de indumnezeire. umilinta pocainta calugarAtunci inima noastra nutreste aceeasi dorinta, aceeasi bunavoire ca si Dumnezeu, ca toti sa se mantuiasca. Din acest moment incepe lucrarea adevarata a omului. Atunci, potrivit psalmistului, iesi-va omul la lucrul sau si la lucrarea sa, care nu este alta decat rugaciunea de mijlocire pentru intreaga lume, ce aduce inaintea lui Dumnezeu toata zidirea.

Cea mai desavarsita forma a pocaintei este rugaciunea ipostatica, cand stam inaintea lui Dumnezeu si Acesta vede in inima noastra nu doar o singura persoana, ci intreaga lume. Despre acesta ne vorbeste Sfantul Siluan si multi alti Parinti.

O alta cale de a pazi zdrobirea inimii, este sa ne intristam ca nu putem sa aducem slava si multumita lui Dumnezeu, asa cum I se cuvine. Astfel pazim lucrarea pocaintei si lacrimile evlaviei ne hranesc sufletul si il plinesc, facandu-ne cunoscuti ingerilor. Iar, la sfarsitul veacurilor, ingerii ii vor aduna pe toti alesii lui Dumnezeu de la marginile pamantului, pe toti cei ce vor avea pe chipul si in inima lor pecetea Duhului Sfant. Toti cei care au primit aceasta pecete datorita zdrobirii inimii si a lacrimilor incep sa-L iubeasca pe Dumnezeu din toata puterea lor si se vad pe ei ca unii care nici macar nu au inceput sa umble pe calea dragostei lui Dumnezeu. De aceea si pot spune, impreuna cu Apostolul Pavel, ca

“Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (Timotei 1, 15).

Osandirea de sine si luarea vinei, a rusinii pacatului asupra noastra, sunt semne ale dragostei lui Dumnezeu care vadesc ca Dumnezeu Si-a inceput lucrarea inlauntrul nostru. Sfantul Pavel este primul dintre pacatosi pentru ca era cel dintai in dragostea de Dumnezeu. In suflet dragostea de Dumnezeu se preface in lumina si din acel moment omul nu se mai compara cu semenii lui muritori, ci cu masura dumnezeiasca, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos.

Pocainta este lucrarea la care sunt chemati nu doar monahii, ci toti crestinii. Sfantul Ioan Scararul zice ca daca trece o zi, fara ca noi sa plangem, aceasta zi este pierduta pentru vesnicie. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spune ceva asemanator, ca daca nu plangem in fiecare zi nu suntem vrednici sa ne impartasim cu Trupul si Sangele lui Hristos, nici macar in ziua de Pasti. Insa, daca plangem in fiecare zi, atunci putem sa ne impartasim in fiecare zi.

De fiecare data cand Dumnezeu ne da sa plangem pentru pacatele noastre, simtim cum vesnicia se atinge de noi, simtim o atingere a harului. Atunci ni se schimba si purtarea fata de semenii nostri. Nu mai spunem asemenea lui Adam: femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea m-a ispitit si m-a dus la pierzanie, pentru ca Tu nu esti un Dumnezeu bun si iubitor. Stim insa ca, mai inainte de a cadea in pacatul neascultarii, Adam o privea pe Eva ca madular din madularele lui, ca pe viata lui, si era plin de recunostinta fata de Dumnezeu. Acelasi lucru se petrece si cu noi. Daca nu plangem in fiecare zi, nu il vom privi pe fratele nostru ca pe viata noastra, asa cum ne invata Sfantul Siluan, si nu vom inceta sa ne muscam si sa ne mancam unii pe altii, pana acolo incat vom ajunge sa ne nimicim unii pe altii, dupa cum ne previne Apostolul Pavel. Insa, daca traim in pocainta, vom afla milostivirile indurarii, ni se va largi inima, si ii vom privi pe fratii nostri cu mila, dorindu-le tot binele, ii vom iubi, si ii vom purta in inima noastra. Prin urmare, trebuie sa pazim in noi zdrobirea inimii care este lumina pentru suflet, si inceputul adevaratei iubiri.

Isaia-detailFara zdrobirea inimii nu vom intelege nici Evanghelia, nici Proorocii. Atunci cand Avraam L-a vazut pe Dumnezeu s-a tanguit amarnic: “sunt pulbere şi cenuşă” (Facerea 18, 27). La fel a facut si Isaia care este numit de Sfintii Parinti “al cincilea Evanghelist”, pentru ca a intrevazut atat de limpede duhul intregii vieti a lui Hristos. De aceea si cantarile din Joia Mare sunt insuflate in mare masura de cuvintele lui. Si Sfanta Liturghie incepe tot cu cuvintele Proorocului Isaia:ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7). Parintele Sofronie spunea ca Isaia a vazut in duh ethosul Liturghiei, ethosul lui Hristos. Acest al cincilea Evanghelist, atunci cand a cunoscut slava lui Dumnezeu a zis: “vai mie ca sunt pierdut!” om ticalos si spurcat (Cf. Isaia, 6, 5). Nu a cautat sa se indreptateasca inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, asa cum au facut-o mai tarziu evreii, ci si-a dispretuit dreptatea, considerand toate faptele dreptatii sale ca un vesmant intinat, inaintea Doomnului. Iar Sfantul Apostol Petru, atunci cand a cunoscut maretia lui Dumnezeu a fost martorul minunii cand Domnul i-a umplut nu doar mreaja de pesti, ci si inima de uimire. A cazut in genunchi si a zis: “Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos (Luca, 5, 8).

Acelasi imbold l-au avut toti sfintii care au vazut slava lui Dumnezeu. Prin urmare, daca izbutim sa pazim neincetat zdrobirea inimii, ne vom da seama de nepriceperea noastra, de orbirea noastra, de nedreptatea noastra, de neajunsurile noastre, ca suntem lipsiti de tot ceea ce este bun si sfant, dar mai presus de toate de dragostea dumnezeiasca. Si nu ne vom rani atunci cand cineva ne dojeneste si ne spune cuvinte grele, pentru ca noi insine ne-am pus pe noi mai prejos de toti. Sfantul Vasile cel Mare spune ca noi trebuie sa avem primul cuvant adica sa ne osandim pe noi insine ca fiind vrednici de judecata cea aspra a lui Dumnezeu. Daca aceasta va fi primul nostru cuvant, atunci vom afla mantuire in infricosata zi a Judecatii. Iar in alt loc Sfantul Vasile zice: “faceti de bunavoie ce veti face, vrand-nevrand. Nu crutati viata aceasta pamanteasca de care veti fi lipsiti”. Adica, daca vrem sa biruim moartea, trebuie sa primim de bunavoie moartea care se manifesta zi de zi in viata noastra in felurite chipuri.

Sfantul Siluan, atunci cand talcuieste cuvantul pe care l-a primit de la Domnul: Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui” vorbeste despre el ca despre o mare stiinta. Ca o cale de a intelege si a deprinde aceasta mare stiinta, este si indemnul Sfantului Vasile cel Mare. Vedem cum viata noastra se afunda in iad, caci nu petrecem fiecare ceas inaintea fetei lui Dumnezeu, nu suntem necontenit calauziti de duhul Lui, si mintea noastra nu este intotdeauna luminata si adancita in inima. Cel mai mult timp il petrecem luptandu-ne cu pacatul, uitarea de Dumnezeu, cu akedia duhovniceasca. Cu adevarat, Dumnezeu nu este prezent in viata noastra, si de aceea si suntem in iad, caci iadul este locul de unde Dumnezeu lipseste. Atunci, vazand toate acestea, am putea incerca sa punem in practica cuvantul pe care l-a primit Sfantul Siluan si sa zicem: “da, Doamne, vrednic sunt de aceata infricosatoare pustiire, pentru ca sunt atat de departe de mantuirea Ta, si imparatia mortii este casa mea”. Si, dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, daca ne vom osandi pe noi insine la iad, nu vom mai putea sa ne impotrivim si sa ne razvratim atunci cand cineva ne osandeste, pentru ca osanda aceasta este mai usoara, vremelnica, si are un sfarsit. Din contra, spune el,

cei care sunt gata sa primeasca adevarata osandire de sine pentru instrainarea lor de Dumnezeu, nu doar ca nu mai iau seama la jignirile si mustrarile care li se aduc, dar afla si tamaduire de bolile trupesti si desavarsire duhovniceasca”.

Vedem, deci, ca din momentul caderii protoparintilor nostri, aceasta este atitudinea dreapta, nu doar inaintea lui Dumnezeu, ci si inaintea semenilor nostri, pentru ca cele doua mari porunci evanghelice nu pot fi separate una de alta. Il iubim pe Dumnezeu din toata inima si pe fratii nostri ca pe viata noastra. Singura atitudine bineprimită de Dumnezeu este a ne considera pe noi înşine nevrednici de El şi de semenii noştri. Acesta este începutul dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. Atunci nu va ieşi din gura noastră nici un cuvânt de judecată sau de osândă împotriva semenilor noştri, fiindcă energia pe care o primim de la Dumnezeu, ca răsplată pentru zdrobirea inimii şi pentru lacrimile vărsate, nu va lăsa nici un cuvânt negativ să iasă din gâtlejul nostru.

Fie ca Dumnezeu să ne dea să avem mereu această zdrobire a inimii pentru a deveni fără de păcat, căci singura clipă în care omul este fără de păcat este atunci când se osândeşte pe sine. Evanghelistul Ioan spune acelasi lucru:

“Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (Ioan 1, 8-9).

Toti Sfintii spun acelasi lucru ca si Scriptura. Mi-e mila de cei care nu-i cinstesc pe Sfinti si citesc doar Sfanta Scriptura precum protestantii. Ei traiesc intr-o mare saracie duhovniceasca, pentru ca nu patrund in bogatia Imparatiei, nu devin partasi la bogatia de daruri a tuturor sfintilor.

4639102410_b6227b8e89_zIn Biserica ne bucuram de o dubla impartasire. In primul rand ne impartasim de Trupul si Sangele lui Hristos prin care ni se daruieste viata Lui, atata timp cat si noi ii aducem ca jertfa viata noastra. Ne impartasim, de asemenea, de darurile tuturor sfintilor, pentru ca ei toti sunt prezenti in Hristos. Acolo unde se afla Hristos, acolo se afla toti sfintii si toti ingerii Lui. Daca cinstim adunarea liturgica, aducand aici toate simtamintele bune care s-au nascut din strapungerea inimii si din lacrimi, potrivit pregatirii noastre pentru Sfanta Liturghie, atunci dobandim cinstea de a deveni partasi la darurile madularelor puternice ale tuturor sfintilor, mai ales ale Preasfintei, Curatei, Preabinecuvantatei, Slavitei Stapanei noastre, de Dumnezeu Nascatoare si Pururea Fecioarei Maria. Devenim, prin urmare, partasi la toate darurile sfintilor, atata timp cat ne aducem si noi darul inimii nostre, oricat de mic si de neinsemnat ar fi el. Daca, precum zice Evanghelistul Matei, am intrat in camara noastra si am lucrat in taina pocainta, si apoi aducem rodul acestei pocainte ca o jertfa inaintea Domnului, in adunarea liturgica, atunci ne vom invrednici si de intrarea din plin cu partasia darurilor tuturor sfintilor. Aceasta este cel de-al doilea fel de impartasire. Desigur, atat prima cat si cea de-a doua comuniune, nu sunt altceva decat partasia cu capul Trupului, cu Hristos, iar aceasta comuniune bogata se savarseste in Bsierica. Dumnezeu este o unitate bogata in Imparatia Lui, iar Imparatia Lui este Imparatia bogata a tuturor ingerilor si a sfintilor din toate veacurile.

Spuneam ca este nevoie sa invatam sa pastram duhul zdrobit al inimii. Unii Parinti, inainte de a muri, il rugau pe Dumnezeu sa le ingaduie sa mai traiasca macar un ceas ca sa se pocaiasca, pentru ca stiau cat de mult folos aduce chiar si numai un ceas de plans. Stiau ca aceasta ii va ajuta sa patrunda in comuniunea cea bogata a darurilor harului salasluit in trupul lui Hristos. Casa Domnului este plina de slava Lui si depinde de noi sa patrundem in aceasta slava, sa gustam din ea si sa ne o insusim. Iertati-mi indrazneala de a vorbi despre lucruri asa de inalte, insa nu stiu despre ce alt ceva am merita sa vorbim, care ar putea sa ne calauzeasca la acea unitate mult dorita, pentru care Parintele Sofronie se ruga cu atata ardoare inainte de a muri.

Strapungerea inimii este lucrarea Duhului, este coborarea Duhului Sfant in inima, care provoaca un cutremur ce scutura rugina pe care am adunat-o inlauntru. Acelasi Duh ne vorbeste si ne talcuieste, mai apoi, pildele si invataturile dumnezeiesti. Sa-I multumim Domnului ca ne-a dat putinta sa traim in casa Lui, sa avem rugaciunile Parintilor nostri duhovnicesti si ale Sfintilor, fie ei mai mari sau mai mici. Pentru rugaciunile lor nadajduim si noi sa ne implinim menirea.

VamesulSiFariseulPalama1Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca cel ce traieste cu zdrobire de inima si cu lacrimi, nu are indrazneala sa priveasca nici macar la chipul unui prunc. Privirea lui se coboara mai jos, iar mintea lui inca si mai jos. Acesta este ethosul care caracterizeaza pe cei ce se hranesc cu duhul lui Dumnezeu.

Intr-una din rugaciunile de sfintire a Agheasmei Mici, Biserica ne invata ca Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care primeste lacrimi amare. Nu exista ceva mai puternic care sa ne uneasca cu Dumnezeu, care sa ne ajute sa patrundem taina isihiei Lui si sa-L cunoastem, decat a sta inaintea fetei Lui cu lacrimi amare, marturisindu-ne ticalosia, starea jalnica in care ne aflam, si pocaindu-ne pentru ea. Rugaciunile Bisericii ne dezvaluie firea lui Dumnezeu si ne lasa sa intelegem ca de El se cuvine sa ne apropiem cu duh infrant si cu multe lacrimi.

Dumnezeu este mangaietor. Firea intregii dumnezeiri, a Treimii, in partasia Tatalui, a Fiului, si a Sfantului Duh este aceasi, de a fi mangaietor. Si este usor sa intram in legatura cu acest Dumnezeu mangaietor, daca venim inaintea Lui cu inima zdrobita si cu mult planset. De cate ori aducem Domnului lacrimi de pocainta, Duhul Sfant se atinge de noi, se pogoara in chip nevazut peste noi, insemnandu-ne cu pecetea Lui. Ochii nostri materialnici nu vad aceasta pecete, ingerii insa o vad, si la sfarsitul veacurilor ei vor putea sa-i adune pe toti alesii Domnului din toate colturile pamantului, pe toti cei care sunt ai Lui. Ei ii vor putea sa-i deosebeasca pe aceia care poarta pecetea Domnului, semnul ca s-au pocait si au plans inaintea Lui. De aceea si Sfintii Parinti vorbesc cu inflacarare despre lacrimi. Sfantul Ioan Scararul spunea ca

nu vom fi osanditi pentru ca nu am teologhisit sau pentru ca nu am facut minuni, dar ni se va cere socoteala pentru aceea ca nu am plans indeajuns inaintea Domnului.

Astfel, intreaga cultura a vietii crestine, dar mai cu seama monahismul, ne incurajeaza sa primim, sau mai degraba sa reinnoim ungerea Duhului Sfant prin lacrimi. Proorocul David, a cunoscut aceata taina a lacrimilor cand a zis:

Doamne, hranitu-ne-ai pe noi cu painea lacrimilor (cf. Psalm 41, 3).

Stia ca lacrimile sunt painea sufletului, ca ele plinesc sufletul.

Parintele Sofronie marturisea undeva in scrierile sale ca, dupa o pocainta adevarata cu multe lacrimi, a simtit cum ungerea Duhului Sfant ii ardea pana si pielea trupului. Lacrimile care plinesc duhovniceste sufletul sunt o mare taina. Ele sterg toata neintelegerea dintre noi, toata vrajmasia, orice gand rau, incurajand iubirea frateasca in care, spre fagaduinta vietii vesnice, – dupa cum citim in cantarea treptelor pe glasul al 8-lea: vai noua daca incercam sa statornicim dreptatea noastra inaintea lui Dumnezeu, dupa cum zice Apostolul (cf. Romani 10, 3) -, nu se cuvine sa ne incredem in faptele noastre exterioare, sau in vreun dar natural cu care am fost inzestrati. Acestea nu duc la dragostea dumnezeiasca, ce se afla doar acolo unde este strapungerea inimii pentru pacate, si recunostinta, multumita, aduse lui Dumnezeu.

Sfantul Siluan zice ca nu exista minune mai mare decat sa il iubim pe pacatos in caderea lui, pentru ca prin aceasta ne asemanam lui Dumnezeu. Aceasta a facut Dumnezeu pentru noi: ne-a iubit pana la capat si a dat mortii pe Unul nascut Fiul Sau pentru mantuirea noastra. Sfantul Siluan ne indeamna sa dobandim si noi mintea lui Hristos si sa iubim si noi pe semenii nostri, cei impreuna patimitori cu noi. Aceeasi realitate duhovniceasca isi afla expresia in scrierile Parintelui Sofronie. Pentru Parintele Sofronie, cea mai mare minune este unirea mintii omului cu Duhul lui Hristos, care are loc atunci cand omul inainteaza pe calea pocaintei si isi vede inima ca se inalta la cer si se ascunde cu Hristos in Dumnezeu.

***

zaharia-zaharou-1

Intrebari si raspunsuri

– Exista si lacrimi rele, adica provocate de patimi? Cum ne dam seama, si ce trebuie sa facem in aceasta situatie, adica daca nu avem plansul cel bun?

– Sunt multe feluri de lacrimi. Sunt lacrimi care se nasc din manie, lacrimi care se nasc din mila de sine... si acestea sunt intr-adevar lacrimi nascute din patimi. Dar lacrimile cele bune sunt cele care intotdeauna nasc rugaciune si dialog cu Dumnezeu. Asa cum spune Domnul in Evanghelie: «Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia». Se vor mangaia cu mangaierea Mangaietorului. Lacrimile sanatoase, nascute din pocainta, sunt intotdeauna insotite de mangaierea care vine de la Duhul Sfant – Mangaietorul. Asa cum am spus, cel care plange, si are lacrimi de pocainta adevarata, nu indrazneste sa priveasca nici macar la fata unui copil, a unui prunc. Lacrimile cele bune nasc dorinta de rugaciune si in inima o stare de smerenie si de umilinta. Iertati-ma ca vorbesc si am vorbit despre aceste lucruri. Cred ca sunt un pic nebun sa vorbesc deschis despre asemenea lucruri. Dar nu este nimic altceva mai binefacator decat acest lucru.

– Cum poti sa plangi daca sufletul iti este impietrit si esti prea obosit (spre exemplu, de la serviciu) si sa stai la rugaciune?

Putem intotdeauna incepe prin a ne infatisa inaintea lui Dumnezeu starea noastra si a-I vorbi despre ceea ce traim, despre ceea ce simtim noi. Si sa ne aratam parerea de rau ca nu putem sa Ii oferim lucruri vrednice de El, lucrurile pe care le merita Dumnezeul nostru. De multe ori ne gandim ca suntem obositi si nu mai avem nici o putere. Dar daca reusim sa ne smerim, sa ne smerim in inima noastra, atunci in noi se descatuseaza energii care ne ajuta sa intram in lucrarea pocaintei.

arhim_zaharia_zaharouAveam un prieten ieromonah si duhovnic [e vorba chiar de parintele Zaharia insusi, n.n.]. Si intr-o seara de duminica, de sarbatoare, dupa multe spovedanii, dupa multe intalniri, era asa de terminat, incat credea ca nu mai poate sa scoata nici un cuvant inaintea lui Dumnezeu. Si asa a inceput sa se plimbe prin chilie in sus si in jos spunand: Iarta-ma Doamne, dar nu ma pot ruga in seara asta!  Iarta-ma Doamne, dar nu ma pot ruga in seara asta! Iarta-ma Doamne, nu sunt in stare, nu am putere sa imi fac pravila”. Si dupa ce s-a plimbat asa vreo 20 de minute, dintr-o data in sufletul sau s-a produs ca o mare deschidere si au venit lacrimile, si a venit puterea si s-a rugat indelung, si si-a facut pravila in noaptea aceea. Acest prieten drag mi-a marturisit aceasta si mi-a descoperit un lucru pe care l-am mai intalnit: ca in noi sunt energii ascunse de care nu ne dam seama, si este nevoie de un gand – un simplu gand smerit – care actioneaza ca o cheie declansatoare a acestor energii. Aceste ganduri cheie le putem gasi in Sfanta Scriptura, in scrierile Sfintilor Parinti, uneori in cuvintele duhovnicilor, iar alteori ne sunt pur si simplu inspirate de Dumnezeu direct. Dar atitudinea de baza privitoare la aceste ganduri este urmatoarea: sa dam slava lui Dumnezeu pentru toate si sa luam asupra noastra rusinea pacatelor si a caderii noastre.

– Cum se poate dobandi plansul pocaintei fara a ni-l provoca singuri, si a nu ne autoimbolnavi (pentru a nu se intampla ceva din punct de vedere psihic)?

– Cred ca am spus deja: adica avand acea atitudine dreapta, sa indreptatim pe Dumnezeu intru toate, sa dam lui Dumnezeu toata dreptatea, si luam asupra noastra toata vina si tot pacatul. Unii oameni plang foarte usor, altii nu asa usor. In orice caz lacrimile sunt foarte pretioase atunci cand sunt insotite de rugaciune.

– Te pot tamadui de impotrivire si de tendinta spre neascultare zdrobirea inimii si plansul?

– Da. Lacrimile elibereaza sufletul, sparg zagazurile inimii si duc catre o libertate pe care toti cei care se roaga in felul acesta, cu o inima zdrobita, ajung sa o cunoasca. Pentru acei dintre dv. care sunt obisnuiti sa se roage cu Rugaciunea lui Iisus, Sf. Teofan Zavoratul, un sfant rus din sec. al XVIII-lea, recomanda ca mai intai sa plangem cu lacrimi de pocainta si abia dupa aceea sa ne asezam pe un scaunel si sa spunem Rugaciunea lui Iisus. Pentru ca prin lacrimi sufletul se descatuseaza, se elibereaza, si in pace poate sa cheme numele Domnului.

– Ce trasaturi trebuie sa imbrace educatia copiilor pentru ca inimile lor sa se poata misca cu usurinta spre pocainta? Pun intrebarea atat ca parinte, cat si ca educator, profesor.

ignat_bednarik_rugaciunea_de_seara–  Cred ca educatia copiilor in ziua de azi este o problema foarte grea. Dar in nepriceputa mea simplitate o sa va spun ceva care poate fi de folos. Copiii se invata – mai mult decat prin cuvinte – prin exemplul parintilor, prin pilda lor. Si chiar mai mult, se invata prin rugaciunea parintilor. Si imi aduc aminte intotdeauna de o intamplare pe care am auzit-o. Era un preot in diaspora care avea 3 baieti, si toti 3 erau ca niste ingeri. Si cineva l-a intrebat: Cum i-ai crescut? Cum i-ai invatat de sunt asa de apropiati de Dumnezeu? Si raspunsul a fost ca:

Nu i-am invatat niciodata nimic, ci, atunci cand dormeau, ma duceam langa paturile lor si ma rugam acolo o jumatate de ora. Si toate lucrurile pe care voiam sa li le spun, Dumnezeu le punea in inima lor”.

Acum unul din ei este preot, iar ceilalti 2 sunt cantareti in biserica lui.

– Daca Dumnezeu a facut-o pe Eva pentru Adam, iar Hristos raspunde saducheilor ca in Imparatia lui Dumnezu nici nu se insoara, nici nu se marita, ci sunt ca ingerii, atunci care este firescul este omului: monahismul sau viata de cuplu?

– Depinde ce intelegeti prin firesc, prin firescul omului. Trebuie sa tinem o anumita conventie. Ceea se este firesc in zilele noastre tindem de multe ori sa caracterizam ca suprafiresc.

– Puteti sa ne dati un exemplu de moment in care au aparut lacrimile? Cum s-a intamplat? Cum sa fac sa ma invinovatesc daca sunt multumit de mine?

Trebuie sa Il intrebam pe Dumnezeu aici, trebuie sa impreuna-lucram cu Dumnezeu, pentru ca tot ce se intampla in viata noastra este o impreuna-lucrare cu Dumnezeu, in care se combina lucrarea lui Dumnezeu cu lucrarea noastra. Ceea ce poate sa ajute este citirea Scripturilor si a Sfintilor Parinti si sa ne comparam nu cu oamenii, ci cu chipul omului asa cum ni-l descopera Dumnezeu In Hristos.

– Parinte Zaharia, sunteti de acord sau nu cu afirmatia urmatoare: Duhovnicul in a carui credinta a patruns erezia, poate pierde harisma discernamantului? Este bine ca ortodoxia sa participe la miscarea ecumenica? (Ceea ce inseamna ca mai ales erezia se leaga probabil de miscarea ecumenica).

Despre duhovnicul care a fost atins de erezie, nu putem vorbi asa, nu putem pune diagnosticul asa. Nu trebuie sa ne grabim in a pune diagnostic in asemenea situatii. Unele biserici iau parte in miscarea ecumenica, biserici ortodoxe, si aduc acolo marturia ortodoxa. Pe de alta parte, traim intr-o lume a dialogului. Si faptul de a refuza dialogul nu cred ca ajuta, mai ales pe cei care intr-o anumita masura cauta si ei sa se impartaseasca de descoperirea dumnezeiasca. Desi prezenta ortodoxiei in aceasta miscare ecumenica este inevitabila ca marturie, putem spune ca ecumenismul nu este problema Bisericii ortodoxe. Este mai mult problema catolicilor si a protestantilor.

– Exista si plans fara lacrimi? Daca da, este de aceeasi intensitate ca atunci cand versi lacrimi?

– Da, exista. Dar este foarte… rar.

– Cum ar trebui sa procedam cu plansul la slujbe, avand in vedere faptul ca ni se cere sa fim tainici? Pocainta se poate manifesta si altfel decat prin lacrimi?

– Este o intrebare buna. In Sf. Pavel citim: Duhul proorociei se supune proorocilor. Daca suntem cu adevarat intr-un duh profetic, nu trebuie sa ne manifestam trairile noastre launtrice inaintea celorlalti. Pentru ca nu este semn al smereniei sa uzurpam spatiul celuilalt. Dar ca sa luam parte la slujbe intr-un duh de pocainta fara sa aratam nimic in afara, trebuie sa lucram cand suntem in chilia, in camera noastra. Daca ne-am pocait inainte de a veni la slujba, am creat in inima noastra un spatiu liber in care duhul nostru se misca in toata libertatea si lucreaza in puterea duhului fara nici o manifestare exterioara de pietism.

– Dumnezeu e dragoste si bucurie. Cum de lacrimile care izbucnesc din durere si intristare sunt calea de a ajunge la Dumnezeu?

– Pentru ca, traind in aceasta lume, am acumulat o mare rugina, o multime de rugina, de coruptie in inimile noastre. Si pana nu scapam de aceasta rugina nu ajungem la Dumnezeu. In aceasta viata oamenii lui Dumnezeu neincetat varsa lacrimi inaintea lui Dumnezeu. De aceea vedem in cartea Apocalipsei ca ultimul gest de mangaiere al lui Dumnezeu este ca sterge lacrimile de pe fetele alesilor lui Dumnezeu. Si abia atunci ajungem la adevarata bucurie „unde nu este nici durere, nici intristare, nici suspin” – cum spunem la slujba pentru cei adormiti.

– Cum se impaca starea de pocainta continua, cu starea de seninatate si bucurie care se cere crestinului?

Seninatatea si bucuria sunt cu neputinta fara prima, fara pocainta continua. Dar, din nefericire, de multe ori vorbim la nivel psihologic si nu duhovnicesc. Adevarata bucurie nu este ca bucuria psih[ologi]ca. Adevarata bucurie este sa simtim cu toata fiinta noastra ca apartinem lui Dumnezeu si ca am dobandit har inaintea Lui. De aceea Apostolii si toti slujitorii Bisericii au aceasta slujire de reimpacare. Ne cer mereu sa ne impacam cu Dumnezeu, pentru ca numai asa vom dobandi bucuria cea adevarata.

– Este posibil ca lacrimile de bucurie si de recunostinta ce urmeaza, sa fie mai puternice decat lacrimile de pocainta, sau este o inselare?

– Nu, nu este inselare. Cred ca pocainta cea mai creatoare este atunci cand aducem multumita lui Dumnezeu. Cand ne facem un obicei in a-I aduce multumita lui Dumnezeu pentru toate binefacerile stiute si nestiute, ajungem la punctul in care multumim pentru fiecare gura de aer pe care o inspiram.Si cu cat Ii multumim mai mult, cu atat El ne da mai mult har. Si vine clipa in care ne intristam, ne mahnim ca nu putem sa Ii multumim cu vrednicie. Si acesta este momentul de inceput al pocaintei creatoare nascuta din recunostinta, care nu are sfarsit pe pamant.

– Ati spus ca atunci cand omul are lacrimi de pocainta si zdrobirea inimii, este insemnat cu pecetea Duhului Sfant. Aceasta pecete dispare atunci cand omul pacatuieste? Atunci omul ar trebui sa aiba lacrimi de pocainta doar la sfarsitul vietii?

– Dar ca sa avem lacrimi de pocainta la sfarsitul vietii trebuie sa ne antrenam in pocainta in timpul vietii. Si daca nu ne antrenam, s-ar putea sa nu le gasim la sfarsit. Si de aceea ne facem din rugaciune un obicei, pentru ca, atunci cand vom ajunge la neputintele de la sfarsitul vietii, obiceiul acesta sa poata sa fie sustinut si sufletul sa treaca dincolo intr-o stare de rugaciune, pentru ca e obisnuit sa ne roage.

– Cum putem avea o viata de familie, dar in acelasi timp sa ne mancam painea amestecata cu lacrimi de pocainta?

– Aceasta este o problema de viata. Domnul ne spune: „Cereti si vi se va da! Cautati si veti gasi!”

– Pentru faptul ca se intampla deseori in viata societatii de astazi: Parinte, putem pomeni la vreo slujba un om care s-a sinucis? Dar in rugaciunea proprie?

– Cred ca ne putem ruga pentru el, ne putem ruga pentru oricine. Dar Biserica refuza slujba de inmormantare celor care au comis acest pacat pentru a nu incuraja acest pacat grav. Si nu este destul de clar intotdeauna. De exemplu, daca un om inghite otrava, din momentul in care a inghitit otrava si pana a murit, nu stim daca s-a pocait. Biserica prin aceasta vrea sa ne educe intr-o anumita directie, dar fiecare dintre noi ne putem ruga pana la masura care ne este data de milostivirea lui Dumnezeu.

– […] Daca Hristos este in inima noastra, si noi ne zdrobim inima, nu Il zdrobim si pe Hristos? :)

– Nu ne zdrobim inima, ci ii curatim locasul. Pentru ca inima omului este scaunul picioarelui Imparatului. Si noi trebuie sa Ii pregatim acest loc pentru ca El sa vina si sa Se instapaneasca acolo pe vesnicie. Nu ne zdrobim inima, ci zdrobim legatura pacatului din inima, legaturile patimilor din inima, care ne tin legata inima.

lacrimi_plans duhovnicesc– Ce este adancul inimii, cum putem sa constientizam adancul inimii?

Adancul inimii, spune Sf. Grigorie Palama, este chiar “trupul [cel mai dinlauntru al] trupului” nostru. Este locul unde toate facultatile sufletului nostru se concentreaza. Si lucrul asta nu se poate intampla fara lucrarea harului. Si atunci cand ne descoperim adancul inimii, ne simtim uniti cu Dumnezeu, si uniti cu intreaga omenire. Si, asa cum spune Sf. Siluan, omul, in starea aceasta, aduce inaintea lui Dumnezeu, in rugaciune mijlocitoare, intreaga zidire, mijlocind pentru ea.

[…]

–  Cum sa facem sa luam o decizie buna in viata: sa ne casatorim sau sa ne calugarim?

–  Vorbim despre multe lucruri serioase acum si asemenea lucruri, normal se spun intr-un context diferit si intr-o atmosfera diferita, dar vad ca sunteti oameni seriosi si crestini seriosi si eu sunt… – iertati-mi nechibzuinta de a va vorbi despre aceste lucruri – dar pentru ca le numiti „Serile filocalice”: in Filocalie nu este altceva decat cele despre care vorbim in aceasta seara. Daca citim Evanghelia, Domnul Insusi ne explica aceasta: unora le este dat, este un dar de la Dumnezeu. Casatoria, in sens crestin, este o mare binecuvantare; dar cum Sf. Pavel spune, a-ti da intreaga viata lui Dumnezeu – Domnul sa ma ierte ca spun aceasta, pentru ca nu sunt un bun calugar – este chiar un lucru mai inalt. Eu insumi nu sunt un bun calugar, dar un bun calugar ii ajunge pe ingeri, rivalizeaza cu ei.

– Cineva face apel la o afirmatie a pr. Iustin Parvu, care a zis asa: Lacrima a fost si este un prieten desavarsit pentru mine. Lacrima insasi poate fi o rugaciune? N-ar putea fi lacrima aceasta o rugaciune pentru intreaga tara (avand in vedere situatia in care suntem sau, probabil, ca se gandeste la alegerile de astazi – 01.10.2014)?

– Cred ca da. Anaforaua Sfintei Liturghii a Sf. Vasile cel Mare (care este cea mai frumoasa, mai minunata liturghie pe care Biserica o are), in mijlocul ei preotul se roaga astfel: Graieste lucruri bune in inimile lor pentru Biserica Ta, adica in cadrul Liturghiei ne rugam ca Domnul sa vorbeasca lucruri bune in inimile celor care conduc, pentru beneficiul Bisericii. Chiar fara ca ei sa constientizeze asta, conducatorii devin conlucratori cu Dumnezeu pentru mantuirea celor multi. Cred ca daca ne rugam fara patima/fara impatimire psihologica Domnului, ca El sa dea pe cel care sa faca lucruri bune pentru toti oamenii, mai multe decat ceilalti [candidati], atunci o asemenea rugaciune va contribui si Domnul va da pe cel mai bun dintre cei care sunt. Si chiar cand vreunul, prin providenta, devine presedintele tarii si realizam ca ii lipsesc multe lucruri, ca nu e persoana perfecta spre a conduce tara, exista o cale de a corecta aceasta: intotdeauna rugaciunea catre Domnul, ca El sa-l ajute sa faca mai putine greseli si sa ia mai multe decizii bune. Si in fiecare domeniu al vietii, calea de a corecta lipsurile celor care sunt mai marii nostri si au putere asupra noastra este de a avea rabdare si a ne ruga pentru ei.

– Preacuvioase parinte, va rog sa ne impartasiti cateva cuvinte ale parintelui Sofronie pe care le aveti la inima sfintiei voastre si vi le amintiti cu bucuria pocaintei.

– Ceea ce am spus doar un moment mai devreme a fost de la el [de la parintele Sofronie]: ca nu putem plini lipsurile din ceilalti decat prin rabdarea noastra, prin dragostea noastra, prin rugaciunea noastra.

otec zaharias

sursa: cuvantul-ortodox.ro

Ortodoxia nu este religie (de Ioannis Romanides)

Theologhia

Ortodoxia nu este religie [1]

 Protopresbiter Prof. Univ. Dr.

Ioannis ROMANIDES 

Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre mul­tele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membri­lor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se con­sideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pen­tru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiu­nea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, even­tual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.

Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât…

Vezi articol original 1.897 de cuvinte mai mult

Această lumină în noi… Noi n-o putem stinge, dar ne stingem noi faţă de ea. Nici o clipă să nu apună. Să nu fie apus, să nu fie noapte în noi.

…Zilele acestea cugetam aşa:

La unele surori ale noastre apar nişte suferinţe – chisturi, fie la sâni, care au forme dureroase. Şi am fost întrebat ce să facă, să se opereze? Da. Spovedania nu scoate răul din noi? Tot la fel şi fizic: scoatem răul din noi. Doctorul, şi el e de la Dumnezeu. Şi Mântuitorul spune: N-au trebuinţă cei sănătoşi, ci cei bolnavi de doctor. M-am întrebat cum se formează, cum apar. E plină presa noastră şi televiziunea de îndemnuri către tineri să-şi “trăiască viaţa”, să se arunce într-un fel de dezlănţuire a trupului acestuia. Căci dacă nu-l dezlănţui, zice Freud, aceste dorinţe, înăbuşite, refulate, provoacă nevroze, psihoze, psihopatii; te îmbolnăveşti. Şi atunci, cum e cu castitatea tinerei? Noi ştim legea de la părinţi: castitate până la altar, ca să te poţi încununa, şi credincioşie în cămin toată viaţa. Şi tu, tinere, aşa să ştii: să nu ştii decât de un Dumnezeu şi o nevastă. Dar vine Freud cu prietenii lui, spunând că se îmbolnăveşte dacă-şi păstrează castitatea. Şi, cugetând, mi-am zis şi eu: E posibil ca aceste energii nedescărcate să se adune în anumite zone specifice, în legătură cu firea omului şi, acolo, adunate, coagulate, nelucrate, să formeze aceste locuri, formaţiuni moarte. Atunci, care e calea? Am înţeles atunci, şi putem face această mărturie înaintea lui Dumnezeu şi a întregii lumi. Auzeam astăzi la Apostol: “Fraţilor, noi ai lui Dumnezeu împreună lucrători suntem, iar voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu. Zidirea lui Dumnezeu, după harul lui Dumnezeu dat mie, eu ca un înţelept meşter am pus temelia. Altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia seama cum clădeşte. Şi să clădească fiecare, că nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos”. Iar Mântuitorul spune: “Tatăl meu până acum lucrează şi Eu lucrez.” Toată existenţa, iubiţilor, e o zidire. În fiecare făptură noi vedem o operă. Nimic nu e static; nimic nu e încremenit, nimic nu e închis. Noi am provocat acestea. Pretutindeni e zidire, e viaţă, neîncetat. Dar în om existenţa şi viaţa e pe două planuri. O, nefericiţii care fac atâta cult numai trupului! Ca o obsesie. Or, cum poate scăpa omul? Prin viaţa lui deplină, iubiţilor. De ce un călugăr sau o călugăriţă adevărată nu trăieşte aceste fenomene? Mai mult, o călugăriţă care s-a dus la Sfântul Mormânt cu o asemnea boală s-a rugat şi a venit vindecată. Care-i taina? Omul trebuie să fie viu, neîncetat, dar pe amândouă planurile. Nu numai la nivelul planului bietei vieţuitoare necuvântătoare. Dar şi acolo este neîncetată viaţă; este neîncetată eliberare de energii ziditoare. Ce-ar fi bobul de grâu dacă nu s-ar înmulţi? Ce-ar fi mieluşelul?

Aflându-mă la un vivarium la Bacău, să ţin o cuvântare, la invitaţia unei doamne, la final mi-a spus că face o teză de doctorat despre albine. Şi eu am pus întrebarea: De ce produsul albinelor – mierea – e singurul care nu se alterează? A început cu probleme de la genă… Această structură a mierii… Eu cred altceva, într-o convergenţă între credinţă şi ştiinţă: Cred că mierea nu se alterează pentru că e produsul fecioarelor. E săvârşit acest dar în cea mai desăvârşită curăţie.

Atunci, când o tânără îşi păstrează această curăţie, dar nu încremenind, nu cu spaima: ce mă fac? – asemeni lui Petru, care s-a înspăimîntat de valuri – nu cu teamă, ci mereu să fie în ea viul vieţii la măsura omului, atunci nu va aduna în ea energii care acumulându-se să producă răul. Să ai în tine credinţa, nădejdea, dragostea; să ai mereu faţa lui Hristos, să te rogi şi să lucrezi după chipul lui Dumnezeu în toate domeniile. Chipul lui Dumnezeu Ziditorul. Şi tu să zideşti mereu. Zideşti sfinţenia în tine, zideşti eroismul moral, jertfelnic, dăruindu-te semenilor tăi, sărmani, bolnavi, neputincioşi, sau ca om politic, dăruindu-te, servind mulţimilor. Ca om de ştiinţă, ca om al artei, zidind în icoana ta, în cuvântul tău, în toate ale tale, în muzică… mereu să fii viu şi o clipă să nu opreşti. Energiile tale să nu se adune acolo să facă boală. N-ai timp de aşa ceva. Sunt încredinţat desăvârşit de acest adevăr deplin, al omului.

Atunci calci pe valuri, calci pe cancer, pe toate acestea pe care tu le-ai produs în lume. Tu, în ceea ce Părinţii au numit uriaşii care ucid sufletul: Uitarea – L-ai uitat pe Dumnezeu, ignoranţa – neştiinţa şi lenea. Nu rămâi în lene nici o clipă. Eşti viu şi calci peste şerpi şi peste balauri, peste valurile mării. Şi în tine e harul lui Dumnezeu. Neîncetat.

Un doctor, Nae Constantinescu, era preocupat cum să dreagă un os; cum să-l repare, cum să opereze. Şi, în zbuciumul lui, deodată, noaptea, a scânteiat ca o lumină în el: Măduva roşie la adult conţine celule care posedă capacitatea de a genera un os nou cu măduvă roşie la mijloc. “Mă frământam să ştiu de ce am fost trezit brusc în miezul nopţii de o idee care mi-a fulgerat în cap, provocându-mi o stare de epuizare fericită, dacă pot spune aşa. Ceea ce am observat eu în măduva roşie adultă reflectă ceea ce se întâmplă de fapt în perioada embrionară – la zămislirea şi la formarea vieţii noastre. Deci celulele multipotente embrionare rămân toată viaţa în peretele capilarelor sinusale din măduvă.” Doamne, cum aceasta, cum s-a petrecut această luminare? Am înţeles că la toţi laureaţii premiului Nobel aşa le-au venit ideile: scânteind. Iluminând deodată. Această scânteiere a harului, a luminii divine care e în noi. Cum zice Sfântul Pavel: Comoara aceasta, pe care o purtăm în vasele de lut; comoara harului; vasul de lut – este al nostru. Să luăm seama la această scânteiere. Într-un moment al vieţii mele, dacă luam seama la această scânteiere n-aş fi făcut o greşeală în viaţa mea.

Luaţi aminte toţi: Petru, în faţa lui Iisus, era în faţa harului şi a mers pe valuri. Îndată ce a privit către el a căzut în valuri. Luaţi toţi aminte când vă rugaţi, când aveţi o întrebare, rugaţi-vă şi lumina divină nu va întârzia.  Sfântul Serafim, fiind întrebat cum dă răspuns, cuvânt cuiva, a răspuns: Eu mă rog şi cuvântul care vine întâi, acela îl spun. Scânteia divină să n-o pierdem! Clipa să n-o pierdem; e clipa harului

google

Dă-ne, Doamne, clipa aceasta a lui Petru, care în faţa Ta călca pe valuri! Această lumină în noi… Noi n-o putem stinge, dar ne stingem noi faţă de ea. Nici o clipă să nu apună. Să nu fie apus, să nu fie noapte în noi. Acolo să fie, cum zice Înţeleptul: Eu dorm, dar inima mea veghează. – Veghere neadormită în faţa luminii, în faţa puterii ajutorului Tău. Cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, cu rugăciunile Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin.

din predica Umblarea pe mare, potolirea furtunii, Parintele Galeriu

Vederea lui Dumnezeu începe din viața aceasta

Sf. Grigorie Palama

Cunoaşterea misticului este o cunoaştere experimentală şi nu una strict bazată pe raţiune. Aici este şi deosebirea dintre călugărul şi filozoful calabrez Varlaam, lipsit de simţ mistic, şi Sfântul Grigorie Palama. Varlaam Calabritul nega experienţa directă şi unirea nemijlocită cu Dumnezeu, susţinând o cunoaştere indirectă a Lui în această viaţă prin Scriptură, Tradiţia Bisericii sau prin intermediari creaţi (printre care include şi harul sau orice putere sau dar divin). Varlaam afirma că vederea lui Dumnezeu va fi posibilă doar în veacul viitor, pe când Sfântul Grigorie consideră că această vedere începe încă din viaţa aceasta, fiind arvuna, garanţia şi pregustarea vieţii viitoare, căci dacă trupul trebuie să ia parte împreună cu sufletul la bunătăţile de negrăit (ale veacului viitor), este sigur că el trebuie să participe la aceasta, în măsura posibilului, chiar de pe acum, căci şi trupul are experienţa lucrurilor dumnezeieşti, când puterile pasionale ale sufletului se află nu omorâte, ci transformate şi sfinţite (Tomul Aghioritic, P. G. CL, col. 1233C).

Problema vederii lui Dumnezeu este aşezată de opozanţii isihasmului și a Sfântului Grigorie Palama pe un plan intelectual, ea fiind pentru ei doar gnoză, cunoaştere.

Pentru vederea dumnezeieștii lumini, călugării isihaști întrebuințau o anumită metodă. Retrăgându-se în locuri singuratice, înlăturau mai întâi orice i-ar fi putut distrage în vreun fel și le-ar fi putut tulbura liniștea, apoi stăruiau în concentrarea gândului la rugăciune, ochii fiind sustrași oricărei priveliști externe, însă nu închiși, pentru a putea vedea lumina taborică. Ei își aplecau bărbia în furca pieptului, cu privirea deschisă spre un punct oarecare spre abdomen, și rosteau, continuu, la început unii șușotind pentru a putea menține mai lesne atenția minții, o rugăciune scurtă, numită rugăciunea minții, sau rugăciunea inimii, sau rugăciunea lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!, sau în forme mai scurte, de pildă: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!, controlându-și în același timp și respirația, pentru ca apoi să o poată rosti odată cu aceasta. Într-o stare de curăție lăuntrică desăvârșită, după o atentă concentrare și exerciții perpetue, unii călugări îmbunătățiți au ajuns să vadă prin contemplație lumina dumnezeiască necreată, aceeași pe care au văzut-o Sfinții Apostoli Petru, Iacov și Ioan pe Muntele Tabor, la Schimbarea la Față a Domnului (Mt. 17, 1-8; Mc. 9, 2-9; Lc. 9, 28-36). Vederea acestei divine lumini nu o considerau ca fiind o răsplată pentru ostenelile lor, ci ca pe un dar al milei dumnezeiești.

sursa

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [27]

Cuvantul 3

Al aceluiasi frate Mar Isaac episcop si singuratic.
Felurite capitole despre cunoastere, in care se gasesc contemplari inalte si o cunoastere desavarsita, intelegeri dense si minunate si mari taine ce slujesc bucuriei si veseliei sufletului si cresterii lui in cele duhovnicesti.


A doua suta a capitolelor despre cunoastere

(continuarea)

11. Darul luminii şi desfătarea bucuriei nu urmează indeaproape orice întuneric, asprime a luptei sau intunecare. Acestea însă vin negreşit inaintea oricărui dar, fie cu un ceas, fie cu o zi, fie cu câteva luni sau cu căţiva ani, pe măsura acestuia. E cu neputinţă ca binele să vină înainte ca în gândire să se fi pus in mişcare tulburarea unei mari întunecimi şi ispite. De aceea, de fiecare dată când mintea e pe cale să dobândească darui unei odihne, e mai întâi chemată la o mare luptă şi la nenorociri, la capătul cărora doar se intrezareşte lumina. Pe măsura apăsării încercării vor fi şi puterea şi inălţimea darului. Această rânduială o vedem la toţi sfinţii, mai ales la inceput, fiindcă atunci când se apropie în chip simţit de darul dumnezeiesc trec printr-o mare ispită: unii intră în luptă cu demonii, altii îndură încercări ascunse. Fericit însă cel care n-a ajuns la lenevire şi care nu s-a predat legăturilor cu cei din lume şi relaxării; care nu fuge de liniştire intr-o destindere ca să scape un moment de asemenea incercări. [1]12. Părinţii spun că atunci când omul începe să se despartă de păcatul care sălăşluieşte în el şi să iasă de sub stăpânirea duhului acestei lumi, se intâmplă cu el ce se întâmplă cu femeia ce stă să nască [In 16, 21]: zi şi noapte păcatul îl tulbură, sufletul stă gata să piară şi mii de ispite vin asupra lui. Dar când văzduhul dinaintea lui începe să se insenineze şi vede de departe nădejdea lui, inima lui se intăreşte înaintea potrivnicului care-i stă în faţă şi dobândeşte o biruinţă desăvârşită asupra păcatului. Cu fiecare zi ce trece îl intămpină bucuria şi diferiteIe greutăţi care vin peste el i se par acum uşoare, până ce incetul cu incetul ajunge în portul milostivirii, pe care toţi  sfintii l-au atins după lungi osteneli, fiind intristaţi şi chinuiti pentru Dumnezeu. 13. Flacăra care cade în inimă la vremea rugăciunii cand mădularele sunt ca paralizate, când simturile se strâng, limba e slăbită, şi orice mişcare a minţii încetează, iar omul stă ingenuncheat multă vreme in acelaşi loc, e o flacără pe care ne-o face cunoscută citirea cu o cunoaştere care arată limpede adevărul exact. Când omul se apropie de rugăciune, aducerea-aminte de cuvintele sănătoase privitoare la Dumnezeu la care a meditat puţin înainte, aprinde mintea care se roagă prin inţelegerile pe care i le-au adus aceste cuvinte.
14. Până ce omul nu s-a învrednicit de descoperirea tainelor dumnezeieşti cunoscute de minte într-o curăţie desăvarşiţă prin lucrarea Duhului Sfânt, până atunci măngăierea minţii e gustată de cei ce umblă pe calea cunoaşterii în vederea acestei descoperiri. Fie că meditează la psalmi, fie că se sârguiesc în citire şi rugăciune, sau inteligenţa meditează, totul are un singur scop: să se învrednicească de lucrarea [Duhului] în minte. Ei care pentru cunoaşterea lui Dumnezeu intră în fiecare zi în mari încercări şi se pregătesc cu bucurie de moarte, al căror duh nu se întristează şi care nu lasă liniştirea, se desfată de bucuria care e în Dumnezeu intr-o uimire parţială şi in beţia inimii, in inţelegerile pe care le primesc din când în când în chip nedesluşit. 15. Frica născută în om în vremea când corabia lui pluteşte liniştit împinsă de adierile bucuriei şi înţelegerilor care înaltă inima, frică pricinuită de grija lui Dumnezeu şi poate de frica de greşeală, produce în suflet o întristare dumnezeiască, dar care în realitate întăreşte sufletul. Din ea se nasc rugăcini curate şi pătimaşe, purtătoare atât de bucurie, cât şi de intristare, atât de nădejde, cât şi de teamă. Fiindcă el îşi spune: poate mă abat de la drum!, sau: nu cumva rătăcesc pe neaşteptate departe de Dumnezeu, pe una din cărările rătăcirii? De aici el dobândeşte o mare smerenie în gândirea lui, flindca această frică îi împiedică inima să se înalţe din pricina binelui la care a ajuns deja.
16. Credinţa în Domnul e refugiul sufletului în vremea incercării şi a intristării; mărturisirea slăbiciunii e refugiul făptuirii lui.17.  Cei care s-au întărit în nădejdea viitoare şi s-au invrednicit de bucuria în Duhul nu mai caută să rămână în această viaţă, ci câtă vreme n-au părăsit-o, inima lor freamătă şi suspină tânjind după fericirea de acolo. Ştiu bine ce spun cei pe care acest gând i-a făcut nebuni şi pentru care lumea e răvăşită de desfătările cu anevoie de suportat care s-au pus în mişcare in ei şi au umplut toată inima lor, astfel încât certitudinea primită de gândirea lor le-a luat orice îndoială. Gândirea lor e atunci înflăcărată şi ei se întreabă când anume vor lăsa trupul şi vor vedea moştenirea lor. Prin harul lui Dumnezeu s-au învrednicit de această bucurie de la Cel Care revarsă darul unei asemenea credinţe în cei ce sunt în Hristos nu pe măsura ostenelilor lor, ci pentru nemăsurata Sa bunătate, şi Care-i face să se desfăteze din belşug de ele încă din această viaţă tristă şi stricăcioasă. Câtă vreme ne găsim pe acest pământ ce s-ar putea asemăna cu această credinţă a inimii dată în dar din când în când spre desfătarea unora din prietenii Lui? 18. Cât de slabă e puterea cernelii şi urma literelor pentru a arăta exact toate acestea într-o carte faţă de cunoaşterea celor care s-au învrednicit prin harul îmbelşugat al lui Dumnezeu să li se dea darul desfătării de bunătăţile duhovniceşti! 19. Slavă Celui ce S-a făcut pentru noi Mijlocitorul acestor bunuri şi prin Care ne-am învrednicit să primim, să cunoaştem şi să simţim în credinţă ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit [1 Co 2, 9], toate cele bune, Cel Intâi-Născut Care e luat dintre noi şi Care este cu adevărat Chipul Celui Nevăzut [Col 1, 15]. Căci Firea dumnezeiască a unit cu Ea ceea ce a luat de la noi spre nădejdea fiinţelor raţionale, nădejde al cărei obiect era păstrat în El de la început şi pe care ni l-a făcut arătat acum. Pe unele cuprinse în acesta ni le-a făcut cunoscute prin El pentru a ne asigura de celelalte păstrate pentru noi, pentru înnoirea pe care această stare [a noastră] o va primi atunci prin El.20. Mişcarea de mânie din firea noastră nu e reproşabila atunci când se datorează unui impuls natural, ca în cazul patimirii foamei sau al freamătului poftelor care nu sunt niciodată fără motiv: firea însăşi se mişcă prin ele şi mişcările ei nu sunt reproşabile. Tot aşa nici mânia nu e blamabilă cand se pune în mişcare din pricini care se află în noi, dar devine aşa atunci când ne slujim de ea în faptele noastre sau îi facem loc în noi ca să întârzie în conştiinta noastră, pentru ca gândirea noastră să mediteze Ia ea. Nu suntem deci vinovaţi pentru că încercăm mânie, ci numai dacă o arătăm în afară în vreo faptă, aruncând de pildă un cuvânt nechibzuit care răneşte pe cineva sau făcând un gest de mânie care, chiar dacă e foarte bun în sine, e totuşi vinovat dacă-l facem faţă de cineva imboldiţi de mânie. O mânie deasă, uşor de stârnit şi prelungita e semnul unei boli serioase a sufletului. La cei care se ingrijesc de ei înşişi, ea devine o obişnuinţă plecând de la lâncezeală [akedia] şi mâhnirea conştiinţei lor, fiindcă ei îi dau drumul fără ca sufletul să le fie vindecat şi fără să fi dobândit îndelungă-răbdarea în cele care le pricinuiesc mâhnire. La începători însă ea devine o obişnuinţă plecând de la marea iubire faţă de poftele lor. Iar la alţii mânia e pusă în mişcare de mândrie sau de slava deşartă.


 [1]– „Lamurire: E limpede că inteligenta nu trebuie să inceapa sa se reverse in tot felul de gănduri – un lucru propriu celor ce umbla şi se istovesc in lucrurile acestei lumi – ,  ci trebuie sa se reverse in cunoaşterea lui Dumnezeu in vietuirea liniştirii, legandu-se în orice clipa de gandirea la Dumnezeu şi fara a se lăsa tulburata de griji de tot felul.”

<- pagina anterioara     continuarea ->