Sa-i raspundem, iubitilor!…

[…] Ochii sunt dati sa priveasca dincolo de mine. Un psihiatru spune ca ochii celui care se vede pe el insusi, sunt bolnavi. Pentru ca firea ochilor mei nu este sa ma privesc pe mine; sa-mi port de grija sau sa ma idolatrizez. Ochii, precis, imi sunt dati sa privesc dincolo de mine, sa intru in comuniune cu lumea. Urechile mele exista nu pentru a ma auzi pe mine. Doar stim prea bine ca nu ma aud pe mine cu aceste urechi, ci cu cele duhovnicesti. Ele sunt pentru semenul meu, sa-l ascult pe el. Picioarele mele sunt pentru a ma indrepta catre celalalt; mainile mele, pentru a-l imbratisa pe el. Mirosul meu, mireasma mea, gustul meu, toate celelalte, sunt dincolo de mine, din comuniunea mea cu creatia, cu lumea.

Deci toata faptura mea, observati, e construita si orientata de la Dumnezeu, Care coboara. In definitiv, Dumnezeu, creand lumea, nu tot la fel, din El insusi a iesit si a creat o alta lume? Ori, asemenea lui Dumnezeu, eu ies din mine si comunic. Aceasta e fiinta mea, si aceasta fiinta a mea imi da viata. Viata de veci aceasta este. Daca eu ma cunosc pe mine si traiesc dupa chipul lui Iisus , asa cum mi S-a descoperit mie, am impartasire din viata vesnica; de aici de pe pamant, o gust, am anticiparea ei. E un fel de preludiu al vietii de veci.

Cei doi, sarmanii, preotul si levitul, n-au inteles taina aceasta. O, sarmanii! Ei au trecut pe alaturi; pe alaturi nu numai de bolnav, ci pe alaturi de viata de veci, pe alaturi de Hristos, pentru ca in bolnav era Hristos. Ei trebuiau sa gaseasca sensul existentei in acel bolnav, pentru ca Hristos e sensul vietii mele. Au trecut pe alaturi de viata, de sensul existentei. Deci eu totdeauna cand voi trece pe langa unul care striga la mine, oricat ar fi el de ticalos, pacatos, trebuie sa-i raspund. Sa-i raspundem, iubitilor! […]

fragm. din Pilda samarineanului milostiv, Parintele Constantin Galeriu; o gasiti integral aici: https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-25-dupa-rusalii/pilda-samarineanului-milostiv-97571.html

Anunțuri

Oameni care-i consideră pe ceilalţi oameni duşmani ai lor

Să avem atitudinea corectă faţă de semenii nostri

Am spus că omul, de vreme ce a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, nu este singur, nu este individ. După cum nici Dumnezeu Tatăl nu este singur. Unde este Tatăl, acolo este şi Fiul, acolo este şi Sfțntul Duh. Dumnezeirea este una, dar în ce priveşte persoanele Dumnezeu nu este unul, ci trei persoane. Numai astfel se realizează circulația iubirii.

În afară de alte lucruri care înseamnă ,,după chipul lui Dumnezeu”, am spus în întâlnirile noastre trecute că înseamnă şi faptul că omul nu a fost creat ca persoană singura, izolată. Într-adevar, omul este unul, omenirea este una, dar persoanele sunt multe. De aceea omul îşi găseşte scopul adevărat al vieții, temelia adevărată a viețuirii şi poate pune început bun şi adevărat, tocmai atunci când se vede pe sine împreună cu ceilalți oameni.

Astăzi ne mănâncă individualismul. El a venit din Occident şi este înfricoşător. Acest duh individualist pătrunde, din ce în ce mai mult, pe teritoriul ţării noastre şi, deşi trăim în oraşe mari, în societăţi mari, ne simţim foarte singuri. Astăzi duhul acesta este atât de putemic, încât şi în familie omul se simte singur. Nu simte, din adâncul fiinţei sale că este împreună cu ceilalți. Nu simte aceasta.

Aşadar, întrucăt omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, adică nu este singur ci împreună cu ceilalți, toate problemele lui provin din această rădăcină. Adică, dacă cineva nu are atitudinea corectă faţă de semeni, sigur nu va avea o evoluție bună, normală și, într-o zi, se va închide, se va bloca în sine şi va intra în conflict cu ceilalți oameni. Este nevoie, aşadar, ca omul să aibă atitudinea corectă faţă de ceilalți.

Dacă omul nu adoptă atitudinea corectă faţă de ceilalți, se va mişca faţă de aceştia în trei feluri. Avem, aşadar trei feluri de mişcări ale omului în raport cu semenii săi. Una dintre acestea este aceea în care, omul, fiind lipsit de adevărata iubire faţă de semenii săi, adoptă faţă de ei o atitudine slugarnică.

Agăţaţi de ceilalţi

Mişcarea către semeni arată că omul simte în adâncul lui că nu poate sta singur pe picioare. Simte că nu poate trăi singur. Adică, nu are sentimentul autarhiei, ca să poată ca om liber să-l iubească pe semenul său, să aibă comuniune cu el şi să se simtă împreună ca unul. Două persoane dar un singur om. Nu are simţămăntul autarhiei şi de aceea, într-un mod slugarnic, se agaţă de ceilalţi, iar această atitudine nu-i permite să evolueze normal.

O mamă şi un tată este posibil să-şi crească copiii într-un asemenea duh, încât copiii să nu poată trăi şi să nu poată sta pe picioarele lor fără să se agaţe, permanent, de părinţi. Sau, se poate întâmpla invers: părinții să nu poată trăi şi să nu poată sta pe picioarele lor, fără slugărnicia pe care o arată copiilor lor.

Există părinţi care, dacă văd cum într-o zi, dintr-un motiv sau altul, că copiii lor se detaşează de ei, îşi pierd capul, se îmbolnăvesc şi sunt cuprinşi de psihopatie. După cum, există copii pentru care a sosit vremea să se căsătorească, a sosit vremea să-şi întemeieze familie şi nu îndrăznesc să o facă, şovăie. Nu au încredere în ei înşişi, nu au încredere în semenul lor şi, cel mai important este că, nu au curaj să se îndepărteze de mamă ori de tată ori de mediul familial.

Omul, din anii copilăriei şi până creşte mare, dar şi mai târziu, când este deja matur, dacă ia faţă de ceilalți oameni o atitudine de supunere, o atitudine slugarnică, o atitudine care arată că nu poate trăi fără aceştia, se află într-o stare bolnăvicioasă. Negreşit, atitudinea aceasta creează trăiri dureroase, răni, creează o anomalie interioară, creează un blocaj, o confuzie, şi este cu neputinţă, după umila mea părere, ca un astfel de om să aibă o evoluţie normală, o viaţă normală şi relaţii normale, chiar cu cei de care se agaţă şi cărora se supune în chip slugarnic.

Prin iubire ne poziţionăm corect faţă de ceilalți

Toate problemele sunt determinate de aceste trei mişcări pe care omul le manifestă fată de semenii lui. Ele sunt descrise de Karen Horney. Şi cred că, teologic şi spiritual, această poziţie a ei poate fi susținută. Fie că cineva se mişcă spre oameni, fie împotriva oamenilor, fie departe de oameni. În oricare dintre cele trei atitudini s-ar afla cineva, se află într-o stare patologică și nu se bucură de o evolutie normală. Se poate întâmpla ca cineva să aibă câte puțin din toate, şi atunci este şi mai rău. Se va afla în conflict permanent mişcarea spre oameni cu miscarea împotriva oamenilor. Ca și cum cineva, ar fi tras de unii într-o parte şi de alții în partea opusă, până cand ajung să-l sfâşie.

Ceea ce-l protejează pe om să nu ia o atitudine sau alta față de semeni este iubirea. Cel care a învătat să iubească cu adevărat va scăpa negreşit din aceste trei curse. Domnul, când se pregătea să-i părăsească pe ucenicii Săi, le-a spus: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteti ucenicii Mei, dacă veti avea dragoste unii față de alții (Ioan 13:35).  Caracteristica principală a acestei familii a lui Hristos era iubirea, adevărata iubire. Fiţi atenți la aceasta.

Despre iubire vorbesc toti oamenii. Astăzi, cand întelegem că ne fuge pământul de sub picioare şi ne îndreptăm spre haos, și cei mari şi cei mici vorbesc despre această iubire, vorbesc despre această unitate. Este un strigăt care arată exact unde a ajuns omenirea părăsind iubirea cea adevărată. Doar prin cuvinte nu realizăm nimic. Trebuie ca omul să găsească adevărata iubire.

Adevărata iubire o dă numai Dumnezeu, Care a venit în lume din iubire şi a trecut prin toate etapele, cu răbdare şi dragoste şi, în cele din urmă, a fost răstignit pentru oameni din iubire şi a înviat. A adunat un grup de oameni, cărora le-a predat iubirea şi ne cheamă pe toţi, lângă acest grup, ca să devenim o familie.

Cand există iubire adevărată, atunci există relații adevărate între oameni şi omul scapă de cele trei capcane. Am vorbit despre mişcarea oamenilor într-un mod slugarnic. Permiteți-mi să vă reamintesc că nu numai faţă de ceilalți oameni nu trebuie să existe ataşare slugarnică, patologică, bolnăvicioasă, dar nici față de Dumnezeu. Nici Dumnezeu nu ne vrea aşa. Dumnezeu ne vrea oameni liberi şi, ca ființe libere, să ne dăruim, în totalitate, Lui iubindu-L, după cum El, fiinţă liberă, ni S-a dăruit nouă din iubire.

Oamenii care se mişcă împotriva celorlalţi

Cea de-a doua mişcare este mişcarea împotriva oamenilor. Nu sunt putini oamenii care sunt stăpăniti de această stare. Nu sunt puțini oamenii care suferă de această boală. Aceştia îi consideră duşmani pe toti ceilalți. Nu au nici o dispoziție să intre într-un dialog adevărat cu ei. Nu au nici o dispoziție să intre într-o legătură de dragoste cu ceilalți oameni. Nu au nici o dispoziție să conlucreze cu ceilalți oameni ca de la egal la egal; oameni şi unii, oameni şi ceilalți. Toată starea lor, toată strădania lor este să domine. Altfel nu pot trăi, nu pot rezista în societate.

Adică, într-o casă un tată nu poate concepe să nu domine. Nu poate suporta ca şi soția lui să aibă un cuvânt de spus, să dialogheze cu ea şi chiar, din când în când, să accepte părerea ei: „Da, ai dreptate, e corect ceea ce spui, aşa trebuie să facem”.

Aşadar, oamenii aceştia nu pot suporta această stare şi trăiesc cu dispoziția şi cu starea de a domina, de a stăpâni, de a se face voia lor. Au în continuu, spune psihologia, un complex de superioritate. De aceea nu le este greu să se poarte sadic, nu le e greu vadă pe celălalt suferind. Nu le pasă, este de ajuns să li se satisfacă această stare. Punctul lor slab este acesta. Dacă starea lor nu este satisfăcută, sunt cei mai slabi oameni, sunt cei mai neliniştiți oameni. Când starea aceasta le este satisfăcută se îmblănzesc, se vindecă. Adică, sunt la fel ca toxicomanii care îndată ce-şi iau doza îşi revin pentru puțin, doar pentru a se arunca cu şi mai multă patimă spre acest rău şi pentru a dobândi o şi mai mare tulburare decât înainte de a lua drogul.

A fi împotriva oamenilor are, deci, acest înțeles: a nu se putea împăca cu oamenii, a nu putea vorbi prieteneşte, a nu putea vorbi cu dragoste, nu putea dialoga, asculta, a nu se putea supune, ceda dacă este nevoie, a nu putea cădea de acord într-o anumită chestiune şi a conlucra. A se manifesta în chip dominator, stăpânitor, sadic.

După cum vă dați seama, ceea ce vine să ne spună psihologia, teologic şi spiritual poate fi înțeles foarte bine. Cunoaştem foarte bine şi din Evanghelie şi de la Părinții Bisericii, cât de mult se vorbeşte despre această stare bolnăvicioasă pe care este posibil să o aibă un om. Aceasta se poate numi egoism. Fireşte, începutul oricărui păcat este egoismul, este mândria, dar îndeosebi, în starea aceasta sadică, bază şi temelie şi început este egoismul, despre care atât de multe au spus Apostolii şi apoi Părinții. Ei recomandă omului să se supună la orice, numai să poată scăpa de starea egoistă, de mândrie, de iubirea de sine pe care o are, pentru a putea, astfel, să-și afle bucuria. În cele din urmă acesta este scopul.

Cu cât omul se leapădă de sine, cu cât se jertfeşte, se dezbracă de omul cel vechi, cu atât trăieşte omul cel nou din el, cu atât este om adevărat, cu atât îşi găseşte pacea, bucuria, fericirea.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 3 : Mișcarea împotriva oameni, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Iubirea ca manifestare bolnăvicioasă

Vorbim despre omul acela care, într-un fel, chiar şi atunci când pare un bun creştin, este contaminat de acea boală care-l face să caute aprobarea celorlalți, aprecierea lor, liniştea lui depinzând de ceilalți , de poziția pe care o iau ceilalți față de el.

Merită astăzi să spunem căteva cuvinte despre iubirea la acest om.

Ce caută, de fapt, cel care nutreşte iubire bolnăvicioasă pentru oameni

Aceşti oameni bolnavi – şi permiteți-mi să spun încă  o dată, nu puțini oameni sunt loviți de această boală – au multă iubire pentru semenii lor. Desigur, nu numai ei consideră că se ocupă cu lucruri cuvioase, sfinte, foarte importante. ci şi cei din jurul lor. Când îi văd şi-i urmăresc, îi admiră. În fapt, iubirea aceasta, care devine pentru ei o obsesie, este infectă, bolnăvicioasă. Iubirea în sine rămâne peste veacuri. Insă, iubirea pe care o au şi o manifestă aceşti oameni este o trăire bolnăvicioasă, o manifestare bolnăvicioasă, o activitate bolnăvicioasă. Sunt oameni care caută mângâiere de la ceilalți, care caută aprobare de la ceilalți, sunt oameni care depind mult de bunăvoința celorlalți, de atitudinea bună a celorlalti, sunt oameni care caută această iubire a celorlalți, pentru că altfel nu pot sta pe picioarele lor, nu pot nici măcar trăi. De aceea, în final, ajung într-un punct în care vorbesc doar despre iubire, caută doar iubirea, proslăvesc doar iubirea, cu riscul de a crede atât ei cât şi ceilalți că si-au găsit drumul lor. Indiferent dacă ei, cei care caută şi vorbesc doar despre iublre, nu sunt fericiți, nu sunt bucuroşi, nu au pace şi trăiesc un stres continuu, trăiesc un gol continuu care niciodată nu se umple, trăiesc într-o căutare continuă, care niciodată nu se împlinește.

Aşadar, starea aceasta este o stare bolnăvicioasă. Unei persoane nevrotice, cum o numesc psihologii, îi convine foarte mult acest lucru; adică, să vorbească într-un asemenea mod despre iubire, să caute într-un asemenea mod iubirea şi să ridice în slăvi această iubire. Îi convine foarte mult, serveşte stărilor conflictuale şi bolnăvicioase pe care le are în el. Pe un astfel de individ iubirea îl serveşte pentru că va plăcea celorlalți – lucru pe care îl caută foarte mult, îl năzuieşte foarte mult – şi pentru că, totodată, simte că se impune în fața lor.

Dacă aveți curaj, faceți o cercetare a sinelui propriu sau a persoanelor apropiate. Veți vedea că mulți dintre cei care urcă şi coboară scări, dintre cei care intră şi ies din case, dintre cei care aleargă cu iubirea pe buze şi care sunt gata să se topească de această iubire, multi dintre aceştia ard şi se topesc de iubire cu scopul îndepărtat, pe de o parte, de a plăcea celorlalti şi a-și asigura în felul acesta bunăvoința şi sprijinul lor, iar, pe de altă parte, de a se mândri că reuşesc să se impună în fața celorlalți. Un astfel de om, atunci când ajută pe un altul aflat în nevoi, când ajută un infirm, simte că acela este neputincios, iar el superior.

Se serveşte, aşadar, foarte mult de iubire, întrucât reuşeşte să placă, lucru pe care-l caută cu insistentă, de care are nevoie si prin care reuşeşte să se impună. Simte mare nevoie să se impună, caută aceasta foarte mult, şi nu poate rezista să fie mai jos decât ceilalţi.

Desigur, cineva se supune, depinde, se umileşte propriu-zis în fața celorlalti, dar face aceasta ca să nu piardă iubirea, ca să nu piardă mângâierea. Pe de altă parte însă, trebuie să găsească şi oameni între care să se simtă superior, să-i stăpânească, să se impună în fața lor şi cărora să le poată spune „faceți asta, faceti aceea”, ca să-i umilească şi să audă din partea lor mulțumiri.

Prin felul în care-şi manifestă iubirea simte nevoia să fie pe locul doi. Niciodată un asemenea om nu poate fi pe locul întâi, nu poate fi conducător, căpetenie. Nu-şi poate asuma întreaga răspundere pentru anumite fapte, pentru anumite manifestări, pentru anumite acțiuni. Simte nevoia să fie pe locul doi și un altul să preia responsabilităţile sale.

Pe de o parte, vrea să fie pe locul doi, însă, pe de altă parte, vrea să fie şi pe locul întâi. Prin iubirea despre care am vorbit izbuteşte acest lucru, aşa încăt ceilalti, pe care-i serveşte, de care se îngrijeşte, de la care caută iubire, cărora le dăruieşte iubire, sunt considerati mai presus de el, şi el se plasează pe locul al doilea. Simte, totodată, – și în felul acesta este mândru de sine – că este şi mai presus. Este cel care a înțeles viaa, este cel care şi-a aflat calea, este cel care a cuprins totul şi a găsit totul în iubire şi care le izbuteşte pe toate.

Iubire şi duşmănie o combinație ciudată

Sunt oameni care, deşi caută pretutindeni iubirea, caută mângâierea, caută bunăvoința, au în ei dispoziții agresive, duşmănoase, au în ei impulsul de a-l distruge pe celălalt. Aceste dispoziţii agresive, duşmănoase le înăbuşă, le ascund înlăuntrul lor şi nici măcar ei nu vor să ştie că există. Dacă iese la suprafață atitudinea duşmănoasă, pierd mângâierea celorlalți, pierd iubirea şi aprobarea pe care le aşteaptă de la ceilalți. De aceea, ascund înlăuntrul lor aceste stări.

Prin urmare, aceste dispoziţii şi stări agresive există înăbuşite înlăuntru şi vor să iasă afară. Işi cer şi ele drepturile. Prin faptul că vorbesc despre iubire, că ridică în slăvi iubirea, că au ca ideal iubirea, desigur, iubirea bolnăvicioasă, împacă, oarecum, și dispoziţiile agresive pe care le au. Dacă nu pe față, sigur în ascuns, ei îi condamnă pe toți, îi osândesc pe toţi şi cred că toti oamenii acționează greşit, că nu şi-au găsit drumul lor. Cred că cel mai înalt ideal este iubirea, că totul este iubire şi, sprijiniți pe aceasta – pe care chiar aşa o cred – cu multă lejeritate, cu multă uşurinţă, fără să-şi dea seama, ii condamnă pe ceilalți şi-i osăndesc pentru faptul că nu au găsit ceea ce au găsit ei, nu au înteles ceea ce au înteles ei, nu au lucrat la idealul înalt la care au lucrat ei.

Reuşesc, așadar, ca şi stările agresive să le satisfacă în felul acesta. Le hrănesc vorbind despre iubire, aşează ca ideal iubirea, iubire care este ca o fantomă. Când dorm şi când sunt treji îi preocupă iubirea. Suferă, aşadar, de o psihoză a iubirii, a iubirii bolnăvicioase nu a celei sănătoase.

Însă, aceasta nu este terapie, asta este aranjare. Consecințele generate de aceste conflicte interioare, de aceste înăbuşiri, care creează această stare bolnavă, continuă să existe. Aşadar, continuă să existe aceste consecințe, aceste rezultate şi, în cele din urmă, omul nu găseşte liniştea pe care o caută, cu toate că are în fața lui ca o fantomă „iubirea”, cu toate că, crede, este singurul om care a găsit adevărul, singurul om care lucrează corect. Pe de altă parte, vrând-nevrând, fie că-şi dă seama fie că nu, trăieşte această dramă, trăieşte acest gol, trăieşte această stare urâtă pe care o creează conflictele interioare.

Foarte multe persoane sunt cuprinse de setea de iubire, caută această iubire bolnăvicioasă, această iubire falsă in relațiile trecătoare pe care le făuresc. Alții, desigur manifestă, caută şi cultivă această iubire în alte direcții. Câte sărmane suflete caută tovărăşie, astăzi într-un fel, mâine în altul! Întrucăt, consideră ideală această iubire bolnăvi-cioasă caută să umple, în acest mod, golul din suflet, să găsească pacea, să găsească liniştea.

Este, însă, imposibil. Este absolut imposibil.

Nu cumva sunt şi eu victima stărilor bolnăvicioase?

Ceea ce este foarte grav la aceşti oameni, nu este faptul că se află în această stare, ci că nu-şi dau seama de ea. Este aproape imposibil să-și dea seama. Se întamplă doar dacă cineva începe cu un „nu cumva”,  -Nu cumva greşesc? Nu cumva n-am înteles bine? Nu cumva nu acționez corect?” – şi găseşte şi pe cineva care să-l ajute. Altfel, este aproape imposibil să bănuiască că iubirea pe care o caută, că iubirea pe care au ridicat-o în slăvi, pe care au transformat-o în fantomă şi ideal, nu este iubire autentică, nu este iubire adevărată, ci o stare bolnăvicioasă ai cărei victime sunt şi ei. Nu pot întelege şi, prin urmare, nu se pot strădui să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă.

De asemenea, în beția iubirii făurite în mintea lor şi în lumea lor sentimentală, nu pot bănui că înlăuntrul lor se cuibăreşte şi multă ură, şi multă duşmănie, şi multă agresivitate, şi multă sălbăticie şi răutate. Nu pot bănui aceasta. Să nu îndrăznească cineva să le spună aşa ceva; e ca şi cum ar lovi şarpele peste coadă. Ştiți că, dacă cineva loveşte şarpele peste coadă, şarpele îl va ucide. Aşadar, atunci când cineva îndrăzneşte să scoată la iveală şi aceste lucruri care există în adâncul sufletului lor, e ca şi cum ar lovi şarpele peste coadă. Vor răstălmăci, se vor înfuria, fireşte, fară să-şi dea seama, vor reacționa în consecință, ca să-l facă pe acela să tacă, ca să-l facă să-şi schimbe părerea. Astfel, răul rămane cuibărit înlăuntru.

De aceea, cel care vrea, cu adevărat, ca înlăuntrul lui să se făurească viaţa autentică, să devină om adevărat, om al lui Dumnezeu, trebuie să înceapă, cred, de aici: ,,Nu cumva nu le văd bine? Nu cumva nu gândesc bine? Nu cumva mă abat? Nu cumva nu acţionez corect? Nu cumva sunt victima stărilor bolnave, a trăirilor bolnăvicioase înăbuşite şi toate acestea mă poartă de colo-colo, stăpânesc lăuntrul meu şi, în cele din urmă, în loc să devin om autentic, în loc să devin fiu al lui Dumnezeu, devin victima tuturor acestora, devin victima nimicirii, victima haosului?”. De aici să înceapă cineva şi, cred, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va elibera negreşit.

În societatea de astăzi, printre creştini, avem convingerea că răul este mai putemic decât binele. Teoretic, desigur, putem crede că Dumnezeu este mai puternic decât diavolul, că virtutea, harul lui Dumnezeu, sunt mai puternice decăt răutatea, păcatul. Teoretic putem crede, însă practic nu. Răul a pătruns în însăşi fiinţa noastră, şi ne întrebăm: „Oare, există şi puterile binelui?”

Este nevoie, aşadar, mai ales în vremea aceasta, când străbatem Postul Mare şi înaintăm spre Săptămâna Mare şi spre Înviere, este nevoie să credem, că Dumnezeu este puternic, căci ,,Unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5:20). Adică, astăzi, când lucrurile sunt atât de urâte, şi în afara noastră și în jurul nostru dar şi înlăuntrul nostru, Dumnezeu va dărui har cu prisosință, Dumnezeu are puterea de a elibera fiecare om şi de a-l face aşa cum îl vrea El.

din cartea Te cunoști pe tine însuți?Cap. 2 : Mișcarea către oameni, Omilia IV,   Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Lumina

foto: google

foto: google

                                                                                           

Lumina e ceva ce poți aprinde în ochii celuilalt. Atunci cînd ea arde, poți ști că ești în iubire. Dacă ai aprins-o, caută să nu o stingi. Lumina celuilalt e măsura vieții tale.

Părintele Savatie Baștovoi

Conferința IPS Ierotheos Vlachos: „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală” (text, video). „Lumea de astăzi are nevoie de creștini insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi niște creștini secularizați”

 

Conferința IPS Ierotheos Vlachos, „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală” (prima parte: Cuvântul Mitropolitului)

Viața duhovnicească este viața Duhului Sfânt care este legată de viața creștină. Viața creștină este unirea și comuniunea noastră cu Hristos. Viața duhovnicească înseamnă să simtă cineva în lăuntrul său lucrarea Duhului Sfânt. Aceste lucruri nu diferă între ele. Hristos este Cel care trimite pe Duhul Sfânt în inimile noastre, iar Duhul Sfânt îl plăsmuiește pe Hristos în lăuntrul nostru.

Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre botezul apei și botezul Duhului Sfânt. Botezul apei este cel pe care l-am primit la o vârstă frageda, atunci când nu puteam conștientiza lucrul acesta, iar botezul Duhului Sfânt este lucrarea Duhului Sfânt pe care începem să o simțim prin pocăință.

Ce înseamnă epoca contemporană? Este mediul în care trăim noi, toți. Cum este acest mediu în care trăiesc teologii contemporani? Este un mediu dificil și tragic. In Orientul Mijlociu creștinii ortodocși suferă războiul și prigoanele.Am petrecut 3 ani în Liban și în Siria, și mai cu seamă în 1998, când avea loc războiul civil în Liban. Am fost de multe ori în Damasc și în Alep, care astazii este într-o situație foarte grea. Am legat foarte multe prietenii duhovnicești cu creștinii de acolo. Un prieten de al meu este Mitropolitul de Alep care a fost răpit. Si cunosc condițiile în care trăiesc acești creștini ortodocși. Ei nu știu dacă se mai pot trezi a doua zi, dacă mai ajung să se culce din nou seara. In Africa creștinii suferă din pricina războiului, a foametei si a vrăjitoriei. Iar în Apus creștinii suferă din cauza secularizării. Dacă m-ați întreba care dintre acestea sunt ispitele cele mai periculoase, aș spune că cele din Apus, adică secularizarea.Ce înseamnă secularizare? Secularizare înseamnă să trăiască cineva după duhul lumesc iar nu după Duhul lui Dumnezeu, să se adapteze cineva legilor lumii și să uite poruncile lui Dumnezeu, să aibă doar botezul apei și să nu aibă știință de botezul Duhului Sfânt.

Insă, oare, aceste greutăți ale creștinului ortodox sunt doar ale creștinilor de astăzi? Ne place să ne victimizam, că suferim și ne chinuim în epoca noastră, însă fiecare epocă are propriile probleme. Totdeauna creștinii ortodocși au întâmpinat probleme și greutăți. In toate epocile creștinii ortodocși au suferit ispite și presiuni. Nu este un fenomen nou acesta – noi crezând că suferim în mod diferit de alții. Si voi da câteva exemple pentru a susține ceea ce spun. Să citim Sfânta Scriptură ca să vedem cum trăiau primii creștini. Aveau multe probleme, prigoane, dar aveau insuflare și trăiau cu botezul Duhului.

Noi, episcopii, spunem despre noi că suntem urmași ai Apostolilor, și acest lucru este adevărat. Dar, cum trăiau Sfinții Apostoli? Prin ce ispite și încercări treceau? Uităm faptul că toți Apostolii au suferit mucenicie, în afară de Evanghelistul Ioan, pentru că el a trăit moartea lui Hristos, fiind de față pe Golgota. Toți Apostolii au trăit martiriul și și-au sfârșit viața prin mucenicie. Au fost decapitați cei mai mulți. Se simțeau nefericiți? Se plângeau? Deloc! Erau cei mai fericiți oameni!

Citim epistolele Sf. Ap. Pavel. Patru, din cele 14 epistole care s-au păstrat, se numesc epistolele captivității. Sunt epistolele către Filipeni, către Efeseni, către Coloseni, către Filimon. Sfântul Apostol Pavel era în închisoare când a scris aceste epistole. Citim Epistola către Filipeni. Este acolo imnul Bucuriei. Nu al lui Beethoven, ci al Apostolului Pavel. In continuu vorbește despre bucurie. „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă”(Filipeni, 4, 4). Nicăieri nu simte amărăciune, nu pomenește de clipele grele din închisoare. Citim cele două Epistole către Efeseni și către Coloseni. Sunt două Epistole în care se vorbește despre Taina Bisericii și despre cum trebuie să trăiască creștinii în lume. In Epistola către Efeseni adesea face referire la Biserică ca Trupul Slăvit al lui Hristos, iar în Epistola către Coloseni se referă adesea la Hristos, Care este capul Bisericii. Peste tot exprimă bucuria și Il slăvește pe Dumnezeu că este mădular al Bisericii. El însuși a urcat până la al treilea cer, și a auzit cuvinte pe care nu poate omul să le exprime, dar spune: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14). Nici pentru că era un iudeu de seamă care a studiat în preajma lui Gamaliel, nici pentru faptul că era cetățean roman, nici pentru faptul că era Apostol, și nici pentru că a avut marea experiență de a se sui până la al treilea cer!Insă el se lauda prin crucea lui Hristos, pentru prigoane, necazuri, moarte. In Filipi, in Macedonia, a fost arestat și l-au băgat la pușcărie. Vă puteți imagina ce însemnau închisorile în epoca respectivă?! Toți adunați grămadă, cu criminalii, fără toalete. Iar la miezul nopții, Apostolul Pavel împreună cu Sila se trezeau și aduceau cântări. Ce imne aduceau lui Dumnezeu? Psalmii lui David: „slăvește suflete al meu pe Domnul…” Si toți acei pușcăriași stăteau și ascultau. Gândiți-vă la această scenă! O scenă extraordinară! Așadar Apostolii au trecut prin prigoane, dar ei considerau acest lucru o binecuvântare a lui Dumnezeu. Spune Sfântul Apostol Pavel că i s-a dăruit marele dar nu să creadă în Domnul, ci să pătimească în Domnul.

Al doilea exemplu: Sfântul Ignatie Teoforul, un părinte apostolic care a fost episcop al Antiohiei în Siria. A fost arestat și-l duceau spre Roma, unde urma să fie mâncat de fiare în circ. Pe drumul către Roma a aflat că creștinii din Roma strângeau bani ca să-l răscumpere de la împărat. Noi, ce am face, dacă am fi fost în locul lui? Le-am fi zis: „bravo, creștinilor, să vă binecuvinteze Dumnezeu!”. El, în schimb, trimite o scrisoare creștinilor din Roma și le spune lucruri înfricoșătoare:

„Vă rog mult dați-mi prilejul de a mă jertfi pentru Dumnezeu, acum când jertfelnicul este pregătit. Vă rog să fiți pentru mine un cor al dragostei și să cantați imne Tatălui, în Iisus Hristos. Vreau nu doar să mă numesc creștin, ci să ma găsesc și să dovedesc prin fapte că sunt creștin. Vă rog mult lăsați-mă să mă fac hrană fiarelor, prin care Il voi putea dobândi pe Dumnezeu. Eu sunt grâul lui Dumnezeu și vreau să fiu măcinat de dintâi fiarelor ca să mă arăt pâine curată a lui Hristos. Si vă cer nu numai ca să nu faceți nimic ca să mă sloboziți, ci vă rog, dimpotrivă, să le lăsați pe fiare să mă mănânce și să devină mormântul meu, să îmi mănânce tot trupul și să nu mai îmi lase nimic. Acum voi fi un adevărat mucenic pentru Hristos. Implorați-L pe Hristos pentru mine ca, prin aceste fiare, să mă arăt jertfa lui Hristos. Abia acum încep să devin ucenic al lui Hristos. Cu nimic nu mă vor folosi plăcerile lumii, nici împărățiile acestui veac. E de preferat pentru mine să mor pentru Iisus Hristos decât să împărățesc peste tot pământul. Pe Acela Îl caut, Care a murit pentru noi, pe Acela Îl doresc, Care a înviat pentru noi. Acum se apropie ceasul să mă nasc în viața cea adevărata. Nu mă împiedicați să trăiesc. Să nu doriți să mor departe de Dumnezeu. Lăsați-mă să primesc lumina adevărată. Îndată ce voi ajunge lângă Dumnezeu voi deveni om adevărat. Îngăduiți-mi să imit patimile lui Hristos”.

In mod repetat spune: „dragostea mea a fost răstignită”. Si Îl numește pe Hristos dragoste. Spune:Acesta, dragostea, S-a răstignit pentru mine, de aceea nu mai există în lăuntrul meu dragoste pentru lucrurile materialnice. Ce poate vedea cineva in această epistolă? Este dumnezeiasca insuflare!

Al treilea exemplu, este martiriul Sfintei Perpetua. Este cel mai bun martirologiu care există. Specialiștii spun că a fost probabil scris de Tertulian. Si a fost scris mai întâi în limba greacă, după care a fost adus în latină. Perpetua era o aristocrată foarte nobilă. A murit în Africa, în Cartagina, în anul 202, și este prăznuită pe 1 februarie. Si a fost arestată împreuna cu alți 4 catehumeni. Avea doar 22 de ani și abia născuse, își alăpta pruncul. S-a născut dintr-o familie nobilă, trăia foarte luxos și a avut o căsătorie bună. A fost arestată pentru că fusese catehizată și apoi botezată. Tatăl ei i-a luat copilul și îi spunea: „întoarce-te pentru copilul tău”. Insă ea Îl iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe copilul său. Când a sosit ceasul muceniciei au fost duși cu toții în amfiteatrul plin de păgâni. Si, spune acolo martirologiu: „am intrat în amfiteatru ca și cum am fi intrat în cer”. Chipul ei strălucea de lumină. Perpetua înainta către mucenicie într-un mod nobil, ca o mireasă a lui Hristos. Si au dat drumul unui animal sălbatic, care a lovit-o și a trântit-o la pământ, și sângele curgea din trupul ei. Ea s-a ridicat puțin și a încercat să se acopere de rușine, ca sa nu se vada goliciunea. Nu de durere ci de rusine! Si a cerut un ac sa isi coase haina, să nu se vadă ruptura. Si și-a strâns părul, pentru că nu i se părea cuviincios să aibă parul dezlegat. In vremea aceea, când o femeie își purta părul despletit însemna că purta doliu. Si nu dorea să fie văzuta cu părul despletit, să arate că se tânguiește, că este în suferință. Ea era mireasa lui Hristos și vroia să I se înfățișeze frumoasă. Era în răpire dumnezeiască și, la un moment dat, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn spunea: „când vor slobozi acea fiară sălbatică ca să ne omoare?”. Si i s-a răspuns că a fost slobozită fiara și că a fost trântită la pământ. Si ea nu a crezut acest lucru, și spunea: „când s-a întâmplat asta? Este imposibil!”. Si, când a văzut rănile pe trupul ei, abia atunci și-a dat seama că a fost slobozită fiara. Si apoi au decapitat-o. Aceasta este mărturia martirologiului, care a fost întocmit în anul următor morții sale. Prima jumătate a scris-o ea însăși în închisoare, iar cele despre moartea sa le-a scris Tertulian, din câte se spune. Nu este un basm, o povestire care au scris-o alții ulterior. Ce dovedește acest martiriu al Sfintei Perpetua? Dovedește ceea ce numim insuflare, botezul Duhului, că era îmbătată cu Duhul Sfânt!

Al patrulea exemplu. Exista o epistola care a fost scrisă de un anonim către Diognet, care dorea să afle cine sunt creștinii. Si aici este descris cum sunt creștinii:

„Creștinii locuiesc pe acest pământ ca și cum ar fi într-o țară străină, ca și cum nu ar avea patrie. Ca cetățeni, participă la toate aspectele vieții sociale, dar trăiesc ca și cum ar fi niște străini. Orice țară străină este patria lor, și orice patrie este străină pentru ei. Trăiesc pe pământ dar cetatea lor este în cer. Se supun legilor fiecărei țări dar, prin modul lor de viață ,sunt mai presus de lege. Ii iubesc pe toți, și sunt prigoniți de toți. Sunt omorâți, dar ei sunt vii.”

Aceștia sunt creștinii! Si, această Epistolă îmi amintește de ceea ce spunea Apostolului Pavel, că nu avem aici cetate stătătoare și așteptam ceea ce va să vină. Si, tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur: „nu știm că viața prezentă este trecătoare?” E ca și cum am înnopta într-un hotel și a doua zi plecam. Șederea pe acest pământ este trecătoare, noi suntem străini în această lume. Nu suntem cetățeni ai acestei lumi ci trecători prin ea. Nu avem aici cetate, pentru ca cetatea noastră este sus, în ceruri. Aici pășim pe o cale. Există un text mai anarhic decât acesta? Este un anarhism creștin [o răzvrătire față de duhul lumii n.n.]. Cât de mult îmi place să fie cineva îmbătat în Hristos! Cât de mult îmi place să fie cineva anarhist în Hristos. Anarhist nu este cel care omoara lumea cu bombe – acesta este plin de ură, și de răutate, și de iad. Anarhist [în Hristos] este cel care are dumnezeiasca insuflare.

Am dat câteva pilde: cea a Apostolului Pavel, din care putem vedea insuflarea pe care o avea; cea a Sfântului Ignatie Teoforul, care era îndrăgostit de Hristos; exemplul Sfintei Perpetua care era o femeie distinsă, de 22 de ani, care abia devenise mamă și, de asemenea, Epistola către Diognet. Toate aceste scrieri ce arată? Arată ce este insuflarea!

Creștinul trebuie să fie un om care are insuflare, să trăiască botezul Duhului, să fie îndrăgostit de Hristos. Aceasta este cea mai buna dragoste, să fie insuflat de dragostea lui Dumnezeu și de lucrarea Duhului Sfânt.

Sfântul Porfirie spunea că creștinul trebuie să se asemene unui poet, adică să aibă insuflare. Același lucru îl spuneau și Sfinții Paisie și Sofronie. Poetul, artistul are o permanentă inspirație. Oriunde ar merge el nu vede doar ceea ce vad ochii lui, ci ceea ce este dincolo de aceste realități. Există cu adevărat o altă realitate dincolo de ceea pe care o vedem. Una este realitatea și alta este cea ce vedem în mod nemijlocit, imediat. Ceea ce simțim în mod nemijlocit, prin simțuri, este faptul că mă vedeți și că mă auziți. Iar realitatea este cea pe care o vede prorocul, care este mai presus de simțire și de rațiune, fără să fie, desigur, desființate nici simțurile, nici rațiunea. Pictorul, oriunde ar merge se gândește la cea ce urmează să picteze, și se gândește mereu când se va întoarce la atelier ca să-și continue pictura. Astfel trebuie să fie și creștinul. Creștinul care nu este poet și artist nu este un adevărat creștin. Este un fals creștin. Ne-am umplut de falși creștini, de caricaturi de creștini.

Si, să vă dau un alt exemplu, care l-am preluat de la Sfântul Grigorie de Nyssa, care, la rândul lui l-a preluat de la un scriitor antic. Era în Alexandria un circar care îmbrăcase o maimuță în om, și o învățase să facă tot felul de exerciții excepționale. Si toți o aplaudau. Si se întrebau oamenii dacă este posibil să facă un om toate aceste lucruri.  La un moment dat, cineva și-a dat seama că nu este vorba de un om, ci de o maimuța îmbrăcată în om. Stăpânul ei ii pusese o mască pe față și nu se vedea că e maimuță – părea a fi om. Si, acel om, a aruncat o nuca în maimuță – și, știți cât de mult iubesc maimuțele nuca. Așa că a abandonat toate acrobațiile pe care le făcea, și s-a dus să mănânce nuca. Dar nu putea să o mănânce că avea masca pe față. Cu mâna și-a rupt masca, și toți au strigat: „aaa… nu e om, e maimuță!”. Si, spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „așa suntem noi creștinii”. Nu suntem oameni adevărați, ci purtăm masca de oameni. Si când întâmpinăm vreo problemă, sau o ispită, ne rupem masca de pe față și atunci dam la iveala adevăratul nostru sine. Așadar, trebuie să trăim cu insuflare!

Acum să vă spun ceea ce spunea Părintele Sofronie despre insuflare. Când mă duceam la Părintele Sofronie și spuneam: „Părinte, sunt foarte supărat!”, Părintele rădea și spunea: „Ți-ai pierdut insuflarea!”. Si, ce înțelegea prin insuflare? Dragostea de Dumnezeu, rugăciunea, adică acest botez al Duhului. Atunci când cineva trăiește în acest chip, toate celelalte sunt amănunte. Când cineva este îndrăgostit nu-l mai interesează ce spune lumea. Trăiește beția dragostei. Cine este îndrăgostit de Dumnezeu toate celelalte lucruri le dă la margine. Nu este nesimțitor față de lume și față de istorie; toate le înțelege însă este sensibil față de veșnicie. Are o altă viață lăuntrică, pe care ceilalți nu o înțeleg.

Deci, spunea Părintele Sofronie:  „Suntem datori să păstram în același timp un foarte puternic avânt către Dumnezeu și în același timp, conștiința sărăciei noastre. Dacă suntem satisfăcuți cu sinele nostru, atunci rugăciunea încetează să mai fie ceea ce trebuie să fie. Si ce trebuie sa fie rugăciunea? Să fie ca explozia unui vulcan. Știți ce înseamnă să explodeze un vulcan?! Nu mai ține seama de nimic, trece peste tot ceea ce întâlnește înainte”.

Aceasta este rugăciunea: explozia unui vulcan.

Știm că în lăuntrul nostru se află omul cel vechi, pe care l-am moștenit de la Adam și Eva, și de aceea în lăuntrul nostru sunt toate patimile pervertite ale sufletului. Si spun: „refuz voinţa sângelui meu căzut și vreau ca în venele mele să curgă viaţa lui Dumnezeu” (P. Sofronie). Aceasta este insuflarea.

„Ca să nu pierdeți binecuvântarea pe care v-a dat-o Dumnezeu, luptați-vă să păstrați orice gând care vă inspiră și să alungați orice gând care vă ucide”.

In tot ceasul vă vin gânduri. Tatăl meu spunea: „astăzi îngerul mi-a dat o insuflare”. Mai apoi, am talcuit acest cuvant al lui, după cuvintele Părintelui Sofronie. Vine un gând, ne tulbură și trăim iadul. Alungăm gândurile rele, asimilam insuflarea, și trăim raiul. Ce înseamnă insuflarea?

„Gândul nostru să fie acolo unde este Hristos. Atunci rugăciunea noastră va fi cu El, și nu va rămâne mult loc pentru patimi.” (P. Sofronie)

Cu adevărat, atunci când cineva este îndrăgostit de altcineva nu mai ține seama de nimic altceva. In fiecare zi și în fiecare noapte să ne gândim că Dumnezeu ne vede, ne aude rugăciunile și vede adâncul duhului nostru. Atunci când omul gândește așa, devine alt om.

Odată le spuneam monahilor: „odată, un pelerin în Sfântul Munte le-a pus o întrebare mai multor Părinti duhovnicești: „care e cel mai important lucru în viața noastră?”. Si toți i-au răspuns: „este dragostea lui Dumnezeu, să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele”. Si, s-a gândit acel om: „dar nu am dragoste nici de rugăciune, nici de oameni. Ce să fac, cum să trăiesc, cum să mă mântuiesc?” Si, apoi a hotărât, și a zis: „voi lucra în lume ca și cum aș avea această dragoste”. Si, după 30 de ani, după asemenea nevoințe, Duhul Sfanț i-a dăruit harisma acestei dragoste.

Da, nu am dragoste, dar ce aș face, cum m-aș comporta dacă aș avea dragoste? Fac cutare lucru și cutare lucru și, mai târziu, Dumnezeu îmi va da harisma dragostei. Spunea Sfantul Paisie că Dumnezeu nu dăruiește harisme leneșilor. Ii cerem lui Dumnezeu: „dă-mi dragoste, dă-mi răbdare, dă-mi credință”. Si spunea că „Dumnezeu nu este un băcan, să ne dea ce-i cerem: ia fasole, ia linte…” „Dacă vrei asemenea harisme, îți trimit Eu niște ispite, și o să primești harismele după măsura în care ai suportat ispitele”.

In altă parte spunea Părintele Sofronie: „ceea ce caută sufletul nostru nu se mărginește la viața noastră de fiecare zi. Noi căutăm să fim cu Dumnezeu, și încercăm să dobândim în deplinătatea lor și cele lumești și cele dumnezeiești”.

Problema în viața noastră este cum trecem de la relativ la absolut. De aceea Părintele vorbea de doua nivele: de nivelul psihologic și de nivelul ontologic, nivelul teologic. Si trebuie încontinuu să ne eliberam de acest nivel psihologic pentru a trece la cel teologic. Ce înseamnă nivel psihologic? A avea o perspectivă sentimentală, afectivă asupra tuturor lucrurilor: „de ce nu mă iubește?”, „de ce nu mi-a vorbit?”, „de ce nu m-a văzut?”, „de ce nu m-a invitat?” Acesta este un nivel psihologic. Trebuie să depășim acest nivel și să gândim altfel: nu „de ce nu mă iubește?” ci „de ce eu nu iubesc?”! Noi avem pretenția ca alții să se jertfească pentru noi, însă Hristos ne-a arătat că noi trebuie să ne jertfim pentru ceilalti. Aceasta este teologia deșertării de sine, a chenozei, și aceasta este insuflarea.

Si, spunea Parintele Sofronie: „Atunci când ți se dă insuflarea, întreaga viață se umple de bucurie și lumină. Nu mai observăm amănuntele vieții. […] Un singur lucru are importanță: să păzim intensitatea rugăciunii și a pocăinței. Atunci moartea va deveni pentru noi mutare în Împărăția lui Dumnezeu, pentru care vom fi pregătiți prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos și prin chemarea numelui Sau”.

A venit o dată o doamnă la mine, la birou, și mi-a spus: „mi-e teamă de moarte”. Era tânără, era bolnavă, avea și copil, era medic de profesie și cunoașterea foarte bine simptomele bolii. Si mi-a spus: „mă tem de moarte”. Eu am stat un timp fără să-i vorbesc. Ce pot să-i spui unui asemenea om?! Sfântul Vasile cel Mare spunea că atunci când ne doare ochiul și medicamentul care îl punem pe ochi ne face să suferim. Eu i-am răspuns: „ai fost îndrăgostită vreodată? Ce relație era între voi?”. „Ce legătura are frica de moarte cu îndrăgostirea?”, „Trebuie să te îndrăgostești mai mult decât ai fost îndrăgostită de soțul tău”, „de ce anume, de cine să mă îndrăgostesc?”. I-am spus: „să te îndrăgostești de Arhanghelul Mihail. Să ți-l faci prieten pe Arhanghelul Mihail. Să-ți pui o icoană, să o săruți, să te închini, și să ți-l faci prietenul tău. Atunci nu-ți va mai fi frică de moarte, pentru că acela te va lasă să trăiești atât cât este de trebuință, iar atunci când va veni să te ia îți va fi prieten, și astfel îl vei simți”. A rămas fără grai, nu știa ce să-mi răspundă. Dar, acest lucru a tămăduit-o.

Voi continua să spun ce spunea Părintele Sofronie despre insuflare: Viața noastră este organizata în jurul a câtorva patimi omenești, iar viața duhovnicească este la marginea acestei vieți lumești. Suntem datori să răsturnam această stare de lucruri și să așezam viața duhovnicească în miezul vieții noastre. Nu lăsați ca lucrurile lumii să vă împrăștie mintea. Concentrați-vă, adunați-vă cu rugăciunea voastră, dăruiți lui Dumnezeu toată energia voastră, într-o viață care să corespundă poruncilor lui Dumnezeu. Mintea noastră este într-o continuă luptă cu mintea vrăjmașului. Dacă dormim, îl lăsăm slobod pe vrăjmașul, care niciodată nu doarme, ca sa își facă treaba lui, și ne primejduim mântuirea. A venit Dumnezeu ca să vă dea puterea să vv țineți duhul, inima și mintea voastră în duhul lui Hristos. Atunci orice s-ar întâmpla, se va putea transforma foarte ușor în bine. Tot ce vi se pare descurajant va dispărea, de vreme ce va fi transfigurat de dorința voastră de a fi oriunde este Hristos. Păstrați toate acestea în conștiința voastră și viața voastră va fi plină de insuflare, nu doar în fiecare zi ci în fiecare clipă.Nu uitați aceste cuvinte: „Dumnezeu v-a dat timp să zidiți mântuirea voastră. Nu risipiți acest timp!” Aceasta este dumnezeiasca insuflare, aceasta este viața creștinului ortodox, acesta este botezul Duhului, aceasta este dragostea după Hristos. Aceasta este anarhia sănătoasă, acesta este drumul către desăvârșire. Aceasta înseamnă să fie cineva poet și artist în Hristos. Si, orice creștin care nu este poet și artist este un creștin care a eșuat.

Am încercat să vă prezint ce reprezintă viața duhovnicească în epoca contemporană. La început mi s-a părut un subiect banal, obișnuit. Ce poate să spună cineva despre aceasta: viața contemporană, viața duhovnicească? Toate trebuie să se săvârșească în Hristos. Dacă nunta este în Hristos este o binecuvântare. Dacă monahismul este în Hristos este binecuvântare. Dacă nici una nici alta nu sunt în Hristos, sunt un eșec. Apostolul Pavel spunea că fiecare om are harisma lui. Unul să fie căsătorit, celălalt să fie necăsătorit, toate însă să fie în Hristos. Deci, ceea ce vroiam să spun este că se cuvine să devenim creștini cu insuflare dumnezeiască. Lumea de astăzi are nevoie de asemenea creștini, insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi niște creștini secularizați, iar secularizarea este mai rea decât durerea, decât sărăcia și decât vrăjitoria. Așadar, să devenim poeți și artiști îndrăgostiți în Hristos!

sursa: Roman Ortodox in Franta

Cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este „prezenţa”

Henri de Toulouse-Lautrec

[…] Noi trebuie înţelegem dragostea nu are nevoie de purtători de cuvânt, înţelegem cea mai scumpă declaraţie de dragoste este prezenţa şi un cuvânt poate transmită ceva numai în măsură în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi în acel cuvânt. Hristos ne-a arătat ne iubeşte nu pentru ne-a vorbit frumos şi, îndrăznesc spun, nici măcar pentru a murit pentru noi, ci mai ales pentru ne-a încredinţat El însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului. S-ar fi putut întâmpla ca Cel ce a murit pentru noi cu peste 2000 de ani în urmă Şi schimbe relaţia faţă de omenire acum sau mâine, după cum mulţi îndrăgostiţi care au făcut gesturi de jertfă s-au schimbat în timp.

De aceea, nimic nu ne încredinţează mai mult de dragostea lui Hristos decât făgăduinţa Lui de a fi cu noi până la sfârşitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luată o demonstraţie de iubire, deşi a fost şi asta, căci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstraţii. Sfinţii L-ar fi iubit pe Hristos chiar dacă El ar fi ales o altă cale de răscumpărare a omului decât moartea Sa pe cruce. Însă nimeni n-ar fi suferit despărţirea de Hristos şi dacă Hristos s-ar fi despărţit de noi după învierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci şi însăşi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi însemnat nimic. Iată de ce cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la sfârşitul veacurilor. Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, îl primeşte în sine pe Hristos.

Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le îndeplinim.

Evanghelia mai este numită şi adunare de „cuvinte ale vieţii veşnice„, aşa cum a fost descoperită de către înger sutasului pomenit în Faptele Apostolilor. Altfel spus, atât cuvintele, cât şi faptele noastre, au o valoare numai în măsura în care pot rămâne veşnice, veşnicie pe care o primesc din împărtăşirea cu Cel singur veşnic, Dumnezeu.

Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţa, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezenţa atotcuprinzătoare, prezenţa până la identificare. Este o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim pentru a lasă loc Aceluia ne cuprindă şi ne umple de prezenţa Sa

fragm. din Ortodoxia pentru postmodernişti, Părintele Savatie Baştovoi

Doamna Aspazia Oţel Petrescu: „Dumnezeu poate să întoarca orice rău în bine ”

Doamna Aspazia este omul care nu învață din cuvintele altora, ci din experiența  propriei vieți. Şi poate de aceea cuvântul său are o asemenea putere, o asemenea luciditate. Domnia sa este unul dintre ultimii supraviețuitori ai unei generații de mărturisitori pentru rugăciunile cărora am ieşit din comunism. Avem însă multă nevoie ca Domnul să ridice astfel de oameni şi pentru zilele noastre ca să ne putem elibera de fantasmele noului totalitarism numit divertisment, corectitudine politică şi consumism. Oare mai este nevoie de un nou război, de o nouă prigoană pentru ca să înțelegem şi să le urmăm celor care au trecut prin iadul lagărului comunist? (M.C.)

– Doamnă Aspazia, ați suferit foarte mult în temnițele comuniste. Care este rolul suferinței pentru  mântuire?

– A fost esențial. Am învățat în închisoare că suferința, de fapt, este o treaptă de iubire a bunului Dumnezeu. Suferința nu este o pedeapsă – suferința este o cale de catharsis, de purificare. Suferința ne curăță de ceva ce noi am greşit. În momentul în care înțelegi lucrul ăsta şi îți însuşeşti suferința ca atare, dintr-odată ea devine suportabilă. Suferința înseamnă durere; durerea nu dispare – frigul rămâne frig, foamea foame, teroarea teroare, batjocura batjocură, şi aşa mai departe –, dar devine teribil de suportabilă, pentru că simți într-adevăr binecuvântarea Domnului în suportarea acestei suferințe, te înfrățeşte cu  suferința Mântuitorului Iisus, Care S-a întins pe cruce pentru mântuirea sufletelor noastre. Te simți cumva părtaş la povara pe care Mântuitorul o duce în fața Tatălui Ceresc pentru întreaga lume, şi pentru tine. Eşti cumva părtaş la marea suferință a Mântuitorului, deci suferința capătă un sens transcendental, mistic, tainic.

Nu pot să vă spun cu câtă uşurință poți să suporți, oricât de mare ar fi povara încercării care ți se dă. Părintele Dimitrie Bejan a găsit cea mai potrivită metaforă pentru această trăire, pentru acest fel de a trăi suferința; el a vorbit despre „bucuriile suferinței”. Ar părea să fie un paradox, dar nu este. În momentul în care conştientizezi care este sensul suferinței – că din mare iubire Dumnezeu ți-o dă ca să te ajute să recuperezi ceea ce ai stricat din armonia Planului divin –, nu se poate descrie bucuria aceasta. Noi dârdâiam de frig, dar eram fericite. Această suferință era cumva eliberatoare, ne dădea o demnitate, o noblețe, o trăire mistică.

„A trăi suferința ca o bucurie şi ca o înnobilare…”

– Este foarte interesant ce spuneți, dar este foarte greu de înțeles pentru cei care nu au trecut prin astfel de experiențe…

– Nu ştiu, cred că experiența aceasta, de fapt, ne este dată tuturor, pentru că noi traversăm această „vale a plângerii”, care este, de fapt, o trecere între două momente importante, între două vremi, cum ne-am exprima în termeni teologici: vremea naşterii şi vremea morții. În acest interval de timp noi trecem printr-o serie întreagă de încercări, nu neapărat ca o cale de purificare, ci ne mai sunt date încercările şi ca temă de rezolvat, ca teză de iubire. Sunt teste de iubire, pe care noi trebuie să le trecem.

Oamenii, din păcate, nu conştientizează lucrul acesta, dar a trăi suferința ca o bucurie şi ca o înnobilare, ca o noblețe, este la îndemâna oricui. Dar noi nu conştientizăm lucrul ăsta, avem inima împietrită, am pierdut această sensibilitate. Sunt foarte multe căile de a pierde un dar divin. Motivul cel mai la îndemână este indiferența noastră: nu suntem conştienți cine suntem, de unde venim, unde mergem, care e menirea noastră, preocupările noastre sunt foarte limitate. Din păcate, Psalmul 38 este valabil pentru foarte multă lume: ducem o viață instinctuală, pierdem duhul trăirii, duhovnicia, trăim ca animalele, instinctual – ne sculăm, ne culcăm, bem, mâncăm, ne bucurăm…

„Eu îți dau ceea ce tu alegi”

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră dragostea în perspectiva vieții pe care ați avut-o până acum?

– Din păcate, viața mea este absolut identică cu viața oricăruia dintre noi: o viață plină de rătăciri. Poate, cu timpul, am încercat să devin mai conştientă, mai lucidă, dar piedici am avut cât lumea.

Bunicile noastre aveau dreptate când ne spuneau într-un fel metaforic, ca noi, copiii, să înțelegem, că noi suntem între doi îngeri: unul alb şi unul negru; ăla alb stă pe umărul drept şi ăla negru stă pe umărul stâng, şi ascultăm când de unul, când de celălalt. Aşa este, de fapt, viața noastră, dacă ne gândim bine: e foarte puțină luciditate şi conştiință şi trăire în cunoştință de cauză, ca să zic aşa. De cele mai multe ori, suntem victimele impulsurilor. Avem un impuls bun, cineva ne impinge şi facem un lucru bun; sau avem un impuls rău, cineva ne împinge şi facem un lucru rău.

Sfântul Apostol Pavel exprimă foarte clar lucrul ăsta: „Doamne, fac răul pe care îl urăsc din toată inima şi nu-l voiesc, şi nu fac binele pe care îl doresc” cf. Romani 7:19 – din cauză că ascultăm de aceste impulsuri care ne vin de la cele două duhuri, cel bun şi cel rău, şi noi suntem incapabili să deosebim între ele. Părintele Cleopa spunea că trebuie foarte multă subțirime de trăire, de afectivitate pentru bunul Dumnezeu ca să ne dăm seama de câte ori este lângă noi şi de câte ori Îl respingem, cum spunea Părintele Arsenie Boca, prin micimile noastre. Nu ne dăm seama cât de mult ne iubeşte, cât de mult este lângă noi, cât de mult Îl îndepărtăm şi cât de des alegem – în virtutea  liberului-arbitru, care este cel mai mare dar cu care bunul Dumnezeu ne-a înzestrat omenescul nostru –, alegem întotdeauna pe cel rău. Or Dumnezeu i-a zis omului, din momentul Creației i-a zis: „Tu alegi, tu numeşti. Alegi binele, vei avea bine; alegi răul, vei avea rău. Eu îți dau ceea ce tu alegi”.

„Duplicitatea e mai periculoasă decât păcatul în sine”

– Ați vorbit mai devreme despre bucuriile suferinței. După ce ați ieşit din închisoare, vi s-a mai întâmplat  să trăiți bucurii asemănătoare cu cele din închisoare?

– În momentul în care am ieşit în lume, în mulțime, toată bogăția care am acumulat-o noi acolo s-a diluat. Am intrat în duhul lumii. Noi nu ne-am dat seama acolo că, prin trăirea noastră, prin conştientizările la care am ajuns treptat, noi am transformat celulele noastre în chilii. Asceza ne era impusă, e adevărat, dar noi am acceptat-o. Viața aceasta severă, de asceză impusă, dar pe care noi am acceptat-o cu bucurie şi cu putere de iertare, ne-a dat o zestre sufletească pe care, ajunşi din nou în lume, am pierdut-o, s-a diluat. Asta a făcut posibil ca să fie mulți dintre bărbați, de pildă, care să zică: „Mi-e dor de Aiud”. Cum poate să îți fie dor de infern? Pentru că ceea ce ne-a oferit nouă comunismul era infernul cel mai tipic, ca să zic aşa. Dar era adevărat: era o zestre duhovnicească pe care noi am agonisit-o acolo, şi care s-a păstrat tocmai datorită acestui contact permanent cu nevoia de-a fi lângă Domnul, cu dorul pe care-l aveai întotdeauna – tot felul de doruri, pentru că erau şi lumeşti, şi duhovniceşti; erau de toate, dar erau doruri şi erau satisfăcute numai de prezența bunului Dumnezeu. Toate lucrurile acestea, în viața lumească, s-au risipit.

Ceea ce am păstrat, însă, pentru ce am avut noi o permanentă recunoştință că Dumnezeu ne-a dat o asemenea încercare şi posibilitatea unei asemenea trăiri şi a unei asemenea descoperiri, ca să zic aşa, este că noi arătam, totuşi, diferiți față de cei de afară. De ce? Noi nu am dus o viață ambiguă, noi nu am zis precum cei de afară: „Zicem ca ei, facem ca noi”, dar facem mai puțin ca noi – deci o viață duplicitară. Noi am fost scutiți de duplicitate, şi asta a fost cel mai mare câştig pe care l-am avut noi din viața în închisoare.

Am primit atunci cu foarte multă luciditate una din caracteristicile pe care le are lucrarea bunului Dumnezeu. El singur, bunul Dumnezeu, este Cel care poate să întoarcă orice rău în bine. Singurul lucru pe care Îl cere de la noi este ca să cerem lucrul ăsta, să fim conştienți că avem nevoie de el şi să îl cerem. Afară, contactul acesta permanent – „Doamne, învață-mă îndreptările Tale! Doamne, înțelepțeşte-mă cu îndreptările Tale! Doamne, luminează- mă cu îndreptările Tale!”, – lucrul acesta a dispărut. Dar am păstrat toți o imensă recunoştință că, cel puțin acolo, în închisoare, toate lucrurile pe care le-am trăit acolo au fost plata, recompensa în faptul că noi nu am fost persoane duplicitare.

Să ştiți că duplicitatea e mai periculoasă decât păcatul în sine. Păcatul în sine este evident, conştiința îți arată clar, te mustră, ceva nu ai făcut bine. Duplicitarul se împacă cu păcatul – e cea mai urâtă viclenie din câte foloseşte diavolul pe spinarea bietului om.

 „Nu înțelegem că noi trăim unii prin alții”

 – Aveați şi alte idealuri, se făcea altă educație atunci. Ați putea face o comparație între modul cum se făcea educație pe vremea dumneavoastră şi modul cum se face educație astăzi?

– Noi am avut o oarecare pregătire, noi chiar am cerut ca pentru învierea neamului românesc să depunem o jertfă. Şi Dumnezeu ne-a chemat la jertfă; ne-a ascultat, ne-a chemat, ne-a zis: „Ați făcut această făgăduință, aveți această disponibilitate – iată, Eu vă chem la jertfă”. Deci am avut o oarecare pregătire.

Dar pregătirea adevărată, profund creştină, mult mai aproape de ceea ce înseamnă trăirea, am căpătat-o în închisoare. Ea a fost şcoala noastră, pentru că creştinismul nu este concept, nu este principiu, nu este conferință; este trăire, este fapta cea bună pe care trebuie să o faci la fiecare pas şi să eviți fapta cea rea. Sensul duhovnicesc, mistic al creştinismului noi l-am căpătat în închisoare.

– Mi-ați spus că părinții v-au susținut în drumul pe care l-ați ales. Ne puteți detalia?

– În închisoare, datorită lui Radu Gyr, am avut o revelație, pentru care îi sunt recunoscătoare şi care a fost pentru mine un miracol repetat de două ori – confirmat în viața de libertate. Prin poezia lui, „Scrisoarea tatii”, eu am realizat ce se întâmplă cu părinții noştri. Noi suntem chemați la jertfă. Mai mult sau mai puțin, ne pregătim să răspundem acestei chemări, dar ce se întâmplă cu cei care ne iubesc pe noi nu ne gândim.

Într-o zi, eu eram foarte marcată în ziua aceea de un dor nespus de mama. Aş fi vrut să am posibilitatea măcar o clipă, o frântură de secundă să văd unde este, ce face ea, ce gândeşte ea, ce simte ea. Şi în clipa aceea, în mod cu totul miraculos am primit în închisoare, prin Morse, am primit „Scrisoarea tatii”. Când am ajuns la strofa care spune: „Aprind o lumânare la iconostas, / Cad lacrimile tale din lumânare” – strofa aceasta arată cât de prezentă era pentru tată suferința copilului şi cum el mergea pas cu pas pe urma acestei suferințe, el spune: „Mănânc: eşti în lingura mea. Fac un pas, / Şchioapeți alături, în fiare. / Aprind o lumânare la iconostas, / Cad lacrimile tale din lumânare” – atunci s-a deschis dintr-odată o „fereastră” şi am văzut-o pe mama într-un colț de biserică, cu o lumânare aprinsă, rugându-se şi plângându-mi destinul. Atunci am realizat că mama duce acelaşi surghiun – în alt fel, bineînțeles, dar ca intensitate era acelaşi surghiun pe care îl duceam eu – şi am realizat că jertfa mea, de fapt, a implicat şi jertfa celor care mă iubeau şi că, de fapt, noi, oamenii, nu înțelegem că noi trăim unii prin alții, unii cu alții. Cuvântul cel mare care spune că orice om care se înalță pe sine înalță omenirea este adevărat. Noi, prin omenescul nostru, suntem împreună – ca să mă exprim cu o expresie caragialeană, com-pătimim împreună.

Atunci am înțeles cât de mult suferă mama mea şi am înțeles că noi nu suntem de capul nostru, formăm un tot. Aproapele nu este o noțiune, nu este un cuvânt – este o realitate. Întotdeauna, tot ceea ce facem noi influențează şi proximitatea noastră.

„Asta este pregătirea pe care mi-au dat-o părinții…”

 – Cum erau părinții dumneavoastră? Ce ați învățat şi ce apreciați cel mai mult la dânşii?

Erau învățătorii timpului aceluia, erau învățători pe care scriitorii români i-au numit „apostoli ai neamului”. Ei se străduiau să dea copiilor educația cea bună, să îi învețe că aparțin unui neam, că au o patrie şi că au un Crez, o credință, o Biserică, un Stăpân al sufletelor lor, pe Care trebuie să Îl respecte şi ale Cărui legi trebuie respectate. Asta este pregătirea pe care mi-au dat-o părinții – şi pe care o dădeau absolut tuturor copiilor, nu au făcut deosebire între mine şi ceilalți copii. Ce a dăruit tuturor copiilor mama mea, mi-a dăruit şi mie ca educație. A contat foarte mult.

Tata ne vorbea mai puțin. Nici mama nu era foarte vorbăreață, dar ne-a pus la îndemână întotdeauna cărțile, poveştile, tot ce ține de instrucție, de educație, ne-a pus la îndemână exact ce era potrivit vârstei noastre. Nu vă pot spune cât de mare însemnătate are lucrul ăsta. Mi-am dat seama încă înainte de închisoare de lucrul ăsta. De pildă, a însemnat enorm pentru mine să îl citesc pe Edmondo de Amicis în „Cuore” al lui exact la vârsta la care trebuia să îl citesc. Mi-am dat seama când am ajuns la facultate şi, fiindcă făceam Limba Română, a trebuit să fac doi ani de limbi romanice înrudite cu noi. Am făcut italiană şi am avut în studio „Cuore”. A trebuit să predau la ora de pedagogie Edmondo de Amicis şi mi-am dat seama cum a fost percepția mea de copil la „Cuore, inimă de copil” şi cum era acum, când eram matură. Este esențial ca copilul să citească toată lectura capitală pentru educația lui exact la timpul potrivit. Ei, asta au făcut părinții pentru mine, mi-au pus întotdeauna la îndemână poezioara, povestioara, romanul care trebuia, la vârsta potrivită.

„Sunt sigură că Dumnezeu ne va da o cale de curățire

 – Mulți ne atrag atenția că riscăm să ne pierdem ca neam. Cine şi ce credeți că ne poate salva?

– Suntem la o treaptă atât de jos de cădere în abisul apostaziei, încât numai bunul Dumnezeu ne poate salva la ora actuală. Sunt sigură că va interveni, ne va da o cale de catharsis, cum zic grecii, de purificare, care va fi dură. Sunt convinsă de lucrul ăsta, dar va trebui să o primim şi va trebui să fim vrednici de mila şi îndurarea bunului Dumnezeu. Altfel, vom duce o viață bună, dar animalică, crotaliați ca nişte animale…

Ar trebui să fim mult mai lucizi, să conştientizăm de ce am primit acea palmă de la Domnul. Dar Mântuitorul a prevăzut că aşa o să fie, a zis că vor veni vremurile cele negre când oamenii vor benchetui şi vor petrece, şi habar nu vor avea ce e de capul lor, ce se petrece cu ei.

– Cât de important este să ne rugăm unul pentru altul, dar şi pentru neam?

– Tocmai ce spuneam că noi nu suntem de unii singuri, deşi vremurile pe care le trăim ne pun sarcina responsabilității fiecărui individ în parte. Fiecare va trebui singur să hotărâm – dar toată umanitatea, toată omenirea suntem un unicat. E ca şi un trup omenesc: dacă tai un deget, suferă tot corpul. Aşa suntem şi noi. Trebuie să ne iubim unii pe alții, să ne suportăm unii pe alții, să ne ajutăm în depăşirea limitelor. Nu suntem singuri, nu trăim de capul nostru, suntem dependenți unii de ceilalți, fiecare cădere a noastră înseamnă căderea omenescului şi fiecare ridicare a noastră înseamnă o înălțare a omenirii în sfere înalte, superioare, demne de denumirea de Om.

Am pierdut foarte multe din torțele de care ar fi trebuit să ne ținem ca să fim toți pentru unul şi unul pentru toți. Formula asta, la ora actuală, pare găunoasă şi pare iluzorie, dar ea este adevărată – şi faptul că a fost părăsită va fi plătit scump de omenire.

„Să facem pocăință pentru întregul neam”

– Vă rugați pentru neamul nostru?

– O, da, mă rog tot timpul, mă rog pentru toți oamenii, dar în primul rând pentru neamul nostru. În special la Sfânta Euharistie, eu zic aşa: „Iisuse bunule, Dumnezeul meu şi Răscumpărătorul meu, Îți mulțumesc pentru tot binele pe care mi l-ai dăruit ca neam şi ca om, ca persoană”. Pe urmă zic: „Iartă-mi neamul, iartă-mi patria, iartă-mi poporul din care fac parte şi iartă-mă şi pe mine împreună cu ei, că împreună am greşit, împreună Te-am supărat, împreună nu Ţi-am înțeles iubirea”. Întotdeauna mă rog. La rugăciunile dimineții, când se fac pomenirile, eu zic întotdeauna pentru neamul meu: „Pomeneşte, Doamne, pe cei ce Te cunosc, pe cei ce Te iubesc, pe cei ce au o mai mare nevoie de îndurarea Ta, şi pe cei pentru care nu se roagă nimeni”. Fiecare dintre noi avem această datorie, să facem pocăință pentru întregul neam.

Nu vă pot spune cât S-ar bucura Mântuitorul să primească un mănunchi din ce în ce mai bogat de astfel de  rugăciuni! Noi cerem şi cerem şi cerem, nu ne mai săturăm să tot cerem, dar nu dăm această rugăciune a unuia pentru toți. Noi nu ne gândim în colectivitate, ca să folosesc un termen laic – noi ne separăm singuri într-un egoism sau, în cel mai bun caz, într-un egocentrism foarte dăunător.

– Ați spus odată că ați constatat că este multă dezbinare între noi. De ce credeți că s-a ajuns aici şi ce putem face pentru a fi mai uniți, pentru a avea mai multă dragoste pentru noi?

– Pentru că, într-adevăr, cea mai mare viclenie a acelui rău este să ne facă să credem că el nu există. El există, el se amestecă şi ne trimite întotdeauna prin îngerul negru impulsurile rele. Noi trebuie să învățăm să ne apărăm de el, şi apărarea cea mai bună este rugăciunea perpetuă. Sfântul Pavel, în scrisorile lui către credincioşi, spune lucrul acesta: „Neîncetat să vă rugați” 1 Thessaloniceni 5:17. Ca să fim ocrotiți, pentru asta e suficient să spunem „Tatăl nostru”, că spunem noi acolo: „Nu ne lăsa să cădem în ispită, izbăveşte-ne de cel rău”.

– Acum, la final, împărtăşiți-ne un gând pentru tinerii de azi, mai ales în ceea ce priveşte adevărata dragoste la care sunt chemați.

– Cea mai puternică dovadă de dragoste este dragostea atât față de Dumnezeu, cât şi față de aproapele şi față de mine însumi, pentru că şi eu sunt o măsură de iubire, că Dumnezeu a zis: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuți” Matei 22:39 – nici mai puțin, dar nici mai mult, deci ne-a dat o măsură de iubire. Noi putem sluji această iubire întreită față de Domnul, față de noi şi față de aproapele nostru prin rugăciune şi post.

– Să ne ajute Dumnezeu să mergem pe calea cea dreaptă, să fim unii pentru alții, toți pentru unul şi unul pentru toți, cum ați spus!

– Aşa este, da, facem parte dintr-un univers întreg, nu suntem de capul nostru. Tot ce greşim, nu greşim numai în detrimentul nostru, ci în detrimentul tuturor acelora de care suntem legați prin canale de iubire.

Domnul să fie cu noi, cu toți. Amin!

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 96/Ianuarie 2017

Miercuri (a 6-a săptămână a Postului)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

„Strigă tare”, îi zice Domnul sfântului prooroc Isaia, „nu te opri”, dând în vileag nelegiuirile poporului Meu. Dar ce făcea poporul? „Ei Mă caută, doresc apropierea de Dumnezeu.”

Dar este asta, oare, un păcat? Tocmai asta era dator să facă. Da, aşa este, dar necazul este că nu o fac aşa cum se cuvine, ci aşteaptă să îşi atingă ţelul numai prin post, fără a se îngriji de faptele dreptăţii şi dragostei.

„Şi postul îmi e plăcut”, grăieşte Domnul, „însă postul (adevărat este cel) la care oamenii, smerindu-şi trupul, adaugă şi iertarea jignirilor, a datoriilor, hrănirea celor flămânzi, găzduirea celor lipsiţi de adăpost, îmbrăcarea celor goi. Când toate acestea se vor adăuga postirii, căutarea Mea şi apropierea de Mine vor avea spor”; „atunci va ieşi de dimineaţă lumina ta,… şi slava Domnului te va înconjura. Atunci vei striga, si Domnul te va auzi; şi încă grăind tu, va zice: aici sunt!… Si va fi Dumnezeul tău cu tine pururea” (Is. 58,1-11).

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Ce fel de…?

„Intr-o noapte am ascultat-o vreme indelunga. Ma indoiam, din timp in timp, ca ar fi ea. De ani si ani, mental, ii zugravisem trilurile in volute grele, pline de durere. Cum altfel ar fi plans imparatul, de n-ar fi fost ranit pana la sange? Si totusi, niciodata n-o intalnisem in realitate, desi din carti imi era prietena veche. Mai mult, imi era personajul favorit din povestea cea mai draga si cea mai trista din cate s-au scris vreodata: a lui Wilde. De ce ma impresionase, copil fiind, nu stiu. Dar stiu ca, de atunci, am simtit jertfa ca pe o izbavire si absurdul, ca pe un mod firesc de intelegere a lumii. Faptul c-o regaseam, dupa atia ani, era mai mult decat o simpla bucurie a revederii. Era un dar, aproape o minune. Ma intoarcea in timp, la varsta la care totul e posibil. Sub cantul ei, deveneam trandafirul.

Dar oare ea era, sau alta pasare de noapte? Caci ascultand-o, ma umpleam de bucurie, ma vindecam, prin uitare, de toate tristetile inchipuite. Nici urma de melancolie. Si-atunci, de ce-ar fi plans imparatul? Daca nu-i ea? N-ar fi prea mare darul?

Deodata, un tril mai altfel, prelungit peste limitele de suportabilitate ale frumosului, ma strabatu in tot corpul. Daca s-ar inventa un curent electric de intensitate mare, care sa nu fie letal, probabil ca as avea acum termen de comparatie. Lacrimile au izbucnit brusc si linistit, cu adevarat de fericire nu de durere, sau de o uimire senina, ca la vederea unui sihastru in rugaciune. Totul s-a luminat in acelasi moment, chiar daca intelesurile nu-mi veneau sub forma cuvintelor. Pricina pentru care descrierea de fata cu siguranta va fi aproximativa si carenta in poezie.

Mi-am dat seama ca privighetoarea, cu stiinta sau cu nestiinta, nu canta pur si simplu, asa, cum cantam noi cand fredonam cate ceva. Nici din preaplinul inimii, nici de fercirie sau amar. Nici din placere proprie, nici din vanitate. Am inteles ca ea, de fapt, raspunde tuturor acordurilor din natura: greierilor, vantului, frunzelor, ierbii care creste. De asta fiecare tril e diferit, e unic, e surprinzator. Mereu si mereu, ceva se schimba in lume, iar ea, senisibila, raspunde zgomotelor din jur cu acorduri care le transforma pe toate, greieri, copaci, iarba, in muzica. Am inteles cu durere si cu cutremur ca, de fapt, totul este muzica. Ca totul, totul in jurul nostru canta. Ca orice respiratie, orice trosnet, orice lacrima care curge fac parte din marea simfonie universala, la care participam cu totii, dar nu o auzim niciodata. Mi-am amintit tot atunci cuvintele Parintelui Arsenie despre armonia in care Dumnezeu a creat lumea si pe om. Ca Dumnezeu a creat lumea ca armonie, iar noi trebuie sa ne miscam, ideal, fara dezacorduri. Am inteles cat de dizarmonici suntem cand injuram si ne enervam. Ca pana si cea mai mica incruntare da o nota stridenta, ascutita, in marea muzica pe care-o cream. Ca fiecare om, fiecare fiinta are o melodie pe care-o canta prin simpla sa existenta, unii pe voci grave, unii ingeresti, iar altii pe voci sparte, ragaite. In acea secunda, in care s-a derulat tot ceea ce incerc sa scriu aici de-o ora, mi-am vazut pacatele de zi cu zi ca pe un horcait peste un concert de Bach. Lacrimile imi curgeau lin, cu fericire, ca atunci cand vezi un sihastru rugandu-se. Iti dai seama de hidosenia vietii tale, dar stii ca exista o cale de a iesi din ea.

Tu, care ma citesti, ce fel de cantec esti?”

sursa
PRIVIGHETOAREA SI TRANDAFIRUL 
 – A zis că va dansa cu mine dacă-i voi aduce trandafiri roşii, se plânse tânărul Student, dar în grădina mea nu există nici măcar un trandafir roşu.
Din cuibul ei, aflat în gorun, Privighetoarea îl auzi şi se uită printre frunze, minunându-se.
– Nu-i niciun trandafir roşu în grădina mea! se plânse el şi frumoşii lui ochi se umplură de lacrimi. O, de ce lucruri neînsemnate depinde fericirea! Am citit tot ce au scris înţelepţii şi filosofia nu mai are secrete pentru mine. Cu toate astea, pentru ca nu am trandafiri roşii, viaţa mea este ruinată.
– Oh, iată un om care iubeşte cu adevărat, spuse Privighetoarea. Nopţi la rând am cântat despre el, deşi de cunoscut nu-l cunoşteam; nopţi la rând i-am spus povestea stelelor, iar acum am ajuns să-l văd. Are părul ca floarea de hiacint, iar buzele-i sunt ca trandafirul pe care-l doreste atât, dar pasiunea i-a făcut faţa palidă ca fildeşul, iar întristarea şi-a pus pecetea pe fruntea lui.
– Prinţul dă un bal mâine seară, murmură tânărul Student şi iubita mea face parte din suită. Dacă îi voi duce un trandafir roşu, va dansa cu mine până în zori. Dacă îi voi duce un trandafir roşu, o s-o ţin în braţe, îşi va pleca fruntea pe umărul meu şi mă va lua de mână. Dar la mine în grădină nu există nici măcar o roză roşie, aşa că voi sta de unul singur, iar ea va trece pe lângă mine. Nu-mi va acorda nicio atenţie, iar inima îmi va fi distrusă.
– Oh, iată un om care iubeşte cu adevărat, spuse Privighetoarea. El suferă tocmai de ceea ce eu cânt, ceea ce pentru mine e bucurie, pentru el e durere. Nu-i nicio îndoială, iubirea e un lucru minunat. E mai preţioasă ca smaraldele şi mai scumpă decât opalul fin. Nu o poţi cumpăra nici cu perle, nici cu rodii, nici la vânzare în piaţă n-o poţi scoate. Nu o poţi cumpăra de la neguţători şi nici s-o măsori în aur.
<  2  >
– Muzicanţii vor sta la galerie, continuă tânărul Student şi vor cânta la instrumentele lor cu corzi, iar iubita mea va dansa în sunet de harpă şi vioară. Atât de uşor va dansa ea, că nu va atinge cu picioarele podeaua, iar curtenii, în veşmintele lor vesele, vor roi în jurul ei. Dar cu mine va refuza să danseze, căci nu am un trandafir roşu să-i ofer; se aruncă pe iarbă, îşi îngropă faţa în mâini şi plânse.
– Dar de ce plânge? întrebă şopârla mică şi verde, după ce trecu pe lângă el cu coada în sus.
– Oare de ce? zise Fluturele, care zburda după o rază de soare.
– De ce, oare? şopti Margareta către vecina ei, cu o voce blândă.
– Plânge pentru că nu are un trandafir roşu, spuse Privighetoarea.
– Pentru un trandafir roşu? strigară ele, vai, ce ridicol! Iar mica şopârlă, care de felul ei era o cinică, râse pe faţă.
Dar Privighetoarea înţelegea secretul tristeţii Studentului şi rămase tăcută pe creanga gorunului, gândindu-se la misterul Iubirii.
Brusc îşi întinse aripile cafenii şi se avântă în aer. Trecu prin pădurice asemeni unei umbre şi ca o umbră pluti peste grădină.
In mijlocul unui petic de iarbă creştea un trandafir frumos, iar când îl văzu, zbură deasupra lui şi coborî pe o crenguţă cu flori.
– Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai dulce cântec.
Dar trandafirul îşi clătină ramurile:
– Florile mele sunt albe, spuse el, ca spuma mării, mai albe decât neaua munţilor. Dar du-te la fratele meu, care creşte în spatele vechiului ceas solar şi poate el o să-ţi dea ceea ce doreşti.
<  3  >
Privighetoarea zbură până acolo.
– Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai dulce cântec.
Dar trandafirul îşi clătină ramurile.
– Florile mele sunt galbene, răspunse el, ca părul sirenelor care stau pe tron de chihlimbar, mai galbene decât narcisele din poiană înainte să fie răpuse de coasă. Dar du-te la fratele meu, care creşte sub fereastra Studentului şi poate că el îţi va da ceea ce doreşti.
Privighetoarea zbură spre trandafirul care creştea sub fereastra Studentului.
– Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai frumos cântec.
Dar trandafirul îşi clătină ramurile.
– Florile mele sunt roşii, spuse el, ca picioarele porumbiţei, mai roşii decât marele evantai de corali care se unduie în peştera din ocean. Dar iarna mi-a îngheţat venele şi gerul mi-a distrus bobocii, iar furtuna mi-a rupt crengile. Anul acesta nu voi da flori.
– Nu vreau decât un singur trandafir, strigă Privighetoarea, doar un singur trandafir roşu! Cum aş putea să-l obţin?
– Există o cale, răspunse trandafirul, dar e atât de teribilă, că nu îndrăznesc să ţi-o spun.
– Spune-mi, zise Privighetoarea, nu mi-e teamă.
– Dacă vrei un trandafir roşu, trebuie să-l construieşti cu muzică în timpul nopţii şi să-l colorezi cu sângele inimii tale. Trebuie să-mi cânţi cu pieptul înfipt într-un ghimpe. Toată noaptea va trebui să-mi cânţi, iar ghimpele îţi va străpunge inima şi sângele tău va curge prin venele mele, devenind una cu al meu.
<  4>
– Moartea e un preţ prea mare pentru un trandafir roşu, striga Privighetoarea şi Viaţa ne e dragă tuturor. E plăcut să stai în pădurea verde, să urmăreşti soarele trecând în carul lui de aur şi luna în cel de perle. Ce dulce miroase păducelul şi ce drăgălaşi sunt clopoţeii care se ascund în vale şi iarba neagră de pe deal, bătută de vânturi. Si totuşi, iubirea este mai importantă decât viaţa; şi ce însemnătate are inima unei păsări în comparaţie cu inima omului?
Işi întinse aripile cafenii şi se avântă spre cer. Trecu peste grădină ca o umbră şi ca o umbră pluti prin pădurice.
Tânărul Student stătea întins pe iarbă, acolo unde îl lăsase, iar lacrimile încă nu se uscaseră în ochii lui cei frumoşi.
– Nu mai fi trist, strigă Privighetoarea, fii fericit, pentru că vei avea trandafirul cel roşu. Ti-l voi face eu, cu muzica mea, în lumina lunii şi îl voi colora cu sângele propriei mele inimi. Tot ce îţi cer este să iubeşti cu adevărat, pentru că Iubirea este mai înţeleaptă decât Inţelepciunea şi mai puternică decât Puterea. Aripile-i sunt de flacără şi flacără-i este trupul. Are buzele ca mierea şi răsuflarea ca tămâia.
Studentul privi în sus, ascultă, dar nu înţelese ce-i spunea Privighetoarea, pentru că el ştia doar ce era scris în cărţi.
Dar gorunul înţelese şi se întristă, pentru că îi era dragă mica Privighetoare, care-şi construise cuib în ramurile lui.
– Mai cântă-mi un cântec, ultimul, şopti el. O să mă simt singur când nu vei mai fi.
Privighetoarea îi cântă gorunului, iar vocea ei era ca apa înspumată dintr-o cană de argint.
<  5  >
După ce Privighetoarea îşi termină cântul, Studentul se ridică şi scoase din buzunar un carnet şi un creion cu mină de plumb.
Forma, îşi zise el depărtându-se prin pădurice, nu i se poate nega, dar are, oare, sentiment? Mă tem că nu. De fapt, e la fel ca majoritatea artiştilor: are stil dar nu şi sinceritate. Nu s-ar sacrifica pentru alţii. Se gândeşte doar la muzică şi toată lumea ştie că arta e egoistă.Totuşi, trebuie să admitem că vocea ei emite câteva tonuri superbe. Ce păcat că nu înseamnă nimic şi nu fac niciun bine practic!.
 După aceea, intră în camera lui, se lungi în patul cu saltea de paie şi începu să se gândească la iubirea lui, apoi adormi.
 Când luna apăru strălucind pe ceruri, Privighetoarea zbură la trandafir şi îşi înfipse pieptul în ghimpe. Cântă întreaga noapte, iar luna rece asemenea cristalului se aplecă şi ascultă. Intreaga noapte cântă, în vreme ce ghimpele îi pătrunse adânc, tot mai adânc în piept, iar sângele se scurse din el.
Mai întâi cântă despre cum se naşte iubirea în inima unui baiat şi a unei fete. Si pe crenguţele de sus ale trandafirului înflori o roză minunată, petală după petală, aşa cum şi cântecele se depănau unele după altele. La începu fu palidă ca ceaţa deasupra râului, palidă ca geana dimineţii şi argintie ca aripile zorilor. Ca umbra unui trandafir în oglinda argintie, ca umbra unui trandafir în apele iazului, aşa fu prima floare ce-nflori pe creanga de sus a trandafirului.
Dar trandafirul îi spuse Privighetorii să apese mai puternic.
– Apasă mai puternic, mică Privighetoare, mai puternic, dacă nu, se va face ziuă şi roza nu va fi desăvârşită.
Aşa că Privighetoarea apăsă şi mai mult, iar cântul ei deveni mai puternic, pentru că acum cânta despre naşterea pasiunii în sufletul unui bărbat şi în cel al unei fecioare.
<  6  >
Iar frunzele trandafirului fură străbătute de o tentă roz, ca aceea de pe faţa mirelui când sărută buzele miresei. Totuşi, ghimpele nu ajunsese încă la inima Privighetorii, aşa că miezul florii rămase alb, pentru că doar sângele din inima Privighetorii poate înroşi miezul unei roze.
Trandafirul îi spuse Privighetorii să apese mai puternic.
– Apasă mai puternic, mică Privighetoare, mai puternic, dacă nu, se va face ziuă şi roza nu va fi desăvârşită.
Privighetoarea apăsă şi mai puternic şi ghimpele îi atinse inima, iar ea fu sfâşiată de un chin cumplit. Cu cât mai amarnică îi era durerea, cu atât mai sălbatic şi cântul, pentru că acum cânta despre Iubirea care este desăvârşită de Moarte, despre Iubirea care nu moare nici în mormânt.
Minunata floare deveni sângerie, asemenea trandafirilor din cerurile orientale. Sângeriu era cercul de petale, iar miezul sângeriu ca un rubin.
Dar vocea Privighetorii slăbea, micile ei aripi se zbăteau, iar peste ochi i se puse un văl. Mai slab, tot mai slab îi era cântul şi simţi cum ceva o îneacă.
Apoi, din pieptul ei ţâşni un ultim şuvoi de muzică. Luna cea albă îl auzi şi uită de zori, adăstând pe cer. Trandafirul roşu îl auzi şi se cutremură în extaz, deschizându-şi petalele în aerul rece al dimineţii. Ecoul îl purtă spre peştera lui purpurie din dealuri şi-i trezi pe păstori din visare. Pluti printre trestiile râului, iar ele duseră vestea spre mare.
– Priveşte, priveşte! strigă trandafirul, floarea noastră s-a desăvârşit.
Dar Privighetoarea nu răspunse, pentru că zăcea moartă printre firele lungi ale ierbii, cu ghimpele înfipt în inimă.
La prânz, Studentul deschise fereastra şi se uită afară.
<  7  >  
– Vai, dar ce noroc! strigă el, uite un trandafir roşu! Nu am mai văzut niciodată un asemenea trandafir. E atât de frumos că sunt convins că are un nume lung, latinesc.
Se aplecă şi smulse trandafirul, apoi îşi puse pălăria şi alergă spre casa profesorului, cu el în mână.
Fiica profesorului stătea în uşă, înfăşurând mătase albastră pe un mosor, iar căţeluşul era întins la picioarele ei.
– Mi-ai spus că vei dansa cu mine dacă îţi voi aduce un trandafir roşu, spuse Studentul. Iată, îţi dăruiesc cel mai roşu trandafir din lume. Il vei purta deseara lângă inimă şi, în timp ce vom dansa, îţi voi spune cât de mult te iubesc.
Fata, în schimb, se încruntă.
– Regret, dar nu se asortează cu rochia mea, răspunse ea. In afară de asta, nepotul şambelanului mi-a trimis nişte bijuterii adevărate şi toată lumea ştie că bijuteriile costă mai mult decât florile.
– Pe cinstea mea, eşti foarte nerecunoscătoare, zise Studentul înfuriat şi aruncă trandafirul pe stradă, unde roata unei căruţe îl strivi.
– Nerecunoscătoare! exclamă fata. Stii ce? Eşti foarte grosolan şi, până la urmă, cine eşti tu? Un Student şi atâta tot. Nu ai nici măcar catarame de argint la pantofi, ca nepotul şambelanului. Apoi se ridică şi intră în casă.
– Ce lucru de nimic mai e şi Iubirea! spuse Studentul în timp ce se depărta. Nu foloseşte nici pe jumătate cât Logica, pentru că nu dovedeşte nimic şi mereu vorbeşte despre lucruri care nu se vor petrece niciodată, făcându-te să crezi în ceva care nu este adevărat. De fapt, e destul de nepractică şi, în timpurile noastre, a fi practic e totul. Mă voi întoarce la Filosofie şi voi studia Metafizica.
<  8  >
Se întoarse în camera lui, scoase un tom mare şi prăfuit şi începu să citească.
de Oscar Wilde