Arhive pe etichete: iubire

Calugarul care locuia in adevar

PARINTELE ARSENIE PAPACIOC  (19 iulie)

Grupaj realizat de George Crasnean

L-am iubit inainte de a-l vedea pe acela care a spus ca ”Hristos a fost ortodox”, pentru  blandetea si „smerita sa smerenie”. Acest mare purtator de Duh, avva Arsenie, de timpuriu lasand la o parte slava lumii, cu multe osteneli si sudori si-a infranat trupul, grijind doar de suflet si de mantuirea lui. Intr-o vreme, mai inainte de a se imbolnavi si a se apropia de moarte, eu  am zis catre el pentru care pricina nu are odihna si incotro se indreapta acest neam, avva? Si fara zabava si nesucind cuvantul a raspuns batranul, spre folosul sufletului meu, ca „dupa [uneltirile] inimilor lor, merge-vor intru mestesugirile lor!… Si-am inteles atunci, de la el si de la Asaf (Ps. 80), ca pentru viclesugul ce l-au capatat inimile noastre am dobandit necaz si rautate in popor. Dar el a mai spus ,,sa nu cartim daca nu intelegem pentru ce ni se intampla raul, ca ne facem paguba. Ca noi dupa mintea noastra judecam lucrurile, dar ele vin dupa intelesuri mai inalte”. Si tot el mi-a zis in vara aceea ca doar „Adevarul este singurul care odihneste. Si daca nu esti in Adevar nu esti in Dumnezeu”. Pe urma m-a povatuit, ca pe orice iubitor de intelepciune, sa mai las deoparte “grairile frumoase” si mai degraba sa ma silesc spre fapte bune, ca viata mea sa vorbeasca celorlalti despre mine. Greu cuvant…

La plecare m-a sfatuit sa nu-mi aman pocainta si lupta, pentru ca „astazi e vremea mantuirii” mele!

Din cuvintele sale de mangaiere, am ales grairile sale cele mai frumoase…

Smerenia

  • Omul smerit nu se vede niciodata smerit… pentru ca n-ar mai fi smerit!
  • Smerenia este singura forta carpoate elibera orice suflet si orice popor.
  • Exista o singura Cale: smerenia!
  • S-a smerit Hristos si noi sa nu fim smeriti?
  • Vreti sa biruiti: smeriti-va si nu judecati pe nimeni. Pentru ca in felul acesta veti fi liberi.
  • Smerenia te duce pana la Dumnezeu, iar dragostea gusta din Dumnezeu!
  • Sa te smeresti, ca sa prisoseasca harul in tine.
  • Smerenia e sangele vietii. Nu te poti mantui fara ea.
  • Niciodata un om nu spune: „Eu sunt smerit!”
  • Smerenia este arta care te trimite la tine, sa stai cu tine, smerit in tine.
  • Te mai si paraseste harul ca sa te smeresti!

Rugaciunea

  • Dumnezeu e bogat! Ne asteapta!… Ne asteapta sa cerem!
  • Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-va, nu va descurajati!
  • Oricine vrea sa dobandeasca rugaciunea, sa taca si sa se roage.
  • Se vorbeste prea mult despre rugaciune. Asta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci facut.
  • O tacere adanca inseamna o ruga­ciune adanca. Si o rugaciune adan­ca inseamna o tacere adanca.
  • Orice clipa poate sa fìe un timp si orice suspinare poate sa fie o ru­gaciune.
  • Nu trebuie sa incetam a ne ruga, macar cu mintea.
  • Daca te rogi, esti mereu prezent.

Intelepciunea lumeasca

  • Este greu ca un intelectual sa accepte o traire in rugaciune.
  • Dumnezeu nu se arata unei min­ti ascutite, ci numai celui care are inima curata, celui care are inima spre El atintita continuu.
  • Filosofii n-au creat decat niste notiuni, dar nu au rezolvat nici o problema.
  • Nici inteligenta si nici educatia nu au vreo valoare daca nu sunt in slujba dragostei.

Biserica

  • Mantuire este doar in Biserica Ortodoxa, in Hristos.
  • Daca esti ortodox, respecti ortodoxia. Daca nu, cazi in erezie.
  • Noi nu putem face o cat de mica abdicare de la adevarul ortodox. Asta e o problema ce priveste pe Dumnezeu. De la Dumnezeu va veni si caderea catolicismului! Practic, eu nici nu mai zic ca-i o Biserica. E un guvern cu nume clericalist.
  • Biserica baptista este o biserica bolnava.

Satana

  • Cu dracul nu trebuie sa ai explicatii!
  • Nu putem sa discutam despre dra­cul, fara sa vorbim despre Dumne­zeu. In creatie, el este un tolerat.
  • Credeti voi ca dracul e liber? Nu! E cel mai muncit, pentru ca nu este in Hristos… Asa ca nu va temeti de el. E tolerat, nu e o putere.
  • Daca ati sti cata ravna pune satana ca sa ne intrerupa de la orice ru­gaciune!
  • Este o mare greseala sa se stea de vorba cu satana. Se sta de vorba numai cu Dumnezeu.
  • Daca vrei sa-l gonesti, zi Doamne Iisuse…, si stai de vorba cu Dumnezeu. Puterea numelui il goneste. Lui ii convine dialogul, ca il recunosti. Dar asa, prin rugaciune, il ignori.
  • Daca punem intai problema iadului, nu mai vorbim de rai! Calcarea gresita, pacatele inseamna iadul.
  • Starea de mandrie e stare draceasca, absolut diavoleasca.
  • Nici o patima nu te-apropie mai mult intr-o asemanare cu diavolul ca mandria.
  • Daca nu asculti de cei pe care i-a randuit Dumnezeu sa-i asculti, este usor de inteles ca asculti de satana.
  • Lucifer a cazut iremediabil. Cadere mareata, numai prin doua cuvinte: „Eu sunt”…
  • Indirect, dracul marturiseste pe Dumnezeu, prin ispite.
  • Nu exista relatie intre rau si bine. Mantuitorul zice “Sa-mi dai toata fìinta ta!” Dracul zice: „Mie sa-mi dai numai un deget”. Ca prin asta el te stapaneste cu totul. Deja e pe langa tine.
  • Pacatul aduce smerenie. De unde se intelege ca dracul joaca un rol mantuitor indirect. Ne arata imediat neputintele. Ne ajuta la incununare. Daca ar stii cat de mult ajuta la mantuire, ar fi mai putin ispititor…
  • Oricare ar fi motivul unei intristari, sau al unei mahniri, este nu­mai si numai de la draci. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mahnire, unde-i o intristare, deoarece cu astfel de bogatie nu stii ce sa faci si o risipesti.

Calugaria

  • Calugaria nu poate fi prinsa in nici un citat.
  • Nici o adunare de cuvinte fìlosofice nu poate explica calugaria.
  • Viata monahala… e o  intrare in cer.
  • Oare putin lucru este sa slujesti lui Dumnezeu si Maicii  Domnului toata viata?
  • Nu ne paraseste Dumnezeu, daca ne-am daruit Lui!
  • Calugarii nu sunt desavarsiti, dar sunt in devenire.
  • Crucea calugarului: taierea voii. Sa nu faci ceea ce vrei tu. Sa duci ce nu-ti convine.
  • Viata de obste cu taierea voii este o foarte mare lucrare in creatia lui Dumnezeu.
  • Ceea ce caracterizeaza calugarul este taierea voii, nu pustnicia, pentru ca atunci faci ce vrei tu, si nu primesti plata. Te-ai eschivat de la taierea voii, esti abatut si nu sporesti.
  • Daca nu asculti de duhovnic te impatimesti!
  • Starea de neascultare e o stare draceasca.
  • Oriunde ai fi, fii cu trezvie si esti in pustie… Trebuie sa stii sa fii prezent in pustie, in mijlocul lumii fiind!
  • Nu vorbim de isihasm in societate, unde ne stau cozonacii pe masa.
  • Nu exista pustnicii valabile daca nu ai toata lumea in inima ta!
  • Lepadarea de lume poate sa fie si in sufletul unui mirean. Scriptura se refera la toata lumea.Toata lumea a primit cele zece Porunci.

Manastirea

  • Intrarea in manastire este intrarea in rai si iesirea de la manastire este plecarea din rai.
  • Scoala nu este nimic pe langa a sta in manastire!
  • La manastire te desfiintezi ca personalitate omeneasca si te infiintezi in personalitate ingereasca. Si asta inseamna ca tu, pierzandu-te te poti regasi.
  • Daca te duci la manastire nu te duci ca sa gasesti neaparat manastirea. Sa faci tu manastire!
  • Unde nu e blagoslovenia staretului, nu e har… Eu daca am  o bucurie la varsta mea, este ca nu am facut un pas fara blagoslovenie.
  • Cel mai mult uraste satana manastirea. Este in stare sa angajeze toata lumea pamantului ca sa nu te duci la manastire. Cand te-ai hotarat sa te duci la manastire, nu te mai uita inapoi!
  • Nu se merge la manastire dintr-o alta ratiune, ci dintr-o necesitate sufleteasca… Abia dupa ce ai biruit totul sa vii la manastire.
  • Nu este putin lucru sau neinsemnat sa stai in manastire hotarat si fara cartire.

Milostenia

  • La  Dumnezeu nu exista un trecut rau, din momentul in care exista un prezent bun. Te-a iertat Dumnezeu. Daca te-a iertat, te-a iertat definitiv.
  • Dumnezeu nu ne tine ca suntem noi foarte vrednici. Ne tine ca este El foarte milostiv.
  • Fratilor sa nu lasati mana intinsa nici cand va da, nici cand va cere.
  • Milostenia  nu este numai sa dai din traista. Milostenie este ca accepti pe un om sa stea langa tine, fara sa il alungi in gand.
  • A milostivi pe unul, pe altul – aici se arata ca tu esti Hristos.
  • El nu intinde mana sa-I dai. El intinde numai sa-ti dea imparatia cerului si tu nu observi.
  • Fratii mei, tineti minte: cersetorii sunt personaje biblice!
  • Vrei sa te imbogatesti? Da tot ce ai! Primesti insutit!
  • Nu observa omul cand primeste; dar observa cand da.
  • Obisnuiti-va sa nu traiti numai in voi, ci sa traiti in toti care sunt cu voi.
  • N-are voie nimeni sa desfiinteze iadul ca-i milostiv Dumnezeu!

Iubirea

  • Iubiti mult! Hristos va porunceste!
  • Bagati de seama, iubirea e criteriul de judecata!
  • Dumnezeu poruncindu-ne sa iu­bim, ne-a dat si putinta sa iubim.
  • Sa iubim rana si pe cel care ne-a facut rana.
  • Esti liber si ai posibilitatea de a urca, daca nu urasti.
  • Inima noastra trebuie sa fie mereu libera pentru Hristos.
  • Lumea aceasta nu e vinovata, sun­tem vinovati noi ca nu stim sa iu­bim.
  • E foarte draceasca lucrare, ura asta a aproapelui.
  • Daca veti incerca sa iubiti oamenii ca pe Hristos, atunci nu veti mai vedea pe aproapele ca greseste.
  • Sa stiti ca a iubi pe vrajmasi este o porunca. Trebuie sa-i fericesti in inima ta.
  • Intrebarea e justificata; sa ne-o punem toti: „iubesc sau nu iubesc?”- ca e porunca, draga! Sa nu credeti ca Mantuitorul a vorbit numai pentru veacul respectiv, pentru Apostoli. Nu. A vorbit  pentru toate timpurile.

Canoane

  • Lupta mare este sa-i vindeci rana, nu sa-i dai canoane. Se sfideaza jertfa de pe Golgota cand preotii duhovnici refuza sa dezlege pe cei cu pacate grele care se caiesc.
  • Canoanele sunt niste trasoare de orientare foarte bune. Tu folosesti canoanele cum vrei, ca au elasticitatea lor.
  • Se spune ca cerbul pentru doua lucruri nu alearga bine: cand e prea gras, sau cand e prea slab. Adica nevointa multa s-ar putea sa-l slabeasca, iar nepasarea si neangajarea s-ar putea sa-l ingrase.
  • Eu nu prea sunt pentru canoane care angajeaza timp si chiar efort fizic.
  • Canonul, de fapt, inseamna sa nu mai faci pacatul. Lupta de a nu mai gresi.
  • Chiar pedeapsa in sine, canonul inseamna putinta revenirii.
  • Este un canon bun: sa te gandesti la Dumnezeu… cum te gandesti la cineva pe care-l iubesti!
  • Avem nevoie de o… stare continua de dragoste.
  • Trebuie sa simti nevoia sa iubesti. Nu este niciodata nimeni degeaba langa tine. El este cu stiinta lui Dumnezeu acolo.
  • Un parinte duhovnicesc tine cont de neputinte.

Preotia

  • Un preot este un alt Hristos pe pamant!
  • Preotul tine locul lui Dumnezeu pe pamant. Va dati seama ce inseamna pentru un popor ca are Liturghie?
  • Ce inseamna pentru un popor ca are Ortodoxie?
  • E usor lucru sa faci preotie cu dragoste!
  • Numai ce dezleaga preotii si epi­scopii, dezleaga si Dumnezeu!
  • Nu i s-a dat pastorului de suflete, preotului, puterea pentru o desarta marire personala, ci ca sa poarte cu inima de parinte toate slabiciunile fiilor sai sufletesti… Sa sufere pentru ei in  momente de caderi si rataciri de tot felul si sa stie ca sufletele lor din mana lui i se vor cere la judecata.
  • Sa pastrezi taina spovedaniei lui cu pretul vietii tale. Fereasca Dum­nezeu sa fie altfel! Ca discutia este omeneasca, dar lucrarea divina.
  • Duhovnicul trebuie sa-si cerceteze fiii cu ochi patrunzatori si mana usoara.

Spovedania

  • Asta-i taina care mantuieste!
  • Dumnezeu, in mila Lui, ne-a dat putinta sa ne ridicam prin spovedanie. Intai sa fiti bine spovediti!
  • Sa nu va apuce moartea, as putea spune: sa nu va apuce seara, fara sa fiti spovediti.
  • Ori la spovedit sa spui pacatele, pentru iertare, ori la Judecata de Apoi, pentru pedeapsa ele se vor vadi, dar nespuse nu raman!
  • Nici un duhovnic nu are mai mul­ta putere ca altul.
  • O tara e tare si buna, daca are du­hovnici buni.
  • Este o arma foarte eficace a diavolului, sa-ti dea rusine la spovedit. Daca te rusinezi, ascunzi din pa­cate.
  • “A murit fara lumanare”. Lumanarea nici nu ajuta nici nu acuza. Insa nu pastrati un pacat ascuns sau spus sucit.
  • Nu faceti cu nici un chip o spovedanie rationala ci una afectiva. Spovedeste-te curat. N-ai nevoie sa lasi impresie buna duhovnicului.
  • Duhovnicul se simte bine cand ii spui cele mai urate pacate, pentru ca are bucuria ca te-a usurat si te-a scos din adanc de ape.

Mantuirea

  • Dumnezeu face mai multe pentru mantuirea noastra decat face satana pentru pieirea noastra.
  • In afara de Biserica nu exista mantuire! Doar iadul exista in afara de Biserica.
  • Cine poate sa faca un bine si nu-l face savarseste un pacat.
  • Numai dracul nu se poate mantui.
  • Este cu neputinta sa te mantuiesti, oricat ai fii de nevoitor, numai cu faptele tale, fara harul lui Dumnezeu.
  • Crucea a mantuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumnezeu, nici minunile Sale, ci Crucea!  Cand Iisus S-a rastignit, atunci a fost biruit satana.
  • Nu prea vad ca singur postul poate da nadejde de mantuire. Smerenia adanca din inima noastra si nedusmania este nadejdea de mantuire.
  • Aceasta ni se cere mai intai: sa vrem sa biruim ispitele. Si rugandu-ne lui Dumnezeu, harul  nu va lipsi de la noi.
  • Raiul este plin de pacatosi pocaiti.
  • Sa mantuim lumea cu orice chip!
  • In fiecare zi sa putem cuceri vesnicia. Asta este idealul.
  • Mantuitorul nu S-a rastignit numai pentru o categorie de greseli, ci pentru tot ce este greseala pe pamant.
  • S-a dat putinta fiecaruia sa nu se duca in iad si totusi s-au dus si in iad. Si pe cei din iad ii iubeste Dum­nezeu. Dar iubirea lui Dumnezeu ii biciuieste acum. Dreptatea lui Dumnezeu ii tine acolo.  Si ce n-a facut Hristos sa-i scape de iad?
  • Frica de moarte nu-i din pricina mortii, ci din a vietii. Vrei sa nu te temi de moarte? Traieste crestineste!
  • Se tem de moarte doar cei care nu s-au pregatit deloc de viata cu Hristos.
  • Omul, in nesabuita lui mandrie si suferinta, vrea tot cerul intr-o clipa!
  • Nu exista nici un fel de sens, de scop, daca nu exista Dumnezeu.
  • Si noi putem sa biruim lumea, nu cu puterea noastra, ci cu puterea Lui.
  • Nimic nu este pierdut, atata vreme cat credinta este in picioare!
  • Viata aceasta este prea scumpa pentru a o petrece numai in desertaciuni.

Cununia-familia

  • Desi spunem in rugaciunile Tainei Cununiei, ca femeia trebuie  sa se supunabarbatului, acesta din urma trebuie sa fìe atent ca i se spune, tot in aceeasi rugaciune, ca trebuie sa o iubeasca. Daca nu o iubeste, nu o sa-l asculte. Barbatul, daca nu asculta de acest cuvant, se face raspunzator de indaratnicia femeii. Femeia insa sa nu uite ca supunerea in sine inseamna mantuire. Iar daca barbatul este cap, iar femeia este inima, iar inima este facuta de Dumnezeu ca sa poata sta si El in ea!
  • Ca femeia buna nu e nimic mai bun si ca femeia rea nu e nimic mai rau. Deci trebuie cu orice chip sa o faci buna.
  • Iubirea leaga totul. Acesta e simbolul verighetei.
  • Nu are nici un sens casatoria doar pentru placere. Casnicia inseamna ajungerea in vesnicie.
  • Femeia care se casatoreste ea va nas­te si tot ea trebuie sa renasca copilul, prin educatie.
  • Nu putem accepta cu nici un chip la o femeie sa faca avort, cu riscul de a-si pierde credinta ortodoxa. Nu-i vorba de faptul ca a omorat un om, dar a ucis un om nebotezat. Mereu trebuie sa ne intrebam: ce-ar face Hristos in cazul acesta?
  • Familia ramane pedagogul cel mai bun.

Impartasania

  • Impartasania te desavarseste, nu-ti iarta pacatele.
  • Cine este pregatit, se poate impartasi foarte des, dar sa i se dea si un timp de pocainta. Caci cine este pregatit?
  • Unii neglijeaza taina Spovedaniei si o folosesc doar ca pretext pentru a se impartasi.

Suferinta

  • E dar de la Dumnezeu suferinta, dragii mei!
  • Misiunea Mantuitorului a fost  sa mantuie lumea prin suferinta, iar suferinta aduce foarte multa smerenie.
  • Este o greseala sa fugi de propria suferinta. Niciodata nu te poti elibera cu adevarat, decat  atunci cand  lupti, cand esti prezent pe cruce.
  • Suferintele iti aduc niste intelepciuni adanci si te fac sa te gandesti serios la mantuirea ta.
  • Intrebarea care se pune: cum ne este inima noastra in legatura cu suferinta din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi intrebati la Judeeata de Apoi este: „De ce nu am dat mai multa atentie semenilor nostri?”.

Ganduri

  • Nu-mi pare rau ca sunt om batran! Nu fac nimic pentru mine. Toate le fac pentru Dumnezeu si pentru cei ce sunt ai lui Dumnezeu.
  • Nu sunt intru totul pentru o mare nevointa. Sunt mai mult, pentru o mare trezvie!Pentru ca nu nevointa in sine este ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci inima franta si smerita, prezenta continua a lui Dumnezeu in viata noastra.
  • Am vazut multe lucruri in viata, am vazut  minunile lui Dumnezeu, am vazut cum am zice „pe Dumnezeu Cel nevazut, L-am vazut!”. Lumea insa vrea sa vada contur, vrea sa vada pe Dumnezeu in chip material.

Miscelaneea

  • Maica Domnului reprezinta neamul omenesc.
  • Obisnuiti-va cu autoritatea cuvintelor din Sfanta Scriptura.
  • Pacea e mai mare decat dreptatea.
  • Nimic nu este neimplinibil din ce a spus Hristos.
  • Cu viata dam marturie! Si marturisim Adevarul, acolo unde suntem.
  • Toti suntem nepregatiti, oriunde am fi, doar cu harul lui Dumnezeu facem ce facem.
  • Daca te razbuni, ramai dator la Dumnezeu. Daca nu te razbuni, ra­mane Dumnezeu dator la tine.
  • Trebuie taiate imediat gandurile care vin, caci gandurile vin pana la moarte.
  • Ajutorul lui Dumnezeu nu intarzie daca ne-am limpezit cu totul inima.
  • Te compari cu un om pe care tu il numesti ticalos! De ce nu te iei in comparatie cu sfantul Apostol Petru si Pavel, sau sfantul Siluan Athonitul.
  • Daca te-ai dus sa ceri un sfat la un episcop sau unui staret al lui Dumnzeu, raspunsul vine de la Dumnezeu prin acel episcop sau staret. Daca nu ti-a convenit, atunci sa stii ca pe Dumnezeu L-ai clevetit.
  • Este om mare Cleopa! Un mare sfatuitor si un bun cunoscator al situatiei de ansamblu si de amanunt! A creat o epoca duhovniceasca. El inclina mai mult spre o nevointa cu postiri adanci, cu rugaciuni si lacrimi, iar eu mai mult catre trezvie.

Cuvant de folos

Credeti in Dumnezeu, iubiti Biserica si ascultati de parinti si de pastori. Mergeti in viata pe singurul drum, smerenia. Faceti-va un nume bun alaturi de Hristos. Rugati-va mult, cat mai mult. Veti fi liberi numai cand veti pasi cu iubire spre cei care va urasc! Ramaneti cu Dumnezeu in toata vesnicia…

sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/arsenie-papacioc/

Reclame

Un comentariu

Din categoria Duhovnicești

dacă există iubire din goluri se naşte plinul…

 

Scrie un comentariu

Din categoria Poezie

Seri duhovnicești la biserica USM, invitat: Egumen Savatie Baştovoi. (28 martie 2018)

Un comentariu

Din categoria Duhovnicești

Gândul zilei

I-am spus cândva Nastiei că mila e mai presus de dreptate. Iar acum m-am gândit: nu mila, ci iubirea. Mai presus de dreptate e iubirea.

Aviatorul – Evgheni Vodolazkin

 

Scrie un comentariu

Din categoria Gândul zilei

Cînd o suferință își găsește rostul, ea începe să îți vorbească în felul unui educator…

… Sînt suferințe absurde. Acestea sunt foarte greu de suportat. N-au un înțeles, par să vină dincolo de orice necesitate.

Cînd o suferință își găsește rostul, ea începe să îți vorbească în felul unui educator.

Cel mai bun educator se folosește de exemple concrete. De aceea îmi spun: Cuvîntul lui Dumnezeu trebuie trăit – și mai puțin vorbit și disputat. La templu, Cristos a luat biciul. În loc să țină o predică, a lovit. Orice predică ar fi fost inutilă. Poate ca era mai important sa fie curățată casa Domnului de neguțători, nu să înțeleagă neguțătorii de ce nu e bine să-și facă în pridvorul templului negustoria. Gestul lui Cristos a fost mai presus de orice teorie. Există și această necesitate, câteodată – necesitatea acțiunii directe, neîntîrziate și fără multe cuvinte. Dacă stăm să ne gîndim bine, Cristos a făptuit mai mult decît a vorbit. Fără iubire nu poți să iei însă biciul. Nu ura l-a facut pe Cristos să intre în templu, ci mînia.

Regele Mihai I al României

Scrie un comentariu

Din categoria Cărți, Gândul zilei

Sa-i raspundem, iubitilor!…

[…] Ochii sunt dati sa priveasca dincolo de mine. Un psihiatru spune ca ochii celui care se vede pe el insusi, sunt bolnavi. Pentru ca firea ochilor mei nu este sa ma privesc pe mine; sa-mi port de grija sau sa ma idolatrizez. Ochii, precis, imi sunt dati sa privesc dincolo de mine, sa intru in comuniune cu lumea. Urechile mele exista nu pentru a ma auzi pe mine. Doar stim prea bine ca nu ma aud pe mine cu aceste urechi, ci cu cele duhovnicesti. Ele sunt pentru semenul meu, sa-l ascult pe el. Picioarele mele sunt pentru a ma indrepta catre celalalt; mainile mele, pentru a-l imbratisa pe el. Mirosul meu, mireasma mea, gustul meu, toate celelalte, sunt dincolo de mine, din comuniunea mea cu creatia, cu lumea.

Deci toata faptura mea, observati, e construita si orientata de la Dumnezeu, Care coboara. In definitiv, Dumnezeu, creand lumea, nu tot la fel, din El insusi a iesit si a creat o alta lume? Ori, asemenea lui Dumnezeu, eu ies din mine si comunic. Aceasta e fiinta mea, si aceasta fiinta a mea imi da viata. Viata de veci aceasta este. Daca eu ma cunosc pe mine si traiesc dupa chipul lui Iisus , asa cum mi S-a descoperit mie, am impartasire din viata vesnica; de aici de pe pamant, o gust, am anticiparea ei. E un fel de preludiu al vietii de veci.

Cei doi, sarmanii, preotul si levitul, n-au inteles taina aceasta. O, sarmanii! Ei au trecut pe alaturi; pe alaturi nu numai de bolnav, ci pe alaturi de viata de veci, pe alaturi de Hristos, pentru ca in bolnav era Hristos. Ei trebuiau sa gaseasca sensul existentei in acel bolnav, pentru ca Hristos e sensul vietii mele. Au trecut pe alaturi de viata, de sensul existentei. Deci eu totdeauna cand voi trece pe langa unul care striga la mine, oricat ar fi el de ticalos, pacatos, trebuie sa-i raspund. Sa-i raspundem, iubitilor! […]

fragm. din Pilda samarineanului milostiv, Parintele Constantin Galeriu; o gasiti integral aici: https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-25-dupa-rusalii/pilda-samarineanului-milostiv-97571.html

Scrie un comentariu

Din categoria Duhovnicești

De ce se închide omul în sine în chip bolnăvicios

Important, în viaţa aceasta, este ca omul să poată, sădit întru Hristos împreună cu ceilalți oamenii, să se dezvolte ca personalitate distinctă şi să nu se confunde cu celelalte personalităţi. Vă aduceți aminte, spuneam că în teologia ortodoxă Dumnezeu este treimic. Biserica Ortodoxă a dat o mare luptă în chestiunea aceasta. Tatăl este Tatăl, Fiul este Fiul. Niciodată Tatăl nu este Fiul, niciodată Fiul nu este Tatăl. Sfântul Duh este Sfântul Duh; niciodată nu este nici Tatăl, nici Fiul. Dumnezeirea este una, însă Persoanele sunt distincte; niciodată nu se confundă.

Să revenim la om. Cu toții aparținem neamului omenesc, unui om; şi acel om este Hristos. Ca persoane, de vreme ce omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, suntem persoane distincte. Toate problemele de aici încep, chiar şi la copiii mici. Când un om, un copilaș, nu se dezvoltă ca persoană distinctă ori se va supune patologic celorlalți ori va lua o atitudine duşmănoasă faţă de ceilalți ori se va închide în sine.

O armă de apărare

Această închidere în sine nu este întâmplătoare. Este cu siguranţă o boală, dar totodată este şi o formă de apărare a omului. Am putea spune că este o strădanie a omului să nu-i fie furată, să nu-i fie distrusă personalitatea. De vreme ce nu ştim să trăim în această societate şi nici în familie, atitudinea mamei, atitudinea şi acțiunile părinţilor față de copii pot fi, deseori, distrugătoare pentru personalitatea copilului.

Personalitatea, care este dată de Dumnezeu şi este rădăcina şi structura fiecărui om, nu poate fi distrusă uşor. În strădania ei de a nu se lăsa distrusă, fiecare personalitate acționează altfel. Fireşte, modul în care acționează este patologic, este bolnăvicios, este în afara abordării corecte a lucrurilor; în orice caz personalitatea nu se predă uşor.

Atunci când cineva se supune în chip patologic, când se înrobeşte, când se supune slugarnic – precum copilul care, în cele din urmă, se supune mamei şi, prin actiunea aceasta, pare că personalitatea lui este distrusă, şi aşa este – foloseşte o armă de apărare pe care o posedă, pentru ca personalitatea lui să nu fie distrusă complet. Este ca şi cum ar spune: „Nu mă pot descurca. Mama şi ceilalţi se comportă cu mine ca şi cum nu mă pot descurca, decât dacă-mi plec capul, ca să salvez ce se mai poate”. Dacă-mi este îngăduit să spun, este asemenea prizonierului care se preface cuminte şi ascultător față de cei care l-au prins şi este dispus să lucreze cu bunăvoință tot ce i se dă, până ce va găsi prilejul potrivit pentru a evada.

Aşadar, în ceasul în care personalitatea nu se poate descurca altfel, se supune în chip servil. Face acest lucru folosind ultima armă de apărare pe care o are, ca să mai păstreze ceva din sine. Și când se comportă cu duşmănie fată de ceilalți oameni, foloseşte tot o armă de apărare. Se închide în sine şi foloseşte arma de apărare, pentru că nu există o altă scăpare pentru el. Faptul că nu vede corect lucrurile, este o altă problemă. Însă el aşa le vede şi aşa le judecă. Desigur, toate acestea se întămplă în subconştient şi instinctiv.

Îi vede pe ceilalţi oameni ca pe nişte ființe răpitoare, care nu numai că vor să-i ia hainele sau banii, ci vor să-i distrugă şi fiinţa. De aceea se închide, se baricadează. Poate să discute, se poate chiar supune, poate face diverse lucruri, însă, în cele din urmă, nu lasă pe nimeni să se apropie, nu se deschide cu adevărat către ceilalti oameni. Acest lucru este nimicitor, este distrugător pentru om. Ţineti minte, însă că motivul pentru care face cineva aceasta este tocmai pentru a-şi salva personalitatea. Numai că în loc să şi-o salveze, o pierde.

Cum se salvează personalitatea

Personalitatea omului se salvează, în cele din urmă, şi rezistă în fața actiunilor injuste ale semenilor şi ajunge ,,la starea bărbatului desăvarșit, la masura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4:13) prin iubire, despre care am vorbit. Iubirea este cea care ajută personalitatea să nu se confunde cu alte personalități. În creştintsm aşa stau lucrurile.

Mi-au venit, acum, în minte următoarele: după neoplatonism, după filosofia antică şi după Nirvana, oamenii se confundă cu Dumnezeu. După filozofia budistă fiecare om în relaţie cu Dumnezeu se aseamănă unei picături de apă care a sărit dintr-un râu. Răul curge iute şi, atunci când întâlneşte pietre, teren strâmb, sar stropi de apă, însă aceşti stropi cad iarăşi în râu şi astfel se fac una cu răul, după cum au fost la început. Aşa văd oamenii acestei religii relația dintre om şi Dumnezeu. Şi după ideile neoplatonice tot cam aşa stau lucrurile. Adică, în cele din urmă omul se întoarce la Dumnezeu şi se confundă, se face una cu El.

După Evanghelie, după învăţătura creştină ortodoxă, omul este şi rămâne pentru totdeauna persoană distinctă. Doar o ființă distinctă poate iubi şi primi iubire. Iubirea adevărată nu ne confundă niciodată cu celălalt; iubirea adevărată nici nu ne îndepărtează niciodată de celălalt. Iubirea adevărată păstrează, salvează personalitatea. Nu confundă pe om nici cu alte personalităţi şi nici cu Dumnezeu. Iubirea adevărată scoate personalitatea din sine şi o pune în comuniune adevărată cu alte personalități, nu se distruge, nu moare închisă în sine. Orice făptură când se închide în sine moare. Acesta este nihilismul, pe care-l învaţă şi astăzi filozofia existențialistă a nihilismului.

După nihiliști, omul ajunge un nimic, ajunge la moarte, fiindcă nu este deschis către Dumnezeu şi către ceilalți oameni prin iubirea care izvorăşte de la Hristos. Moare asfixiat în sine. Sau se poate confunda cu ceilalţi şi iarăşi moare, dispare. De aceea spun aceşti filozofi existențialişti ai nihilismului că iadul oamenilor sunt semenii lor. Spun că iadul meu sunt ceilalţi. Acest lucru este greşit. Ceilalți sunt raiul, după cum spunem noi, iubirea circulă între persoane, există comuniunea iubirii şi nimeni nu poate trăi singur.

Şi atunci când se supune, şi atunci când ia atitudine duşmănoasă faţă de ceilalţi, şi atunci când se închide în sine, de fapt, omul vrea să se salveze pe sine. Ca şi când ar spune: Chiar dacă mă îmbolnăvesc, chiar dacă nu sunt un om normal şi întreg, măcar fiinţa mea cea mai profundă să se salveze. Dar acestea sunt stări patologice.

Atunci, însă, când omul acesta, care are o asemenea stare bolnăvicioasă, înţelege starea mai adâncă a fiinţei sale şi că se mişcă în funcţie de această stare, se poate dărui cu adevărat lui Hristos şi poate renaşte cu adevărat întru Hristos. Atunci se va umple de iubire adevărată, va deveni o personalitate adevărată şi va avea o legătură adevărată şi reală cu ceilalţi oameni.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a II-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                    următor                                                                                                                                                                 

Scrie un comentariu

Din categoria Cărți, Duhovnicești, Uncategorized

Oameni care-i consideră pe ceilalţi oameni duşmani ai lor

Să avem atitudinea corectă faţă de semenii nostri

Am spus că omul, de vreme ce a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, nu este singur, nu este individ. După cum nici Dumnezeu Tatăl nu este singur. Unde este Tatăl, acolo este şi Fiul, acolo este şi Sfțntul Duh. Dumnezeirea este una, dar în ce priveşte persoanele Dumnezeu nu este unul, ci trei persoane. Numai astfel se realizează circulația iubirii.

În afară de alte lucruri care înseamnă ,,după chipul lui Dumnezeu”, am spus în întâlnirile noastre trecute că înseamnă şi faptul că omul nu a fost creat ca persoană singura, izolată. Într-adevar, omul este unul, omenirea este una, dar persoanele sunt multe. De aceea omul îşi găseşte scopul adevărat al vieții, temelia adevărată a viețuirii şi poate pune început bun şi adevărat, tocmai atunci când se vede pe sine împreună cu ceilalți oameni.

Astăzi ne mănâncă individualismul. El a venit din Occident şi este înfricoşător. Acest duh individualist pătrunde, din ce în ce mai mult, pe teritoriul ţării noastre şi, deşi trăim în oraşe mari, în societăţi mari, ne simţim foarte singuri. Astăzi duhul acesta este atât de putemic, încât şi în familie omul se simte singur. Nu simte, din adâncul fiinţei sale că este împreună cu ceilalți. Nu simte aceasta.

Aşadar, întrucăt omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, adică nu este singur ci împreună cu ceilalți, toate problemele lui provin din această rădăcină. Adică, dacă cineva nu are atitudinea corectă faţă de semeni, sigur nu va avea o evoluție bună, normală și, într-o zi, se va închide, se va bloca în sine şi va intra în conflict cu ceilalți oameni. Este nevoie, aşadar, ca omul să aibă atitudinea corectă faţă de ceilalți.

Dacă omul nu adoptă atitudinea corectă faţă de ceilalți, se va mişca faţă de aceştia în trei feluri. Avem, aşadar trei feluri de mişcări ale omului în raport cu semenii săi. Una dintre acestea este aceea în care, omul, fiind lipsit de adevărata iubire faţă de semenii săi, adoptă faţă de ei o atitudine slugarnică.

Agăţaţi de ceilalţi

Mişcarea către semeni arată că omul simte în adâncul lui că nu poate sta singur pe picioare. Simte că nu poate trăi singur. Adică, nu are sentimentul autarhiei, ca să poată ca om liber să-l iubească pe semenul său, să aibă comuniune cu el şi să se simtă împreună ca unul. Două persoane dar un singur om. Nu are simţămăntul autarhiei şi de aceea, într-un mod slugarnic, se agaţă de ceilalţi, iar această atitudine nu-i permite să evolueze normal.

O mamă şi un tată este posibil să-şi crească copiii într-un asemenea duh, încât copiii să nu poată trăi şi să nu poată sta pe picioarele lor fără să se agaţe, permanent, de părinţi. Sau, se poate întâmpla invers: părinții să nu poată trăi şi să nu poată sta pe picioarele lor, fără slugărnicia pe care o arată copiilor lor.

Există părinţi care, dacă văd cum într-o zi, dintr-un motiv sau altul, că copiii lor se detaşează de ei, îşi pierd capul, se îmbolnăvesc şi sunt cuprinşi de psihopatie. După cum, există copii pentru care a sosit vremea să se căsătorească, a sosit vremea să-şi întemeieze familie şi nu îndrăznesc să o facă, şovăie. Nu au încredere în ei înşişi, nu au încredere în semenul lor şi, cel mai important este că, nu au curaj să se îndepărteze de mamă ori de tată ori de mediul familial.

Omul, din anii copilăriei şi până creşte mare, dar şi mai târziu, când este deja matur, dacă ia faţă de ceilalți oameni o atitudine de supunere, o atitudine slugarnică, o atitudine care arată că nu poate trăi fără aceştia, se află într-o stare bolnăvicioasă. Negreşit, atitudinea aceasta creează trăiri dureroase, răni, creează o anomalie interioară, creează un blocaj, o confuzie, şi este cu neputinţă, după umila mea părere, ca un astfel de om să aibă o evoluţie normală, o viaţă normală şi relaţii normale, chiar cu cei de care se agaţă şi cărora se supune în chip slugarnic.

Prin iubire ne poziţionăm corect faţă de ceilalți

Toate problemele sunt determinate de aceste trei mişcări pe care omul le manifestă fată de semenii lui. Ele sunt descrise de Karen Horney. Şi cred că, teologic şi spiritual, această poziţie a ei poate fi susținută. Fie că cineva se mişcă spre oameni, fie împotriva oamenilor, fie departe de oameni. În oricare dintre cele trei atitudini s-ar afla cineva, se află într-o stare patologică și nu se bucură de o evolutie normală. Se poate întâmpla ca cineva să aibă câte puțin din toate, şi atunci este şi mai rău. Se va afla în conflict permanent mişcarea spre oameni cu miscarea împotriva oamenilor. Ca și cum cineva, ar fi tras de unii într-o parte şi de alții în partea opusă, până cand ajung să-l sfâşie.

Ceea ce-l protejează pe om să nu ia o atitudine sau alta față de semeni este iubirea. Cel care a învătat să iubească cu adevărat va scăpa negreşit din aceste trei curse. Domnul, când se pregătea să-i părăsească pe ucenicii Săi, le-a spus: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteti ucenicii Mei, dacă veti avea dragoste unii față de alții (Ioan 13:35).  Caracteristica principală a acestei familii a lui Hristos era iubirea, adevărata iubire. Fiţi atenți la aceasta.

Despre iubire vorbesc toti oamenii. Astăzi, cand întelegem că ne fuge pământul de sub picioare şi ne îndreptăm spre haos, și cei mari şi cei mici vorbesc despre această iubire, vorbesc despre această unitate. Este un strigăt care arată exact unde a ajuns omenirea părăsind iubirea cea adevărată. Doar prin cuvinte nu realizăm nimic. Trebuie ca omul să găsească adevărata iubire.

Adevărata iubire o dă numai Dumnezeu, Care a venit în lume din iubire şi a trecut prin toate etapele, cu răbdare şi dragoste şi, în cele din urmă, a fost răstignit pentru oameni din iubire şi a înviat. A adunat un grup de oameni, cărora le-a predat iubirea şi ne cheamă pe toţi, lângă acest grup, ca să devenim o familie.

Cand există iubire adevărată, atunci există relații adevărate între oameni şi omul scapă de cele trei capcane. Am vorbit despre mişcarea oamenilor într-un mod slugarnic. Permiteți-mi să vă reamintesc că nu numai faţă de ceilalți oameni nu trebuie să existe ataşare slugarnică, patologică, bolnăvicioasă, dar nici față de Dumnezeu. Nici Dumnezeu nu ne vrea aşa. Dumnezeu ne vrea oameni liberi şi, ca ființe libere, să ne dăruim, în totalitate, Lui iubindu-L, după cum El, fiinţă liberă, ni S-a dăruit nouă din iubire.

Oamenii care se mişcă împotriva celorlalţi

Cea de-a doua mişcare este mişcarea împotriva oamenilor. Nu sunt putini oamenii care sunt stăpăniti de această stare. Nu sunt puțini oamenii care suferă de această boală. Aceştia îi consideră duşmani pe toti ceilalți. Nu au nici o dispoziție să intre într-un dialog adevărat cu ei. Nu au nici o dispoziție să intre într-o legătură de dragoste cu ceilalți oameni. Nu au nici o dispoziție să conlucreze cu ceilalți oameni ca de la egal la egal; oameni şi unii, oameni şi ceilalți. Toată starea lor, toată strădania lor este să domine. Altfel nu pot trăi, nu pot rezista în societate.

Adică, într-o casă un tată nu poate concepe să nu domine. Nu poate suporta ca şi soția lui să aibă un cuvânt de spus, să dialogheze cu ea şi chiar, din când în când, să accepte părerea ei: „Da, ai dreptate, e corect ceea ce spui, aşa trebuie să facem”.

Aşadar, oamenii aceştia nu pot suporta această stare şi trăiesc cu dispoziția şi cu starea de a domina, de a stăpâni, de a se face voia lor. Au în continuu, spune psihologia, un complex de superioritate. De aceea nu le este greu să se poarte sadic, nu le e greu vadă pe celălalt suferind. Nu le pasă, este de ajuns să li se satisfacă această stare. Punctul lor slab este acesta. Dacă starea lor nu este satisfăcută, sunt cei mai slabi oameni, sunt cei mai neliniştiți oameni. Când starea aceasta le este satisfăcută se îmblănzesc, se vindecă. Adică, sunt la fel ca toxicomanii care îndată ce-şi iau doza îşi revin pentru puțin, doar pentru a se arunca cu şi mai multă patimă spre acest rău şi pentru a dobândi o şi mai mare tulburare decât înainte de a lua drogul.

A fi împotriva oamenilor are, deci, acest înțeles: a nu se putea împăca cu oamenii, a nu putea vorbi prieteneşte, a nu putea vorbi cu dragoste, nu putea dialoga, asculta, a nu se putea supune, ceda dacă este nevoie, a nu putea cădea de acord într-o anumită chestiune şi a conlucra. A se manifesta în chip dominator, stăpânitor, sadic.

După cum vă dați seama, ceea ce vine să ne spună psihologia, teologic şi spiritual poate fi înțeles foarte bine. Cunoaştem foarte bine şi din Evanghelie şi de la Părinții Bisericii, cât de mult se vorbeşte despre această stare bolnăvicioasă pe care este posibil să o aibă un om. Aceasta se poate numi egoism. Fireşte, începutul oricărui păcat este egoismul, este mândria, dar îndeosebi, în starea aceasta sadică, bază şi temelie şi început este egoismul, despre care atât de multe au spus Apostolii şi apoi Părinții. Ei recomandă omului să se supună la orice, numai să poată scăpa de starea egoistă, de mândrie, de iubirea de sine pe care o are, pentru a putea, astfel, să-și afle bucuria. În cele din urmă acesta este scopul.

Cu cât omul se leapădă de sine, cu cât se jertfeşte, se dezbracă de omul cel vechi, cu atât trăieşte omul cel nou din el, cu atât este om adevărat, cu atât îşi găseşte pacea, bucuria, fericirea.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 3 : Mișcarea împotriva oameni, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Scrie un comentariu

Din categoria Cărți, Duhovnicești, Uncategorized

Iubirea ca manifestare bolnăvicioasă

Vorbim despre omul acela care, într-un fel, chiar şi atunci când pare un bun creştin, este contaminat de acea boală care-l face să caute aprobarea celorlalți, aprecierea lor, liniştea lui depinzând de ceilalți , de poziția pe care o iau ceilalți față de el.

Merită astăzi să spunem căteva cuvinte despre iubirea la acest om.

Ce caută, de fapt, cel care nutreşte iubire bolnăvicioasă pentru oameni

Aceşti oameni bolnavi – şi permiteți-mi să spun încă  o dată, nu puțini oameni sunt loviți de această boală – au multă iubire pentru semenii lor. Desigur, nu numai ei consideră că se ocupă cu lucruri cuvioase, sfinte, foarte importante. ci şi cei din jurul lor. Când îi văd şi-i urmăresc, îi admiră. În fapt, iubirea aceasta, care devine pentru ei o obsesie, este infectă, bolnăvicioasă. Iubirea în sine rămâne peste veacuri. Insă, iubirea pe care o au şi o manifestă aceşti oameni este o trăire bolnăvicioasă, o manifestare bolnăvicioasă, o activitate bolnăvicioasă. Sunt oameni care caută mângâiere de la ceilalți, care caută aprobare de la ceilalți, sunt oameni care depind mult de bunăvoința celorlalți, de atitudinea bună a celorlalti, sunt oameni care caută această iubire a celorlalți, pentru că altfel nu pot sta pe picioarele lor, nu pot nici măcar trăi. De aceea, în final, ajung într-un punct în care vorbesc doar despre iubire, caută doar iubirea, proslăvesc doar iubirea, cu riscul de a crede atât ei cât şi ceilalți că si-au găsit drumul lor. Indiferent dacă ei, cei care caută şi vorbesc doar despre iublre, nu sunt fericiți, nu sunt bucuroşi, nu au pace şi trăiesc un stres continuu, trăiesc un gol continuu care niciodată nu se umple, trăiesc într-o căutare continuă, care niciodată nu se împlinește.

Aşadar, starea aceasta este o stare bolnăvicioasă. Unei persoane nevrotice, cum o numesc psihologii, îi convine foarte mult acest lucru; adică, să vorbească într-un asemenea mod despre iubire, să caute într-un asemenea mod iubirea şi să ridice în slăvi această iubire. Îi convine foarte mult, serveşte stărilor conflictuale şi bolnăvicioase pe care le are în el. Pe un astfel de individ iubirea îl serveşte pentru că va plăcea celorlalți – lucru pe care îl caută foarte mult, îl năzuieşte foarte mult – şi pentru că, totodată, simte că se impune în fața lor.

Dacă aveți curaj, faceți o cercetare a sinelui propriu sau a persoanelor apropiate. Veți vedea că mulți dintre cei care urcă şi coboară scări, dintre cei care intră şi ies din case, dintre cei care aleargă cu iubirea pe buze şi care sunt gata să se topească de această iubire, multi dintre aceştia ard şi se topesc de iubire cu scopul îndepărtat, pe de o parte, de a plăcea celorlalti şi a-și asigura în felul acesta bunăvoința şi sprijinul lor, iar, pe de altă parte, de a se mândri că reuşesc să se impună în fața celorlalți. Un astfel de om, atunci când ajută pe un altul aflat în nevoi, când ajută un infirm, simte că acela este neputincios, iar el superior.

Se serveşte, aşadar, foarte mult de iubire, întrucât reuşeşte să placă, lucru pe care-l caută cu insistentă, de care are nevoie si prin care reuşeşte să se impună. Simte mare nevoie să se impună, caută aceasta foarte mult, şi nu poate rezista să fie mai jos decât ceilalţi.

Desigur, cineva se supune, depinde, se umileşte propriu-zis în fața celorlalti, dar face aceasta ca să nu piardă iubirea, ca să nu piardă mângâierea. Pe de altă parte însă, trebuie să găsească şi oameni între care să se simtă superior, să-i stăpânească, să se impună în fața lor şi cărora să le poată spune „faceți asta, faceti aceea”, ca să-i umilească şi să audă din partea lor mulțumiri.

Prin felul în care-şi manifestă iubirea simte nevoia să fie pe locul doi. Niciodată un asemenea om nu poate fi pe locul întâi, nu poate fi conducător, căpetenie. Nu-şi poate asuma întreaga răspundere pentru anumite fapte, pentru anumite manifestări, pentru anumite acțiuni. Simte nevoia să fie pe locul doi și un altul să preia responsabilităţile sale.

Pe de o parte, vrea să fie pe locul doi, însă, pe de altă parte, vrea să fie şi pe locul întâi. Prin iubirea despre care am vorbit izbuteşte acest lucru, aşa încăt ceilalti, pe care-i serveşte, de care se îngrijeşte, de la care caută iubire, cărora le dăruieşte iubire, sunt considerati mai presus de el, şi el se plasează pe locul al doilea. Simte, totodată, – și în felul acesta este mândru de sine – că este şi mai presus. Este cel care a înțeles viaa, este cel care şi-a aflat calea, este cel care a cuprins totul şi a găsit totul în iubire şi care le izbuteşte pe toate.

Iubire şi duşmănie o combinație ciudată

Sunt oameni care, deşi caută pretutindeni iubirea, caută mângâierea, caută bunăvoința, au în ei dispoziții agresive, duşmănoase, au în ei impulsul de a-l distruge pe celălalt. Aceste dispoziţii agresive, duşmănoase le înăbuşă, le ascund înlăuntrul lor şi nici măcar ei nu vor să ştie că există. Dacă iese la suprafață atitudinea duşmănoasă, pierd mângâierea celorlalți, pierd iubirea şi aprobarea pe care le aşteaptă de la ceilalți. De aceea, ascund înlăuntrul lor aceste stări.

Prin urmare, aceste dispoziţii şi stări agresive există înăbuşite înlăuntru şi vor să iasă afară. Işi cer şi ele drepturile. Prin faptul că vorbesc despre iubire, că ridică în slăvi iubirea, că au ca ideal iubirea, desigur, iubirea bolnăvicioasă, împacă, oarecum, și dispoziţiile agresive pe care le au. Dacă nu pe față, sigur în ascuns, ei îi condamnă pe toți, îi osândesc pe toţi şi cred că toti oamenii acționează greşit, că nu şi-au găsit drumul lor. Cred că cel mai înalt ideal este iubirea, că totul este iubire şi, sprijiniți pe aceasta – pe care chiar aşa o cred – cu multă lejeritate, cu multă uşurinţă, fără să-şi dea seama, ii condamnă pe ceilalți şi-i osăndesc pentru faptul că nu au găsit ceea ce au găsit ei, nu au înteles ceea ce au înteles ei, nu au lucrat la idealul înalt la care au lucrat ei.

Reuşesc, așadar, ca şi stările agresive să le satisfacă în felul acesta. Le hrănesc vorbind despre iubire, aşează ca ideal iubirea, iubire care este ca o fantomă. Când dorm şi când sunt treji îi preocupă iubirea. Suferă, aşadar, de o psihoză a iubirii, a iubirii bolnăvicioase nu a celei sănătoase.

Însă, aceasta nu este terapie, asta este aranjare. Consecințele generate de aceste conflicte interioare, de aceste înăbuşiri, care creează această stare bolnavă, continuă să existe. Aşadar, continuă să existe aceste consecințe, aceste rezultate şi, în cele din urmă, omul nu găseşte liniştea pe care o caută, cu toate că are în fața lui ca o fantomă „iubirea”, cu toate că, crede, este singurul om care a găsit adevărul, singurul om care lucrează corect. Pe de altă parte, vrând-nevrând, fie că-şi dă seama fie că nu, trăieşte această dramă, trăieşte acest gol, trăieşte această stare urâtă pe care o creează conflictele interioare.

Foarte multe persoane sunt cuprinse de setea de iubire, caută această iubire bolnăvicioasă, această iubire falsă in relațiile trecătoare pe care le făuresc. Alții, desigur manifestă, caută şi cultivă această iubire în alte direcții. Câte sărmane suflete caută tovărăşie, astăzi într-un fel, mâine în altul! Întrucăt, consideră ideală această iubire bolnăvi-cioasă caută să umple, în acest mod, golul din suflet, să găsească pacea, să găsească liniştea.

Este, însă, imposibil. Este absolut imposibil.

Nu cumva sunt şi eu victima stărilor bolnăvicioase?

Ceea ce este foarte grav la aceşti oameni, nu este faptul că se află în această stare, ci că nu-şi dau seama de ea. Este aproape imposibil să-și dea seama. Se întamplă doar dacă cineva începe cu un „nu cumva”,  -Nu cumva greşesc? Nu cumva n-am înteles bine? Nu cumva nu acționez corect?” – şi găseşte şi pe cineva care să-l ajute. Altfel, este aproape imposibil să bănuiască că iubirea pe care o caută, că iubirea pe care au ridicat-o în slăvi, pe care au transformat-o în fantomă şi ideal, nu este iubire autentică, nu este iubire adevărată, ci o stare bolnăvicioasă ai cărei victime sunt şi ei. Nu pot întelege şi, prin urmare, nu se pot strădui să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă.

De asemenea, în beția iubirii făurite în mintea lor şi în lumea lor sentimentală, nu pot bănui că înlăuntrul lor se cuibăreşte şi multă ură, şi multă duşmănie, şi multă agresivitate, şi multă sălbăticie şi răutate. Nu pot bănui aceasta. Să nu îndrăznească cineva să le spună aşa ceva; e ca şi cum ar lovi şarpele peste coadă. Ştiți că, dacă cineva loveşte şarpele peste coadă, şarpele îl va ucide. Aşadar, atunci când cineva îndrăzneşte să scoată la iveală şi aceste lucruri care există în adâncul sufletului lor, e ca şi cum ar lovi şarpele peste coadă. Vor răstălmăci, se vor înfuria, fireşte, fară să-şi dea seama, vor reacționa în consecință, ca să-l facă pe acela să tacă, ca să-l facă să-şi schimbe părerea. Astfel, răul rămane cuibărit înlăuntru.

De aceea, cel care vrea, cu adevărat, ca înlăuntrul lui să se făurească viaţa autentică, să devină om adevărat, om al lui Dumnezeu, trebuie să înceapă, cred, de aici: ,,Nu cumva nu le văd bine? Nu cumva nu gândesc bine? Nu cumva mă abat? Nu cumva nu acţionez corect? Nu cumva sunt victima stărilor bolnave, a trăirilor bolnăvicioase înăbuşite şi toate acestea mă poartă de colo-colo, stăpânesc lăuntrul meu şi, în cele din urmă, în loc să devin om autentic, în loc să devin fiu al lui Dumnezeu, devin victima tuturor acestora, devin victima nimicirii, victima haosului?”. De aici să înceapă cineva şi, cred, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va elibera negreşit.

În societatea de astăzi, printre creştini, avem convingerea că răul este mai putemic decât binele. Teoretic, desigur, putem crede că Dumnezeu este mai puternic decât diavolul, că virtutea, harul lui Dumnezeu, sunt mai puternice decăt răutatea, păcatul. Teoretic putem crede, însă practic nu. Răul a pătruns în însăşi fiinţa noastră, şi ne întrebăm: „Oare, există şi puterile binelui?”

Este nevoie, aşadar, mai ales în vremea aceasta, când străbatem Postul Mare şi înaintăm spre Săptămâna Mare şi spre Înviere, este nevoie să credem, că Dumnezeu este puternic, căci ,,Unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5:20). Adică, astăzi, când lucrurile sunt atât de urâte, şi în afara noastră și în jurul nostru dar şi înlăuntrul nostru, Dumnezeu va dărui har cu prisosință, Dumnezeu are puterea de a elibera fiecare om şi de a-l face aşa cum îl vrea El.

din cartea Te cunoști pe tine însuți?Cap. 2 : Mișcarea către oameni, Omilia IV,   Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Scrie un comentariu

Din categoria Cărți, Duhovnicești

Ataşarea de ceilalţi

O referire la marii psihologi

Marii psihologi, vrând să-l evalueze pe om, vrând să pătrundă în cel mai profund loc al fiinţei omului – şi să-l vadă pe omul contemporan, pe european, pe american, iar acum, şi pe grec – vrând să-l ajute să scape de blocajele care se nasc inlăuntrul lui, au avut opinii foarte diferite.

Una a spus Freud, care a făcut un început, construind o bază, construind o temelie, pe care şi-a sprijinit intreaga lui teorie şi intreaga lucrare pe care a făcut-o. Pănă astăzi, cei care urmează teoriile lui Freud, aplică în terapia lor teoriile şi concluziile sale, deşi astăzi nu există, aproape nimeni, care să urmeze în literă cele spuse de Freud. În orice caz, până într-un anumit punct sunt destui care-l urmează.

Altă bază şi altă temelie a pus Jung şi a construit pe ea întreaga lui teorie şi intreaga lui lucrare. Si sunt, de asemenea, mulţi cei care-l urmează pe Jung. Un alt principiu a avut Adler. Aceştia trei sunt marii psihologi şi de la aceştia pornesc toţi ceilalţi.

Femeia psiholog şi psihiatru, despre care v-am vorbit deja şi care a murit acum câţiva ani,  Karen Horney – se pare că a fost un bun psiholog şi psihanalist in acelaşi timp – nu este foarte de acord cu toţi aceştia. Este mult în dezacord cu Freud, dar cu Jung. La Adler nu se referă aproape deloc. Iar problemele psihologice le vede, oarecum, din perspectiva ei şi aşează o temelie proprie, un principiu propriu pe care construieşte.

Scrie că Freud spune un anumit lucru, dar nu este de acord şi crede că altfel este corect. Jung spune altceva, dar nu este de acord şi crede că altfel este corect.

Personal, din câte cunosc, cred că poziţia ei este mai, aproape de adevăr. Poziţiile celorlalţi, unele nu mulţumesc, iar altele sunt cu totul inadmisibile. Poziţiile ei, insă, sunt îndeajuns de mulţumitoare.

În plus, ea este în dezacord cu Freud pentru că acesta nu a dat nici o importanţă moralei, conştiinţei morale, am spune. Noi, a zis Freud, facem ştiinţă. Ce treabă are morala cu ştiinţa?

Cum este posibil, spune Karen Horney, să facă cineva psihologie, psihoterapie, psihanaliză, adică să se ocupe de om înlăuntrul căruia se află această conştiinţă morală – fie că vrem, fie că nu, ea există – fără să o ia în seamă? Atunci când o ignori, spune ea, ceva îţi va lipsi din tot edificiul tău, ceva va rămâne în afara acestei temelii pe care o aşezi. Conştiinţa morală există şi, în cele din urmă, te va dovedi mincinos.

Aşadar, ea spune că toate blocajele omului – blocaj este un cuvânt frumos, şi cred că redă îndeajuns acest fenomen care se observă la omul modern – se datorează, negreşit, legăturii cu una din cele trei mişcări pe care le poate face omul în relaţie cu semenii săi:

Mişcarea spre oameni.
Mişcarea împotriva oamenilor.
Mişcare departe de oameni.

Aceste teze, ale lui Karen Horney, se pare că sunt destul de bine întemeiate din punct de vedere psihologic, teologic şi duhovnicesc.

Prin iubirea adevărată luăm o atitudine corectă faţă de ceilalţi

Am spus că Dumnezeu a creat o omenire. Și, după cum Dumnezeirea este una, din punct de vedere al firii există trei Persoane, tot aşa şi omul este unul ca omenire, dar omenirea este totalitatea persoanelor. Dumnezeu, făcandu-l pe om, l-a făcut după chipul Său. Desigur, spunând că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, inţelegem multe, dar şi faptul că omul nu este o monadă, că omul ca omenire este constituit din multe persoane. Aceasta, în profunzime, inseamnă că omul nu se poate susţine singur, nu poate exista ca monadă. Negreşit, în rădăcina fiinţei lui sunt şi ceilalţi.

Aceasta, în ultimă analiză, înseamnă că nimeni nu poate nesocoti existenţa celorlalţi. Nu o poate nesocoti nu cu mintea, ci cu viaţa lui, cu rădăcina lui, cu fiinţa lui. Înseamnă încă faptul că, dacă omul x sau y nu ia atitudinea corectă faţă de ceilalţi oameni, împreună cu care se trage din aceeaşi rădăcină, sigur nu se va putea dezvolta corect, normal, dincolo de faptul că teologic şi spiritual se va pierde, se va bloca. Adică, se vor crea toate aceste blocaje de ordin psihologic şi nimeni nu va afla soluţii de ieşire.

Trebuie, aşadar, ca omul să ia o atitudine corectă faţă de ceilalţi. Am putea spune că din punct de vedere teologic, iconografic, evanghelic, ia o atitudine corectă faţă de ceilalţi prin iubire. Însă prin iubirea lui Dumnezeu, prin iubirea care nu înlănţuie, care nu pizmuieşte, care nu este şovăielnică şi „nu caută ale sale”.

Prin iubire omul ia atitudinea corectă faţă de ceilalţi oameni. În Sfânta Treime există comuniunea iubirii. Între oameni trebuie să existe această comuniune a iubirii, a adevăratei iubiri.

Spun şi accentuez acest lucru, că trebuie să existe comuniunea adevăratei iubiri, pentru că de multe ori când credem că iubim şi ne topim de iubire, credem că mergem pănă la capătul lumii pentru iubire, este posibil ca în străfundurile noastre să nu existe nici un strop de iubire adevărată.

O mamă se poate lăsa sfâşiată, se poate jertfi pentru copiii ei, dar, în cele din urmă, atitudinea pe care-o ia faţă de copiii ei, poate să nu fie cea corectă, poate să nu fie atitudinea consecinţă a iubirii, ci să fie cu totul altceva.

Aşadar, atunci când cineva nu are atitudinea corectă faţă de ceilalţi oameni, prin urmare nu nutreşte iubire, adevărata iubire, atunci va lua faţă de ceilalţi una din aceste trei atitudini, la care ne-am referit şi despre care vorbeşte Karen Horney. Și cred – posibil să nu am dreptate – că într-un anumit fel, poziţia ei este întemeiată şi spiritual-teologic.

Nevoia omului de a se prinde de ceva

Prima atitudine este mişcarea către oameni, adică ataşarea de ceilalţi oameni. Mama, de pidă, se ataşează de copil. Soţia se poate ataşa de soţul ei sau soţul de soţia lui. Fiul duhovnicesc se poate ataşa de duhovnic. Și cum să găseşti răspuns la întrebarea: de ce nu sporeşte acest fiu în viaţa duhovnicească? Acest copil care – dacă-mi este permis să mă refer şi la nişte lucruri puţin exagerate – se spovedeşte poate zi şi noapte şi este considerat cel mai devotat fiu duhovnicesc, cel mai devotat creştin. În cele din urma, întrucât nu are o atitudine corectă faţă de duhovnic ci s-a alipit de el nefiresc, nu are o creştere duhovnicească adevărată. E imposibil să aibă. Cum să aibă creştere adevărată? Omul nu poate fi adevărat în afara temeliei lui, în afara bazei lui.

Așadar, mişcarea către oameni este această ataşare sau alipire nefirească. Mama se alipeşte de copil, părinţii de copii şi copiii de părinţi. Câţi copii, fete, dar şi băieți, se fac mari şi nu pot să se dezlipească de mamă! Se căsătoresc şi ataşarea aceasta, încă, există.

Sau, câţi oameni nu pot trăi dacă nu depind în mod neapărat de ceva!? Aceasta nu este o atitudine corectă. Un astfel de om nu poate avea credinţă adevărată în sufletul lui, nici nu poate spune: „Am un Dumnezeu. Cred în Dumnezeu. Îl am în mine pe Dumnezeu. Hristos a venit in lume şi pentru mine!”. Adică se agaţă – ca să nu spunem de lucruri – de oameni, depinde de oameni şi nu poate trăi fără această dependenţă. Aceasta este mişcarea către ceilalţi oameni.

Această mişcare, această alipire, duhovniceşte vorbind porneşte de la iubirea de sine – nu vorbim de ce spune psihologul nostru – porneşte de la o suficienţă de sine, porneşte de la temeri şi de la sentimentul de nesiguranţă. Persoana aceasta care se alipeşte de ceilalţi nu poate sta pe picioarele ei, ci trebuie să se prindă de ceva, de cineva.

Nu spuneţi că este ataşare sau alipire ceea ce a făcut un ucenic, Sfântul Pavel cel simplu, faţă de duhovnicul său. A mers, după cum citim în Sinaxar, la Sfântul Antonie cel Mare cu scopul de a deveni monah. Când a deschis Antonie cel Mare uşa şi l-a văzut, l-a întrebat ce vrea. „Am venit, a răspuns el, să mă fac ucenic”. Sfântul Antonie cel Mare s-a împotrivit, insă Sfantul Pavel a stăruit. În cele din urmă Sfântul Antonie a intrat în chilia sa şi l-a lăsat să aştepte afară. Iar după trei zile a ieşit iar din chilie. Acela aştepta acolo, fără să fi mâncat ceva.

Ceea ce a făcut Sfăntul Pavel, ducându-se să ucenicească, nu este manifestare de ataşare, nu este manifestarea acestei stări bolnăvicioase care există în noi. Nu. Este manifestarea unei mari vitejii, a unei mari credinţe, a dorinţei, a unei mari iubiri faţă de Dumnezeu.  (Sfântul Nicodim, Sinaxar, ed. „Stupul Ortodox”, vol. 4, Tesalonic 1982, pag. 46-47. )

Poate merge cineva la cel mai bun dascăl să ucenicească şi să devină mare învăţat, fără să se ataşeze de el bolnăvicios. Poate merge cineva la un părinte să ucenicească, fără să se alipească de el. Ataşarea despre care vorbim este bolnăvicioasă.

Nici de Dumnezeu nu trebuie să ne ataşăm în felul acesta

Îndrăznesc să spun că nici de Dumnezeu nu trebuie să ne ataşăm în felul acesta. Dumnezeu nu acceptă aşa ceva. Poate părea ciudat, de aceea trebuie să explic. Deseori alergăm la Dumnezeu şi ne rugăm şi cerem diferite lucruri fără să primim nici urmă de răspuns. De ce? Fiindcă mergem având în noi un duh de ataşare bolnăvicioasă.

Când cineva se ataşează, dacă-mi este permis să spun aşa – poate greşesc, acum îmi vin în minte aceste gânduri – este ca şi cum s-ar sinucide. Cum ar îngădui Dumnezeu ca un om să se sinucidă? Un om care se ataşează se omoară moral, se omoară duhovniceşte. Este o sinucidere duhovnicească. Dumnezeu nu poate accepta aceasta.

La Dumnezeu trebuie să mergem cu smerenie. Și aici se încurcă lucrurile. Un om stăpânit de acest duh de alipire se alipeşte de Dumnezeu şi crede că este smerit. Și când cineva îi arată că trebuie să se smerească, se miră: „Eu să mă smeresc? Eu, care sunt ţărână şi cenuşă?”. Însă ceea ce simte el este de la duhul ataşării nesănătoase, nu de la cel al smereniei. Aşadar, cel care aleargă la Dumnezeu cu smerenie, se face cu adevărat ţărână şi cenuşă, însă nu se sinucide.

Cel ce se ataşează strigă, strigă, strigă la Dumnezeu şi, dacă nu primeşte răspuns, va deznădăjdui şi va fi dezamăgit. Pe când cel care se smereşte cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, își zdrobeşte inima şi, cu cât Dumnezeu nu-i răspunde, cu atât nădăjduieşte mai mult. Pare ciudat, însă aşa este. Cu cât Dumnezeu nu răspunde, cu atât omul nădăjduieşte mai mult. Cu cât Dumnezeu întârzie să-i răspundă, cu atât nădăjduieşte mai mult.

Ucenicul nu se ataşează de părintele lui. Se smereşte şi învaţă virtutea. Aşadar, omul nu trebuie să se atașeze de nimeni, nici măcar de Dumnezeu.

Dacă această stare bolnăvicioasă, într-un fel sau altul, pune stăpânire pe om şi, fără ca el să-şi dea seama, o hrăneşte, o întreţine şi uneori o consideră virtute şi se mândreşte cu ea, este înfricoşător. Nu numai că este rău, este de-a dreptul înfricoşător. Și dacă omul nu se izbăveşte, se va abate de la calea dreaptă, se va abate de la temelia adevărată pe care se zideşte omul adevărat.

* * *
Cel ce se ataşează, strigă, strigă, strigă la Dumnezeu şi, dacă nu primeşte răspuns, va deznădăjdui şi va fi dezamăgit. Pe când cel care se smereşte cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, îşi zdrobeşte inima, şi cu cât Dumnezeu nu-i răspunde, cu atât nădăjduieşte mai mult. Pare ciudat, aşa este.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 2 : Mișcarea către oameni, Omilia I,   Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Scrie un comentariu

Din categoria Copii, Cărți, Duhovnicești