Sa-i raspundem, iubitilor!…

[…] Ochii sunt dati sa priveasca dincolo de mine. Un psihiatru spune ca ochii celui care se vede pe el insusi, sunt bolnavi. Pentru ca firea ochilor mei nu este sa ma privesc pe mine; sa-mi port de grija sau sa ma idolatrizez. Ochii, precis, imi sunt dati sa privesc dincolo de mine, sa intru in comuniune cu lumea. Urechile mele exista nu pentru a ma auzi pe mine. Doar stim prea bine ca nu ma aud pe mine cu aceste urechi, ci cu cele duhovnicesti. Ele sunt pentru semenul meu, sa-l ascult pe el. Picioarele mele sunt pentru a ma indrepta catre celalalt; mainile mele, pentru a-l imbratisa pe el. Mirosul meu, mireasma mea, gustul meu, toate celelalte, sunt dincolo de mine, din comuniunea mea cu creatia, cu lumea.

Deci toata faptura mea, observati, e construita si orientata de la Dumnezeu, Care coboara. In definitiv, Dumnezeu, creand lumea, nu tot la fel, din El insusi a iesit si a creat o alta lume? Ori, asemenea lui Dumnezeu, eu ies din mine si comunic. Aceasta e fiinta mea, si aceasta fiinta a mea imi da viata. Viata de veci aceasta este. Daca eu ma cunosc pe mine si traiesc dupa chipul lui Iisus , asa cum mi S-a descoperit mie, am impartasire din viata vesnica; de aici de pe pamant, o gust, am anticiparea ei. E un fel de preludiu al vietii de veci.

Cei doi, sarmanii, preotul si levitul, n-au inteles taina aceasta. O, sarmanii! Ei au trecut pe alaturi; pe alaturi nu numai de bolnav, ci pe alaturi de viata de veci, pe alaturi de Hristos, pentru ca in bolnav era Hristos. Ei trebuiau sa gaseasca sensul existentei in acel bolnav, pentru ca Hristos e sensul vietii mele. Au trecut pe alaturi de viata, de sensul existentei. Deci eu totdeauna cand voi trece pe langa unul care striga la mine, oricat ar fi el de ticalos, pacatos, trebuie sa-i raspund. Sa-i raspundem, iubitilor! […]

fragm. din Pilda samarineanului milostiv, Parintele Constantin Galeriu; o gasiti integral aici: https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-25-dupa-rusalii/pilda-samarineanului-milostiv-97571.html

Anunțuri

De ce se închide omul în sine în chip bolnăvicios

Important, în viaţa aceasta, este ca omul să poată, sădit întru Hristos împreună cu ceilalți oamenii, să se dezvolte ca personalitate distinctă şi să nu se confunde cu celelalte personalităţi. Vă aduceți aminte, spuneam că în teologia ortodoxă Dumnezeu este treimic. Biserica Ortodoxă a dat o mare luptă în chestiunea aceasta. Tatăl este Tatăl, Fiul este Fiul. Niciodată Tatăl nu este Fiul, niciodată Fiul nu este Tatăl. Sfântul Duh este Sfântul Duh; niciodată nu este nici Tatăl, nici Fiul. Dumnezeirea este una, însă Persoanele sunt distincte; niciodată nu se confundă.

Să revenim la om. Cu toții aparținem neamului omenesc, unui om; şi acel om este Hristos. Ca persoane, de vreme ce omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, suntem persoane distincte. Toate problemele de aici încep, chiar şi la copiii mici. Când un om, un copilaș, nu se dezvoltă ca persoană distinctă ori se va supune patologic celorlalți ori va lua o atitudine duşmănoasă faţă de ceilalți ori se va închide în sine.

O armă de apărare

Această închidere în sine nu este întâmplătoare. Este cu siguranţă o boală, dar totodată este şi o formă de apărare a omului. Am putea spune că este o strădanie a omului să nu-i fie furată, să nu-i fie distrusă personalitatea. De vreme ce nu ştim să trăim în această societate şi nici în familie, atitudinea mamei, atitudinea şi acțiunile părinţilor față de copii pot fi, deseori, distrugătoare pentru personalitatea copilului.

Personalitatea, care este dată de Dumnezeu şi este rădăcina şi structura fiecărui om, nu poate fi distrusă uşor. În strădania ei de a nu se lăsa distrusă, fiecare personalitate acționează altfel. Fireşte, modul în care acționează este patologic, este bolnăvicios, este în afara abordării corecte a lucrurilor; în orice caz personalitatea nu se predă uşor.

Atunci când cineva se supune în chip patologic, când se înrobeşte, când se supune slugarnic – precum copilul care, în cele din urmă, se supune mamei şi, prin actiunea aceasta, pare că personalitatea lui este distrusă, şi aşa este – foloseşte o armă de apărare pe care o posedă, pentru ca personalitatea lui să nu fie distrusă complet. Este ca şi cum ar spune: „Nu mă pot descurca. Mama şi ceilalţi se comportă cu mine ca şi cum nu mă pot descurca, decât dacă-mi plec capul, ca să salvez ce se mai poate”. Dacă-mi este îngăduit să spun, este asemenea prizonierului care se preface cuminte şi ascultător față de cei care l-au prins şi este dispus să lucreze cu bunăvoință tot ce i se dă, până ce va găsi prilejul potrivit pentru a evada.

Aşadar, în ceasul în care personalitatea nu se poate descurca altfel, se supune în chip servil. Face acest lucru folosind ultima armă de apărare pe care o are, ca să mai păstreze ceva din sine. Și când se comportă cu duşmănie fată de ceilalți oameni, foloseşte tot o armă de apărare. Se închide în sine şi foloseşte arma de apărare, pentru că nu există o altă scăpare pentru el. Faptul că nu vede corect lucrurile, este o altă problemă. Însă el aşa le vede şi aşa le judecă. Desigur, toate acestea se întămplă în subconştient şi instinctiv.

Îi vede pe ceilalţi oameni ca pe nişte ființe răpitoare, care nu numai că vor să-i ia hainele sau banii, ci vor să-i distrugă şi fiinţa. De aceea se închide, se baricadează. Poate să discute, se poate chiar supune, poate face diverse lucruri, însă, în cele din urmă, nu lasă pe nimeni să se apropie, nu se deschide cu adevărat către ceilalti oameni. Acest lucru este nimicitor, este distrugător pentru om. Ţineti minte, însă că motivul pentru care face cineva aceasta este tocmai pentru a-şi salva personalitatea. Numai că în loc să şi-o salveze, o pierde.

Cum se salvează personalitatea

Personalitatea omului se salvează, în cele din urmă, şi rezistă în fața actiunilor injuste ale semenilor şi ajunge ,,la starea bărbatului desăvarșit, la masura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4:13) prin iubire, despre care am vorbit. Iubirea este cea care ajută personalitatea să nu se confunde cu alte personalități. În creştintsm aşa stau lucrurile.

Mi-au venit, acum, în minte următoarele: după neoplatonism, după filosofia antică şi după Nirvana, oamenii se confundă cu Dumnezeu. După filozofia budistă fiecare om în relaţie cu Dumnezeu se aseamănă unei picături de apă care a sărit dintr-un râu. Răul curge iute şi, atunci când întâlneşte pietre, teren strâmb, sar stropi de apă, însă aceşti stropi cad iarăşi în râu şi astfel se fac una cu răul, după cum au fost la început. Aşa văd oamenii acestei religii relația dintre om şi Dumnezeu. Şi după ideile neoplatonice tot cam aşa stau lucrurile. Adică, în cele din urmă omul se întoarce la Dumnezeu şi se confundă, se face una cu El.

După Evanghelie, după învăţătura creştină ortodoxă, omul este şi rămâne pentru totdeauna persoană distinctă. Doar o ființă distinctă poate iubi şi primi iubire. Iubirea adevărată nu ne confundă niciodată cu celălalt; iubirea adevărată nici nu ne îndepărtează niciodată de celălalt. Iubirea adevărată păstrează, salvează personalitatea. Nu confundă pe om nici cu alte personalităţi şi nici cu Dumnezeu. Iubirea adevărată scoate personalitatea din sine şi o pune în comuniune adevărată cu alte personalități, nu se distruge, nu moare închisă în sine. Orice făptură când se închide în sine moare. Acesta este nihilismul, pe care-l învaţă şi astăzi filozofia existențialistă a nihilismului.

După nihiliști, omul ajunge un nimic, ajunge la moarte, fiindcă nu este deschis către Dumnezeu şi către ceilalți oameni prin iubirea care izvorăşte de la Hristos. Moare asfixiat în sine. Sau se poate confunda cu ceilalţi şi iarăşi moare, dispare. De aceea spun aceşti filozofi existențialişti ai nihilismului că iadul oamenilor sunt semenii lor. Spun că iadul meu sunt ceilalţi. Acest lucru este greşit. Ceilalți sunt raiul, după cum spunem noi, iubirea circulă între persoane, există comuniunea iubirii şi nimeni nu poate trăi singur.

Şi atunci când se supune, şi atunci când ia atitudine duşmănoasă faţă de ceilalţi, şi atunci când se închide în sine, de fapt, omul vrea să se salveze pe sine. Ca şi când ar spune: Chiar dacă mă îmbolnăvesc, chiar dacă nu sunt un om normal şi întreg, măcar fiinţa mea cea mai profundă să se salveze. Dar acestea sunt stări patologice.

Atunci, însă, când omul acesta, care are o asemenea stare bolnăvicioasă, înţelege starea mai adâncă a fiinţei sale şi că se mişcă în funcţie de această stare, se poate dărui cu adevărat lui Hristos şi poate renaşte cu adevărat întru Hristos. Atunci se va umple de iubire adevărată, va deveni o personalitate adevărată şi va avea o legătură adevărată şi reală cu ceilalţi oameni.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a II-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                    următor                                                                                                                                                                 

Oameni care-i consideră pe ceilalţi oameni duşmani ai lor

Să avem atitudinea corectă faţă de semenii nostri

Am spus că omul, de vreme ce a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, nu este singur, nu este individ. După cum nici Dumnezeu Tatăl nu este singur. Unde este Tatăl, acolo este şi Fiul, acolo este şi Sfțntul Duh. Dumnezeirea este una, dar în ce priveşte persoanele Dumnezeu nu este unul, ci trei persoane. Numai astfel se realizează circulația iubirii.

În afară de alte lucruri care înseamnă ,,după chipul lui Dumnezeu”, am spus în întâlnirile noastre trecute că înseamnă şi faptul că omul nu a fost creat ca persoană singura, izolată. Într-adevar, omul este unul, omenirea este una, dar persoanele sunt multe. De aceea omul îşi găseşte scopul adevărat al vieții, temelia adevărată a viețuirii şi poate pune început bun şi adevărat, tocmai atunci când se vede pe sine împreună cu ceilalți oameni.

Astăzi ne mănâncă individualismul. El a venit din Occident şi este înfricoşător. Acest duh individualist pătrunde, din ce în ce mai mult, pe teritoriul ţării noastre şi, deşi trăim în oraşe mari, în societăţi mari, ne simţim foarte singuri. Astăzi duhul acesta este atât de putemic, încât şi în familie omul se simte singur. Nu simte, din adâncul fiinţei sale că este împreună cu ceilalți. Nu simte aceasta.

Aşadar, întrucăt omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, adică nu este singur ci împreună cu ceilalți, toate problemele lui provin din această rădăcină. Adică, dacă cineva nu are atitudinea corectă faţă de semeni, sigur nu va avea o evoluție bună, normală și, într-o zi, se va închide, se va bloca în sine şi va intra în conflict cu ceilalți oameni. Este nevoie, aşadar, ca omul să aibă atitudinea corectă faţă de ceilalți.

Dacă omul nu adoptă atitudinea corectă faţă de ceilalți, se va mişca faţă de aceştia în trei feluri. Avem, aşadar trei feluri de mişcări ale omului în raport cu semenii săi. Una dintre acestea este aceea în care, omul, fiind lipsit de adevărata iubire faţă de semenii săi, adoptă faţă de ei o atitudine slugarnică.

Agăţaţi de ceilalţi

Mişcarea către semeni arată că omul simte în adâncul lui că nu poate sta singur pe picioare. Simte că nu poate trăi singur. Adică, nu are sentimentul autarhiei, ca să poată ca om liber să-l iubească pe semenul său, să aibă comuniune cu el şi să se simtă împreună ca unul. Două persoane dar un singur om. Nu are simţămăntul autarhiei şi de aceea, într-un mod slugarnic, se agaţă de ceilalţi, iar această atitudine nu-i permite să evolueze normal.

O mamă şi un tată este posibil să-şi crească copiii într-un asemenea duh, încât copiii să nu poată trăi şi să nu poată sta pe picioarele lor fără să se agaţe, permanent, de părinţi. Sau, se poate întâmpla invers: părinții să nu poată trăi şi să nu poată sta pe picioarele lor, fără slugărnicia pe care o arată copiilor lor.

Există părinţi care, dacă văd cum într-o zi, dintr-un motiv sau altul, că copiii lor se detaşează de ei, îşi pierd capul, se îmbolnăvesc şi sunt cuprinşi de psihopatie. După cum, există copii pentru care a sosit vremea să se căsătorească, a sosit vremea să-şi întemeieze familie şi nu îndrăznesc să o facă, şovăie. Nu au încredere în ei înşişi, nu au încredere în semenul lor şi, cel mai important este că, nu au curaj să se îndepărteze de mamă ori de tată ori de mediul familial.

Omul, din anii copilăriei şi până creşte mare, dar şi mai târziu, când este deja matur, dacă ia faţă de ceilalți oameni o atitudine de supunere, o atitudine slugarnică, o atitudine care arată că nu poate trăi fără aceştia, se află într-o stare bolnăvicioasă. Negreşit, atitudinea aceasta creează trăiri dureroase, răni, creează o anomalie interioară, creează un blocaj, o confuzie, şi este cu neputinţă, după umila mea părere, ca un astfel de om să aibă o evoluţie normală, o viaţă normală şi relaţii normale, chiar cu cei de care se agaţă şi cărora se supune în chip slugarnic.

Prin iubire ne poziţionăm corect faţă de ceilalți

Toate problemele sunt determinate de aceste trei mişcări pe care omul le manifestă fată de semenii lui. Ele sunt descrise de Karen Horney. Şi cred că, teologic şi spiritual, această poziţie a ei poate fi susținută. Fie că cineva se mişcă spre oameni, fie împotriva oamenilor, fie departe de oameni. În oricare dintre cele trei atitudini s-ar afla cineva, se află într-o stare patologică și nu se bucură de o evolutie normală. Se poate întâmpla ca cineva să aibă câte puțin din toate, şi atunci este şi mai rău. Se va afla în conflict permanent mişcarea spre oameni cu miscarea împotriva oamenilor. Ca și cum cineva, ar fi tras de unii într-o parte şi de alții în partea opusă, până cand ajung să-l sfâşie.

Ceea ce-l protejează pe om să nu ia o atitudine sau alta față de semeni este iubirea. Cel care a învătat să iubească cu adevărat va scăpa negreşit din aceste trei curse. Domnul, când se pregătea să-i părăsească pe ucenicii Săi, le-a spus: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteti ucenicii Mei, dacă veti avea dragoste unii față de alții (Ioan 13:35).  Caracteristica principală a acestei familii a lui Hristos era iubirea, adevărata iubire. Fiţi atenți la aceasta.

Despre iubire vorbesc toti oamenii. Astăzi, cand întelegem că ne fuge pământul de sub picioare şi ne îndreptăm spre haos, și cei mari şi cei mici vorbesc despre această iubire, vorbesc despre această unitate. Este un strigăt care arată exact unde a ajuns omenirea părăsind iubirea cea adevărată. Doar prin cuvinte nu realizăm nimic. Trebuie ca omul să găsească adevărata iubire.

Adevărata iubire o dă numai Dumnezeu, Care a venit în lume din iubire şi a trecut prin toate etapele, cu răbdare şi dragoste şi, în cele din urmă, a fost răstignit pentru oameni din iubire şi a înviat. A adunat un grup de oameni, cărora le-a predat iubirea şi ne cheamă pe toţi, lângă acest grup, ca să devenim o familie.

Cand există iubire adevărată, atunci există relații adevărate între oameni şi omul scapă de cele trei capcane. Am vorbit despre mişcarea oamenilor într-un mod slugarnic. Permiteți-mi să vă reamintesc că nu numai faţă de ceilalți oameni nu trebuie să existe ataşare slugarnică, patologică, bolnăvicioasă, dar nici față de Dumnezeu. Nici Dumnezeu nu ne vrea aşa. Dumnezeu ne vrea oameni liberi şi, ca ființe libere, să ne dăruim, în totalitate, Lui iubindu-L, după cum El, fiinţă liberă, ni S-a dăruit nouă din iubire.

Oamenii care se mişcă împotriva celorlalţi

Cea de-a doua mişcare este mişcarea împotriva oamenilor. Nu sunt putini oamenii care sunt stăpăniti de această stare. Nu sunt puțini oamenii care suferă de această boală. Aceştia îi consideră duşmani pe toti ceilalți. Nu au nici o dispoziție să intre într-un dialog adevărat cu ei. Nu au nici o dispoziție să intre într-o legătură de dragoste cu ceilalți oameni. Nu au nici o dispoziție să conlucreze cu ceilalți oameni ca de la egal la egal; oameni şi unii, oameni şi ceilalți. Toată starea lor, toată strădania lor este să domine. Altfel nu pot trăi, nu pot rezista în societate.

Adică, într-o casă un tată nu poate concepe să nu domine. Nu poate suporta ca şi soția lui să aibă un cuvânt de spus, să dialogheze cu ea şi chiar, din când în când, să accepte părerea ei: „Da, ai dreptate, e corect ceea ce spui, aşa trebuie să facem”.

Aşadar, oamenii aceştia nu pot suporta această stare şi trăiesc cu dispoziția şi cu starea de a domina, de a stăpâni, de a se face voia lor. Au în continuu, spune psihologia, un complex de superioritate. De aceea nu le este greu să se poarte sadic, nu le e greu vadă pe celălalt suferind. Nu le pasă, este de ajuns să li se satisfacă această stare. Punctul lor slab este acesta. Dacă starea lor nu este satisfăcută, sunt cei mai slabi oameni, sunt cei mai neliniştiți oameni. Când starea aceasta le este satisfăcută se îmblănzesc, se vindecă. Adică, sunt la fel ca toxicomanii care îndată ce-şi iau doza îşi revin pentru puțin, doar pentru a se arunca cu şi mai multă patimă spre acest rău şi pentru a dobândi o şi mai mare tulburare decât înainte de a lua drogul.

A fi împotriva oamenilor are, deci, acest înțeles: a nu se putea împăca cu oamenii, a nu putea vorbi prieteneşte, a nu putea vorbi cu dragoste, nu putea dialoga, asculta, a nu se putea supune, ceda dacă este nevoie, a nu putea cădea de acord într-o anumită chestiune şi a conlucra. A se manifesta în chip dominator, stăpânitor, sadic.

După cum vă dați seama, ceea ce vine să ne spună psihologia, teologic şi spiritual poate fi înțeles foarte bine. Cunoaştem foarte bine şi din Evanghelie şi de la Părinții Bisericii, cât de mult se vorbeşte despre această stare bolnăvicioasă pe care este posibil să o aibă un om. Aceasta se poate numi egoism. Fireşte, începutul oricărui păcat este egoismul, este mândria, dar îndeosebi, în starea aceasta sadică, bază şi temelie şi început este egoismul, despre care atât de multe au spus Apostolii şi apoi Părinții. Ei recomandă omului să se supună la orice, numai să poată scăpa de starea egoistă, de mândrie, de iubirea de sine pe care o are, pentru a putea, astfel, să-și afle bucuria. În cele din urmă acesta este scopul.

Cu cât omul se leapădă de sine, cu cât se jertfeşte, se dezbracă de omul cel vechi, cu atât trăieşte omul cel nou din el, cu atât este om adevărat, cu atât îşi găseşte pacea, bucuria, fericirea.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 3 : Mișcarea împotriva oameni, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Iubirea ca manifestare bolnăvicioasă

Vorbim despre omul acela care, într-un fel, chiar şi atunci când pare un bun creştin, este contaminat de acea boală care-l face să caute aprobarea celorlalți, aprecierea lor, liniştea lui depinzând de ceilalți , de poziția pe care o iau ceilalți față de el.

Merită astăzi să spunem căteva cuvinte despre iubirea la acest om.

Ce caută, de fapt, cel care nutreşte iubire bolnăvicioasă pentru oameni

Aceşti oameni bolnavi – şi permiteți-mi să spun încă  o dată, nu puțini oameni sunt loviți de această boală – au multă iubire pentru semenii lor. Desigur, nu numai ei consideră că se ocupă cu lucruri cuvioase, sfinte, foarte importante. ci şi cei din jurul lor. Când îi văd şi-i urmăresc, îi admiră. În fapt, iubirea aceasta, care devine pentru ei o obsesie, este infectă, bolnăvicioasă. Iubirea în sine rămâne peste veacuri. Insă, iubirea pe care o au şi o manifestă aceşti oameni este o trăire bolnăvicioasă, o manifestare bolnăvicioasă, o activitate bolnăvicioasă. Sunt oameni care caută mângâiere de la ceilalți, care caută aprobare de la ceilalți, sunt oameni care depind mult de bunăvoința celorlalți, de atitudinea bună a celorlalti, sunt oameni care caută această iubire a celorlalți, pentru că altfel nu pot sta pe picioarele lor, nu pot nici măcar trăi. De aceea, în final, ajung într-un punct în care vorbesc doar despre iubire, caută doar iubirea, proslăvesc doar iubirea, cu riscul de a crede atât ei cât şi ceilalți că si-au găsit drumul lor. Indiferent dacă ei, cei care caută şi vorbesc doar despre iublre, nu sunt fericiți, nu sunt bucuroşi, nu au pace şi trăiesc un stres continuu, trăiesc un gol continuu care niciodată nu se umple, trăiesc într-o căutare continuă, care niciodată nu se împlinește.

Aşadar, starea aceasta este o stare bolnăvicioasă. Unei persoane nevrotice, cum o numesc psihologii, îi convine foarte mult acest lucru; adică, să vorbească într-un asemenea mod despre iubire, să caute într-un asemenea mod iubirea şi să ridice în slăvi această iubire. Îi convine foarte mult, serveşte stărilor conflictuale şi bolnăvicioase pe care le are în el. Pe un astfel de individ iubirea îl serveşte pentru că va plăcea celorlalți – lucru pe care îl caută foarte mult, îl năzuieşte foarte mult – şi pentru că, totodată, simte că se impune în fața lor.

Dacă aveți curaj, faceți o cercetare a sinelui propriu sau a persoanelor apropiate. Veți vedea că mulți dintre cei care urcă şi coboară scări, dintre cei care intră şi ies din case, dintre cei care aleargă cu iubirea pe buze şi care sunt gata să se topească de această iubire, multi dintre aceştia ard şi se topesc de iubire cu scopul îndepărtat, pe de o parte, de a plăcea celorlalti şi a-și asigura în felul acesta bunăvoința şi sprijinul lor, iar, pe de altă parte, de a se mândri că reuşesc să se impună în fața celorlalți. Un astfel de om, atunci când ajută pe un altul aflat în nevoi, când ajută un infirm, simte că acela este neputincios, iar el superior.

Se serveşte, aşadar, foarte mult de iubire, întrucât reuşeşte să placă, lucru pe care-l caută cu insistentă, de care are nevoie si prin care reuşeşte să se impună. Simte mare nevoie să se impună, caută aceasta foarte mult, şi nu poate rezista să fie mai jos decât ceilalţi.

Desigur, cineva se supune, depinde, se umileşte propriu-zis în fața celorlalti, dar face aceasta ca să nu piardă iubirea, ca să nu piardă mângâierea. Pe de altă parte însă, trebuie să găsească şi oameni între care să se simtă superior, să-i stăpânească, să se impună în fața lor şi cărora să le poată spune „faceți asta, faceti aceea”, ca să-i umilească şi să audă din partea lor mulțumiri.

Prin felul în care-şi manifestă iubirea simte nevoia să fie pe locul doi. Niciodată un asemenea om nu poate fi pe locul întâi, nu poate fi conducător, căpetenie. Nu-şi poate asuma întreaga răspundere pentru anumite fapte, pentru anumite manifestări, pentru anumite acțiuni. Simte nevoia să fie pe locul doi și un altul să preia responsabilităţile sale.

Pe de o parte, vrea să fie pe locul doi, însă, pe de altă parte, vrea să fie şi pe locul întâi. Prin iubirea despre care am vorbit izbuteşte acest lucru, aşa încăt ceilalti, pe care-i serveşte, de care se îngrijeşte, de la care caută iubire, cărora le dăruieşte iubire, sunt considerati mai presus de el, şi el se plasează pe locul al doilea. Simte, totodată, – și în felul acesta este mândru de sine – că este şi mai presus. Este cel care a înțeles viaa, este cel care şi-a aflat calea, este cel care a cuprins totul şi a găsit totul în iubire şi care le izbuteşte pe toate.

Iubire şi duşmănie o combinație ciudată

Sunt oameni care, deşi caută pretutindeni iubirea, caută mângâierea, caută bunăvoința, au în ei dispoziții agresive, duşmănoase, au în ei impulsul de a-l distruge pe celălalt. Aceste dispoziţii agresive, duşmănoase le înăbuşă, le ascund înlăuntrul lor şi nici măcar ei nu vor să ştie că există. Dacă iese la suprafață atitudinea duşmănoasă, pierd mângâierea celorlalți, pierd iubirea şi aprobarea pe care le aşteaptă de la ceilalți. De aceea, ascund înlăuntrul lor aceste stări.

Prin urmare, aceste dispoziţii şi stări agresive există înăbuşite înlăuntru şi vor să iasă afară. Işi cer şi ele drepturile. Prin faptul că vorbesc despre iubire, că ridică în slăvi iubirea, că au ca ideal iubirea, desigur, iubirea bolnăvicioasă, împacă, oarecum, și dispoziţiile agresive pe care le au. Dacă nu pe față, sigur în ascuns, ei îi condamnă pe toți, îi osândesc pe toţi şi cred că toti oamenii acționează greşit, că nu şi-au găsit drumul lor. Cred că cel mai înalt ideal este iubirea, că totul este iubire şi, sprijiniți pe aceasta – pe care chiar aşa o cred – cu multă lejeritate, cu multă uşurinţă, fără să-şi dea seama, ii condamnă pe ceilalți şi-i osăndesc pentru faptul că nu au găsit ceea ce au găsit ei, nu au înteles ceea ce au înteles ei, nu au lucrat la idealul înalt la care au lucrat ei.

Reuşesc, așadar, ca şi stările agresive să le satisfacă în felul acesta. Le hrănesc vorbind despre iubire, aşează ca ideal iubirea, iubire care este ca o fantomă. Când dorm şi când sunt treji îi preocupă iubirea. Suferă, aşadar, de o psihoză a iubirii, a iubirii bolnăvicioase nu a celei sănătoase.

Însă, aceasta nu este terapie, asta este aranjare. Consecințele generate de aceste conflicte interioare, de aceste înăbuşiri, care creează această stare bolnavă, continuă să existe. Aşadar, continuă să existe aceste consecințe, aceste rezultate şi, în cele din urmă, omul nu găseşte liniştea pe care o caută, cu toate că are în fața lui ca o fantomă „iubirea”, cu toate că, crede, este singurul om care a găsit adevărul, singurul om care lucrează corect. Pe de altă parte, vrând-nevrând, fie că-şi dă seama fie că nu, trăieşte această dramă, trăieşte acest gol, trăieşte această stare urâtă pe care o creează conflictele interioare.

Foarte multe persoane sunt cuprinse de setea de iubire, caută această iubire bolnăvicioasă, această iubire falsă in relațiile trecătoare pe care le făuresc. Alții, desigur manifestă, caută şi cultivă această iubire în alte direcții. Câte sărmane suflete caută tovărăşie, astăzi într-un fel, mâine în altul! Întrucăt, consideră ideală această iubire bolnăvi-cioasă caută să umple, în acest mod, golul din suflet, să găsească pacea, să găsească liniştea.

Este, însă, imposibil. Este absolut imposibil.

Nu cumva sunt şi eu victima stărilor bolnăvicioase?

Ceea ce este foarte grav la aceşti oameni, nu este faptul că se află în această stare, ci că nu-şi dau seama de ea. Este aproape imposibil să-și dea seama. Se întamplă doar dacă cineva începe cu un „nu cumva”,  -Nu cumva greşesc? Nu cumva n-am înteles bine? Nu cumva nu acționez corect?” – şi găseşte şi pe cineva care să-l ajute. Altfel, este aproape imposibil să bănuiască că iubirea pe care o caută, că iubirea pe care au ridicat-o în slăvi, pe care au transformat-o în fantomă şi ideal, nu este iubire autentică, nu este iubire adevărată, ci o stare bolnăvicioasă ai cărei victime sunt şi ei. Nu pot întelege şi, prin urmare, nu se pot strădui să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă.

De asemenea, în beția iubirii făurite în mintea lor şi în lumea lor sentimentală, nu pot bănui că înlăuntrul lor se cuibăreşte şi multă ură, şi multă duşmănie, şi multă agresivitate, şi multă sălbăticie şi răutate. Nu pot bănui aceasta. Să nu îndrăznească cineva să le spună aşa ceva; e ca şi cum ar lovi şarpele peste coadă. Ştiți că, dacă cineva loveşte şarpele peste coadă, şarpele îl va ucide. Aşadar, atunci când cineva îndrăzneşte să scoată la iveală şi aceste lucruri care există în adâncul sufletului lor, e ca şi cum ar lovi şarpele peste coadă. Vor răstălmăci, se vor înfuria, fireşte, fară să-şi dea seama, vor reacționa în consecință, ca să-l facă pe acela să tacă, ca să-l facă să-şi schimbe părerea. Astfel, răul rămane cuibărit înlăuntru.

De aceea, cel care vrea, cu adevărat, ca înlăuntrul lui să se făurească viaţa autentică, să devină om adevărat, om al lui Dumnezeu, trebuie să înceapă, cred, de aici: ,,Nu cumva nu le văd bine? Nu cumva nu gândesc bine? Nu cumva mă abat? Nu cumva nu acţionez corect? Nu cumva sunt victima stărilor bolnave, a trăirilor bolnăvicioase înăbuşite şi toate acestea mă poartă de colo-colo, stăpânesc lăuntrul meu şi, în cele din urmă, în loc să devin om autentic, în loc să devin fiu al lui Dumnezeu, devin victima tuturor acestora, devin victima nimicirii, victima haosului?”. De aici să înceapă cineva şi, cred, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va elibera negreşit.

În societatea de astăzi, printre creştini, avem convingerea că răul este mai putemic decât binele. Teoretic, desigur, putem crede că Dumnezeu este mai puternic decât diavolul, că virtutea, harul lui Dumnezeu, sunt mai puternice decăt răutatea, păcatul. Teoretic putem crede, însă practic nu. Răul a pătruns în însăşi fiinţa noastră, şi ne întrebăm: „Oare, există şi puterile binelui?”

Este nevoie, aşadar, mai ales în vremea aceasta, când străbatem Postul Mare şi înaintăm spre Săptămâna Mare şi spre Înviere, este nevoie să credem, că Dumnezeu este puternic, căci ,,Unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5:20). Adică, astăzi, când lucrurile sunt atât de urâte, şi în afara noastră și în jurul nostru dar şi înlăuntrul nostru, Dumnezeu va dărui har cu prisosință, Dumnezeu are puterea de a elibera fiecare om şi de a-l face aşa cum îl vrea El.

din cartea Te cunoști pe tine însuți?Cap. 2 : Mișcarea către oameni, Omilia IV,   Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Ataşarea de ceilalţi

O referire la marii psihologi

Marii psihologi, vrând să-l evalueze pe om, vrând să pătrundă în cel mai profund loc al fiinţei omului – şi să-l vadă pe omul contemporan, pe european, pe american, iar acum, şi pe grec – vrând să-l ajute să scape de blocajele care se nasc inlăuntrul lui, au avut opinii foarte diferite.

Una a spus Freud, care a făcut un început, construind o bază, construind o temelie, pe care şi-a sprijinit intreaga lui teorie şi intreaga lucrare pe care a făcut-o. Pănă astăzi, cei care urmează teoriile lui Freud, aplică în terapia lor teoriile şi concluziile sale, deşi astăzi nu există, aproape nimeni, care să urmeze în literă cele spuse de Freud. În orice caz, până într-un anumit punct sunt destui care-l urmează.

Altă bază şi altă temelie a pus Jung şi a construit pe ea întreaga lui teorie şi intreaga lui lucrare. Si sunt, de asemenea, mulţi cei care-l urmează pe Jung. Un alt principiu a avut Adler. Aceştia trei sunt marii psihologi şi de la aceştia pornesc toţi ceilalţi.

Femeia psiholog şi psihiatru, despre care v-am vorbit deja şi care a murit acum câţiva ani,  Karen Horney – se pare că a fost un bun psiholog şi psihanalist in acelaşi timp – nu este foarte de acord cu toţi aceştia. Este mult în dezacord cu Freud, dar cu Jung. La Adler nu se referă aproape deloc. Iar problemele psihologice le vede, oarecum, din perspectiva ei şi aşează o temelie proprie, un principiu propriu pe care construieşte.

Scrie că Freud spune un anumit lucru, dar nu este de acord şi crede că altfel este corect. Jung spune altceva, dar nu este de acord şi crede că altfel este corect.

Personal, din câte cunosc, cred că poziţia ei este mai, aproape de adevăr. Poziţiile celorlalţi, unele nu mulţumesc, iar altele sunt cu totul inadmisibile. Poziţiile ei, insă, sunt îndeajuns de mulţumitoare.

În plus, ea este în dezacord cu Freud pentru că acesta nu a dat nici o importanţă moralei, conştiinţei morale, am spune. Noi, a zis Freud, facem ştiinţă. Ce treabă are morala cu ştiinţa?

Cum este posibil, spune Karen Horney, să facă cineva psihologie, psihoterapie, psihanaliză, adică să se ocupe de om înlăuntrul căruia se află această conştiinţă morală – fie că vrem, fie că nu, ea există – fără să o ia în seamă? Atunci când o ignori, spune ea, ceva îţi va lipsi din tot edificiul tău, ceva va rămâne în afara acestei temelii pe care o aşezi. Conştiinţa morală există şi, în cele din urmă, te va dovedi mincinos.

Aşadar, ea spune că toate blocajele omului – blocaj este un cuvânt frumos, şi cred că redă îndeajuns acest fenomen care se observă la omul modern – se datorează, negreşit, legăturii cu una din cele trei mişcări pe care le poate face omul în relaţie cu semenii săi:

Mişcarea spre oameni.
Mişcarea împotriva oamenilor.
Mişcare departe de oameni.

Aceste teze, ale lui Karen Horney, se pare că sunt destul de bine întemeiate din punct de vedere psihologic, teologic şi duhovnicesc.

Prin iubirea adevărată luăm o atitudine corectă faţă de ceilalţi

Am spus că Dumnezeu a creat o omenire. Și, după cum Dumnezeirea este una, din punct de vedere al firii există trei Persoane, tot aşa şi omul este unul ca omenire, dar omenirea este totalitatea persoanelor. Dumnezeu, făcandu-l pe om, l-a făcut după chipul Său. Desigur, spunând că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, inţelegem multe, dar şi faptul că omul nu este o monadă, că omul ca omenire este constituit din multe persoane. Aceasta, în profunzime, inseamnă că omul nu se poate susţine singur, nu poate exista ca monadă. Negreşit, în rădăcina fiinţei lui sunt şi ceilalţi.

Aceasta, în ultimă analiză, înseamnă că nimeni nu poate nesocoti existenţa celorlalţi. Nu o poate nesocoti nu cu mintea, ci cu viaţa lui, cu rădăcina lui, cu fiinţa lui. Înseamnă încă faptul că, dacă omul x sau y nu ia atitudinea corectă faţă de ceilalţi oameni, împreună cu care se trage din aceeaşi rădăcină, sigur nu se va putea dezvolta corect, normal, dincolo de faptul că teologic şi spiritual se va pierde, se va bloca. Adică, se vor crea toate aceste blocaje de ordin psihologic şi nimeni nu va afla soluţii de ieşire.

Trebuie, aşadar, ca omul să ia o atitudine corectă faţă de ceilalţi. Am putea spune că din punct de vedere teologic, iconografic, evanghelic, ia o atitudine corectă faţă de ceilalţi prin iubire. Însă prin iubirea lui Dumnezeu, prin iubirea care nu înlănţuie, care nu pizmuieşte, care nu este şovăielnică şi „nu caută ale sale”.

Prin iubire omul ia atitudinea corectă faţă de ceilalţi oameni. În Sfânta Treime există comuniunea iubirii. Între oameni trebuie să existe această comuniune a iubirii, a adevăratei iubiri.

Spun şi accentuez acest lucru, că trebuie să existe comuniunea adevăratei iubiri, pentru că de multe ori când credem că iubim şi ne topim de iubire, credem că mergem pănă la capătul lumii pentru iubire, este posibil ca în străfundurile noastre să nu existe nici un strop de iubire adevărată.

O mamă se poate lăsa sfâşiată, se poate jertfi pentru copiii ei, dar, în cele din urmă, atitudinea pe care-o ia faţă de copiii ei, poate să nu fie cea corectă, poate să nu fie atitudinea consecinţă a iubirii, ci să fie cu totul altceva.

Aşadar, atunci când cineva nu are atitudinea corectă faţă de ceilalţi oameni, prin urmare nu nutreşte iubire, adevărata iubire, atunci va lua faţă de ceilalţi una din aceste trei atitudini, la care ne-am referit şi despre care vorbeşte Karen Horney. Și cred – posibil să nu am dreptate – că într-un anumit fel, poziţia ei este întemeiată şi spiritual-teologic.

Nevoia omului de a se prinde de ceva

Prima atitudine este mişcarea către oameni, adică ataşarea de ceilalţi oameni. Mama, de pidă, se ataşează de copil. Soţia se poate ataşa de soţul ei sau soţul de soţia lui. Fiul duhovnicesc se poate ataşa de duhovnic. Și cum să găseşti răspuns la întrebarea: de ce nu sporeşte acest fiu în viaţa duhovnicească? Acest copil care – dacă-mi este permis să mă refer şi la nişte lucruri puţin exagerate – se spovedeşte poate zi şi noapte şi este considerat cel mai devotat fiu duhovnicesc, cel mai devotat creştin. În cele din urma, întrucât nu are o atitudine corectă faţă de duhovnic ci s-a alipit de el nefiresc, nu are o creştere duhovnicească adevărată. E imposibil să aibă. Cum să aibă creştere adevărată? Omul nu poate fi adevărat în afara temeliei lui, în afara bazei lui.

Așadar, mişcarea către oameni este această ataşare sau alipire nefirească. Mama se alipeşte de copil, părinţii de copii şi copiii de părinţi. Câţi copii, fete, dar şi băieți, se fac mari şi nu pot să se dezlipească de mamă! Se căsătoresc şi ataşarea aceasta, încă, există.

Sau, câţi oameni nu pot trăi dacă nu depind în mod neapărat de ceva!? Aceasta nu este o atitudine corectă. Un astfel de om nu poate avea credinţă adevărată în sufletul lui, nici nu poate spune: „Am un Dumnezeu. Cred în Dumnezeu. Îl am în mine pe Dumnezeu. Hristos a venit in lume şi pentru mine!”. Adică se agaţă – ca să nu spunem de lucruri – de oameni, depinde de oameni şi nu poate trăi fără această dependenţă. Aceasta este mişcarea către ceilalţi oameni.

Această mişcare, această alipire, duhovniceşte vorbind porneşte de la iubirea de sine – nu vorbim de ce spune psihologul nostru – porneşte de la o suficienţă de sine, porneşte de la temeri şi de la sentimentul de nesiguranţă. Persoana aceasta care se alipeşte de ceilalţi nu poate sta pe picioarele ei, ci trebuie să se prindă de ceva, de cineva.

Nu spuneţi că este ataşare sau alipire ceea ce a făcut un ucenic, Sfântul Pavel cel simplu, faţă de duhovnicul său. A mers, după cum citim în Sinaxar, la Sfântul Antonie cel Mare cu scopul de a deveni monah. Când a deschis Antonie cel Mare uşa şi l-a văzut, l-a întrebat ce vrea. „Am venit, a răspuns el, să mă fac ucenic”. Sfântul Antonie cel Mare s-a împotrivit, insă Sfantul Pavel a stăruit. În cele din urmă Sfântul Antonie a intrat în chilia sa şi l-a lăsat să aştepte afară. Iar după trei zile a ieşit iar din chilie. Acela aştepta acolo, fără să fi mâncat ceva.

Ceea ce a făcut Sfăntul Pavel, ducându-se să ucenicească, nu este manifestare de ataşare, nu este manifestarea acestei stări bolnăvicioase care există în noi. Nu. Este manifestarea unei mari vitejii, a unei mari credinţe, a dorinţei, a unei mari iubiri faţă de Dumnezeu.  (Sfântul Nicodim, Sinaxar, ed. „Stupul Ortodox”, vol. 4, Tesalonic 1982, pag. 46-47. )

Poate merge cineva la cel mai bun dascăl să ucenicească şi să devină mare învăţat, fără să se ataşeze de el bolnăvicios. Poate merge cineva la un părinte să ucenicească, fără să se alipească de el. Ataşarea despre care vorbim este bolnăvicioasă.

Nici de Dumnezeu nu trebuie să ne ataşăm în felul acesta

Îndrăznesc să spun că nici de Dumnezeu nu trebuie să ne ataşăm în felul acesta. Dumnezeu nu acceptă aşa ceva. Poate părea ciudat, de aceea trebuie să explic. Deseori alergăm la Dumnezeu şi ne rugăm şi cerem diferite lucruri fără să primim nici urmă de răspuns. De ce? Fiindcă mergem având în noi un duh de ataşare bolnăvicioasă.

Când cineva se ataşează, dacă-mi este permis să spun aşa – poate greşesc, acum îmi vin în minte aceste gânduri – este ca şi cum s-ar sinucide. Cum ar îngădui Dumnezeu ca un om să se sinucidă? Un om care se ataşează se omoară moral, se omoară duhovniceşte. Este o sinucidere duhovnicească. Dumnezeu nu poate accepta aceasta.

La Dumnezeu trebuie să mergem cu smerenie. Și aici se încurcă lucrurile. Un om stăpânit de acest duh de alipire se alipeşte de Dumnezeu şi crede că este smerit. Și când cineva îi arată că trebuie să se smerească, se miră: „Eu să mă smeresc? Eu, care sunt ţărână şi cenuşă?”. Însă ceea ce simte el este de la duhul ataşării nesănătoase, nu de la cel al smereniei. Aşadar, cel care aleargă la Dumnezeu cu smerenie, se face cu adevărat ţărână şi cenuşă, însă nu se sinucide.

Cel ce se ataşează strigă, strigă, strigă la Dumnezeu şi, dacă nu primeşte răspuns, va deznădăjdui şi va fi dezamăgit. Pe când cel care se smereşte cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, își zdrobeşte inima şi, cu cât Dumnezeu nu-i răspunde, cu atât nădăjduieşte mai mult. Pare ciudat, însă aşa este. Cu cât Dumnezeu nu răspunde, cu atât omul nădăjduieşte mai mult. Cu cât Dumnezeu întârzie să-i răspundă, cu atât nădăjduieşte mai mult.

Ucenicul nu se ataşează de părintele lui. Se smereşte şi învaţă virtutea. Aşadar, omul nu trebuie să se atașeze de nimeni, nici măcar de Dumnezeu.

Dacă această stare bolnăvicioasă, într-un fel sau altul, pune stăpânire pe om şi, fără ca el să-şi dea seama, o hrăneşte, o întreţine şi uneori o consideră virtute şi se mândreşte cu ea, este înfricoşător. Nu numai că este rău, este de-a dreptul înfricoşător. Și dacă omul nu se izbăveşte, se va abate de la calea dreaptă, se va abate de la temelia adevărată pe care se zideşte omul adevărat.

* * *
Cel ce se ataşează, strigă, strigă, strigă la Dumnezeu şi, dacă nu primeşte răspuns, va deznădăjdui şi va fi dezamăgit. Pe când cel care se smereşte cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, îşi zdrobeşte inima, şi cu cât Dumnezeu nu-i răspunde, cu atât nădăjduieşte mai mult. Pare ciudat, aşa este.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 2 : Mișcarea către oameni, Omilia I,   Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Lumina

foto: google

foto: google

                                                                                           

Lumina e ceva ce poți aprinde în ochii celuilalt. Atunci cînd ea arde, poți ști că ești în iubire. Dacă ai aprins-o, caută să nu o stingi. Lumina celuilalt e măsura vieții tale.

Părintele Savatie Baștovoi

Cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este „prezenţa”

Henri de Toulouse-Lautrec

[…] Noi trebuie înţelegem dragostea nu are nevoie de purtători de cuvânt, înţelegem cea mai scumpă declaraţie de dragoste este prezenţa şi un cuvânt poate transmită ceva numai în măsură în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi în acel cuvânt. Hristos ne-a arătat ne iubeşte nu pentru ne-a vorbit frumos şi, îndrăznesc spun, nici măcar pentru a murit pentru noi, ci mai ales pentru ne-a încredinţat El însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului. S-ar fi putut întâmpla ca Cel ce a murit pentru noi cu peste 2000 de ani în urmă Şi schimbe relaţia faţă de omenire acum sau mâine, după cum mulţi îndrăgostiţi care au făcut gesturi de jertfă s-au schimbat în timp.

De aceea, nimic nu ne încredinţează mai mult de dragostea lui Hristos decât făgăduinţa Lui de a fi cu noi până la sfârşitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luată o demonstraţie de iubire, deşi a fost şi asta, căci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstraţii. Sfinţii L-ar fi iubit pe Hristos chiar dacă El ar fi ales o altă cale de răscumpărare a omului decât moartea Sa pe cruce. Însă nimeni n-ar fi suferit despărţirea de Hristos şi dacă Hristos s-ar fi despărţit de noi după învierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci şi însăşi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi însemnat nimic. Iată de ce cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la sfârşitul veacurilor. Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, îl primeşte în sine pe Hristos.

Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le îndeplinim.

Evanghelia mai este numită şi adunare de „cuvinte ale vieţii veşnice„, aşa cum a fost descoperită de către înger sutasului pomenit în Faptele Apostolilor. Altfel spus, atât cuvintele, cât şi faptele noastre, au o valoare numai în măsura în care pot rămâne veşnice, veşnicie pe care o primesc din împărtăşirea cu Cel singur veşnic, Dumnezeu.

Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţa, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezenţa atotcuprinzătoare, prezenţa până la identificare. Este o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim pentru a lasă loc Aceluia ne cuprindă şi ne umple de prezenţa Sa

fragm. din Ortodoxia pentru postmodernişti, Părintele Savatie Baştovoi

Asta inseamna sa iubesti!

Am citit aceasta povestioara care m-a impresionat foarte mult si ca orice lucru frumos si folositor, incerc sa o impart cu voi. Iarasi sper ca printre aceste randuri sa gaseasca fiecare din noi gandul cel frumos.

„Cu cativa ani inainte de cel de-al doilea razboi mondial, exista un cuplu care se iubeau foarte mult. De fiecare data barbatul, in orice ocazie, incerca sa-si arate dragostea fata de ea. Ea era frumoasa, sensibila, dar si firava din punct de vedere al sanatatii.

 Incepand razboiul, barbatul este nevoit sa mearga pe front, unde trece prin foarte multe incercari si de multe ori ca prin minune scapa sa nu fie ucis. Se ruga in fiecare zi sa-l ajute Dumnezeu sa traiasca pentru a se intoarce acasa langa sotia pe care atat de mult o iubea.

Fiecare gand al sau era sa o stranga din nou in bratele sale si-i dadea putere sa reziste foamei, frigului si ranilor. Cand se termina razboiul, mai fericit ca niciodata porneste catre casa parca plutind…

In drum, aproape de satul sau, se intalneste cu un prieten de familie care dupa bucuria de a-l revedea viu si intreg, incerca sa-l consoleze pentru incercarea prin care trec…

– „Care incercare?” intreba nelinistit barbatul.

– „Inca nu ai aflat?. sotia ta a avut o infectie foarte grea, a scapat cu viata dar acum chipul ei este deformat.” Raspunse prietenul trist.

Barbatul cade aproape lesinat si ramane plangand cu amar pe marginea drumului…

Spre seara ajunge acasa. Sotia lui dupa bucuria revederii si multumind lui Dumnezeu pentru minunea de-al tine in viata, se asaza la masa si… realizeaza ca multiubitul ei sot si-a pierdut vederea in razboi! Crezand ca printr-o rana de razboi a ramas orb, nu-l intreaba niciodata despre acest lucru pentru a nu suferi si mai mult. Ii acorda ingrijirea cuvenita cu multa dragoste si traiesc efectiv fericiti inca cincisprezece ani.

Dupa acesti cincisprezece ani si suferinta unei boli aprope incurabile, pe patul suferintei sotul ii inchide ochii multiubitei sale sotii si… ii deschide pe-ai lui!

Pentru cincisprezece ani s-a prefacut ca este orb ca sa nu ii mareasca suferinta…”

Asta inseamna sa iubesti!!. Sa te faci pe tine orb pentru a nu rani pe celalalt. De cele mai multe ori este nevoie sa inchidem ochii, pentru ca adesea privirea noastra este mai grea decat credem si cel pe care-l privim poate fi si mai impovarat de greutatea unei priviri pline de invinuire.

Multi isi pierd curajul sa lupte cu ei, sau cu incercarile prin care trec tocmai pentru faptul ca noi i-am privit cum nu trebuia! Viata le poate deveni si mai grea caci nu ii vedem durerea sufletului ce sta sub handicapul sau, sau uratenia sa, sau oricarei alte deformari a frumusetii; ori a viciului ce a pus stapanire pe el, ori a depresiei cu care se lupta…

Dar, pentru a inchide ochii este nevoie sa iubesti!. nu devenim orbi din indiferenta sau prostie, si nici din dorinta de a marginaliza; ci, din sensibilitate, din politete si marinimie sufleteasca de care dam dovada.

Este nevoie de iubire pentru a te comporta simplu si firesc?. din cate se pare da! Este nevoie sa iubesti pentru a nu-l face pe celalalt sa se simta jignit sau invinovatit. Nu noi sa fim motivul pentru care el sufera, ci ar fi mantuitor sa-l ajutam, sa-i alinam pe cat putem durerea. Nu asta face si Hristos in vietile noastre? Cred ca ne priveste cu ochii inchisi, caci altfel nu am putea privi noi in ochii Lui vazandu-ne cat de vinovati suntem in Fata Lui.

Si ma gandeam cat de rar in zilele noastre auzim cazuri de genul acesta. Parca s-a “racit” dragostea, parca nu mai avem putere sa iubim, sau poate am devenit prea egoisti?

Altadata relatiile erau mult mai lungi, mai frumoase, mai fericite. Exista o frumusete si un dor sfant intre cei doi. Un simplu gest, o mica floare, o privire era izvor de bucurie, tresaltarea inimii si lacrimi de fericire.

Si acum… nu auzi decat despartiri si tristete. Scandaluri si acuze. Toti se vaita de ceilalti. Toti ii invinuiesc pe ceilalalti. Foarte putini sunt cei care-si asuma vinovatia si responsabilitatea unei despartiri. Nu mai putem iubi?. nu mai putem ierta? Nu mai are nicio importanta pentru noi dragostea?. sau pur si simplu suntem atat de inrobiti cu dragostea pentru noi insine incat cel de langa noi devine povara?

Cu totii stim ca pentru a reusi o relatie, o casnicie, trebuie ca amandoi membri sa contribuie prin iubire la fericirea si frumusetea vietii celuillalt. Din batrani se spune ca “dragostea-i ca flacara, dar se intretine cand arunci lemne in foc…” si astfel putem sa iubim continuu.

In nicio carte nu scrie, sau nimeni nu a spus ca a iubi inseamna NUMAI fericire… dar a iubi inseamna a dori binele si fericirea celuilalt. Inseamna a renunta la egoism si mandrie, a te smeri pentru a fi pace, a te ruga nadajduind, a te multumi si a multumi pentru putinul pe care il ai, a fi fericit vazand ca este fericit si celalalt, a trai inaltator…
A iubi este intelepciunea vietii… A iubi inseamna o inima desteapta… A iubi inseamna invatatura care vindeca si nu omoara, care mangaie si nu extermina!

Poate ca printre cei ce citesc aceste randuri exista si pareri opuse, ganduri ca nu ar trebui ca eu sa scriu despre relatiile de iubire, caci nu stiu „cat de greu” este… Probabil au dreptate, dar ca orice Preot sufar mai mult decat puteti sa stiti cand vad o inima ranita, o lacrima pe chipul frumos al celuilalt. Iubirea cu greu indura asa ceva…”

Arhim. Siluan Visan

Gândul zilei

c

sursa: cocoknits 

 

În fiecare om este o lumină. Dar ea nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem lumină unii pentru alţii. Fiecare se umple de lumina celuilalt. Această lumină e un sens profund, o bucurie, o odihnă în dăruirea recipro­că, sentimentul de a avea totul: având iubirea celorlalţi avem totul. Pe Dumnezeu Îl avem în ceilalţi şi Îl avem în El Însuşi.

 

  Părintele Dumitru Stăniloae

Fragmente dintr-o viitoare carte pe tema educației: ”Mic tratat antiparenting”, de părintele Savatie Baștovoi

„Mulți părinți de azi caută rețete de educație instant, adunînd cărți de parenting cum ar aduna cărți de bucate. Dar copilul nu este un tort pe care îl poți ascunde după ce l-ai ars. Așa cum nu poți interveni într-o pîine pentru a o îmbunătăți după ce ai dat-o la cuptor, tot așa devine tot mai greu de intervenit în formarea unui copil dacă plămada lui genetică nu a fost ținută în condiții optime în primii ani de viață, înainte de a fi aruncat în cuptorul vieții.

Nu vă poziționați în fața nașterii ca o divă sau un div în fața mersului la mare. Nu există copii de sezon și în viață va trebui să pășiți și cu chile în plus, și nebronzați. Și cu copilul după voi.

E important să nu uitați că în viață există și ”ceilalți”. Exact, cei care nu vă plac, dar care vor deveni cîndva mediul în care va trăi copilul vostru”.

”Pînă a ajunge la Sfînta Scriptură, haideți să rămînem în zona evidenței și a faptelor bine stabilite. Dacă este cineva necredincios, nu avem nici un motiv să întrerupem discuția.

Oamenii sînt niște ființe vii ca orice animal, doar că sînt înzestrate cu rațiune? Se nasc, cresc, nasc la rîndul lor și mor. Ce minunat. Dar ați observat oare că fiecare animal are o perioadă diferită de petrecere împreună cu puiul său? Cîinii mai puțin, caii mai mult. Cangurii, de pildă, își poartă puii în marsupiu. Maimuțele își duc puii în brațe și în spate. Ce minunat.

Putem numi această perioadă de împreună-petrecere a mamei cu puiul ca perioadă de educație? Unele specii implică în educație și pe tată, nu doar pe mamă. Altele, precum lupii, implică și haita în educație. Care este scopul acestei petreceri? Apărarea, hrănirea, dar și transmiterea și deprinderea abilitățior de supraviețuire proprii speciei.

Înțelegem că perioada de petrecere cu puiul depinde de timpul necesar pentru deprinderea abilităților de supraviețuire.

Dar oare de ce tocmai omul, acest animal rațional și cu capacitatea de a vorbi articulat și scrie, are, dintre toate animalele, cea mai lungă perioadă de petrecere împreună a copilului cu părinții? Ce trebuie să-l învețe părinții pe copil înainte ca acesta să fie apt pentru o viață independentă?

Specia umană este în chip natural înclinată să petreacă împreună cu copilul pînă la vîrsta de 16-18 ani și copilul este atras și dependent de părinți pînă la această vîrstă. În imperiul roman vîrsta majoratului era de 21 de ani, dealtfel ca în America de astăzi. Tot atunci și corpul uman devine matur. Această regulă naturală este un argument suficient pentru a admite că educația copilului este un proces îndelungat și complex, depășind deprinderile de apărare și dobîndire a hranei, ca în cazul animalelor”.

”Dincolo de complexitatea și unicitatea fiecărei persoane, orice comportament și nevoie umană s-a format în timp. Este foarte important să avem capacitatea de a urmări evoluția unui copil, făcînd o evaluare a relației dintre nevoile instinctuale, iraționale în primă fază și nevoile cultivate, dobîndite prin educație.

Țineți minte, nevoia de educație este o nevoie ontologică a copilului deoarece doar astfel se simte protejat pe deplin. Abandonarea în tirania instinctelor este o traumă pentru orice copil, traumă care se manifestă printr-un comportament primar, animalic, cum ar fi atacurile de furie, refuzul comunicării și chiar al hranei, ceea ce este o tulburare a instinctului de conservare, o reacție suicidală pe care o constatăm la animalele bolnave și prost tratate”.

”A fi părinte este o condiție naturală care este însoțită nu doar de o grijă firească față de copil, ci și de o ascuțire a simțurilor în raport cu nevoile propriului copil, o sensibilitate pe care nici un set de soluții oferite de terapeuți nu o poate înlocui. Dezvoltarea acestei sensibilități printr-o viață spirituală este o îndeletnicire pe care orice părinte e dator să o practice. Ajungem într-un moment cînd sîntem nevoiți să facem apel la instincte mai mult decît la rațiune, regretînd tocirea sensibilității prin abandonarea de către omul modern a comunicării emoționale, prin care înțelegem nu doar comunicarea nonverbală, ci și comunicarea la distanță prin capacitatea de a simți emoțiile și nevoile celor dragi. Un copil își poate minți mama la telefonul mobil, dar nu îi poate amăgi simțămintele”.

”Dacă maternitatea este un instinct, paternitatea este o condiție de ordin spiritual. Tatăl devine tată din momentul în care își recunoaște copilul. Poate pare ciudat, dar în cazul taților avem de a face cu un act de înfiere, chiar și în cazul unui copil natural. Tatăl își recunoaște sau își reneagă copilul. Oricît de sălbatic ar suna acest lucru, evidența o certifică. O statistică din SUA făcută pe cazul familiilor în care s-a născut un copil autist constată că 85% dintre tați și-au abandonat copilul.

Formele de abandon în cazul taților ar putea fi împărțite în două categorii: 1) abandon manifest, cînd tatăl își părăsește copilul, nedorind să mai știe de el și 2) abandon latent, cînd tatăl rămîne în familie dar nu manifestă grijă și căldură pentru copil. Au fost cazuri cînd un tată rece își descoperă brusc paternitatea în ultimul copil, ceea ce sporește și mai mult sentimentul de abandon al celorlalți copii.

În orice caz, paternitatea depinde de statura spirituală a tatălui, iar condiția înfierii și recunoașterii de către tată este pentru copil o a doua naștere, inițiatică, după nașterea biologică din mamă. Dacă mama este cea care aduce copilul din neființă la ființă, tatăl este cel care îl naște spiritual pentru lume. Iată de ce, atunci cînd citim în Sfînta Scriptură că bărbații au născut pe cutare și cutare, nu avem de a face cu nesocotirea actului nașterii de către mamă, ci doar confirmarea statutului paternității care se transmite din seminție în seminție”.

”Nevoia de bază a copilului este aceea de a fi precum părintele său. Faptul că mulți părinți de azi se eschivează de la această responsabilitate prin diverse manevre de limbaj doar complică lucrurile. Nu, copilul tău nu va fi nici mai independent, nici mai creativ, nici mai curajos decît este. Va fi exact ca tine. Doar că departe de tine, la celălalt capăt al lumii. Acolo unde l-ai lăsat atunci cînd el dorea un singur lucru: să fie ca tine”.

”Cea mai profundă nevoie a copilului este aceea de a fi într-o comuniune de iubire. Fie că o numim nevoie de protecție, instinct al apărării sau altcumva, aspirația spre comuniune a copilului persistă, avînd formele unei religii în care Părintele este Dumnezeu, iar copilul este Inițiatul. Copilul se simte iubit în măsura în care Părintele îl inițiază în tainele sale. Cu cît părintele se descoperă mai complex, cu atît copilul este mai fericit. Ne descoperim copilului prin tot ce sîntem: prin iubire, cunoaștere și îndemînare. Acesta este temeiul educației. Copilul se simte fericit nu atunci cînd este lăsat să facă ce vrea, pentru că el nu știe ce vrea, ci atunci cînd este îndrumat, inițiat în iubire. Copilul percepe lipsa de îndrumare ca pe un dezinteres, ca pe un abandon, de unde și frica lui de însingurare manifestată prin gesturile extreme ale adulților: furie, refuz, izolare”.

,,Paternitatea biblică / A devenit un stereotip ca în seminarele și cărțile de Parenting să se vorbească despre educația tradițională, denumită peiorativ autoritară, patriarhală, ca despre ceva ce trebuie schimbat, depășit. Paternitatea tradițională își are, desigur, temeiurile în Biblie. Unul din comentatorii de pe internet a descris familia biblică astfel ”Bărbatul bate cu pumnul în masă, iar femeia ascultă”. Am făcut un efort de memorie să-mi amintesc acel bărbat biblic care bate cu pumul în masă, dar nu mi l-am amintit. Ce mai contează, de vreme ce sînt atîtea lucruri care se zic despre Biblie și Dumnezeu și care nu se verifică. Mi-am amintit în schimb, cu această ocazie, mai multe chipuri de bărbați biblici. Deoarece discuția noastră este despre educație, mă voi opri la bărbații tați. Voi încerca să surprind cum arată paternitatea în accepțiunea biblică.

Nu mă voi pierde în amănunte și cronologii și nu vă voi chinui cu lecții de istorie.

Deoarece tema paternității este una centrală, căci, nu-i așa, Dumnezeu însuși ni S-a descoperit ca Tată, nu va trebui să mergem prea departe pentru a găsi mărturiile care ne interesează. Și cine altul poate să povestească mai bine despre Tatăl, dacă nu Fiul? Însuși Hristos ne dezvăuie cum este tatăl biblic, Tatăl Ceresc care este comparat cu un tată pămîntesc. Probabil ați ghicit că vreau să vă vorbesc despre parabola Fiului risipitor, care, după cum bine știți, nu este opera lui Rembrand și nici vreo nălucire umanistă, ci este imaginea biblică a paternității.

În lecția divină despre paternitate Hristos ni-l înfățișează pe tată prins între doi fii, unul rău și unul bun. Este imperios necesar să vedem purtarea tatălui înăuntru acestui triunghi. Dacă am fi avut doar un fiu bun și ascultător, nu ar fi fost mare lucru ca tatăl să aibă o atituine iubitoare față de el. Dacă l-am fi avut doar pe fiul rătăcitor, iar tatăl l-ar fi iertat cu atîta ușurință, am fi putut zice că avem de a face cu un tată delăsător. Însă calitățile tatălui se văd din iubirea sa pentru fiul rătăcit și înțelepciunea cu care împacă gelozia fiului credincios, atins de felul în care tatăl l-a primit pe fratele său, tăind vițelul cel îngrășat și aducînd muzicanți, în timp ce el era pe deal la ucru. În ambele cazuri tatăl dă dovadă de iubire, îngrijindu-se ca nu cumva, recăpătîndu-și fiul rătăcit să piardă inima fiului care l-a slujit cu credință. Cum a făcut aceasta? L-a asigurat: ”căci tu ești cu mine tot timpul și toate ale mele sînt ale tale”. Cu alte cuvinte, l-a făcut egal cu sine, s-a identificat cu fiul și indirect i-a zis că vițelul gras pe care l-a junghiat pentru fratele risipitor este și vițelul lui, făcîndu-l și pe el părtaș la dărnicia tatălui. ”Toate ale mele sînt ale tale și din acestea l-am ospătat pe fratele tău, din ale tale. Nu fi rău, i-am dat din ale tale să mănînce, căci tu ești eu și eu sînt tu, și dacă eu sînt bun, și tu ești bun. Căci se cade să ne bucurăm de întoarcerea lui, iar tu, dacă ești fiul meu iubit și credincios, știu că vei împărtăși cu mine bucuria, căci bucuriile mele sînt și bucuriile tale, iar ale tale sînt ale mele, prin aceasta mărturisind adevărul iubirii”.

Nu vi se pare că în abele cazuri tatăl s-a smerit în fața fiilor săi, pentru a-i cîștiga, păstrînd în același timp statura sa de tată, căci în cazul fiului reîntors, iertînd, îi redă inelul de moștenitor, iar în cazul fiului credincios îl declară asemenea și identic în autoritate cu sine? Oare mai trebuie să spunem că, atunci cînd și-a cerut partea de avere și a plecat, primul fiu de fapt și-a înormîntat tatăl înainte de vreme, căci știut este că moștenitorul intră în drepturi abia după moartea tatălui… Acesta este tatăl biblic.”

Maternitatea/ Mama este cerul copilului, ea este căldura și hrana, apărarea și mîngîierea, dulceața și lumina, adîncul și înălțimea, tandrețea și despărțirea; într-un cuvînt, Cosmosul întreg, cu întunericul și lumina, căldura și răcoarea, cu stelele căzătoare și apa de dincolo de stele care se prăbușesc pentru o vreme în făptura mamei. Această taină se descoperă în toată splendoarea doar pruncului, acestui ghem de lumină și răsuflare alcătuit vreme de nouă luni din sîngele mamei sale, adăpat cu saliva ei, încălzit cu căldura ei, neliniștit de tristețile ei, trezit de așteptarea ei, adormit sub bătăile inimii ei, tresăltînd la bucuriile ei. La plinirea sorocului, pruncul este aruncat în răcoarea lumii, dar, după primele strigăte, mîinile ei îl ridică, părul ei îl acoperă, mireasma ei îl învăluie, laptele îl încredințează, gura îl sărută, pecetluind mărturisirea iubirii. De acum încolo ei sînt mamă și copil, chip al iubirii desăvîrșite, legămînt nedezlegat, chezășie a vieții, taină prin care Dumnezeu se înfățișează în atotputernicia Sa plină de grijă și iubire.

În tradiția creștinismului ortodox maternitatea este cîntată în cele mai înălțătoare imne. Însuși Dumnezeu S-a întrupat din Fecioară, alcătuindu-Se din preacuratele ei sîngiuri. Pîntecele Fecioarei este comparat cu Cerul, alteori cu o masă sfîntă avînd pe ea cereasca pîine, dintru care tot cel ce mănîncă nu va muri. Teologia bizantină a maternității și nașterii anticipează ceea ce Donald Winnicott avea să constate în urma multor cercetări și anume că în prima perioadă de viață pruncul trăiește ca o prelungire a mamei. Sfîntul Nicolae Cabasila afirma în secolul al XII-lea că trupul și sîngele lui Hristos cu care ne împărtășim este trupul și sîngele Maicii Domnului. Hristos s-a alcătuit prin zămislire fără sămînță bărbătească din sîngele preacurat al Sfintei Fecioare, prin urmare avînd același sînge și purtînd același trup cu Mama Sa”

„Copilul este diferit cu mama și cu tata prin diferențele pe care le prezintă fiecare părinte, după cum le-am discutat mai sus. Comportamentul și interesele copilului se schimbă în funcție de anturaj. Într-un fel se comportă atunci cînd este în preajma mamei și altfel se comportă cînd este cu tata. De asemenea, copilul va avea un al treilea comportament, diferit, atunci cînd se va afla în compania mamei și a tatei. Acest lucru se explică și prin faptul că atît mama, cît și tata, sînt diferiți atunci cînd sînt singuri decît atunci cînd sînt împreună.

Mama și tata se descoperă și sînt iubiți de copil în măsura în care fiecare din ei îl descoperă și îl iubește pe celălalt. Mama îl arată pe tata și tata o arată pe mama. De asemenea, copilul o arată pe mamă tatei și pe tată mamei, prin experiența sa. La rîndul lor, tata îl arată pe copil mamei din experiența sa de tată și mama îl arată pe copil tatei din experiența sa de mamă. Acesta este ciclul iubirii fără de care lucrurile se abat de la rostul lor și capătă forme denaturate.

În afară de tatăl real și mama reală copilul percepe un tată ideal și o mamă ideală. Înțelepciunea celor doi părinți constă în păstrarea și transmiterea acestei imagini ideale a celuilalt părinte. Idealizarea se face nu după modelul ”mama o idealizează pe mama” și ”tata îl idealizează pe tata”, ci tata o idealizează pe mama și mama îl idealizează pe tata. Această susținere a idealizării nu este o încercare de amăgire a copilului, ci răspunde unei nevoi profunde a fiecărui copil, aceea de a avea părinți ideali și este conformă cu vederea curată a copilului care în primii ani de viață chiar își vede părinții ca fiind ideali.

Copilul află că tatăl său nu este ideal abia cînd i-o descoperă mama și la, fel, află că mama sa nu este ideală abia cînd i-o descoperă tata”.

”Competiția/ Se afirmă că spiritul de competiție duce la invidie și nesocotirea semenilor. Acest lucru nu a fost dovedit de nici un studiu științific. Dimpotrivă, literatura patristică milenară și fapte bine stabilite ne demonstrează că invidia și răutatea există independent de valoarea și performanțele unui om.

Să luăm cel mai celebru caz de invidie din istorie, cel al fraților Abel și Cain. Abel cel bun, se străduia să facă toate lucrurile bine și i-a dus lui Dumnezeu jertfă cei mai frumoși miei. Cain cel nepăsător, deși avea și el turma sa de oi și putea să intre în competiție cu Abel, alegînd spre jertfă din mieii cei buni, a ales să aducă lui Dumnezeu miei bolnavi. Așadar, Abel-competitiv, iar Cain-noncompetitiv. Ce s-a întîmplat mai departe știm cu toții: Cain și-a ucis fratele nevinovat și bun din simplă invidie. La cine a apărut invidia, la cel competitiv sau la cel non-competitiv? Desigur, invidia se naște la cel nepăsător, delăsător și lipsit de succes. Dimpotrivă, persoanele competitive sînt ferite de invidie, deoarece își au bucuria roadelor propriei munci.

Nu cumva, excluzînd competiția din metodele de educație, creăm de fapt condiții ideale pentru invidie și răzbunare? Doar spiritul de competiție, aducător de roade sprirituale și sănătate trupească, este garantul bucuriei și al mărinimiei.

Excluderea competetivității este un non-sens, deoarece, dacă nu ar fi existat Abel în viața lui Cain, acesta ar fi găsit pe altcineva pe care să-l invidieze și să-l ucidă. Soluția este nu să facem doi Caini, ci să facem doi Abeli.”

ALINTUL/ Scenele de scăldare a pruncului sau înfășatul sînt prezente peste tot în iconografia ortodoxă. Pruncii sînt reprezentați în toată zbenguiala lor, fie în brațele părinților, fie jucîndu-se cu animale. Din sutele de mii de reprezentări a scenelor de tandrețe dintre părinți și copii păstrate pînă la noi, precum și din imnografia creștină-oritentală, reiese că alintul pruncilor era văzut ca ceva firesc. Nu toate culturile își alintau pruncii. Atît la greci, la chinezi, dar și pînă tîrziu în toată Europa, familiile regale și aristocrația practicau angajarea bonelor și a educatorilor încă din fragedă pruncie. Este un adevăr istoric ușor de susținut: creștinii de peste tot și din toate timpurile își pupau copiii, îi alintau și îi duceau pe brațe. Alintul făcea parte din arsenalul pedagogic predat de însuși patriarhul Constantinopolului (patriarhul ecumenic sau mondial) încă din veacul al IV-lea: „trebuie să îi dăm multe sărutări [pruncului]şi să îl strângem la piept, ca să îi arătăm marea noastră dragoste”.

Tradiția biblică și cea bisericească face diferență între prunc și copil sau tînăr. Pruncii sînt copiii de pînă la șapte ani. Copilul este oarecum corespondentul adolescentului de azi, atîta doar că vîrsta nu se cuprinde între 10 și 18 ani, ci între 7 și 14 ani, cînd copiii terminau școala. La 21 de ani Alexandru Macedon cîștiga războaie, iar tînărul David avea 16 ani cînd l-a înfruntat pe cel mai temut ostaș al timpului, uriașul Goliat. Dacă la 16 ani David s-a luptat cu Goliat, trebuie să deducem că mărturiile pe care le face în psalmi despre leii pe care îi sugruma cu mîinile goale în perioada pe cînd păștea oile tatălui său sînt anterioare acestei vîrste. Aceste detalii sînt importante pentru a înțelege diferențele de abordare pedagocică a vîrstelor atunci și acum. Dacă pe atunci copiii de 7 ani călăreau și trăgeau cu arcul din galopul calului, acum mulți dintre ei nu se pot juca cu cubulețele dacă nu este mama în preajmă. Într-un anume fel, copilăria în sensul pe care îl atribuim astăzi acestui cuvînt se termina la vîrsta de șapte ani, cînd copilul era dat la școli, fie la antrenamentele care pregăteau viitori ostași, fie la deprinderea unei meserii.

Dacă la vîrsta de șapte ani copilul era pregătit pentru o viață responsabilă și independentă, care presupunea desprinderea de casă pe perioada învățăturii, trebuie să admitem că el era pregătit fizic și psihic pentru acest moment de către părinții săi. Iată de ce credem că perioada alinturilor și a drăgălășeniilor care reies din iconografia, imnografia și mărturiile scriitorilor creștini timpurii, ar trebuie să o atribuim vîrstei de pînă la 3 ani. După această vîrstă copilul trebuie luat tot mai rar în brațe și într-o altă formă decît pruncul sugar, adică va trebui să educăm în copil simțul propriei demnități, așa încît poziția corpului său pe genunchii mamei sau a tatălui să fie una adecvată vîrstei sale. Iconografia ortodoxă are în acest sens icoanele Maicii Domnului ”Hodighidria”, în care Copilul Hristos este înfățișat în poziție de suveran pe genunchii Maicii Sale sfinte, la vîrsta de 12 ani.

Alintul, fiind o manifestare a limbajului trupului, se retrage în mod firesc din pedagogia iubirii pe măsură ce copilul dezvoltă capacitatea de comunicare verbală și de idei. Rămînerea în zona firescului, respectînd nevoile fiecărei vîrste, este secretul echilibrului și armoniei relațiilor dintre părinți și copii. Îmi amintesc că de pe la vîrsta de șapte ani nu mai suportam ca mama să-mi așeze părul sau să-mi potrivească gulerul în public – gesturi care mai înainte mă făceau să mă simt iubit și îngrijit, brusc au început să mă irite, deoarece mă făceau să mă simt inadecvat, puteam și singur să-mi aranjez părul și gulerul cămășii.

Dacă veți respecta cu grijă aceste remarci verificate de mii de ani de educație creștină, veți vedea că nici alintul timpuriu nu strică copilul și nici dispariția lui treptată nu se face cu durere. Totul își are vremea sa sub cer și orice lucru e bun dacă e făcut la timpul potrivit”

”Cinstește pe tatăl și pe mama ta”. Mitul traumelor/ Pînă la urmă, Parentingul cu sutele sale de denominațiuni, amintește foarte bine ceea ce s-a întîmplat cu Creștinismul primar de la care s-au format și se formează în continuare mii de curente ce se numesc creștine, fiecare prezentînd diferențe dintre cele mai nesăbuite. În acest sens, Parentingul nu este altceva decît o sectă desprinsă din Pedagogie.Dacă ar fi să stabilim o dogmatică a Parentingului, aceasta se învîrte în jurul relației pe care trebuie să o aibă părintele cu copilul său. Spun ”trebuie”, deoarece Parentingul recurge la o încălcare a relațiilor firești, propunînd o răsturnare inițiatică, prin care părintele este întotdeauna inferior copilului și copilul este întotdeauna superior părintelui. Această răsturnare se face cu multă durere, lacrimi și crize de turbare (tantrum) pe care le face copilul în procesul de înstrăinare de părintele său, iar părintele este îndemnat să considere toată această agonie ca fiind firească, necesară și inevitabilă. Dogma de căpătîi a Parentingului este: ”Toți copiii sînt perfecți, nici un părinte nu-i perfect”. Din această dogmă reies toate speculațiile Parentingului, indiferent de metodele pe care le recomandă.Iată de ce Antiparentingul nu își propune să fie o nouă formă de Parenting, ci este o filozofie propusă ”în loc de Parenting”, avînd ca scop păstrarea firescului în relațiile dintre părinți și copii. Esența Parentingului și a rostului său social a fost exprimată exact de către parentoloaga Antonia Noel: ”Noi sîntem ultima generație care a ascultat de părinți și prima care va asculta de copii”. Această răsturnare se face prin însuflarea urii împotriva părinților. Milioane de femei din întreaga lume au ajuns să-și vorbească părinții de rău, povestind lucruri rele și refuzînd să-și amintească lucrurile bune pe care le-au trăit în casa părinților lor. Multe dintre ele refuză să devină mame invocînd motivul traumelor pe care le-au suferit în copilărie, pretextînd că nu vor să fie niște părinți la fel de răi ca și părinții lor. Cele care nasc, au un comportament deviant, care exprimă numeroase frustrări legate de incapacitatea lor de a fi mame bune. Problemele de care se plîng aceste mame pe forumurile de parenting sînt jenante și infantile, discutînd la nesfîrșit despre cum e bine să ții copilul în brațe, cum să-l alăptezi sau ce să faci dacă plînge, ceea ce denotă o totală absența a instinctului matern și grave tulburări de comportament, încadrate oarecînd la isterii și nevroze.Isteria și nevroza generală a mamelor-parenting are un singur motiv – teama de a nu fi un părinte la fel de rău ca propriii părinți. Inducerea acestei frici este unul din scopurile de bază ale Parentingului, căci fără frică Parentingul nu ar mai exista.Pentru ca frica să fie deplină, a fost scoasă de la naftalină teoria despre traumele copilăriei lansată de Freud, fără însă a face vreo referire la autor. Totuși, dacă psihanaliza lui Freud considera că poate vindeca traumele prin scoaterea lor la lumină, majoritatea psihologilor moderni susțin fatalitatea traumelor, declarînd irecuperabili părinții traumați și traumatori, dar oferindu-le însă șansa de a-și salva copiii prin crearea unor condiții de maximă siguranță împotriva ”traumelor”. Mitul traumelor a transformat milioane de mame din întreaga lume în făpturi paranoide care se tem să-și șteargă copilul la fund sau să-i ia cuțitul din mînă de frica de a nu-l trauma. În cele din urmă cea mai puternică traumă pe care o suportă copilul este chiar această stare paranoidală a propriilor părinți.”

 surse: https://www.facebook.com/savatie;
               https://www.facebook.com/groups/Antiparenting/