Gândul zilei

sursa

Nu trebuie să judecăm pe nimeni, chiar dacă l-am vedea cu proprii noştri ochi greşind sau petrecând în continuă încălcare a poruncilor lui Dumnezeu, după cum spune Sfânta Scriptură:Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7, 1)

Sfântul Serafim de Sarov

Anunțuri

Cuvinte de la avva Macarie Egipteanul

  • L-au întrebat unii pe avva Macarie:
    – Cum trebuie să ne rugăm?
    – Nu e nevoie de vorbărie, ci întindeţi-vă mânile şi ziceţi „Doamne, cum vrei şi cum ştii, miluieşte“ şi dacă vă vine vreo luptă, „Ajută-mă, Doamne“. Şi El ştie ce e bine şi ne miluieşte.

 

  • A venit un frate la avva Macarie egipteanul, şi i-a zis:
    – Avvo, spune-mi un cuvânt, cum să mă mântuiesc.
    – Mergi la mormânt şi înjură morţii!
    Şi fratele merse, înjurând şi dând cu pietre după ei. Apoi veni de-i spuse bătrânului, care îi zise:
    – Şi nu ţi-au zis nimica?
    – Nu.
    – Atunci mergi şi mâine şi laudă-i.
    Fratele merse, lăudându-i aşa:
    – Apostolilor, sfinţilor, drepţilor!
    Apoi veni la bătrân şi-i zise:
    – I-am lăudat.
    – Nu ţi-au răspuns nimica?
    – Nu.
    – Vezi câte le-ai zis şi nu ţi-au răspuns nimica, şi cât i-ai lăudat şi nu ţi-au spus nimic. Aşa şi tu, dacă vrei să te mântuieşti, fă-te mort; nu ţine seama nici de nedreptatea, nici de slava oamenilor, ca morţii, şi vei putea să fii mântuit.

 

  • Zicea avva Pafnutie, ucenicul avvei Macarie: l-am rugat pe părintele meu:
    – Spune-mi cuvânt.
    – Nu fă rău nimănui, nu osândi pe nimeni. Păzeşte-le pe acestea şi te vei mântui.

 

  • A zis avva Macarie: dacă ne gândim la relele pe care ni le fac oamenii, îndepărtăm puterea gândului de la Dumnezeu; dacă ne gândim la relele pe care ni le fac demonii, atunci vom fi teferi.

 

  • Spunea tot avva Macarie: dacă te înfurii mustrând pe cineva, doar îţi astâmperi patima. Că nu trebuie să mântui pe altul pierzându-te pe tine.

 Pateric

 

„Duceţi‑vă la oamenii aceştia înduhov­ni­ciţi, respiraţi aerul lor, staţi la slujbă şi plecaţi. N‑aveţi nevoie de cuvinte”

 

Taina părintelui ‑ dă iubire la toată lumea.

Nu auzisem de părintele Macarie. Mergeam la Darvari la biserică. Venise părintele Ştefan Nuţescu de la Schitul Lacu, cu o icoană micuţă a Maicii Domnului tăiată pe faţă. Am văzut icoana şi mă obseda. Era o obsesie: icoana tăiată pe faţă, icoana tăiată pe faţă. Şi, la un moment dat, Preasfinţitul Ambrozie stătea pe băncuţa din curtea mănăstirii. E un episcop simplu, plin de bunătate şi smerenie. Stătea pe băncuţă şi vorbea cu oamenii. Aşa făcea el seara, după vecernie, la Darvari. Eu mergeam în fiecare zi acolo. Când a venit părintele Macarie, erau şi duhovnicul meu drag şi Preasfinţitul Ambrozie. Am întrebat unde este o icoană tăiată pe faţă. Toţi părinţii prin care m‑a binecuvântat Domnul au fost Macarie (de la Pasărea, de la Darvari, de la Poiană). Numai „Macarie” au fost în viaţa mea. Am stat cu părintele Macarie de la Darvari şi cu Preasfinţitul Ambrozie, i‑am întrebat de icoana asta, mi‑au zis că este una la Dălhăuţi. După vreo două zile mi‑au arătat şi poze. Dar, pe urmă, începusem să visez. Nu era nicăieri intrarea. Eu vedeam o intrare aşa mare, cu copaci. În perioada aceea, tocmai îmi pierdusem afacerea. Eram în cel mai cumplit moment al vieţii mele. Practic, pierdusem totul. Şi, încolţită de ăştia, cam aşa eram. Era în februarie 2002. Concepţia mea despre viaţă era durere. Am fost şi la Dălhăuţi, dar nu era ce căutam eu. De Prohodul Maicii Domnu­lui, înainte cu o săptămână, am primit de la un prieten o maşină cu rezervorul plin ‑ mi‑a adus‑o în parcare. Şi i‑am zis soţului, fără să ştiu de ce: „Hai să mergem acolo unde e icoana tăiată pe faţă.” Dar, nu ştiam că icoana e la Poiana Mărului, nu îmi spusese nimeni… Ne‑am dus acolo pe un drum ocolit, am făcut vreo şapte ore, am urcat pe un drum, începuse să plouă, ne‑am certat ca chiorii tot drumul. Că „unde mergi tu, zicea soţul meu, după un părinte atâta drum? Hai înapoi la Darvari, că prinzi prohodul”. „Nu, trebuie să ajung acolo, trebuie să ajung acolo, trebuie să ajung acolo”. Nu ştiu ce mă atrăgea. Nu ştiam cine e părintele Macarie, deci părintele nu face parte din scenă la început. Habar nu aveam cine era. Era o icoană şi un drum, nu ştiu, era o obsesie. Da, era la Poiana Mărului, că am recunoscut obsesia mea cu drumul acela. În realitate, drumul e exact ca în visul meu, ca în obsesia mea. Şi am intrat acolo la Mănăstirea Poiana Mărului – „dragostea mea”, aşa am numit‑o, de când am văzut‑o. Când am intrat în biserică, primul lucru pe care l‑am văzut a fost icoana pe care o căutam, icoana tăiată pe faţă – am aflat mai apoi că fusese tăiată de turci. Şi era prohodul ‑ în mijlocul bisericii, părin­tele Macarie făcea prohodul. Am rămas într‑un colţ acolo. Soţul meu nu a vrut să intre în biserică. Drumul a fost cumplit până acolo. Şi am rămas în biserică, s‑a terminat slujba, lumea se ducea la miruit, eu nu mai puteam să mă mişc, parcă înţepenisem. Şi a venit părintele Macarie şi mi‑a zis: „Ce faci aici? Pleacă.” „Vreau să spovedesc. Vreau să vorbesc cu dumneavoastră.” „Fugi, mă, de‑aicea, că sunt obosit şi bătrân. Pleacă de aicea.” Şi am rămas în biserică. Şi a venit şi m‑a luat de mână şi m‑a dat afară, că trebuia să spovedească. Şi ne‑am rugat de un frate să ne lase să dormim acolo, în curtea mănăstirii, în maşină. Soţul meu zice: „Hai acasă, nu putem dormi în maşină.” „Ba da, trebuie să vorbim cu părintele.” Fratele acela s‑a îndurat şi ne‑a cazat într‑o chilie vai de mama ei. Dar era atât de multă pace acolo! A doua zi dimineaţa, la 5:00, m‑am dus la uşa chiliei părintelui, în speranţa că o să vorbim. Între timp, au mai venit oameni. Toată lumea intra la părinte, numai eu nu intram. Şi am mâncat toată zmeura de acolo. Căci lângă chilia părintelui era o tufă de zmeură. La un moment dat, l‑am rugat să mă primească. Şi mi‑a zis să plec acasă, că nu vrea. A trecut o săptămână. Soţul meu zice: „Hai la părintele ăla al nostru, departe” (deja era „părintele ăla al nostru”). Tot ce spun eu s‑a întâmplat aproape un an de zile. Aproape duminică de duminică mergeam acolo şi părintele Macarie nu ne băga în seamă. Toată lumea intra la el, cu toată lumea vorbea, pe noi nu ne băga în seamă. Dar eu continuam să merg. Mergeam patru ore dus, patru ore întors, ca să nu mă bage nimeni în seamă. Nu ştiu de ce mergeam. Părintele nu ne băga în seamă, dar ne ţinea ca în puf. Aveam nevoie să merg la părintele Macarie ca să pot să rezist, să respir în toată durerea prin care treceam. Şi asta e cea mai mare minune pe care a făcut‑o Dumnezeu cu mine prin părintele Macarie, că nu am ajuns într‑un spital de nebuni, nu m‑am dat cu capul de pereţi, n‑am disperat. Râdea şi spunea mereu: „Vezi, le‑ai pierdut pe toate, dar le‑ai câştigat pe ale Domnului”. Eu când m‑am dus acolo aveam gândul că, dacă se roagă părintele, pot să‑mi recuperez nişte bani de undeva. Banii nu mi i‑am recuperat nici acum, o să‑i recuperez. Dar am câştigat o dragoste imensă. Că mulţi îmi spun: „De ce te duci la preotul ăla, că se roagă de ani de zile pentru tine şi banii nu ţi i‑ai scos.” Acum cinci luni mi‑am pierdut şi casa, dar nu contează. Dragostea părintelui e mai mult decât orice cont din bancă. A trecut timpul. Între timp, soţul meu s‑a apropiat de fraţi. De oricine, dar nu de părintele Macarie. La vreo câteva luni, l‑am cunoscut pe părintele Valerie. Mă chinuiam să deschid uşa de la biserica veche, smuceam de ea. Biserica veche avea o încuietoare veche, nu puteam să o deschid. Foarte greu se deschidea. Şi a venit părintele, cântând pe alee Uşa milostivirii deschide‑ne‑o nouă, Născătoare de Dumnezeu. Şi uşa s‑a deschis, pur şi simplu. N‑am înţeles mare lucru din ce s‑a întâmplat atunci. Pe urmă, am înţeles. A trecut timpul, răceala lui faţă de noi era aceeaşi. Mergeam şi cu copilul nostru acolo. Şi la un moment dat, la hramul Adormirii Maicii Domnu­lui ‑ totul era legat de Maica Domnu­lui ‑ şi părintele mi‑a spus: „Dacă mai vreţi să vă primesc aici vreodată, trebuie să vă cununaţi religios”. Noi eram cununaţi la sfat de 29 de ani, dar nu eram cununaţi la biserică. Nu i‑a spus nimeni că nu suntem cununaţi. Dacă nu ne băga în seamă, cine să‑i spună? Avea nişte priviri spre noi! Eram negri de supărare, eram după o durere. Ajungeam acasă şi eram hărţuiţi şi chinuiţi. Viaţa noastră era un iad. Copilul nostru era clasa a douăspreze­cea, trebuia să dea la facultate, nu avea bani, nu avea nimic. Un iad. I‑am spus că şi eu mă spovedesc şi duhovnicul meu îmi spune şi nu avem stare, dar nu avem biserică, nu avem naşi, nu avem nimic, nu se poate. „A, v‑o dau pe soră‑mea naşă, pe părintele Milea naş, că e cumnatul meu, şi duminică vă cununaţi şi duminică vă dau dar de nuntă.” Nu ştiu ce s‑a întâmplat. Cert e că noi am ajuns joi acasă, ne‑am dus să ne cununăm cu hainele în portbagajul maşinii, ca să ne schimbăm la Mc Do­nald’s. A sunat părintele Milea, pe care îl văzusem la Poiana Mărului, şi ne‑a zis să venim la liturghie. Am plecat cu copilul nostru ‑ copil mare, intrase la facultatea de finanţe‑bănci al treilea pe listă, fără meditaţii. Şi aici devine povestea interesantă. Ne‑am dus şi ne‑am cununat. A fost o nuntă cum nu ştiu câţi o să aibă parte. Cu patru preoţi şi doar noi. Nu am avut invitaţi… M‑am dus cu naşa, cu sora părintelui, şi mi‑au făcut lumânările de nuntă în piaţă. Eu am crezut că o să mâncăm la Mc Donald’s, sincer, dar am mâncat acasă la naşa, care a făcut o masă pe cinste. Şi de‑acuma începe povestea, de fapt, o taină. Şi partea care este minune. Părintele a făcut zeci de minuni… S‑a terminat cununia şi am plecat, cum a spus părintele, la el după nuntă. Eram cu geantă frigorifică, cu tortul şi făcusem noaptea sărmăluţe. Şi ne‑am dus la părintele şi ne‑a îmbrăţişat pe amândoi şi a zis: „De acum, sunteţi copiii mei”. Era alt părinte. „De acum sunteţi copiii mei.” Ne‑a dat bani, cadou de nuntă şi de atunci a început iubirea pe faţă. Soţul meu nu se spovedise până atunci. Duhovnicul lui e părintele Vale­rie. Că nu ne‑a dat voie să ne cununăm fără să fim spovediţi. El mă ducea pe mine, dar nu intra în biserică. Dar părintele nu ne‑a zis niciodată: „Ţineţi post, intraţi în biserică”. Nu, el a fost exemplu. Când eram mică voiam să fiu ca manechinele de la televizor, cu picioare lungi, cu rochiţă nu ştiu de care. Din 2002, am vrut să fiu un pic aşa, cum e părintele Macarie. Cred că la maturitate vrem să avem bunătatea lor. Şi eram ca o maimuţă, imitam, cam aşa eram. Şi de atunci am devenit copiii lui. Spunea la toată lumea: „Ei sunt copiii mei de la Bucureşti”, aşa ne recomanda. Stătea de vorbă cu noi, nu pot să spun cum era. Îmi aduc aminte că înainte de asta făcusem un tort. Am stat şi mi‑am stors creierii cum să fac cel mai bun tort din lume şi l‑am făcut cu rugăciune şi i l‑am dus şi l‑am întrebat a doua zi dacă i‑a plăcut tortul. Şi mi‑a spus: „Nu ştiu, întreabă purcica, că ea l‑a mâncat”. După cununie, s‑a schimbat totul. S‑a schimbat viaţa noastră. Stăteam acolo câte două zile. Îmi spunea că m‑am făcut cucoană de Bisoca, că mi‑a dat apartament. Apartamentul era o chilie insalubră, în care se plimbau şori­ce­ii iarna, cu un pat vai de mama lui, dar era cel mai mare dar pe care l‑am primit în viaţa mea. Eu, în mândria mea, mă gândeam: „Doamne, cu ce am greşit, de ce am ajuns aici?” Părintele m‑a învăţat să mă rog. Părintele Valerie avea o vorbă: „La Poiană te rogi fără să te rogi”. Părintele Macarie m‑a învăţat să mă rog şi mi‑a spus: „O să te pun acum să faci cel mai dureros lucru: să vezi unde ai greşit, să te lupţi să‑ţi vezi păcatul, adică să treci prin moarte, că abia atunci vine renaşterea. Şi o să vezi că ai orgolii foarte multe, că ai mândrie foarte multă, că nu eşti aşa cum vrei tu să fii. Trebuie să te lupţi tu şi cu gândurile tale, să vezi adevărul din tine. Să vezi că ce trăieşti acum sunt consecinţele faptelor tale. Să nu mai zici: «De ce, Doamne?» O să vezi de ce.” Acum ştiu, am greşit şi toate sunt din mândrie, s‑au întâmplat şi din lăcomie şi din alte dorinţe, inversasem scara de valori. Inversasem ordinea lucrurilor. Dar părintele m‑a lăsat să descopăr singură asta cu blândeţe şi cu foarte multă dragoste. Şi pentru dragostea lui veneau căprioarele şi fătau acolo. Şi noaptea le ajuta, lângă biserica mică. Veneau veveriţele şi iepuraşii. Fiind acolo, în munte, veneau şoriceii şi le spunea: „Fugiţi, că acum slujesc”. Şi şoriceii fugeau din altar. Era o prispă, noi îi ziceam casa lui Vlahuţă, şi acolo aduna special nuci pentru veveriţe, le făcea provizii. Le punea pâine la căprioare. Totul în taină. Eu, ca o ne­mer­­nică, îl pândeam. Ieşeam noaptea şi îl pândeam pur şi simplu. De multe ori mă prindea, mă certa, îmi spunea să fug. Îl pândeam. Nu mă duceam să vorbesc acolo. Aici apare un paradox, nu mă duceam să‑l întreb ce să fac, cum să fac. Eu nu vorbeam. Aveam nevoie să îl văd pur şi simplu. În prima zi a fiecărei luni, părintele Valerie cobora de pe munte şi eu am prins un 1 ianuarie, am stat de revelion practic, şi pe părintele Valerie a trebuit să îl lovim cu băţul ca să‑i spargem gheaţa, să putem să‑l dezbră­căm. Pentru că el a coborât muntele prin zăpadă până la gât, l‑a prins ploaia şi a îngheţat. Ei au trăit nişte vremuri îngrozitoare acolo, cu frig şi cu zăpezi cumplite, despre care nu spuneau nimănui. Am dat cu băţul în el, i‑am spart dulama, a intrat în biserică şi a slujit. Ei nu s‑au plâns niciodată, luau totul aşa cum vine. Şi nu exista: „Sunt obosit, n‑am timp”. Părintele Macarie, dacă venea cineva la el negru la suflet, spunea că şi într‑un criminal şi în cel mai mare răufăcător trebuie să ai încredere, pentru că, dacă îi dai încredere, el o să vrea să‑ţi arate nobleţea sufletului lui. Celui mai mare ticălos să îi dai încre­dere. Mai spunea că ar trebui să clădim câte o troiţă frumoasă pentru fiecare duşman, căci datorită lor suntem obligaţi să devenim mai buni, mai răbdători. În iubirea sa, părintele Macarie e ca soarele. Soarele dă tuturor căldură. Dacă nu îţi pui pălărie, poţi să te arzi. Aşa şi părintele Macarie, a dat tuturor iubire, nu numai mie. Nu, iubirea pe care mi‑a dat‑o mie, a dat‑o la toţi. Dar ei s‑au ars, n‑au ştiut ce să facă cu ea, i‑a copleşit. Era atât de puternică, îi copleşea. Ca soarele. Au făcut insolaţie de la ea şi au fugit, nu au mai venit. Aici e taina părintelui ‑ dă iubire la toată lumea. Mulţi se supără şi dispar; pe alţii îi copleşeşte iubirea şi rămân acolo. Sunt oameni care vin de mulţi ani, ca mine, cu aceeaşi dragoste, cu aceleaşi necazuri, cu aceleaşi neîmpliniri, cu aceleaşi probleme şi griji pe care le are toată lumea. Adică nu te duci la părintele Macarie, şi el se roagă şi mâine ai vilă şi piscină şi eşti Făt Frumos din lacrimă. Nu există aşa ceva. Dar face acolo o lucrare. Mi‑a schimbat viaţa, viaţa mea, a familiei mele. El spunea să nu mă ridic de la rugăciune pentru copilul meu. Să îi mulţumesc Maicii Domnului pentru tot ce a făcut pentru copilul meu. Copilul meu acum este însurat cu o fată grozavă, este bine, are tot ce îi trebuie. Că mă duceam la el şi‑i spuneam: „Uite, m‑am rugat şi nu m‑a ajutat Dumnezeu”. Mai aveam şi eu momentele mele de deznădejde. „N‑are nimica, ştii cum să zici? Să zici aşa: «N‑are nimic că nu m‑ai ajutat, Doamne, că o să mă ajuţi când vrei Tu. Că m‑ai ajutat atât de mult până acuma! Niciodată nu mă lăsa să cad»”. Mă ţinea pur şi simplu, nu mă lăsa. Am scris în ziar ceva când a plecat. Părintele Macarie şi Poiana Mărului sunt unul şi acelaşi, nu se pot despărţi. Părintele Macarie a spus că el vrea să‑I slujească Domnului şi el poate să‑I slujească şi pe malul lacului şi în peşteră şi la Muntioru, oriunde. Să nu mai plângem noi după Poiană, că nu trebuie să plângem. Îmi aduc aminte că, în perioada în care aveam maşină, mergeam la Mănăstirea Viforâta. Era o măicuţă cam sclerozată săraca, o băbuţă de 100 de ani. Dar era febleţea părintelui. Părin­tele îi trimitea bani şi pachete. Eu şapte ani i‑am dus pachete, până a murit maica aia. Sau unei alte maici i‑am făcut priveghere noaptea. Ele sunt înmormântate acolo. Părintele un an de zile le‑a dat de pomană şi case şi paturi la săraci. A copt cu mâinile lui colaci. Pentru că el are o vorbă: „Cel mai important lucru pe lume este iubirea”. Şi eu îl certam, de exemplu, pentru că el face de mâncare la toată obştea. Obştea, după ce termină de mâncat, se ridică de la masă, fac rugăciunea, şi părintele spală vasele după toţi. Şi eu îl certam: „De ce faceţi aşa?” „Lasă, să‑i odihnesc.” Nu există! Se jertfeşte pentru toată lumea. Stă nemâncat până la 17:00, 18:00. Cred că în anul când nu ne băga în seamă, el ne cioplea la inimă de fapt. Şi a deschis‑o atât de tare, încât a încăput toată iubirea lui acolo. N‑am văzut‑o ca pe o probă; cred că tot din mândrie şi din orgoliu m‑am dus. „Mă, dar ce am eu? Chiar nu vrea să mă primească, chiar nu vrea?” Tot mândria a fost, nu cred că altceva. Era harul părintelui care lucra, dar cred că era şi mândria. „Dar ce are cu mine?” Erau toate babele, toate ţigăncile cu şapte copii, ieşeau cu braţele pline, că de acolo lumea pleacă cu mălai, cu ulei, cu făină, cu tot ce vor ei, că aşa e părintele. Tot timpul spune să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească. Pe urmă relaţia s‑a „încălzit”. A făcut biserica de la Bisocuţa. Atunci am crezut că mor. Doar ştiam cât s‑a chinuit la biserica de la Bisocuţa. Şi ştiam cum mergea 7 km întregi pe jos, să ducă mâncare la muncitori, şi ştiam cum a vândut văcuţa, că nu a avut bani de clopot. Şi el nu cere niciodată de la nimeni nimic. N‑ai să‑l auzi cerând. El toate şi le‑a făcut din banii lui, din pomeni. A făcut şapte biserici, fără bani viraţi în conturi sau bani daţi pentru biserici. Crede‑mă, am fost de faţă şi am stat acolo cu zilele. Nu a cerut la nimeni niciodată niciun leu. Şi‑a vândut văcuţa, au muncit cu toţii. Sus pe Muntioru nu prea erau flori. De când a venit părintele sunt flori. Părintele Macarie a fost mutat pe munte şi părintele Valerie a rămas cântăreţ în strană la Poiana Mărului. Părintele Dionisie, care a venit, slujea şi părintele Valerie era în strană. Părintele Valerie s‑a îmbolnăvit foarte rău atunci. A fost dus de urgenţă la spital, în Buzău şi au rămas doar fratele Constantin şi cu fratele Niculae, atâta, ei doi erau la Poiană. Era de Sfântul Ilie. Părintele Macarie era pe munte. Nu s‑a ţinut liturghie, că nu a fost preot. Noi ne‑am dus întâi la Poiană, că acolo era sufletul nostru. Am făcut cu toţii Paraclisul Sfântului Ilie. Toată lumea s‑a rugat şi i‑a cerut Domnului să îi dea putere să rabde că îi era greu aşa, că nu mai e paraclisul lui. Şi semnul a fost că toată poiana de la Muntioru s‑a umplut de bujori galbeni. Tot, tot, tot. Sunt şi fotografii. Acolo nu erau bujorii ăia galbeni, pur şi simplu au apărut. Au început din nou să vină animalele sălbatice, căprioarele lui şi iepuraşii, până şi vulpea. Toate animalele care erau la Poiană au venit sus pe munte. Mărturie sunt cocoşii pe care îi mănân­că vulpea şi aşa mai departe. Vin iarăşi căprioarele. La Poiana toată lumea a văzut căprioarele. Erau blânde, veneau la părintele, care le dădea pâine din mână. Părintele nu vrea să spună multe lucruri. Dar ele fătau acolo şi părintele le îngrijea. Toţi au venit după părintele. El a fugit de lume şi lumea a venit după el, cam asta s‑a întâmplat.

O proorocire foarte haioasă şi foarte dureroasă în acelaşi timp. Obştea acolo este foarte închegată. Toţi sunt smeriţi, se feresc de mândrie, sunt străini de ură şi certuri între ei. Ei sunt fraţi de mănăstire. Era un frate, Ion, un romantic, un sensibil. Scria poezii. Mare evlavie avea la Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului. Nouă ne era drag. În fieca­re dimineaţă aduna ghiocei sau ce flori erau şi le punea la Maica Domnului. Deschidea primul biserica. Nu prea vorbea. Sculpta cruci şi făcea lumânări. Nu prea vorbea, era mai tăcut aşa, dar nouă ne era drag. Cei de la episcopie l‑au luat şi au zis că vor să‑l facă preot la Ciolanu. Părintele Macarie nu a fost de acord, dar nu poţi să te opui, să treci peste episcop. Şi i‑a spus atunci: „Nu îl luaţi de la mine, lăsaţi‑l să se mai maturizeze”. Eram la Poiană şi el făcea lumânări pentru sfântul altar. Dar, atunci n‑a putut să facă lumânări, pentru că trebuia să cosească fânul. Eu eram în bucătărie. Era părintele Macarie, părintele Valerie şi fratele Crin şi, la un moment dat, a trecut Ion cu fânul, a trecut cu sacul cu fân. Şi i‑a zis: „Părinte, nu mai fac lumânări, nu am timp, că sunt la coasă”. Şi părintele a zis: „Crin, du‑te tu tată şi fă lumânări”. „Dar de ce, că e treaba lui Ion?” „Mă, Ion acum o să plece în Spania, la căpşuni, cine o să facă lumânările?” Noi am râs, că ce glumă face părintele. Ion a ajuns în Spania la căpşuni, după ani de zile. Călugărul a ajuns în Spania. Pentru că l‑au luat de acolo, i‑au promis că îl fac preot, l‑au dus la Ciolanu, de la Ciolanu l‑au mutat într‑o altă mănăstire, s‑a tul­bu­rat la cap, s‑a lăsat de călugărie, s‑a ales praful de viaţa lui. Noi ştim sigur de la mama lui Ion, care a venit plângând la Poiană, că băiatul ei a ajuns în Spania la căpşuni. Cine ar fi crezut aşa ceva? Adică prooroceşti ceva, că se desparte, că face un copil, dar călugărul e al lui, e copilul lui. Aşa spunea, e copilul lui. Şi el trăia durerile astea. Noi am luat‑o toţi de glumă. Dar el nu ne‑a spus că aşa o să fie! Noi bârfim, că aşa e natura noastră. Se mai ducea cineva la părintele şi îi spunea: „Părinte, nu mai vin aicea, că fratele nu ştiu care se uită urât la mine sau nu mă bagă în seamă sau nu ştiu ce”. Părintele are o vorbă: „Când iubesc pe cineva, îl iubesc cu tot ce are”. Îl iubeşti pe el, iubeşti şi obştea cu căţelul şi văcuţa. N‑aveai nicio şansă să bârfeşti pe nimeni. Când a fost cu mutarea lui, noi mai bârfeam că ce nedreptate s‑a făcut şi altele, părintele ne certa mereu, spunea că Domnul şi numai Domnul este judecătorul, iar noi trebuie să ne vedem de răutăţile noastre, nu de răutăţile altora. Părintele iubeşte ne­con­di­ţionat, dezinteresat şi respon­sa­bil până la sacrificiu de sine. Noi, oame­nii, putem avea această iubire, dacă suntem insuflaţi de Dumnezeu. Ne învăţa că trebuie să ne rugăm mereu pentru ei, ca să nu ajungem ca ei, şi că nu putem obţine o bucată de aur dintr‑o căpiţă de fân. Spunea că suntem critici cu ceilalţi pentru că suntem dezamăgiţi de noi şi încercăm cumva să mascăm asta. La părintele este ca la doctor. Cabinetul meu medical era foarte bun. Lumea nu venea la numele cabinetului, venea la doctori, care erau cei mai buni. Când intri într‑un birou de avocatură, nu te duci că este biroul pe Magheru. Tu te duci la avocatul X. Aşa şi aici, mergem la om, nu mergem la loc. Pă­rin­tele e glumeţ, are simţul umorului, face glume cu noi, nu e trist şi mohorât.

Alt exemplu de bunătate. Un exemplu extraordinar de bunătate. Când au apărut în presă anumite ata­curi la adresa părintelui Macarie, la un moment dat a venit la el un ziarist de prin zonă, care a scris mizerabil despre el. Şi m‑am dus la părintele şi i‑am zis: „Ştiu că nu o să vă placă, dar eu scriu la ziare, să ştie toată lumea adevă­rul”. „Lasă, mă, să scrie ce vrea el, că, uite, mâine îl pomenesc la proscomidie, că are un necaz mare. Dar eu o să mă rog şi o să fac priveghere pentru el, că o să treacă prin necazul ăla.” Nu m‑a lăsat să public nimic, am şi acum articolul pe care l‑am scris. Atunci părintele s‑a supă­rat pe mine. Mi‑a spus că atâţia ani a tot încercat să schimbe ceva în mine şi eu încă mai am răutăţi. Să nu mai înfrunt pe nimeni cu nimic. Noi trebuie să răbdăm jignirile, că ne sunt de folos. Lauda să n‑o răbdăm, că duce la mândrie. „Acolo unde nu este pace şi iertare nu este Dumnezeu”, aşa zicea părintele. Şi îmi repeta la nesfârşit ori de câte ori îl supăram să mă rog aşa: „Trimite‑mi, Tu, Doamne, iubirea, că eu nu o am”. Eu ani de zile am trădat iubirea şi acum mă lupt cu dispreţul pentru mine ori de câte ori îmi văd păcatul. El spune mereu că în cele cereşti eşti atât cât iubeşti. „Nu se răspunde la rău, zicea părintele, niciodată cu rău, numai cu bine”. Ziaristul ăla nu ştie ce a făcut părintele pentru el. Nici nu îi dă prin cap că l‑a salvat prin postul şi rugăciu­nea lui de la un necaz. Părintele nu o să spună niciodată ce a făcut pentru unul şi pentru altul care l‑au făcut zob. Pe el nu‑l interesează. Nu‑l interesează păre­rea oamenilor. Cam asta e.

Pe soţul meu părintele l‑a dus de mână şi I l‑a arătat pe Dumnezeu fără niciun cuvânt. Părin­tele nu spune cuvinte. Dacă tu te duci acum şi îi spui: „Părinte, vreau să îmi vorbiţi despre Dumnezeu”, nu ştie. Ştie să vorbească cu Dumnezeu. Nu e teolog. E altceva. E un călugăr simplu. Te duci şi nu ai nevoie să vorbeşti cu el. El şi‑ar dori foarte tare să se ducă acolo oamenii la slujbă şi ăia care au un necaz să îi ceară un sfat. Părintele oricum îi vede pe toţi în biserică şi el se roagă pentru toţi care sunt acolo. Părintele nu are nevoie de cuvinte. Te duci la el, el ştie de ce te‑ai dus. Cuvintele alea sunt o pierdere de timp, noi batem câmpii. Am mai cunoscut aceeaşi iubire şi la părintele Justin Pârvu. M‑am dus acolo. Am ajuns foarte greu, cu microbuzul de noapte, cu rata, cu autostopul, am făcut vreo 9 ore şi ceva. Îmi era foarte frig şi i‑am dus o carte editată de părintele Milea, în care erau pozate căprioare. Eram cu o prietenă. M‑am aşezat la picioarele părintelui, am stat 10 minute în chilie, şi părintele Justin în timpul ăsta nu a făcut decât să mângâie căprioara şi să spună: „Săraca, e slabă, i se văd coastele”. Mângâia căprioara şi spunea: „Uite, iarba e grasă aicea”. Şi dădea paginile revistei. Eu m‑am dus cu probleme, aveam o listuţă de întrebări. Eu cu listuţa, să îi pun întrebări. N‑am mai putut să scot listuţa din buzunar, pentru că n‑a mai fost timp, în alea zece minute dădea paginile şi numai de căprioară a vorbit. Eu eram aparent nimeni acolo. Părintele tot răsfoia revista şi am plecat. Am mai făcut nu ştiu câte ore la întors şi am vorbit cu tata. Şi m‑a întrebat: „Cum a fost?” A, era procesul meu în floare. Eram în proces, tot cu tribunale. „Ce ţi‑a zis părintele Justin?” „Nu ştiu, că a mângâ­iat căprioara dintr‑o revistă”. „Dar tu te‑ai dus nouă ore dus, nouă ore întors, ca să stai cu un popă să mângâie o căprioară?” „Da.” Dar am rezistat la toate necazurile care au urmat ‑ aveam căpri­oara în minte… Eu nu mă duc la mulţi preoţi. În puţinul timp şi cu singurii bani pe care îi am mă duc ca teleghidată la părintele Macarie. Aşa cum merge tramvaiul pe şine, aşa mă duc eu. Parcă şinele sunt Muntioru. Nu zic că „sunt şi alte locuri, dar părintele Macarie e cel mai cel mai”. Dar mie îmi ajunge părintele Macarie. Părintele Macarie îmi dă tot ce am nevoie. Am mai fost la părintele Justin Pârvu, am fost şi la maica Paisia. Astea sunt exemple pe care le dau din care să se înţeleagă că, deşi nu vorbeşti cu ei, te ţin într‑o stare foarte bună, sufletească, fără cuvinte. Sau, atunci când eşti la pământ, simţi aşa o bucurie în suflet, care cu certitudine vine din rugăciunea lor pentru noi. Maica Paisia mi‑a spus, în timp ce băteam câmpii cu problemele mele, că face, că drege, ea îmi spune: „Ştii? Te iubesc.” O lună am adormit numai cu glasul ăla în urechi: „Ştii? Te iubesc.” Atât. Am mai simţit dragostea asta şi la dragul meu părinte Macarie de la Giurgiu. Când te duci la Muntioru, nu trebuie să te duci din interes. Du‑te şi descarcă‑ţi sufletul când ai nevoie la mama, la tata, la vecini. Acolo iroseşti timpul cu asta. Trebuie să îi vezi părintelui Macarie ochii. Să nu respiri la slujba aia pe care o face el. Noi nu reu­şim să nu mişcăm la liturghie, cine zice că: „Vai, n‑am mişcat, n‑am res­pirat”, minte. Sau, or fi din aceştia şi nu ştiu eu. Dar în liturghie, dacă cinci minute se duce rugăciunea la cer, contează foarte mult să ai acele cinci minute de rugăciune la cer. Nu e bine să te duci la părintele Macarie ca să‑i spui doar: „Soacră‑mea e nu ştiu cum”, sau „Bărbatul meu e beţiv”. Lumea greşeşte foarte mult. Aş vrea să scriu cu vopsea pe cer: „Duceţi‑vă la oamenii aceştia înduhov­ni­ciţi, respiraţi aerul lor, staţi la slujbă şi plecaţi. N‑aveţi nevoie de cuvinte”. Nu că am fost eu deşteaptă şi nu a fost nevoie de cuvinte. Nu, la mine a fost o altă situaţie, nu mă băga în seamă, n‑aveam cu cine să schimb vreun cuvânt. Şi am învăţat din nebăgarea asta în seamă. Stăteam câte trei zile şi mă întrebau prietenele: „Ce ai vorbit cu părintele, ce ţi‑a zis?” „Nimic.” Acolo toată lumea e o familie. Sora lui, soţia părintelui Milea, făcea mâncare la o sută de oameni când era hramul. Pri­ma­rul de la Bisoca, Gheor­ghe, spăla vasele la o sută de oameni. Acolo e o familie, fiecare are rostul lui. În ultima perioadă, când merg sus, atât de multă lume este, încât părintele nu mai poate de oboseală. Şi lumea se duce cu multe lucruri. Sigur că se duc mulţi cu probleme grave şi au nevoie de sfaturi, dar mulţi cred că exagerează să îi spună povestea vieţii lor, să îl ţină nu ştiu cât. Părintele, din bunătate, nu‑i refuză. Vedeam oameni, soţ‑soţie, la Poiana Mărului, care se împungeau, se încruntau unul la celălalt. Pe urmă intrau la părintele. Spunea ea că bărbatul ei e aşa, el că femeia e aşa, se certau ca chiorii. Aceiaşi oameni îi văd venind acum, după ani de zile, fericiţi. Părintele nu spunea nimic. „Mă, noi trebuie să fim buni, pacea în familie e importantă”. El nu‑i dădea dreptate nici ăluia, nici ăluilalt. Ei spuneau: „O să divorţez, o să fac, o să dreg”. Părintele tăcea, dar rugăciunea aceea lucra. Ştiu o replică a unui cunoscut: „Noi Îl mâniem pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne dă de fapt de toate”. Nu preţuim darurile Lui. Spun din expe­rien­ţa mea, că şi eu am făcut asta. O prietenă foarte dragă de‑a mea s‑a dus la părintele şi i‑a spus: „Eu mă rog atâta, o să ţin şi post. O să‑mi dea şi mie Maica Domnului un copil?” „Ţi‑a dat, dar l‑ai lepădat. Sigur că o să‑ţi dea, hai, roagă‑te”. Şi i‑a dat. La 36 de ani are o fetiţă, e darul Maicii Domnului pentru ea. Se pot vedea, de pildă, femei care nu puteau face copii, şi acum au copii. Dacă vedea că un om păcătuieşte, dar e mâhnit pentru asta, nu îi spunea direct. Spunea în nişte pilde foarte fine. S‑a dus cineva cunoscut acolo. Sunt căsătoriţi de câţiva ani, ea a făcut nişte avorturi. S‑au dus şi i‑au spus: „Am venit să vă cunoaştem, că am auzit multe despre dumneavoastră. Nouă acasă ne‑a fătat pisica şi avem trei pui şi ne e milă de ei. Putem să vi‑i aducem aici?” Şi părintele le‑a spus: „Nu.” „Şi ce să facem cu ei, unde să‑i ducem?” „Dă‑i cu capul de piatră.” M‑a sunat persoana aceea, că ce preot e acesta, că de ce mi‑a spus mie să dau pisicile cu capul de piatră. „Tu îl lauzi atâta şi uite ce mi‑a zis!” Şi i‑am spus: „Hai să‑ţi tâlcuiesc eu. Vezi, când ai făcut avorturile acelea, când ţi‑ai omorât copiii în pântec, nu ţi‑a fost milă. Asta însemna să dai pisoii cu capul de piatră. De fapt, se referea la faptul că nu ai avut milă de copiii aceia.” Ea făcuse avorturile şi trecuseră mulţi ani de când ea devenise sterilă, nu mai putea să aibă copii. Când a plecat de acolo, părintele i‑a zis: „O să fii gravidă, o să faci copil, să ştii”.

Mi‑am notat câteva sfaturi duhovniceşti primite de la părintele Macarie: „Când te rogi, nu ai nevoie de nicio speranţă, de nicio promisiune, doar trebuie să fii convins că Dumnezeu este milă şi iubire. Mila lui Dumnezeu străluceşte chiar în nenorocire. Trebuie să ai în suflet certitudinea că, atunci când ceri pâine, nu vei primi pietre. În împărăţia lui Dumnezeu sunt primiţi numai cei care au învăţat ce înseamnă renunţarea, dezinteresul, sacrificiul. Necazul e crucea pe care se înalţă sufletul. Nu putem învinge răul prin rău. Cine vrea să cunoască bunătatea lui Dumnezeu, trebuie să îşi vadă mai întâi propria răutate. Dacă ai curajul să te duci în iad, trăieşte‑ţi viaţa cum vrei tu. Pentru a‑L avea pe Dumnezeu, trebuie mai întâi să te pierzi pe tine.”

Diferenţa dintre dramă şi tragedie este că în dramă eroii biruiesc, iar în tragedie eroii sunt înfrânţi. Părintele şi‑a trăit şi îşi trăieşte cu demnitate suferinţa pentru Adevăr. Pentru Hristos… (Rodica)

preluat de pe blogul lui Ciprian Voicila

numai atata esti

desen de Gabriela Mihaita David

“Eu m-am nascut/dupa ce am murit/Dupa ce am murit/m-a infiat cuvantul/Eu/Care Eu?”
(Nichita Stanescu)

Fiecare suflet- o pasare sau o cetate zidita! Suntem pe rand si pasari si ziduri. Sa nu ne mandrim. Sa nu deznadajduim.

Cei care te resping, te resping pentru ca odata, candva, nu i-ai acceptat pentru ceea ce sunt. Ai vrut ca ei sa fie altfel. Si ei au simtit ca acolo nu-i iubire. Si nu doar ca nu-i iubire. E agresiune. E murire. Astfel, i-ai tulburat in loc sa ti-i apropii, i-ai indepartat si mai mult. In fiecare zi mai mult… si mai mult. In loc sa cream poduri, ridicam, zi de zi, alte ziduri. Stai langa fratii tai, suflete al meu, soarbe-le tristetea, amarul, durerea. Dupa puterea sufletului tau. Nu mai mult, nu mai putin. Aduna aceasta tristete in cupa inimii tale iar noaptea ofer-o Creatorului sub forma lacrimilor durerilor topite. Cei impovarati poate n-au gasit inca drumul ce duce catre inima inimii, catre Dumnezeu. Daca Dumnezeu a sapat cale din miezul inimii catre tine, nu te lenevi in nepasare, suflete al meu. Si nu te tulbura nici din cauza maniei oamenilor sau a rautatilor ce ascunde si mai multa durere. Doar ai fost acolo, deci stii cum e. Oamenii au ridicat cetati in jurul inimilor lor pentru a-l adaposti pe copilul din ei de frigul din aceasta lume. Nu te teme, suflete al meu, de raceala sau de distanta celorlalte suflete. Apropie-te cu caldura de ele si usor usor zidurile se vor pravali, unul cate unul, cuprinsi de dorul de a se deschide catre tine, catre ceilalti, catre aproapele, catre Dumnezeu. Apropie-te cu caldura, dar nu forta apropierea. Lasa totul sa curga firesc. Soarbe amarul si chiar furia acestor suflete, vezi dincolo de aparente. Un suflet trist e un suflet cu luminile stinse. Aprinde lumina acolo unde poti, nu sta indiferent. Atat cat poti! Si, mai ales- nu judeca pe nimeni.

Observa in orice rautate sau furie- tristetea, frustrarea, durerea. Sau lipsa bucuriei. Observa lupta. Observa greul sufetului din fata ta ce se straduieste, pe cuvant ca se straduieste sa fie mai bun decat a fost ieri. Uneori reusim! Alteori nu ne iese! Dar la Dumnezeu- totul e cu putinta, caci Dumnezeu e Iubire! Aminteste-ti Iubirea, suflete al meu! Aminteste-ti iubirea si soarbe- atat cat poti, paharul tristetii celui de langa tine sau al celui care-ti vine in gand, iar si iar, ca un indemn. Ia acel pahar si soarbe-l cu bucurie. Ai sa vezi… cand noaptea vine, Dumnezeu va transforma aceasta tristete pe care ai sorbit-o- in lacrimi dulci, usoare, senine. Sufletul tau va fi, spre dimineata, din ce in ce mai usor! Atunci te vei veseli intelegand ca, in vis, in somn, chipurile celor care ti-au oferit tristetea sau furia lor- vor zambi catre tine. Pentru ca sufletele simt tot! Absolut tot. Iar unii dintre ei te vor saruta a doua zi pe frunte. Iar tu, intocmai ca un copil, te vei minuna iar si iar de gestul lor… Si vei intreba: Doamne, unde e zidul cel de nezdruncinat al lor, caci ei tocmai ce m-au sarutat pe frunte?! Si eu n-am facut nimic pentru ei, Doamne, Tu ai facut TOT! Eu stau aici si ma mir de toate cate mi se-ntampla si nu sunt decat un simplu privitor. … Dar ma bagi pe mine la inaintare, desi eu, fara Tine, as fi fost umbra aceea de care, cand imi amintesc, ma cutremur mereu. Umbra aceea plangacioasa si nervoasa si incruntata si neputincioasa. Umbra ‘çeea care-i judeca pe toti. Care nimic nu stie sa faca, decat sa se planga de toate: de oamenii din jur, de vremuri, de lume, de TOT! Doamne… Domnul meu si Dumnezeul meu! Uneori ma gandesc la Tine ca la un Copil. Nu Te pot vedea altfel. Un Copil, numai atata esti. In ochii lumii… asta-i nebunie!

preluat de pe blogul Laurei Maria Ilea

Hristos niciodată n-a făcut vreo observaţie asupra trupului vreunui om. El nu i-a spus lui Zaheu: „Cât eşti de mic!”, nici lui Iuda: „Cât eşti de urât!”, nici slăbănogului: „Cât eşti de slab!”, nici leprosului: „Cât de rău miroşi!”

Taina Căsătoriei

Să nu cercetăm trupul celorlalți!

Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei și Jicei, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, București,  2009, p. 147

Hristos niciodată n-a făcut vreo observaţie asupra trupului vreunui om. El nu i-a spus lui Zaheu: „Cât eşti de mic!”, nici lui Iuda: „Cât eşti de urât!”, nici slăbănogului: „Cât eşti de slab!”, nici leprosului: „Cât de rău miroşi!”. El a petrecut neîntrerupt cu realitatea din oameni, adică cu sufletele – căci sufletul le vorbea sufletelor, şi sufletul tămăduia şi ridica sufletele. Hristos a socotit la fel de nepotrivit să vorbească despre trupurile oamenilor adunaţi, aşa cum oamenii serioşi socotesc nepotrivit să vorbească despre hainele celor de faţă.

De aceea, când îţi vorbeşte omul, nu te gândi la trupul lui, nu cerceta trupul lui, ci priveşte la sufletul lui, cercetează sufletul lui, deprinde-te cu sufletul lui –…

Vezi articol original 61 de cuvinte mai mult

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [14]

Cuvantul 1

Scrisoare despre felurite lucruri privitoare la vietuirea in linistire [isihie]

66. Nu fi mustratorul, nici indreptatorul greselilor cuiva. Nu fi zelos cu un zel rau care agita sufletul tau; cel plin de un asemenea zel si a carui gandire e necontenit agitata pentru altii nu se va invrednici niciodata de pacea duhovniceasca in care se misca intelegeri privitoare la bunatatea lui Dumnezeu fata de [ambele] lumi [vazuta si nevazuta]. Un astfel de zel intra in cineva prin imprastierea gandirii, careia i s-a ingaduit sa hoinareasca uitandu-se la faptele altora ca o corabie fara carmaci. Cel care se imprastie astfel si face pe zelosul cu faptele rele ale fratilor nu poate ajunge mort pentru lume.67. In doua feluri se poate sadi in chip statornic in cineva un zel fata de vietuirea altora: din mandrie sau din prostie. In afara acestor doua lucruri, nimic nu poate pricinui un astfel de zel. Fie ca-n ochii lui propriile lui defecte sunt mai mici decat cele ale oricui altuia – sau poate chiar crede ca n-are nici unul – si drept urmare se crede in stare sa aduca la adevar pe toata lumea; fie isi inchipuie ca se face prieten a lui Dumnezeu daca-i uraste pe pacatosi, ceea ce e semnul unei minti neghioabe si cu totul straine de orice cunoastere a lui Dumnezeu. Unul ca acesta nu pare sa stie ca sfintii au primit sa moara in tot felul pentru a-i aduce pe ticalosi si ucigasi pe calea lui Dumnezeu prin iubire. Cei care stiu planul lui Dumnezeu si s-au invrednicit sa implineasca voia Lui se vor lasa omorati pentru pacatosi asemenea Fiului lui Dumnezeu.68. Hristoase, ale Carui desfatari si nadejdi sunt mai presus decat gandul omenesc, seamana nadejdea Ta in gandurile mele, ca, simtindu-Te, gandirea mea sa inceteze a privi la cele pamantesti. Caci asa cum nu poate inceta sa fie imprastiata de acestea decat daca e imprastiata de Tine, tot asa nu poate vedea pe cineva rau daca nu e cu totul straina de cunoasterea nadejdii Tale si nu-si are privirea tintuita de pamant ca un sobolan[1] . Invredniceste-ma, Doamne, sa mor fata de toate, ca prin aceasta moarte sa ma invrednicesti sa simt taina vietii celei noi! Doamne, cei ce vietuiesc pentru lumea aceasta nu s-au invrednicit niciodata da simta aceasta cunoastere, ci numai cei care au murit in timpul vietii lor de dragul nadejdii adevarate care le e gatita, si care-si aduceau in fiece clipa lui Dumnezeu rugaciunea si lacrimile lor rugandu-L cu iubire fierbinte ca nimeni sa nu fie lasat in afara acestei desfatari.69. Aceasta e gandirea sfintilor, acesta e motivul pentru care durerea se revarsa neincetat in gandirea lor, si aceasta e rugaciunea pe care o aduc necontenit lui Dumnezeu. Din pricina acestei dorinte a lor ei primesc din bogata vistierie de comori a lui Dumnezeu darul cu care nimic de pe lume nu se poate asemana.70. Fericit cel care stie ce se naste din iubirea de oameni si pana la ce inaltimi ale compasiunii ridica ea sufletul.

<- pagina anterioara                                                                                   continuare ->


 

[1]– Cf  Marcu Monahul (= Ascetul). Despre cei care-si inchipuie ca se indreapta prin fapte 80.

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [13]

Cuvantul 1

Scrisoare despre felurite lucruri privitoare la vietuirea in linistire [isihie]

61. Nu e nevoie sa-ti aduc aminte de golirea de sine, caci scopul meu nu este sa vorbesc despre toate, si de altfel nu vorbesc cuiva care nu cunoaste Scripturile, fiindca stii bine ca fara ea aceasta vietuire [singuratica] nu poate fi desavarsita. Calea ei e cea a saraciei, caci e limpede ca la cel care nu-si pune credinta in Dumnezeu in cele vazute, gandirea e foarte departe de nadejdea celor viitoare si de multe alte lucruri a caror putere si realitate nu e simtita decat de o gandire insufletita de credinta. Tocmai acestea sunt lucrurile pe care le urmaresc cuvintele noastre de la inceput si pana acum, caci aceasta vietuire e desavarsita de nadejde. Pentru ca, asa cum sta scris, „cine poarta povara lucrurilor pamantesti nu poate zbura spre cer”. Caci nimeni care e legat de lucrurile acestei lumi nu poate sa placa Celui Care l-a ales. Iti voi aduce aminte aici doar ce e necesar.62. Daca ai ales sa lucrezi virtutea, nu-ti ingadui vreodata sa te uiti la o femeie, nici sa treci prin vecinatatea ei. Caci aducerile-aminte de ea sunt vrajmase gandului tau, fiindca tu esti un singuratic a carui gandire trebuie sa se inalte mai presus decat toate cele supuse stricaciunii. Daca si numai gandul la o femeie tulbura gandirea, cu cat mai mult nu o tulbura vederea fetei ei sau sunetul vocii ei. Nu te bizui pe batranetea ta sau pe inaltimea gandirii tale; nu pentru ca ai fi altfel decat altii, ci pentru ca e lucru folositor. Nu incerca sa faci o experienta pe care atatia altii au facut-o deja, ci sezi in chilia ta si ingrijeste-te de mantuirea vietii tale, asteptand iesirea ta din aceasta lume, pentru ca stii ca esti muritor.63. Poarta de grija de gandurile tale si nu te gandi la altii. Nu socoti pe cineva drept rau, caci alta data il vei vedea altfel pe cel care acum ti se pare rau. Nu urmari, asadar, ganduri care par sa-ti arate ce vor ei, caci de este iubire, aceasta ascunde greselile lor [Iac 5, 22], in vreme ce lipsa iubirii vine din intunericul sufletului.64. Cine nu-l iubeste pe aproapele sau, dar spune ca-L iubeste pe Dumnezeu [ cf 1In 4, 20], acela se insala in sufletul sau fara sa stie. Nimic nu infurie atat de mult pe Dumnezeu si nu-L supara atat ca acela care, sezand in chilia lui, se gandeste la tovarasul sau prefacand chilia sa intr-un tribunal in care judeca si condamna greselile altora, desi se socoteste un penitent si repeta mereu in rugaciunea lui: „Cum am iertat, iarta-ma!” Daca cel care-i judeca pe cei care i-au gresit se expune unei aspre osande inaintea dreptatii lui Dumnezeu, care va fi soarta noastra, a celor ce judecam chiar si fapte indepartate. Daca nu poti vedea, nici suporta lipsurile si slabiciunile altora, atunci pleaca altundeva! Dar cum e cu putinta sa-i socotim buni pe toti oamenii daca n-avem linistiea [isihia]?65. Fii pasnic si smerit ca sa-i gasesti pe toti prieteni. Imprejurarile exterioare se schimba o data cu lucrarea inimii, dupa cum e indreptata spre bine sau spre ispite.

<- pagina anterioara                                                                                  continuare ->