Lumina

foto: google

foto: google

                                                                                           

Lumina e ceva ce poți aprinde în ochii celuilalt. Atunci cînd ea arde, poți ști că ești în iubire. Dacă ai aprins-o, caută să nu o stingi. Lumina celuilalt e măsura vieții tale.

Părintele Savatie Baștovoi

Cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este „prezenţa”

Henri de Toulouse-Lautrec

[…] Noi trebuie înţelegem dragostea nu are nevoie de purtători de cuvânt, înţelegem cea mai scumpă declaraţie de dragoste este prezenţa şi un cuvânt poate transmită ceva numai în măsură în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi în acel cuvânt. Hristos ne-a arătat ne iubeşte nu pentru ne-a vorbit frumos şi, îndrăznesc spun, nici măcar pentru a murit pentru noi, ci mai ales pentru ne-a încredinţat El însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului. S-ar fi putut întâmpla ca Cel ce a murit pentru noi cu peste 2000 de ani în urmă Şi schimbe relaţia faţă de omenire acum sau mâine, după cum mulţi îndrăgostiţi care au făcut gesturi de jertfă s-au schimbat în timp.

De aceea, nimic nu ne încredinţează mai mult de dragostea lui Hristos decât făgăduinţa Lui de a fi cu noi până la sfârşitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luată o demonstraţie de iubire, deşi a fost şi asta, căci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstraţii. Sfinţii L-ar fi iubit pe Hristos chiar dacă El ar fi ales o altă cale de răscumpărare a omului decât moartea Sa pe cruce. Însă nimeni n-ar fi suferit despărţirea de Hristos şi dacă Hristos s-ar fi despărţit de noi după învierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci şi însăşi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi însemnat nimic. Iată de ce cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la sfârşitul veacurilor. Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, îl primeşte în sine pe Hristos.

Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le îndeplinim.

Evanghelia mai este numită şi adunare de „cuvinte ale vieţii veşnice„, aşa cum a fost descoperită de către înger sutasului pomenit în Faptele Apostolilor. Altfel spus, atât cuvintele, cât şi faptele noastre, au o valoare numai în măsura în care pot rămâne veşnice, veşnicie pe care o primesc din împărtăşirea cu Cel singur veşnic, Dumnezeu.

Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţa, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezenţa atotcuprinzătoare, prezenţa până la identificare. Este o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim pentru a lasă loc Aceluia ne cuprindă şi ne umple de prezenţa Sa

fragm. din Ortodoxia pentru postmodernişti, Părintele Savatie Baştovoi

Asta inseamna sa iubesti!

Am citit aceasta povestioara care m-a impresionat foarte mult si ca orice lucru frumos si folositor, incerc sa o impart cu voi. Iarasi sper ca printre aceste randuri sa gaseasca fiecare din noi gandul cel frumos.

„Cu cativa ani inainte de cel de-al doilea razboi mondial, exista un cuplu care se iubeau foarte mult. De fiecare data barbatul, in orice ocazie, incerca sa-si arate dragostea fata de ea. Ea era frumoasa, sensibila, dar si firava din punct de vedere al sanatatii.

 Incepand razboiul, barbatul este nevoit sa mearga pe front, unde trece prin foarte multe incercari si de multe ori ca prin minune scapa sa nu fie ucis. Se ruga in fiecare zi sa-l ajute Dumnezeu sa traiasca pentru a se intoarce acasa langa sotia pe care atat de mult o iubea.

Fiecare gand al sau era sa o stranga din nou in bratele sale si-i dadea putere sa reziste foamei, frigului si ranilor. Cand se termina razboiul, mai fericit ca niciodata porneste catre casa parca plutind…

In drum, aproape de satul sau, se intalneste cu un prieten de familie care dupa bucuria de a-l revedea viu si intreg, incerca sa-l consoleze pentru incercarea prin care trec…

– „Care incercare?” intreba nelinistit barbatul.

– „Inca nu ai aflat?. sotia ta a avut o infectie foarte grea, a scapat cu viata dar acum chipul ei este deformat.” Raspunse prietenul trist.

Barbatul cade aproape lesinat si ramane plangand cu amar pe marginea drumului…

Spre seara ajunge acasa. Sotia lui dupa bucuria revederii si multumind lui Dumnezeu pentru minunea de-al tine in viata, se asaza la masa si… realizeaza ca multiubitul ei sot si-a pierdut vederea in razboi! Crezand ca printr-o rana de razboi a ramas orb, nu-l intreaba niciodata despre acest lucru pentru a nu suferi si mai mult. Ii acorda ingrijirea cuvenita cu multa dragoste si traiesc efectiv fericiti inca cincisprezece ani.

Dupa acesti cincisprezece ani si suferinta unei boli aprope incurabile, pe patul suferintei sotul ii inchide ochii multiubitei sale sotii si… ii deschide pe-ai lui!

Pentru cincisprezece ani s-a prefacut ca este orb ca sa nu ii mareasca suferinta…”

Asta inseamna sa iubesti!!. Sa te faci pe tine orb pentru a nu rani pe celalalt. De cele mai multe ori este nevoie sa inchidem ochii, pentru ca adesea privirea noastra este mai grea decat credem si cel pe care-l privim poate fi si mai impovarat de greutatea unei priviri pline de invinuire.

Multi isi pierd curajul sa lupte cu ei, sau cu incercarile prin care trec tocmai pentru faptul ca noi i-am privit cum nu trebuia! Viata le poate deveni si mai grea caci nu ii vedem durerea sufletului ce sta sub handicapul sau, sau uratenia sa, sau oricarei alte deformari a frumusetii; ori a viciului ce a pus stapanire pe el, ori a depresiei cu care se lupta…

Dar, pentru a inchide ochii este nevoie sa iubesti!. nu devenim orbi din indiferenta sau prostie, si nici din dorinta de a marginaliza; ci, din sensibilitate, din politete si marinimie sufleteasca de care dam dovada.

Este nevoie de iubire pentru a te comporta simplu si firesc?. din cate se pare da! Este nevoie sa iubesti pentru a nu-l face pe celalalt sa se simta jignit sau invinovatit. Nu noi sa fim motivul pentru care el sufera, ci ar fi mantuitor sa-l ajutam, sa-i alinam pe cat putem durerea. Nu asta face si Hristos in vietile noastre? Cred ca ne priveste cu ochii inchisi, caci altfel nu am putea privi noi in ochii Lui vazandu-ne cat de vinovati suntem in Fata Lui.

Si ma gandeam cat de rar in zilele noastre auzim cazuri de genul acesta. Parca s-a “racit” dragostea, parca nu mai avem putere sa iubim, sau poate am devenit prea egoisti?

Altadata relatiile erau mult mai lungi, mai frumoase, mai fericite. Exista o frumusete si un dor sfant intre cei doi. Un simplu gest, o mica floare, o privire era izvor de bucurie, tresaltarea inimii si lacrimi de fericire.

Si acum… nu auzi decat despartiri si tristete. Scandaluri si acuze. Toti se vaita de ceilalti. Toti ii invinuiesc pe ceilalalti. Foarte putini sunt cei care-si asuma vinovatia si responsabilitatea unei despartiri. Nu mai putem iubi?. nu mai putem ierta? Nu mai are nicio importanta pentru noi dragostea?. sau pur si simplu suntem atat de inrobiti cu dragostea pentru noi insine incat cel de langa noi devine povara?

Cu totii stim ca pentru a reusi o relatie, o casnicie, trebuie ca amandoi membri sa contribuie prin iubire la fericirea si frumusetea vietii celuillalt. Din batrani se spune ca “dragostea-i ca flacara, dar se intretine cand arunci lemne in foc…” si astfel putem sa iubim continuu.

In nicio carte nu scrie, sau nimeni nu a spus ca a iubi inseamna NUMAI fericire… dar a iubi inseamna a dori binele si fericirea celuilalt. Inseamna a renunta la egoism si mandrie, a te smeri pentru a fi pace, a te ruga nadajduind, a te multumi si a multumi pentru putinul pe care il ai, a fi fericit vazand ca este fericit si celalalt, a trai inaltator…
A iubi este intelepciunea vietii… A iubi inseamna o inima desteapta… A iubi inseamna invatatura care vindeca si nu omoara, care mangaie si nu extermina!

Poate ca printre cei ce citesc aceste randuri exista si pareri opuse, ganduri ca nu ar trebui ca eu sa scriu despre relatiile de iubire, caci nu stiu „cat de greu” este… Probabil au dreptate, dar ca orice Preot sufar mai mult decat puteti sa stiti cand vad o inima ranita, o lacrima pe chipul frumos al celuilalt. Iubirea cu greu indura asa ceva…”

Arhim. Siluan Visan

Gândul zilei

c

sursa: cocoknits 

 

În fiecare om este o lumină. Dar ea nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem lumină unii pentru alţii. Fiecare se umple de lumina celuilalt. Această lumină e un sens profund, o bucurie, o odihnă în dăruirea recipro­că, sentimentul de a avea totul: având iubirea celorlalţi avem totul. Pe Dumnezeu Îl avem în ceilalţi şi Îl avem în El Însuşi.

 

  Părintele Dumitru Stăniloae

Fragmente dintr-o viitoare carte pe tema educației: ”Mic tratat antiparenting”, de părintele Savatie Baștovoi

„Mulți părinți de azi caută rețete de educație instant, adunînd cărți de parenting cum ar aduna cărți de bucate. Dar copilul nu este un tort pe care îl poți ascunde după ce l-ai ars. Așa cum nu poți interveni într-o pîine pentru a o îmbunătăți după ce ai dat-o la cuptor, tot așa devine tot mai greu de intervenit în formarea unui copil dacă plămada lui genetică nu a fost ținută în condiții optime în primii ani de viață, înainte de a fi aruncat în cuptorul vieții.

Nu vă poziționați în fața nașterii ca o divă sau un div în fața mersului la mare. Nu există copii de sezon și în viață va trebui să pășiți și cu chile în plus, și nebronzați. Și cu copilul după voi.

E important să nu uitați că în viață există și ”ceilalți”. Exact, cei care nu vă plac, dar care vor deveni cîndva mediul în care va trăi copilul vostru”.

”Pînă a ajunge la Sfînta Scriptură, haideți să rămînem în zona evidenței și a faptelor bine stabilite. Dacă este cineva necredincios, nu avem nici un motiv să întrerupem discuția.

Oamenii sînt niște ființe vii ca orice animal, doar că sînt înzestrate cu rațiune? Se nasc, cresc, nasc la rîndul lor și mor. Ce minunat. Dar ați observat oare că fiecare animal are o perioadă diferită de petrecere împreună cu puiul său? Cîinii mai puțin, caii mai mult. Cangurii, de pildă, își poartă puii în marsupiu. Maimuțele își duc puii în brațe și în spate. Ce minunat.

Putem numi această perioadă de împreună-petrecere a mamei cu puiul ca perioadă de educație? Unele specii implică în educație și pe tată, nu doar pe mamă. Altele, precum lupii, implică și haita în educație. Care este scopul acestei petreceri? Apărarea, hrănirea, dar și transmiterea și deprinderea abilitățior de supraviețuire proprii speciei.

Înțelegem că perioada de petrecere cu puiul depinde de timpul necesar pentru deprinderea abilităților de supraviețuire.

Dar oare de ce tocmai omul, acest animal rațional și cu capacitatea de a vorbi articulat și scrie, are, dintre toate animalele, cea mai lungă perioadă de petrecere împreună a copilului cu părinții? Ce trebuie să-l învețe părinții pe copil înainte ca acesta să fie apt pentru o viață independentă?

Specia umană este în chip natural înclinată să petreacă împreună cu copilul pînă la vîrsta de 16-18 ani și copilul este atras și dependent de părinți pînă la această vîrstă. În imperiul roman vîrsta majoratului era de 21 de ani, dealtfel ca în America de astăzi. Tot atunci și corpul uman devine matur. Această regulă naturală este un argument suficient pentru a admite că educația copilului este un proces îndelungat și complex, depășind deprinderile de apărare și dobîndire a hranei, ca în cazul animalelor”.

”Dincolo de complexitatea și unicitatea fiecărei persoane, orice comportament și nevoie umană s-a format în timp. Este foarte important să avem capacitatea de a urmări evoluția unui copil, făcînd o evaluare a relației dintre nevoile instinctuale, iraționale în primă fază și nevoile cultivate, dobîndite prin educație.

Țineți minte, nevoia de educație este o nevoie ontologică a copilului deoarece doar astfel se simte protejat pe deplin. Abandonarea în tirania instinctelor este o traumă pentru orice copil, traumă care se manifestă printr-un comportament primar, animalic, cum ar fi atacurile de furie, refuzul comunicării și chiar al hranei, ceea ce este o tulburare a instinctului de conservare, o reacție suicidală pe care o constatăm la animalele bolnave și prost tratate”.

”A fi părinte este o condiție naturală care este însoțită nu doar de o grijă firească față de copil, ci și de o ascuțire a simțurilor în raport cu nevoile propriului copil, o sensibilitate pe care nici un set de soluții oferite de terapeuți nu o poate înlocui. Dezvoltarea acestei sensibilități printr-o viață spirituală este o îndeletnicire pe care orice părinte e dator să o practice. Ajungem într-un moment cînd sîntem nevoiți să facem apel la instincte mai mult decît la rațiune, regretînd tocirea sensibilității prin abandonarea de către omul modern a comunicării emoționale, prin care înțelegem nu doar comunicarea nonverbală, ci și comunicarea la distanță prin capacitatea de a simți emoțiile și nevoile celor dragi. Un copil își poate minți mama la telefonul mobil, dar nu îi poate amăgi simțămintele”.

”Dacă maternitatea este un instinct, paternitatea este o condiție de ordin spiritual. Tatăl devine tată din momentul în care își recunoaște copilul. Poate pare ciudat, dar în cazul taților avem de a face cu un act de înfiere, chiar și în cazul unui copil natural. Tatăl își recunoaște sau își reneagă copilul. Oricît de sălbatic ar suna acest lucru, evidența o certifică. O statistică din SUA făcută pe cazul familiilor în care s-a născut un copil autist constată că 85% dintre tați și-au abandonat copilul.

Formele de abandon în cazul taților ar putea fi împărțite în două categorii: 1) abandon manifest, cînd tatăl își părăsește copilul, nedorind să mai știe de el și 2) abandon latent, cînd tatăl rămîne în familie dar nu manifestă grijă și căldură pentru copil. Au fost cazuri cînd un tată rece își descoperă brusc paternitatea în ultimul copil, ceea ce sporește și mai mult sentimentul de abandon al celorlalți copii.

În orice caz, paternitatea depinde de statura spirituală a tatălui, iar condiția înfierii și recunoașterii de către tată este pentru copil o a doua naștere, inițiatică, după nașterea biologică din mamă. Dacă mama este cea care aduce copilul din neființă la ființă, tatăl este cel care îl naște spiritual pentru lume. Iată de ce, atunci cînd citim în Sfînta Scriptură că bărbații au născut pe cutare și cutare, nu avem de a face cu nesocotirea actului nașterii de către mamă, ci doar confirmarea statutului paternității care se transmite din seminție în seminție”.

”Nevoia de bază a copilului este aceea de a fi precum părintele său. Faptul că mulți părinți de azi se eschivează de la această responsabilitate prin diverse manevre de limbaj doar complică lucrurile. Nu, copilul tău nu va fi nici mai independent, nici mai creativ, nici mai curajos decît este. Va fi exact ca tine. Doar că departe de tine, la celălalt capăt al lumii. Acolo unde l-ai lăsat atunci cînd el dorea un singur lucru: să fie ca tine”.

”Cea mai profundă nevoie a copilului este aceea de a fi într-o comuniune de iubire. Fie că o numim nevoie de protecție, instinct al apărării sau altcumva, aspirația spre comuniune a copilului persistă, avînd formele unei religii în care Părintele este Dumnezeu, iar copilul este Inițiatul. Copilul se simte iubit în măsura în care Părintele îl inițiază în tainele sale. Cu cît părintele se descoperă mai complex, cu atît copilul este mai fericit. Ne descoperim copilului prin tot ce sîntem: prin iubire, cunoaștere și îndemînare. Acesta este temeiul educației. Copilul se simte fericit nu atunci cînd este lăsat să facă ce vrea, pentru că el nu știe ce vrea, ci atunci cînd este îndrumat, inițiat în iubire. Copilul percepe lipsa de îndrumare ca pe un dezinteres, ca pe un abandon, de unde și frica lui de însingurare manifestată prin gesturile extreme ale adulților: furie, refuz, izolare”.

,,Paternitatea biblică / A devenit un stereotip ca în seminarele și cărțile de Parenting să se vorbească despre educația tradițională, denumită peiorativ autoritară, patriarhală, ca despre ceva ce trebuie schimbat, depășit. Paternitatea tradițională își are, desigur, temeiurile în Biblie. Unul din comentatorii de pe internet a descris familia biblică astfel ”Bărbatul bate cu pumnul în masă, iar femeia ascultă”. Am făcut un efort de memorie să-mi amintesc acel bărbat biblic care bate cu pumul în masă, dar nu mi l-am amintit. Ce mai contează, de vreme ce sînt atîtea lucruri care se zic despre Biblie și Dumnezeu și care nu se verifică. Mi-am amintit în schimb, cu această ocazie, mai multe chipuri de bărbați biblici. Deoarece discuția noastră este despre educație, mă voi opri la bărbații tați. Voi încerca să surprind cum arată paternitatea în accepțiunea biblică.

Nu mă voi pierde în amănunte și cronologii și nu vă voi chinui cu lecții de istorie.

Deoarece tema paternității este una centrală, căci, nu-i așa, Dumnezeu însuși ni S-a descoperit ca Tată, nu va trebui să mergem prea departe pentru a găsi mărturiile care ne interesează. Și cine altul poate să povestească mai bine despre Tatăl, dacă nu Fiul? Însuși Hristos ne dezvăuie cum este tatăl biblic, Tatăl Ceresc care este comparat cu un tată pămîntesc. Probabil ați ghicit că vreau să vă vorbesc despre parabola Fiului risipitor, care, după cum bine știți, nu este opera lui Rembrand și nici vreo nălucire umanistă, ci este imaginea biblică a paternității.

În lecția divină despre paternitate Hristos ni-l înfățișează pe tată prins între doi fii, unul rău și unul bun. Este imperios necesar să vedem purtarea tatălui înăuntru acestui triunghi. Dacă am fi avut doar un fiu bun și ascultător, nu ar fi fost mare lucru ca tatăl să aibă o atituine iubitoare față de el. Dacă l-am fi avut doar pe fiul rătăcitor, iar tatăl l-ar fi iertat cu atîta ușurință, am fi putut zice că avem de a face cu un tată delăsător. Însă calitățile tatălui se văd din iubirea sa pentru fiul rătăcit și înțelepciunea cu care împacă gelozia fiului credincios, atins de felul în care tatăl l-a primit pe fratele său, tăind vițelul cel îngrășat și aducînd muzicanți, în timp ce el era pe deal la ucru. În ambele cazuri tatăl dă dovadă de iubire, îngrijindu-se ca nu cumva, recăpătîndu-și fiul rătăcit să piardă inima fiului care l-a slujit cu credință. Cum a făcut aceasta? L-a asigurat: ”căci tu ești cu mine tot timpul și toate ale mele sînt ale tale”. Cu alte cuvinte, l-a făcut egal cu sine, s-a identificat cu fiul și indirect i-a zis că vițelul gras pe care l-a junghiat pentru fratele risipitor este și vițelul lui, făcîndu-l și pe el părtaș la dărnicia tatălui. ”Toate ale mele sînt ale tale și din acestea l-am ospătat pe fratele tău, din ale tale. Nu fi rău, i-am dat din ale tale să mănînce, căci tu ești eu și eu sînt tu, și dacă eu sînt bun, și tu ești bun. Căci se cade să ne bucurăm de întoarcerea lui, iar tu, dacă ești fiul meu iubit și credincios, știu că vei împărtăși cu mine bucuria, căci bucuriile mele sînt și bucuriile tale, iar ale tale sînt ale mele, prin aceasta mărturisind adevărul iubirii”.

Nu vi se pare că în abele cazuri tatăl s-a smerit în fața fiilor săi, pentru a-i cîștiga, păstrînd în același timp statura sa de tată, căci în cazul fiului reîntors, iertînd, îi redă inelul de moștenitor, iar în cazul fiului credincios îl declară asemenea și identic în autoritate cu sine? Oare mai trebuie să spunem că, atunci cînd și-a cerut partea de avere și a plecat, primul fiu de fapt și-a înormîntat tatăl înainte de vreme, căci știut este că moștenitorul intră în drepturi abia după moartea tatălui… Acesta este tatăl biblic.”

Maternitatea/ Mama este cerul copilului, ea este căldura și hrana, apărarea și mîngîierea, dulceața și lumina, adîncul și înălțimea, tandrețea și despărțirea; într-un cuvînt, Cosmosul întreg, cu întunericul și lumina, căldura și răcoarea, cu stelele căzătoare și apa de dincolo de stele care se prăbușesc pentru o vreme în făptura mamei. Această taină se descoperă în toată splendoarea doar pruncului, acestui ghem de lumină și răsuflare alcătuit vreme de nouă luni din sîngele mamei sale, adăpat cu saliva ei, încălzit cu căldura ei, neliniștit de tristețile ei, trezit de așteptarea ei, adormit sub bătăile inimii ei, tresăltînd la bucuriile ei. La plinirea sorocului, pruncul este aruncat în răcoarea lumii, dar, după primele strigăte, mîinile ei îl ridică, părul ei îl acoperă, mireasma ei îl învăluie, laptele îl încredințează, gura îl sărută, pecetluind mărturisirea iubirii. De acum încolo ei sînt mamă și copil, chip al iubirii desăvîrșite, legămînt nedezlegat, chezășie a vieții, taină prin care Dumnezeu se înfățișează în atotputernicia Sa plină de grijă și iubire.

În tradiția creștinismului ortodox maternitatea este cîntată în cele mai înălțătoare imne. Însuși Dumnezeu S-a întrupat din Fecioară, alcătuindu-Se din preacuratele ei sîngiuri. Pîntecele Fecioarei este comparat cu Cerul, alteori cu o masă sfîntă avînd pe ea cereasca pîine, dintru care tot cel ce mănîncă nu va muri. Teologia bizantină a maternității și nașterii anticipează ceea ce Donald Winnicott avea să constate în urma multor cercetări și anume că în prima perioadă de viață pruncul trăiește ca o prelungire a mamei. Sfîntul Nicolae Cabasila afirma în secolul al XII-lea că trupul și sîngele lui Hristos cu care ne împărtășim este trupul și sîngele Maicii Domnului. Hristos s-a alcătuit prin zămislire fără sămînță bărbătească din sîngele preacurat al Sfintei Fecioare, prin urmare avînd același sînge și purtînd același trup cu Mama Sa”

„Copilul este diferit cu mama și cu tata prin diferențele pe care le prezintă fiecare părinte, după cum le-am discutat mai sus. Comportamentul și interesele copilului se schimbă în funcție de anturaj. Într-un fel se comportă atunci cînd este în preajma mamei și altfel se comportă cînd este cu tata. De asemenea, copilul va avea un al treilea comportament, diferit, atunci cînd se va afla în compania mamei și a tatei. Acest lucru se explică și prin faptul că atît mama, cît și tata, sînt diferiți atunci cînd sînt singuri decît atunci cînd sînt împreună.

Mama și tata se descoperă și sînt iubiți de copil în măsura în care fiecare din ei îl descoperă și îl iubește pe celălalt. Mama îl arată pe tata și tata o arată pe mama. De asemenea, copilul o arată pe mamă tatei și pe tată mamei, prin experiența sa. La rîndul lor, tata îl arată pe copil mamei din experiența sa de tată și mama îl arată pe copil tatei din experiența sa de mamă. Acesta este ciclul iubirii fără de care lucrurile se abat de la rostul lor și capătă forme denaturate.

În afară de tatăl real și mama reală copilul percepe un tată ideal și o mamă ideală. Înțelepciunea celor doi părinți constă în păstrarea și transmiterea acestei imagini ideale a celuilalt părinte. Idealizarea se face nu după modelul ”mama o idealizează pe mama” și ”tata îl idealizează pe tata”, ci tata o idealizează pe mama și mama îl idealizează pe tata. Această susținere a idealizării nu este o încercare de amăgire a copilului, ci răspunde unei nevoi profunde a fiecărui copil, aceea de a avea părinți ideali și este conformă cu vederea curată a copilului care în primii ani de viață chiar își vede părinții ca fiind ideali.

Copilul află că tatăl său nu este ideal abia cînd i-o descoperă mama și la, fel, află că mama sa nu este ideală abia cînd i-o descoperă tata”.

”Competiția/ Se afirmă că spiritul de competiție duce la invidie și nesocotirea semenilor. Acest lucru nu a fost dovedit de nici un studiu științific. Dimpotrivă, literatura patristică milenară și fapte bine stabilite ne demonstrează că invidia și răutatea există independent de valoarea și performanțele unui om.

Să luăm cel mai celebru caz de invidie din istorie, cel al fraților Abel și Cain. Abel cel bun, se străduia să facă toate lucrurile bine și i-a dus lui Dumnezeu jertfă cei mai frumoși miei. Cain cel nepăsător, deși avea și el turma sa de oi și putea să intre în competiție cu Abel, alegînd spre jertfă din mieii cei buni, a ales să aducă lui Dumnezeu miei bolnavi. Așadar, Abel-competitiv, iar Cain-noncompetitiv. Ce s-a întîmplat mai departe știm cu toții: Cain și-a ucis fratele nevinovat și bun din simplă invidie. La cine a apărut invidia, la cel competitiv sau la cel non-competitiv? Desigur, invidia se naște la cel nepăsător, delăsător și lipsit de succes. Dimpotrivă, persoanele competitive sînt ferite de invidie, deoarece își au bucuria roadelor propriei munci.

Nu cumva, excluzînd competiția din metodele de educație, creăm de fapt condiții ideale pentru invidie și răzbunare? Doar spiritul de competiție, aducător de roade sprirituale și sănătate trupească, este garantul bucuriei și al mărinimiei.

Excluderea competetivității este un non-sens, deoarece, dacă nu ar fi existat Abel în viața lui Cain, acesta ar fi găsit pe altcineva pe care să-l invidieze și să-l ucidă. Soluția este nu să facem doi Caini, ci să facem doi Abeli.”

ALINTUL/ Scenele de scăldare a pruncului sau înfășatul sînt prezente peste tot în iconografia ortodoxă. Pruncii sînt reprezentați în toată zbenguiala lor, fie în brațele părinților, fie jucîndu-se cu animale. Din sutele de mii de reprezentări a scenelor de tandrețe dintre părinți și copii păstrate pînă la noi, precum și din imnografia creștină-oritentală, reiese că alintul pruncilor era văzut ca ceva firesc. Nu toate culturile își alintau pruncii. Atît la greci, la chinezi, dar și pînă tîrziu în toată Europa, familiile regale și aristocrația practicau angajarea bonelor și a educatorilor încă din fragedă pruncie. Este un adevăr istoric ușor de susținut: creștinii de peste tot și din toate timpurile își pupau copiii, îi alintau și îi duceau pe brațe. Alintul făcea parte din arsenalul pedagogic predat de însuși patriarhul Constantinopolului (patriarhul ecumenic sau mondial) încă din veacul al IV-lea: „trebuie să îi dăm multe sărutări [pruncului]şi să îl strângem la piept, ca să îi arătăm marea noastră dragoste”.

Tradiția biblică și cea bisericească face diferență între prunc și copil sau tînăr. Pruncii sînt copiii de pînă la șapte ani. Copilul este oarecum corespondentul adolescentului de azi, atîta doar că vîrsta nu se cuprinde între 10 și 18 ani, ci între 7 și 14 ani, cînd copiii terminau școala. La 21 de ani Alexandru Macedon cîștiga războaie, iar tînărul David avea 16 ani cînd l-a înfruntat pe cel mai temut ostaș al timpului, uriașul Goliat. Dacă la 16 ani David s-a luptat cu Goliat, trebuie să deducem că mărturiile pe care le face în psalmi despre leii pe care îi sugruma cu mîinile goale în perioada pe cînd păștea oile tatălui său sînt anterioare acestei vîrste. Aceste detalii sînt importante pentru a înțelege diferențele de abordare pedagocică a vîrstelor atunci și acum. Dacă pe atunci copiii de 7 ani călăreau și trăgeau cu arcul din galopul calului, acum mulți dintre ei nu se pot juca cu cubulețele dacă nu este mama în preajmă. Într-un anume fel, copilăria în sensul pe care îl atribuim astăzi acestui cuvînt se termina la vîrsta de șapte ani, cînd copilul era dat la școli, fie la antrenamentele care pregăteau viitori ostași, fie la deprinderea unei meserii.

Dacă la vîrsta de șapte ani copilul era pregătit pentru o viață responsabilă și independentă, care presupunea desprinderea de casă pe perioada învățăturii, trebuie să admitem că el era pregătit fizic și psihic pentru acest moment de către părinții săi. Iată de ce credem că perioada alinturilor și a drăgălășeniilor care reies din iconografia, imnografia și mărturiile scriitorilor creștini timpurii, ar trebuie să o atribuim vîrstei de pînă la 3 ani. După această vîrstă copilul trebuie luat tot mai rar în brațe și într-o altă formă decît pruncul sugar, adică va trebui să educăm în copil simțul propriei demnități, așa încît poziția corpului său pe genunchii mamei sau a tatălui să fie una adecvată vîrstei sale. Iconografia ortodoxă are în acest sens icoanele Maicii Domnului ”Hodighidria”, în care Copilul Hristos este înfățișat în poziție de suveran pe genunchii Maicii Sale sfinte, la vîrsta de 12 ani.

Alintul, fiind o manifestare a limbajului trupului, se retrage în mod firesc din pedagogia iubirii pe măsură ce copilul dezvoltă capacitatea de comunicare verbală și de idei. Rămînerea în zona firescului, respectînd nevoile fiecărei vîrste, este secretul echilibrului și armoniei relațiilor dintre părinți și copii. Îmi amintesc că de pe la vîrsta de șapte ani nu mai suportam ca mama să-mi așeze părul sau să-mi potrivească gulerul în public – gesturi care mai înainte mă făceau să mă simt iubit și îngrijit, brusc au început să mă irite, deoarece mă făceau să mă simt inadecvat, puteam și singur să-mi aranjez părul și gulerul cămășii.

Dacă veți respecta cu grijă aceste remarci verificate de mii de ani de educație creștină, veți vedea că nici alintul timpuriu nu strică copilul și nici dispariția lui treptată nu se face cu durere. Totul își are vremea sa sub cer și orice lucru e bun dacă e făcut la timpul potrivit”

”Cinstește pe tatăl și pe mama ta”. Mitul traumelor/ Pînă la urmă, Parentingul cu sutele sale de denominațiuni, amintește foarte bine ceea ce s-a întîmplat cu Creștinismul primar de la care s-au format și se formează în continuare mii de curente ce se numesc creștine, fiecare prezentînd diferențe dintre cele mai nesăbuite. În acest sens, Parentingul nu este altceva decît o sectă desprinsă din Pedagogie.Dacă ar fi să stabilim o dogmatică a Parentingului, aceasta se învîrte în jurul relației pe care trebuie să o aibă părintele cu copilul său. Spun ”trebuie”, deoarece Parentingul recurge la o încălcare a relațiilor firești, propunînd o răsturnare inițiatică, prin care părintele este întotdeauna inferior copilului și copilul este întotdeauna superior părintelui. Această răsturnare se face cu multă durere, lacrimi și crize de turbare (tantrum) pe care le face copilul în procesul de înstrăinare de părintele său, iar părintele este îndemnat să considere toată această agonie ca fiind firească, necesară și inevitabilă. Dogma de căpătîi a Parentingului este: ”Toți copiii sînt perfecți, nici un părinte nu-i perfect”. Din această dogmă reies toate speculațiile Parentingului, indiferent de metodele pe care le recomandă.Iată de ce Antiparentingul nu își propune să fie o nouă formă de Parenting, ci este o filozofie propusă ”în loc de Parenting”, avînd ca scop păstrarea firescului în relațiile dintre părinți și copii. Esența Parentingului și a rostului său social a fost exprimată exact de către parentoloaga Antonia Noel: ”Noi sîntem ultima generație care a ascultat de părinți și prima care va asculta de copii”. Această răsturnare se face prin însuflarea urii împotriva părinților. Milioane de femei din întreaga lume au ajuns să-și vorbească părinții de rău, povestind lucruri rele și refuzînd să-și amintească lucrurile bune pe care le-au trăit în casa părinților lor. Multe dintre ele refuză să devină mame invocînd motivul traumelor pe care le-au suferit în copilărie, pretextînd că nu vor să fie niște părinți la fel de răi ca și părinții lor. Cele care nasc, au un comportament deviant, care exprimă numeroase frustrări legate de incapacitatea lor de a fi mame bune. Problemele de care se plîng aceste mame pe forumurile de parenting sînt jenante și infantile, discutînd la nesfîrșit despre cum e bine să ții copilul în brațe, cum să-l alăptezi sau ce să faci dacă plînge, ceea ce denotă o totală absența a instinctului matern și grave tulburări de comportament, încadrate oarecînd la isterii și nevroze.Isteria și nevroza generală a mamelor-parenting are un singur motiv – teama de a nu fi un părinte la fel de rău ca propriii părinți. Inducerea acestei frici este unul din scopurile de bază ale Parentingului, căci fără frică Parentingul nu ar mai exista.Pentru ca frica să fie deplină, a fost scoasă de la naftalină teoria despre traumele copilăriei lansată de Freud, fără însă a face vreo referire la autor. Totuși, dacă psihanaliza lui Freud considera că poate vindeca traumele prin scoaterea lor la lumină, majoritatea psihologilor moderni susțin fatalitatea traumelor, declarînd irecuperabili părinții traumați și traumatori, dar oferindu-le însă șansa de a-și salva copiii prin crearea unor condiții de maximă siguranță împotriva ”traumelor”. Mitul traumelor a transformat milioane de mame din întreaga lume în făpturi paranoide care se tem să-și șteargă copilul la fund sau să-i ia cuțitul din mînă de frica de a nu-l trauma. În cele din urmă cea mai puternică traumă pe care o suportă copilul este chiar această stare paranoidală a propriilor părinți.”

 surse: https://www.facebook.com/savatie;
               https://www.facebook.com/groups/Antiparenting/

Sfântul Ierarh Nicolae. Predica Părintelui Arsenie Boca despre cel mai iubit sfânt al creştinătăţii: “Inima lui de părinte al creştinilor a ars ca o făclie”

“Sfântul Ierarh Nicolae e unul dintre cei mai populari sfinţi ai creştinismului. Nu e (atât de popular) nici Sf. Ioan Gură de Aur, a cărui Liturghie se săvârşeşte mereu. De ce? Ne-ar putea-o spune cele două calităţi ale marelui ierarh: dragostea de Iisus, dragostea de Adevăr.

Deci «mila şi adevărul», pe care le-a trăit ca ierarh, l-au făcut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut mare înaintea oamenilor.

Edictul lui Constantin cel Mare l-a găsit pe Sfântul Nicolae în temniţă. Prin edictul  lui Constantin de recunoaştere a creştinismului ca  religie de stat, la anul 313, Sf. Nicolae împreună cu toţi creştinii de prin temniţele imperiului roman sunt puşi în libertate.

La 325, printre cei 318 Sfinţi Părinţi ai primului Sinod ecumenic de la Niceea era şi ierarhul Nicolae. Soborul s-a convocat pentru a stăvili marea erezie a arianismului, care tăgăduia divinitatea lui Iisus. Atunci s-a cunoscut râvna sa pentru adevăr, care a trecut măsura.Căci Sfântul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie pentru hulirea lui că Iisus n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, ci numai o făptură a lui Dumnezeu. Hulire vrednică de bătaie, căci Arie săpa la temeliile creştinismului, în care stătea sau cădea creştinismul, cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Înaintemergătorului său. Deci Sfinţii Părinţi amărându-se pentru palma Sfântului Nicolae, i-au luat omoforul arhieriei. La porunca Maicii Domnului i l-au dat înapoi. De atunci este zugrăvită Maica Domnului şi Domnul Hristos cu omoforul pe icoana Sfântului Nicolae.

Iată deci pasiunea pentru adevăr cum n-au mai avut-o ceilalţi Sfinţi Părinţi!

Tot aici se pot socoti şi intervenţiile energice ale sfântului, când în două rânduri erau condamnaţi la moarte nişte nevinovaţi  şi i-a scăpat.

Aşa, odată, într-o mare secată, a aprovizionat cu grâu cetatea sa, scăpând-o de foamete.

A scăpat de mizerie şi păcat trei fete sărace, înzestrându-le pe ascuns ca să se poată căsători.

Inima lui de părinte al creştinilor a ars ca o făclie. Poate că şi aici stă o taină a sfinţeniei lui: capacitatea lui de suferinţă, suferinţa pe care o aduna de la toţi, [ceea ce] îi făcea iubirea mai strălucitoare, şi care apoi mai multă suferinţă atrăgea, sporind focul iubirii sale de oameni.

Suferinţa şi iubirea cresc în progresie.

Iată o taină a luminătorilor lumii. Aceeaşi explicaţie o au şi minunile ce le-a făcut Dumnezeu ca răsplată a oamenilor pentru dragostea lor de marele ierarh. Căci Dumnezeu e făcătorul de minuni întru sfinţii Săi. Iar marea minune – şi din ce în ce mai rară între oameni – e tocmai această lumină a inimii, care nu are hotar mormântul. Aşa se face că Dumnezeu o laudă cu faptele mai presus de fire în numele iubiţilor Săi iubitori de oameni”.

(Părintele Arsenie Boca, Seminţe duhovniceşti, Editura Lumea credintei, 2009)

sursa

A cincea Duminică a Postului Mare (A Cuvioasei Maria Egipteanca)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Evr. 9,11-14; Mc. 10,32-45]. Păcătoasa, auzind că Mântuitorul se află în casa lui Simon, a mers acolo cu un vas de mir şi, căzând la picioarele Domnului, a început să plângă si a spălat cu lacrimi picioarele Sale, apoi le-a şters cu părul capului său, le-a sărutat si le-a uns cu mir (Lc. 7, 36-39).

Ea nu a zis nimic, ci doar a făptuit, şi prin faptele sale a arătat cea mai gingaşă dragoste către Domnul. Pentru aceasta s-a şi zis despre dânsa: „Iartă-se păcatele ei cele multe, pentru că mult a iubit” (Lc. 7, 47).

O, de-am vorbi şi noi mai puţin şi am făptui mai mult, mărturisindu-ne prin fapte iubirea către Domnul! Vei zice: „Dacă ar fi Domnul de faţă, aş fi şi eu gata să fac totul pentru El”. El însă este aici, nevăzut ca Ipostas, însă văzut în toţi creştinii, si mai cu seamă în cei nevoiaşi. Unge pe Domnul Cel nevăzut cu rugăciunea iubitoare a minţii şi a inimii, iar pentru Cel văzut fă tot ce-ţi stă în putinţă pentru cei aflaţi în nevoie, şi va fi ca pentru Dumnezeu.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Ce fel de…?

„Intr-o noapte am ascultat-o vreme indelunga. Ma indoiam, din timp in timp, ca ar fi ea. De ani si ani, mental, ii zugravisem trilurile in volute grele, pline de durere. Cum altfel ar fi plans imparatul, de n-ar fi fost ranit pana la sange? Si totusi, niciodata n-o intalnisem in realitate, desi din carti imi era prietena veche. Mai mult, imi era personajul favorit din povestea cea mai draga si cea mai trista din cate s-au scris vreodata: a lui Wilde. De ce ma impresionase, copil fiind, nu stiu. Dar stiu ca, de atunci, am simtit jertfa ca pe o izbavire si absurdul, ca pe un mod firesc de intelegere a lumii. Faptul c-o regaseam, dupa atia ani, era mai mult decat o simpla bucurie a revederii. Era un dar, aproape o minune. Ma intoarcea in timp, la varsta la care totul e posibil. Sub cantul ei, deveneam trandafirul.

Dar oare ea era, sau alta pasare de noapte? Caci ascultand-o, ma umpleam de bucurie, ma vindecam, prin uitare, de toate tristetile inchipuite. Nici urma de melancolie. Si-atunci, de ce-ar fi plans imparatul? Daca nu-i ea? N-ar fi prea mare darul?

Deodata, un tril mai altfel, prelungit peste limitele de suportabilitate ale frumosului, ma strabatu in tot corpul. Daca s-ar inventa un curent electric de intensitate mare, care sa nu fie letal, probabil ca as avea acum termen de comparatie. Lacrimile au izbucnit brusc si linistit, cu adevarat de fericire nu de durere, sau de o uimire senina, ca la vederea unui sihastru in rugaciune. Totul s-a luminat in acelasi moment, chiar daca intelesurile nu-mi veneau sub forma cuvintelor. Pricina pentru care descrierea de fata cu siguranta va fi aproximativa si carenta in poezie.

Mi-am dat seama ca privighetoarea, cu stiinta sau cu nestiinta, nu canta pur si simplu, asa, cum cantam noi cand fredonam cate ceva. Nici din preaplinul inimii, nici de fercirie sau amar. Nici din placere proprie, nici din vanitate. Am inteles ca ea, de fapt, raspunde tuturor acordurilor din natura: greierilor, vantului, frunzelor, ierbii care creste. De asta fiecare tril e diferit, e unic, e surprinzator. Mereu si mereu, ceva se schimba in lume, iar ea, senisibila, raspunde zgomotelor din jur cu acorduri care le transforma pe toate, greieri, copaci, iarba, in muzica. Am inteles cu durere si cu cutremur ca, de fapt, totul este muzica. Ca totul, totul in jurul nostru canta. Ca orice respiratie, orice trosnet, orice lacrima care curge fac parte din marea simfonie universala, la care participam cu totii, dar nu o auzim niciodata. Mi-am amintit tot atunci cuvintele Parintelui Arsenie despre armonia in care Dumnezeu a creat lumea si pe om. Ca Dumnezeu a creat lumea ca armonie, iar noi trebuie sa ne miscam, ideal, fara dezacorduri. Am inteles cat de dizarmonici suntem cand injuram si ne enervam. Ca pana si cea mai mica incruntare da o nota stridenta, ascutita, in marea muzica pe care-o cream. Ca fiecare om, fiecare fiinta are o melodie pe care-o canta prin simpla sa existenta, unii pe voci grave, unii ingeresti, iar altii pe voci sparte, ragaite. In acea secunda, in care s-a derulat tot ceea ce incerc sa scriu aici de-o ora, mi-am vazut pacatele de zi cu zi ca pe un horcait peste un concert de Bach. Lacrimile imi curgeau lin, cu fericire, ca atunci cand vezi un sihastru rugandu-se. Iti dai seama de hidosenia vietii tale, dar stii ca exista o cale de a iesi din ea.

Tu, care ma citesti, ce fel de cantec esti?”

sursa
PRIVIGHETOAREA SI TRANDAFIRUL 
 – A zis că va dansa cu mine dacă-i voi aduce trandafiri roşii, se plânse tânărul Student, dar în grădina mea nu există nici măcar un trandafir roşu.
Din cuibul ei, aflat în gorun, Privighetoarea îl auzi şi se uită printre frunze, minunându-se.
– Nu-i niciun trandafir roşu în grădina mea! se plânse el şi frumoşii lui ochi se umplură de lacrimi. O, de ce lucruri neînsemnate depinde fericirea! Am citit tot ce au scris înţelepţii şi filosofia nu mai are secrete pentru mine. Cu toate astea, pentru ca nu am trandafiri roşii, viaţa mea este ruinată.
– Oh, iată un om care iubeşte cu adevărat, spuse Privighetoarea. Nopţi la rând am cântat despre el, deşi de cunoscut nu-l cunoşteam; nopţi la rând i-am spus povestea stelelor, iar acum am ajuns să-l văd. Are părul ca floarea de hiacint, iar buzele-i sunt ca trandafirul pe care-l doreste atât, dar pasiunea i-a făcut faţa palidă ca fildeşul, iar întristarea şi-a pus pecetea pe fruntea lui.
– Prinţul dă un bal mâine seară, murmură tânărul Student şi iubita mea face parte din suită. Dacă îi voi duce un trandafir roşu, va dansa cu mine până în zori. Dacă îi voi duce un trandafir roşu, o s-o ţin în braţe, îşi va pleca fruntea pe umărul meu şi mă va lua de mână. Dar la mine în grădină nu există nici măcar o roză roşie, aşa că voi sta de unul singur, iar ea va trece pe lângă mine. Nu-mi va acorda nicio atenţie, iar inima îmi va fi distrusă.
– Oh, iată un om care iubeşte cu adevărat, spuse Privighetoarea. El suferă tocmai de ceea ce eu cânt, ceea ce pentru mine e bucurie, pentru el e durere. Nu-i nicio îndoială, iubirea e un lucru minunat. E mai preţioasă ca smaraldele şi mai scumpă decât opalul fin. Nu o poţi cumpăra nici cu perle, nici cu rodii, nici la vânzare în piaţă n-o poţi scoate. Nu o poţi cumpăra de la neguţători şi nici s-o măsori în aur.
<  2  >
– Muzicanţii vor sta la galerie, continuă tânărul Student şi vor cânta la instrumentele lor cu corzi, iar iubita mea va dansa în sunet de harpă şi vioară. Atât de uşor va dansa ea, că nu va atinge cu picioarele podeaua, iar curtenii, în veşmintele lor vesele, vor roi în jurul ei. Dar cu mine va refuza să danseze, căci nu am un trandafir roşu să-i ofer; se aruncă pe iarbă, îşi îngropă faţa în mâini şi plânse.
– Dar de ce plânge? întrebă şopârla mică şi verde, după ce trecu pe lângă el cu coada în sus.
– Oare de ce? zise Fluturele, care zburda după o rază de soare.
– De ce, oare? şopti Margareta către vecina ei, cu o voce blândă.
– Plânge pentru că nu are un trandafir roşu, spuse Privighetoarea.
– Pentru un trandafir roşu? strigară ele, vai, ce ridicol! Iar mica şopârlă, care de felul ei era o cinică, râse pe faţă.
Dar Privighetoarea înţelegea secretul tristeţii Studentului şi rămase tăcută pe creanga gorunului, gândindu-se la misterul Iubirii.
Brusc îşi întinse aripile cafenii şi se avântă în aer. Trecu prin pădurice asemeni unei umbre şi ca o umbră pluti peste grădină.
In mijlocul unui petic de iarbă creştea un trandafir frumos, iar când îl văzu, zbură deasupra lui şi coborî pe o crenguţă cu flori.
– Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai dulce cântec.
Dar trandafirul îşi clătină ramurile:
– Florile mele sunt albe, spuse el, ca spuma mării, mai albe decât neaua munţilor. Dar du-te la fratele meu, care creşte în spatele vechiului ceas solar şi poate el o să-ţi dea ceea ce doreşti.
<  3  >
Privighetoarea zbură până acolo.
– Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai dulce cântec.
Dar trandafirul îşi clătină ramurile.
– Florile mele sunt galbene, răspunse el, ca părul sirenelor care stau pe tron de chihlimbar, mai galbene decât narcisele din poiană înainte să fie răpuse de coasă. Dar du-te la fratele meu, care creşte sub fereastra Studentului şi poate că el îţi va da ceea ce doreşti.
Privighetoarea zbură spre trandafirul care creştea sub fereastra Studentului.
– Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai frumos cântec.
Dar trandafirul îşi clătină ramurile.
– Florile mele sunt roşii, spuse el, ca picioarele porumbiţei, mai roşii decât marele evantai de corali care se unduie în peştera din ocean. Dar iarna mi-a îngheţat venele şi gerul mi-a distrus bobocii, iar furtuna mi-a rupt crengile. Anul acesta nu voi da flori.
– Nu vreau decât un singur trandafir, strigă Privighetoarea, doar un singur trandafir roşu! Cum aş putea să-l obţin?
– Există o cale, răspunse trandafirul, dar e atât de teribilă, că nu îndrăznesc să ţi-o spun.
– Spune-mi, zise Privighetoarea, nu mi-e teamă.
– Dacă vrei un trandafir roşu, trebuie să-l construieşti cu muzică în timpul nopţii şi să-l colorezi cu sângele inimii tale. Trebuie să-mi cânţi cu pieptul înfipt într-un ghimpe. Toată noaptea va trebui să-mi cânţi, iar ghimpele îţi va străpunge inima şi sângele tău va curge prin venele mele, devenind una cu al meu.
<  4>
– Moartea e un preţ prea mare pentru un trandafir roşu, striga Privighetoarea şi Viaţa ne e dragă tuturor. E plăcut să stai în pădurea verde, să urmăreşti soarele trecând în carul lui de aur şi luna în cel de perle. Ce dulce miroase păducelul şi ce drăgălaşi sunt clopoţeii care se ascund în vale şi iarba neagră de pe deal, bătută de vânturi. Si totuşi, iubirea este mai importantă decât viaţa; şi ce însemnătate are inima unei păsări în comparaţie cu inima omului?
Işi întinse aripile cafenii şi se avântă spre cer. Trecu peste grădină ca o umbră şi ca o umbră pluti prin pădurice.
Tânărul Student stătea întins pe iarbă, acolo unde îl lăsase, iar lacrimile încă nu se uscaseră în ochii lui cei frumoşi.
– Nu mai fi trist, strigă Privighetoarea, fii fericit, pentru că vei avea trandafirul cel roşu. Ti-l voi face eu, cu muzica mea, în lumina lunii şi îl voi colora cu sângele propriei mele inimi. Tot ce îţi cer este să iubeşti cu adevărat, pentru că Iubirea este mai înţeleaptă decât Inţelepciunea şi mai puternică decât Puterea. Aripile-i sunt de flacără şi flacără-i este trupul. Are buzele ca mierea şi răsuflarea ca tămâia.
Studentul privi în sus, ascultă, dar nu înţelese ce-i spunea Privighetoarea, pentru că el ştia doar ce era scris în cărţi.
Dar gorunul înţelese şi se întristă, pentru că îi era dragă mica Privighetoare, care-şi construise cuib în ramurile lui.
– Mai cântă-mi un cântec, ultimul, şopti el. O să mă simt singur când nu vei mai fi.
Privighetoarea îi cântă gorunului, iar vocea ei era ca apa înspumată dintr-o cană de argint.
<  5  >
După ce Privighetoarea îşi termină cântul, Studentul se ridică şi scoase din buzunar un carnet şi un creion cu mină de plumb.
Forma, îşi zise el depărtându-se prin pădurice, nu i se poate nega, dar are, oare, sentiment? Mă tem că nu. De fapt, e la fel ca majoritatea artiştilor: are stil dar nu şi sinceritate. Nu s-ar sacrifica pentru alţii. Se gândeşte doar la muzică şi toată lumea ştie că arta e egoistă.Totuşi, trebuie să admitem că vocea ei emite câteva tonuri superbe. Ce păcat că nu înseamnă nimic şi nu fac niciun bine practic!.
 După aceea, intră în camera lui, se lungi în patul cu saltea de paie şi începu să se gândească la iubirea lui, apoi adormi.
 Când luna apăru strălucind pe ceruri, Privighetoarea zbură la trandafir şi îşi înfipse pieptul în ghimpe. Cântă întreaga noapte, iar luna rece asemenea cristalului se aplecă şi ascultă. Intreaga noapte cântă, în vreme ce ghimpele îi pătrunse adânc, tot mai adânc în piept, iar sângele se scurse din el.
Mai întâi cântă despre cum se naşte iubirea în inima unui baiat şi a unei fete. Si pe crenguţele de sus ale trandafirului înflori o roză minunată, petală după petală, aşa cum şi cântecele se depănau unele după altele. La începu fu palidă ca ceaţa deasupra râului, palidă ca geana dimineţii şi argintie ca aripile zorilor. Ca umbra unui trandafir în oglinda argintie, ca umbra unui trandafir în apele iazului, aşa fu prima floare ce-nflori pe creanga de sus a trandafirului.
Dar trandafirul îi spuse Privighetorii să apese mai puternic.
– Apasă mai puternic, mică Privighetoare, mai puternic, dacă nu, se va face ziuă şi roza nu va fi desăvârşită.
Aşa că Privighetoarea apăsă şi mai mult, iar cântul ei deveni mai puternic, pentru că acum cânta despre naşterea pasiunii în sufletul unui bărbat şi în cel al unei fecioare.
<  6  >
Iar frunzele trandafirului fură străbătute de o tentă roz, ca aceea de pe faţa mirelui când sărută buzele miresei. Totuşi, ghimpele nu ajunsese încă la inima Privighetorii, aşa că miezul florii rămase alb, pentru că doar sângele din inima Privighetorii poate înroşi miezul unei roze.
Trandafirul îi spuse Privighetorii să apese mai puternic.
– Apasă mai puternic, mică Privighetoare, mai puternic, dacă nu, se va face ziuă şi roza nu va fi desăvârşită.
Privighetoarea apăsă şi mai puternic şi ghimpele îi atinse inima, iar ea fu sfâşiată de un chin cumplit. Cu cât mai amarnică îi era durerea, cu atât mai sălbatic şi cântul, pentru că acum cânta despre Iubirea care este desăvârşită de Moarte, despre Iubirea care nu moare nici în mormânt.
Minunata floare deveni sângerie, asemenea trandafirilor din cerurile orientale. Sângeriu era cercul de petale, iar miezul sângeriu ca un rubin.
Dar vocea Privighetorii slăbea, micile ei aripi se zbăteau, iar peste ochi i se puse un văl. Mai slab, tot mai slab îi era cântul şi simţi cum ceva o îneacă.
Apoi, din pieptul ei ţâşni un ultim şuvoi de muzică. Luna cea albă îl auzi şi uită de zori, adăstând pe cer. Trandafirul roşu îl auzi şi se cutremură în extaz, deschizându-şi petalele în aerul rece al dimineţii. Ecoul îl purtă spre peştera lui purpurie din dealuri şi-i trezi pe păstori din visare. Pluti printre trestiile râului, iar ele duseră vestea spre mare.
– Priveşte, priveşte! strigă trandafirul, floarea noastră s-a desăvârşit.
Dar Privighetoarea nu răspunse, pentru că zăcea moartă printre firele lungi ale ierbii, cu ghimpele înfipt în inimă.
La prânz, Studentul deschise fereastra şi se uită afară.
<  7  >  
– Vai, dar ce noroc! strigă el, uite un trandafir roşu! Nu am mai văzut niciodată un asemenea trandafir. E atât de frumos că sunt convins că are un nume lung, latinesc.
Se aplecă şi smulse trandafirul, apoi îşi puse pălăria şi alergă spre casa profesorului, cu el în mână.
Fiica profesorului stătea în uşă, înfăşurând mătase albastră pe un mosor, iar căţeluşul era întins la picioarele ei.
– Mi-ai spus că vei dansa cu mine dacă îţi voi aduce un trandafir roşu, spuse Studentul. Iată, îţi dăruiesc cel mai roşu trandafir din lume. Il vei purta deseara lângă inimă şi, în timp ce vom dansa, îţi voi spune cât de mult te iubesc.
Fata, în schimb, se încruntă.
– Regret, dar nu se asortează cu rochia mea, răspunse ea. In afară de asta, nepotul şambelanului mi-a trimis nişte bijuterii adevărate şi toată lumea ştie că bijuteriile costă mai mult decât florile.
– Pe cinstea mea, eşti foarte nerecunoscătoare, zise Studentul înfuriat şi aruncă trandafirul pe stradă, unde roata unei căruţe îl strivi.
– Nerecunoscătoare! exclamă fata. Stii ce? Eşti foarte grosolan şi, până la urmă, cine eşti tu? Un Student şi atâta tot. Nu ai nici măcar catarame de argint la pantofi, ca nepotul şambelanului. Apoi se ridică şi intră în casă.
– Ce lucru de nimic mai e şi Iubirea! spuse Studentul în timp ce se depărta. Nu foloseşte nici pe jumătate cât Logica, pentru că nu dovedeşte nimic şi mereu vorbeşte despre lucruri care nu se vor petrece niciodată, făcându-te să crezi în ceva care nu este adevărat. De fapt, e destul de nepractică şi, în timpurile noastre, a fi practic e totul. Mă voi întoarce la Filosofie şi voi studia Metafizica.
<  8  >
Se întoarse în camera lui, scoase un tom mare şi prăfuit şi începu să citească.
de Oscar Wilde

 

Starețul Sofronie de la Essex: „Unora li se pare că, dacă îţi pot face vreun rău, trebuie să se folosească de acea putinţă, ca omul, de frica răului să lucreze pentru ei”

fo78_slider1

Arta de a trăi

27 Iulie, 1957

Dragă matuşka Nataşa, pace vouă şi binecuvântare de la Domnul.

Am primit scrisoarea dumneavoastră de pe 8 Iunie. Vă scriu mai rar decât mi-aş fi dorit. Iar aceasta, într-o mare măsură, ca urmare a unor împrejurări din viaţă mea ce nu atârnă de mine. Eu tot mereu nutresc nădejdea că omenirea va „obosi” de duhul vrăjmăşiei şi va dori adevărată pace. Atunci nouă tuturor ne va fi mai uşor de trăit, şi va deveni cu putinţă să ne scriem sau chiar să ne întâlnim „în carne şi oase”. Deocamdată însă oamenii „iubesc mai mult întunerecul” vrăjmăşiei, „decât lumina” iubirii şi a păcii(Ioan 3;19).

Întotdeauna am gândit (când eram încă „artist”), şi nu încetez să gândesc, că cea mai înalta artă este arta de a trăi. Cât de adesea oamenii manifestă deosebite daruri de a-şi controla până şi cele mai fine mişcări ale degetelor (la muzicieni), până şi cea mai minuţioasă cântărire a fiecărui cuvânt (la poeţi şi scriitori), până la nuanţe abia desluşite (la pictori), atunci când se afundă în lucrarea lor făuritoare. Şi iată că aproape toţi aceşti „artişti”, în viaţa de zi cu zi se dovedesc total incapabili să-şi stăpânească nu numai cele mai subţiri amănunte ale stării lor sufleteşti, ale emoţiilor şi ale depănării gândurilor, dar până şi în a-şi stăpâni cele mai grosolane patimi.

Aşadar, arta de a trăi, adică de a se stăpâni în fiecare clipă, în fiecare loc, în fiecare activitate, cu fiecare om, este, fără îndoială, cea mai înaltă dintre toate artele; dar este şi cea mai dăinuitoare, deoarece ea trece împreună cu omul dincolo de mormânt, în viată veşnică. Eu, precum ştiţi, în vârtutea slujirii mele, propovăduiesc această artă de a trăi, cu toate că îmi cunosc deplină mea neindestulare. Îmi este limpede că nici o suferinţă a lumii nu poate fi nicicum atribuită Făcătorului ei. În chip curios, oamenii aleg nu ce este mai bun, dar ceva mediu. Nu spun: ce este „mai rău” – dar ceva mediu. Cu toate acestea, acel mediu, când omul se agaţă de el şi nu vrea să-şi lărgească inima, acel „mediu” devine ceva mediocru [meschin, n.n.], îngust. Astfel, intreagă viaţa noastră se risipeşte în lupta cu îngustimea inimilor oamenilor. Şi, va mărturisesc, adesea mă văd la limitele deznădejdii. Oamenii – şi cei buni, şi cei dragi, şi cei deştepţi, şi cei culţi — nu sunt în stare a se înţelege unul cu altul, iar ţesutul vieţii se sfâşie la fiecare pas. A-l reface din nou nu este cu putinţă decât prin cea mai încordată putere a unei iubiri care se dăruieşte celorlalţi. Şi când ai dăruit totul, dar la unime nu ai ajuns, inima doare puternic, şi împreună cu ea întreaga-ţi făptură.

Aşa că, vedeţi, vă mărturisesc starea sufletului meu cea mai frecventă acum, adică în anii bătrâneţii, când mi-au slăbit puterile, când văd sfârşitul vieţii, şi nu văd să fi atins ceea ce caut şi am căutat de-a lungul întregii mele vieţi. Vădit că în limitele pământeşti aceasta va şi rămâne de neatins. Iar ieşirea de aci neapărat va fi însoţită de durere pentru starea lumii.

Să nu înţelegeţi cuvintele mele de mai sus ca arătând puţinătatea sufletului meu. Nu. Este mai curând durere, împreună-pătimire. Plicticos [obositor, n.n.] lucru, întreaga viaţă să te lupţi cu ignoranţa, cu relele înclinări ale voii oamenilor. Plicticos, pentru că oamenii NU vor binele şi lumina. Experienţa de veacuri a arătat limpede nefolosul dezbinării şi luptelor unii cu alţii. S-ar zice că ar fi cu putinţă… şi că ar fi vremea… a înţelege că unirea puterilor ar trebui să ducă la faptul că toţi oamenii să trăiască deplin îndestulaţi, însă patima de a domina, de a comanda, atâta s-a înrădăcinat în inimile oamenilor, încât omului tocmai aceasta i se pare cât se poate de firesc.

Iată, scrieţi că va mâhneşte lipsa de bună înţelegere între „noi” aici. Această este iarăşi pentru că unora li se pare că, dacă îţi pot face vreun rău, trebuie să se folosească de acea putinţă, ca omul, de frica răului să lucreze pentru ei. Oamenii nu au gândul că, dacă ei pot face binele, chiar trebuie, mai presus de orice altceva, să se şi folosească de acea putinţă spre binele aproapelui. Nu. Sărăcia, slăbiciunea, dependenţa omului, ei doresc a le folosi numai în scopuri egoiste. Iar pe cel mai slab nici nu-l privesc ca pe un om, ci ca pe o făptură inferioară, zidită special ca să lucreze pentru ei.

Bineînţeles, toată lupta în această lume se învârte în jurul dorinţei din partea unora de a-şi folosi puterea, adică de a robi pe ceilalţi prin silire; iar ceilalţi — îşi îndreptează toate puterile spre a-şi apăra dreptul unei vieţi omeneşti.

Desigur, când cineva ne devine prieten, nu înseamnă că cei cu care prietenul nostru nu se poate înţelege vor înceta să ne fie prieteni. Iar faptul că rămâneţi în bune relaţii faţă de „H.” şi de ceilalţi mă bucură adânc. Altfel, ar fi fost cât se poate de rău. Da, oamenii cel mai adesea gândesc pe jumătate, conştientizează pe jumătate, în chip ciudat, ei înşişi nu înţeleg ce fac. Ei sunt oameni de la care nu poţi aştepta mult: sunt pe jumătate iresponsabili. Sunt sigur că şi cu mine sunt neapărat împrejurări când, din curată neştiinţă omenească, sau chiar neputinţă nu răspund aşteptărilor altora. Sau văd lucrurile cu totul altfel, şi aşa, fără să vreau, smintesc oamenii. Astfel, noi toţi avem nevoie de mila lui Dumnezeu. Părintelui îi scriu câte ceva despre bisericuţa noastră. Despre cum slujim acolo. Pe măsură ce trec anii devin tot mai sigur că, pentru voi, întoarcerea în Patrie v-a fost mântuitoare. (…) Totdeauna va pomenesc şi vă iubesc. Tare mi-aş dori să văd cum au ajuns băieţii acum. (…) Mormintele voastre sunt păstrate în bună stare.

Va pomenesc în fiecare zi dimineaţa şi seara. Rog pe Dumnezeu ca să vă binecuvînteze şi păzească pe voi toţi. (…)

Totdeauna al dumneavoastră întru Hristos,

Arhimandrit Sofronie.