Rugăciune şi simţire

Ca să ajungem la bucurie e nevoie să ne lepădăm de ştiinţa nefericirii. Pentru asta a venit Mântuitorul. De ce ne provocăm nefericire? ca să trăim. Noi nu ştim să trăim fericiţi. Oamenii nu ştiu să trăiască în bucurie şi de aceea îşi provoacă necazuri. Aceasta este condiţia omului căzut şi aceasta este nefericirea.

Dar pot ajunge să ştiu ce este bucuria. Eu pot ajunge să ştiu cum să fac eu ca să intru în „bucuria pe care n-o ia nimeni de la mine”. Cu o condiţie: să nu intru în contact cu nimeni. Dar Mântuitorul spune că nu e asta. Eu trebuie să învăţ bucuria care nu se ia de la mine şi când sunt cu ceilalţi.

Toată lumea vrea să iasă din iadul din noi, care sunt conţinuturi ale psihismul din noi. Prin rugăciune şi lecturi, noi ne putem ridica din aceste conţinuturi şi trăi în spirit, putem vedea lumina minţii şi crede că e lumina necreată. Dar nu e asta.

Ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, cu lumina necreată, ai nevoie să cobori în iad. Unde e iadul? în mine. Iadul este chiar în structurile minţii mele de care noi fugim. Omul pătimaş fuge de iadul din el proiectând iadul pe ceilalţi şi fugind de întâlnirea cu sine prin anestezice, euforizante (beau să uit ce amară e viaţa, mă droghez pentru că mi-e frică să trăiesc, ucid pentru că mi-e frică de violenţa din mine. Tot ce e rău nu e în mine, ci în tine). Tot ce vedem rău la ceilalţi e răul din noi proiectat pe celălalt. Când părinţii spun să ne lepădăm de „lumea aceasta” nu vorbesc despre lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Noi nici nu mai avem acces la lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Când mă uit, spre ex, la un corcoduş – care este făcut de Dumnezeu – eu nu văd creaţia lui Dumnezeu, ci văd corcoduşul din capul meu.
„Lumea aceasta” e pecetea de gând pe care o pun eu pe obiecte. Eu percep prin simţuri, le ridic în mintea mea, fac o imagine şi zic „aha”. Acest lucru e vinovat pentru că nu-L văd pe Dumnezeu, Cel Care a făcut corcoduşul.
„Lumea aceasta” e lumea pe care o vedem prin hărţile din capul nostru. Şi devine criminală atunci când văd pe cineva şi spun că „ştiu cine e”. Chiar şi despre mine ajung să cred că sunt „tot acela”, pe care-l „ştiu”. Merg la spovedanie şi spun acelaşi şi acelaşi lucru. Lepădarea, ieşirea din această lume nu se face făcând abstracţie din ea, ci intrând în acest iad cu Domnul.
Când descopăr în mine unda de boală (gând de slavă deşartă, invidie etc.) în sufletul meu, să ştiu că acolo e iadul şi acolo e nevoie să Îl bag pe Dumnezeu şi acolo vine pocăinţa….
Lumina necreată, harul îţi arată mai întâi răutatea, întunericul. Dacă n-ar fi harul, nu ne-am vedea răi. Când te văd pe tine rău, atunci e lipsa harului. Când mă văd pe mine rău, atunci e har. Când văd ceva rău la tine, mă întorc şi zic „ce din mine am proiectat pe tine, cum anume te-am făcut lumea aceasta? Ce am aruncat pe tine, cu ce te-am murdărit?” Tu poţi să fii cu adevărat criminal, dar ce văd eu? doar crima. Eu nu te văd pe tine. Eu nu ştiu ce-ai trăit tu. Cel mai mare criminal pe care l-am cunoscut era bătut de tatăl său ore în şir şi pus să nu ţipe.

Minte, raţiune şi duh.

Toţi părinţii filocalici mai întâi învaţă asta. Înainte de a ne da drumul la rugăciune (Doamne Iisuse) este nevoie să deosebeşti mintea de raţiune şi de duh.
Când zic „Doamne Iisuse Hristoase” lucrează raţiunea. Gândirea mea rosteşte cuvintele şi le gândeşte. Nu mă gândesc la ce înseamnă fiecare cuvânt, nu fac meditaţie în timp ce mă rog.

Mintea e cea care priveşte aceste cuvinte. Este ca o atenţie ca o privire, ca o vedere.
Duhul este o dragoste. Dar nu e dragoste sentimentală, ci e o dragoste a atenţiei, e o căldură a atenţiei.
Când părinţii spun să lucrăm atenţia, aceasta are aceste două aspecte: una vede şi una iubeşte. Eu pot să fiu atent la ceva şi să nu iubesc. Şi atunci nu e cu duh. Sau pot să fiu atent şi să-mi fie drag. şi atunci e cu duh. Eu pot spune nişte cuvinte din care să iasă şi dragul meu şi se spune despre mine „a vorbit cu duh”. Sau pot să spun nişte cuvinte ca să scap de tine, sau ca să treacă timpul, sau ca să fiu apreciat şi se simte că e fără duh. Deci aceasta este cu cuvântul „Doamne”: îl rostesc, îl privesc şi îi dau atenţie (îl iubesc prin atenţie, nu prin sentimente). Pe măsură ce exersez atenţia, se ajunge la străpungerea inimii, ca deschidere spre poarta din lăuntru. Vine prin atenţie, dar nu aceea care vede, ci cea care simte…
Duhul este dragostea minţii către cuvânt, dragostea minţii către trup.

Despre simţiri:

Postim ca să simţim foame şi foamea să devină dragoste pentru cuvânt. Gândul la judecata de apoi: carnea rugăciunii
Cu timpul, tot ce simţim devine carne pentru rugăciune şi asta este Liturghia lăuntrică permanentă. Spre exemplu, mă enervează cineva. Asta nu e păcat. Dumnezeu a pus în mine sensibilitatea. Nu e păcat că invidiezi, că te înfurii, să urăşti etc. Simţirea, pofta nu e păcat. Eu pot face 3 lucruri cu această simţire:
– să fac răul „care-mi vine” ca urmare a ceea ce simt
– să mă compar cu tine şi să mă mândresc
– să transform simţirea în rugăciune
Aşa cum foamea din post este carnea rugăciunii, aşa ura, invidia, simţirea mea pentru tine se transfornă în carne pentru rugăciune.
Acest sentiment, această energie creată şi căzută a sufletului meu se oferă ca vas în care vine energia necreată a lui Dumnezeu şi o transformă. Totul e să mă ofer Lui pentru transformare.

Eu nu mă mai încred în ce simt. Simţurile mele sunt robite lumii acesteia. Simţurile mele sunt căzute. Totuşi, în mine este cineva care poate să facă invers decât ce simte. Aceasta este persoana mea, e ipostasul meu. Şi în asta stă libertatea. Mie îmi vine să te înjur şi eu zic „Doamne, Iisuse Hristoase, binecuvintează-l”. Energia supărării e pusă cu acelaşi patos în rugăciune. Aşa îi pot mulţumi fratelui pentru că mă enervează.

Să primesc orice sentiment ca pe un dar care îmi dă puterea să mă rog, de care pot profita ca să-l schimb în rugăciune. Să ne aducem aminte. Să le trăim cu Dumnezeu. Spunând rugăciunea eu mă lepăd de fapt de mine şi fac o mare jerfă.

A trăi „fără păcat” înseamnă a trăi conştient, viu, responsabil de viaţa mea (pr. Sofronie). Să nu te trăiască viaţa pe tine. Dacă sunt conştient şi din orice fac o rugăciune, atunci eu sunt viu. E foarte dureros, e strâmtă calea. Dacă mă doare ceva şi transform această durere în rugăciune mi se pare cumplită durerea. Dacă-mi mut gândul, (dacă citesc ceva, dacă stau de vorbă cu cineva, dacă mă cert cu cineva) se mută atenţia mea de la durere, dar ea nu se rezolvă. Pe când, dacă o transform în rugăciune se rezolvă. Dumnezeu o transformă. Altfel, se va repeta.

Maica Siluana

sursa: maicasiluana.blogspot.ro

Marţi (a 2-a săptămână a Postului)

Sfântul Teofan Zăvorâtul

„Şi a zis Cain către Domnul: pedeapsa mea este mai mare decât as putea-o purta” (Fac. 4, 13).

Este, oare, cu putinţă a vorbi astfel înaintea feţei lui Dumnezeu, Care este aspru, fireşte, întru dreptatea Sa, dar şi pururea gata să miluiască pe cel care se pocăieşte cu adevărat?

Zavistia a întunecat gândurile sănătoase, nelegiuirea făcută cu deadinsul a împietrit inima, şi Cain, iată, îi răspunde cu grosolănie lui Dumnezeu însuşi: „Au doară sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Fac. 4, 9). Dumnezeu vrea să înmoaie inima lui de piatră cu ciocanul asprei Sale judecăţi, dar el nu se lasă, ci, închizându-se în grosolănia sa, se aruncă în braţele sorţii pe care şi-a gătit-o singur prin pizmă şi omor. E de mirare faptul că după aceasta a trăit la fel ca toată lumea: a avut femeie, şi-a întemeiat o familie şi păstra toate legăturile lumeşti; însă pecetea lepădării şi deznădejdii stătea în continuare asupra lui. Trebuie să fie vorba de un fapt lăuntric, care se petrecea în conştiinţă, din conştientizarea poziţiei în care se afla faţă de Dumnezeu, sub influenţa faptelor, patimilor şi obiceiurilor păcătoase care o apăsau.

Mai ales acum ar trebui oamenii să ia aminte la aceasta! Dar să aibă, totodată, credinţa că nu este păcat care să biruiască mila lui Dumnezeu, chiar dacă pentru înmuierea inimii este nevoie, fireşte, de timp si osteneală, între mântuire şi pieire nu este loc, însă, de ales!

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Sfantul Paisie Aghioritul: Cand prinde blestemul si cum se slobozeste cineva de blestem, deochiul si binecuvantarea

din cartea „Cu durere si dragoste pentru omul contemporan”, Cuviosul Paisie Aghioritul

– Parinte, cand prinde blestemul ?

– Blestemul prinde atunci cand exista la mijloc nedreptatea. Daca, de pilda, o oarecare femeie isi bate joc de alta ce este mahnita sau ii face vreun rau, iar cea mahnita o blesteama, s-a terminat, se pierde neamul ei. Adica atunci cand fac rau cuiva, si acela ma blesteama, se prind blestemele lui. Ingaduie Dumnezeu si se prind, precum de pilda ingaduie ca unul sa omoare pe altcineva. Cand insa nu exista nedreptate, atunci blestemul se intoarce la cel ce l-a rostit.

– Si cum se slobozeste cineva de blestem ?

– Prin pocainta si spovedanie. Cunosc multe cazuri de oameni care s-au chinuit din pricina blestemelor, deoarece au fost vinovati, dar care, atunci cand au inteles ca au fost blestemati, s-au pocait, s-au spovedit si s-au indepartat. Daca cel ce a fost vinovat spune: „Dumnezeule, am facut asta si asta, iarta -ma”, si se spovedeste cu durere si sinceritate, atunci Dumnezeu il va ierta. El este Dumnezeu.

– Este pedepsit numai acela care primeste blestemul sau si acela ce il spune ?

– Cel ce primeste blestemul se chinuieste in viata aceasta. Iar cel ce a blestemat se chinuieste si in viata aceasta si se va chinui si in cealalta, pentru ca va fi pedepsit de Dumnezeu ca un ucigas, daca nu se va pocai si spovedi. Pentru ca, sa zicem, poate cineva sa te necajeasca, insa tu, cu blestemul ce i-l dai, este ca si cum ai lua pistolul si l-ai omori. Cu ce drept faci asta ? Orice ar fi facut celalalt, nu ai dreptul sa-l omori. Ca sa ajunga sa blesteme cineva, inseamna ca are rautate. Cineva blesteama atunci cand o spune cu patima, cu inversunare.

Blestemul cand vine de la omul care are dreptate are mare putere; mai ales blestemul vaduvei. Imi aduc aminte de o batrana care avea un calut si il lega la marginea padurii sa pasca. Fiindca era putin zburdalnic, l-a legat cu o funie mai tare. Odata au mers trei femei in padure sa taie lemne. Una era bogata, una vaduva, iar cealalta orfana si foarte saraca. Au vazut calul ce era legat cu funia si pastea si au zis: „Nu luam funia sa legam lemnele ?” Au taiat-o in trei, si fiecare din ele au luat cate o bucata sa isi lege sarcina ei. Fireste, calul a fugit. Cand a venit batrana si n-a aflat calul, s-a mahnit mult. A inceput sa-l caute peste tot; s-a ostenit mult pana sa-l gaseasca. In cele din urma, dupa ce l-a aflat, a spus suparata: „Pe ceea ce a facut asta s-o duca cu aceeasi funie „. Intr-o zi, fratele femeii bogate facea glume cu o pusca, crezand ca e goala – era din cele ce le lasasera italienii – si a impuscat-o pe sora-sa in gat. Trebuia s- o duca la spital si trebuia funie ca sa o lege pe o scara de lemn. In ceasul acela s-a gasit o bucata de funie, aceea furata, dar n-a ajuns. Au adus si cele doua vecine ale ei cele doua bucati furate si au legat-o de scara si au dus-o la spital. Asa s-a infaptuit blestemul batranei: „Sa o duca cu aceeasi funie „. In cele din urma a murit sarmana; Dumnezeu s- o odihneasca. Vedeti, a prins blestemul la cea bogata, care nu avea nevoie materiala. Celelalte isi aveau saracia lor, avusesera oarecare indreptatire.

Boli şi nenorociri din blestem

Multe boli carora medicii nu le găsesc pricina pot fi din blestem. Cum să găsească medicii blestemul? Odată mi-au adus la Colibă un paralizat. Un bărbat zdravăn nu putea sta jos. Trupul ii era intepenit ca un lemn. Unul il ducea in spate, iar altul il tinea de picioare. I-am pus două lemne de care s-a sprijinit, sarmanul. Cei care il insoteau mi-au spus: „De la vărsta de 15 ani este in starea acesta si au trecut 18 ani de atunci”. Dar cum să pătească aceasta fără nici o pricină?”, am intrebat. „Nu se poate. Ceva se intămplă aici”. Am căutat pe ici-pe colo şi am aflat că il blestemase cineva. Ce se intamplase? Odată, pe cand mergea cu autobuzul la şcoală, stătea intins pe o banca. La o statie s-au urcat un preot in vărstă şi un bătrăn şi stăteau in picioare lăngă el. Atunci cineva i-a spus: „Scoală-te, să stea vărstnicii!”. Acela insă s-a intins si mai mult pe bancă, fără să dea importantă la cele zise. Atunci bătrănul care stătea in picioare ii spune: „Intins să rămăi şi niciodată să nu poti şedea!”. Şi blestemul a prins. Vezi, tănărul a fost obraznic. Ca şi cum ar fi spus: „De ce să mă scol, dacă am plătit locul?”. Da, dar şi celălalt a plătit, şi este in vărstă, respectabil şi stă şi in picioare, iar tu eşti un copil mic de 15 ani şi stai jos. „Aceasta este pricina, i-am spus. Caută să te pocăieşti, dacă vrei să te faci bine. Este nevoie de pocăintă”. Sărmanul, de indată ce şi-a dat seama şi şi-a recunoscut greşala, s-a şi făcut bine.

Căte de acestea ce se intamplă azi, nu sunt din blestem şi din supărare peste măsură! Cand se distrug familii intregi sau mor multe persoane intr-o familie să ştiţi că se intămplă aceasta fie din nedreptate, fie din vrăji, fie din blestem. Un tată avea un copil ce nu mai stătea acasa. Odată tatăl său ii spune foarte supărat: „Sa vii odată pentru totdeauna!”. În noaptea aceea, băiatul venind acasă, exact in fata casei sale l-a lovit o maşină şi a murit. Prietenii lui l-au ridicat şi l-au dus in casa. A venit după aceea si tatal lui la Coliba mea si plăngea. „Copilul a murit in fata uşii casei mele”, spunea. Cercetandu-l mi-a spus mai apoi: „I-am spus un cuvant”. „Ce i-ai spus?”, l-am intrebat. „M-am inverşunat ca umbla noaptea si i-am spus: „Să vii odata pentru totdeauna!”. „Nu cumva a fost din aceasta?”. „Ei, din ce altceva? i-am spus. Caută să te pocăieşti şi să te spovedesti”. Vedeţi, i-a spus numai aceste cuvinte: „De data aceasta să vii odată pentru totdeauna”, si l-au adus pe copil mort. Şi după aceea durere şi plans pe tatăl lui.

Blestemul părintilor prinde mult

Să ştiti că blestemul părintilor prinde mult; chiar şi supărarea lor. Chiar dacă nu l-ar blestema părintii pe copil, doar de s-ar inverşuna impotriva lui, copilul nu va vedea zile senine, ci viata lui va fi numai un chin. Se va chinui mult in viata aceasta. Fireşte, se va uşura in cealaltă viată, pentru că achită aici ceva. Se implineşte cuvantul pe care-l spune Avva Isaac: „Mănancă din iad”, adică imputinează din chinul iadului prin chinurile de aici, din această viată. Pentru că si chinul din viata aceasta mănancă din iad. Adică atunci cand lucrează legile duhovniceşti, se micşorează putin din iad, din chinuri. Părintii care dau pe copiii lor „necuratului” ii fagaduiesc diavolului si apoi diavolul are drepturi asupra lor. „Mi l-ai fagăduit”, iti spune. In Farasa era o familie. Aveau un copil care plangea, iar tatăl lui îl dădea „necuratului”. Şi iată ce s-a intamplat. Odată cand tatăl său l-a trimis pe copil „necuratului”, a ingăduit Dumnezeu ca să dispară copilul din leagăn. Atunci nenorocita mamă se duce la Hagi-efendi (asa il numeau pe Sf Arsenie Capadocianul) spunandu-i: „Hagi-efendi, să am binecuvântarea ta, mi-au luat diavolii copilul”. S-a dus Hagi-efendi, a citit rugăciuni deasupra leagănului şi s-a intors copilul. Treaba aceasta se facea mereu. Sărmana mamă spunea: „Hagi-efendi, să am binecuvântarea ta, cat o să mai meargă aceasta?”. „Eu nu obosesc să vin, ţie iti vine greu să vii să mă chemi? Va obosi diavolul şi il va lasa”. De atunci nu mai dispărea copilul. După ce s-a făcut mare ii spuneau: „chipul diavolului”. Tulbura tot satul; ii zăpăcea pe toti. Ce a mai tras şi tatăl meu cu el(tatal parintelui Paisie a fost primarul comunei Farasa) !” Mergea la unul şi-i spunea: „Cutare a spus aşa despre tine”. Mergea şi la altul şi spunea la fel. După aceea se certau unul cu altul şi se băteau. Cand acei oameni pricepeau aceasta, mergeau la el ca să-l prindă şi sa-l pedepsească. Dar acesta ii sucea şi ii făcea ca aceia să-şi ceară iertare de la el. Atat de indrăcit era. Chipul diavolului. A iconomisit Dumnezeu ca şi ceilalti să vadă in continuare urmările, ca să le vină mintea la cap, să se infraneze pe ei inşişi şi să fie foarte atenti. Acum, cum il va judeca Dumnezeu pe acesta, este alt subiect. Fireşte ca are şi multe circumstante atenuante.

Cea mai mare avere pentru lume este binecuvântarea părinţilor. După cum in viata monahiceasca cea mai mare binecuvăntare este să primeşti binecuvăntarea stareţului tău. De aceea se spune: „Să iei binecuvantarea părinţilor”. O mamă, imi aduc aminte, avea patru copii şi se plangea, sărmana. „Voi muri de supărare, imi spunea. Nu s-a căsătorit nici un copil. Fă rugăciune”. Văzănd că este o femeie văduvă cu copii orfani, mi-a fost milă de ei. Fac rugăciune, fac rugăciune, dar nimic. Imi spun: „Se intămplă ceva aici’. „Ni s-au făcut vrăji”, spuneau copiii. „Nu sunt vrăji aici; se vede cand este din vrăji. Nu cumva v-a blestemat mama voastră?”, ii intreb. „Da, Părinte, imi spun. Cand eram mici, fiindcă eram foarte zburdalnici, mama ne spunea mereu de dimineaţa pană seara: Ca lemnele să rămăneţi; ca lemnele să rămaneti”. „Mergeti şi scuturati-o pe mama voastră, le-am spus, şi să-i spuneti să se pocăiască şi să se spovedească şi de acum inainte să vă dea mereu binecuvăntari”. Intr-un an şi jumătate s-au casătorit toţi patru. Aceea, sărmana, era femeie văduvă şi se pare că şi fără răbdare, iar copiii, zburdalnici fiind, o scoteau din rabdari şi de aceea ii blestema.

– Dacă părinţii işi blesteamă copiii si după aceea mor, cum se vor slobozi copiii de blestem?

– Dacă copiii caută in ei inşişi vor afla că, pentru a fi blestemati de părinţii lor, se pare că au fost nerozi si i-au chinuit pe aceia. Dar dacă vor recunoaste greşeala lor, se vor pocai cu sinceritate şi se vor spovedi, atunci se vor indrepta. Iar daca mai Si sporesc duhovniceste, atunci vor fi ajutati si parintii lor.

– Părinte, cănd am plecat la mănăstire şi pe mine m-au blestemat părintii mei.

– Acestea sunt singurele blesteme care se transformă in binecuvantări.

Blestemul „politicos”

– Părinte, este corect să spună cineva despre cel ce l-a nedreptătit: „Dumnezeu să-i răsplateasca”?

– Cel ce spune aşa este batjocorit de cel viclean şi nu intelege că in felul acesta blesteamă intr-un mod politicos. Sunt unii care spun că sunt sensibili şi au dragoste şi finete şi suportă nedreptătile ce li se fac de oameni, dar spun: „Dumnezeu să le răsplatească”. In viata aceasta toti oamenii dăm examene pentru ca in cealalta viata, cea veşnică, să ne invrednicim de Rai. Gandul imi spune ca acest blestem politicos este sub nivelul de plutire duhovniceăscă şi nu ii este ingăduit creştinului să-l rosteasca, pentru că Hristos nu ne-a invatat o astfel de dragoste, ci: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. Tot astfel binecuvantarea cea mai mare dintre toate este atunci cand suntem blestemati pe nedrept, iar noi primim aceasta in tăcere şi cu bunătate. Cand suntem clevetiti sau nedreptătiti fie de oamenii superficiali, fie de cei vicleni, care au răutate şi strămbă şi adevărul, dacă putem este bine să nu dorim să ne indreptătim atunci cand nedreptatea priveşte numai persoana noastră. Nici să spunem: „Sa le rasplateasca Dumnezeu”, pentru că şi aceasta este tot blestem. E bine să-i iertam cu toată inima noastra şi să rugăm pe Dumnezeu sa ne intărească, astfel incat să putem ridica greutatea clevetirii şi să continuăm viaţa duhovnicească pe cat putem in ascuns. Oamenii care au ca tipic să judece şi să osandească pot continua să ne nedreptătească, deoarece in felul acesta ne pregătesc mereu cununi de aur pentru viata cea adevarată. Fireşte, cei ce sunt aproape de Dumnezeu niciodată nu pot fi blestemati, pentru că nu au răutate, ci numai bunătate şi orice rău ar arunca cineva asupra acestor oameni sfintiti, se sfinteşte, iar ei simt o bucurie mare şi tainică.

Deochiul

Invidia, atunci cand are şi răutate, poate pricinui rele. Acesta este deochiul. E o lucrare diavolească.

— Părinte, Biserica recunoaşte că deochiul este o lucrare diavolească?

— Da, există şi o rugăciune specială (Staretul accentua că numai preotul poate citi rugaciunea pentru deochi). Cand cineva spune ceva cu invidie, atunci este „deochiat”.

— Părinte, mulţi cer „talismane” pentru prunci, ca să nu fie deochiati. Este bine să poarte aşa ceva?

— Nu, nu este bine. Să spuneţi mamelor lor să le pună cruciulite.

— Părinte, dacă cineva laudă un lucru frumos si cei care l-au făcut primesc lauda cu un gand de măndrie si se pricinuieşte un rău, acesta este deochi?

– Nu este deochi lucrul acesta. In cazul acesta lucrează legile duhovniceşti. Dumnezeu retrage harui Său de la om şi atunci se pricinuieşte pagubă. Deochiul există in cazuri rare. Mai ales oamenii care au invidie şi răutate – puţini sunt de aceştia – sunt cei care deochiază. De pidă, o femeie vede un copilaş drăgălaş cu mama lui şi spune cu răutate: „De ce n-am avut eu acest copil? De ce l-a dat Dumnezeu acesteia?”. Atunci copilaşul acela poate păţi ceva rău; fie nu va putea dormi, fie va plange mereu, fie se va chinui in altfel. Iar toate acestea se intamplă pentru că aceea a spus-o cu rautate. Şi dacă copilul s-ar imbolnăvi şi ar muri, acea femeie ar simţi bucurie in sinea ei. Altul vede un viteluş, il pofteşte şi indată acela piere.

De multe ori insă se poate ca să se chinuiască copilul, dar să fie de vină mama lui. Adică se poate ca mama să fi văzut candva un copil slab şi să fi spus: „Ce copil este acesta? Ce schelet de copil!”. Să se fi lăudat cu al ei şi să fi judecat pe cel străin. Şi ceea ce a spus cu răutate despre copilul străin prinde la al ei. Apoi din pricina mamei copilul se chinuieşte fără să fie vinovat. Se topeşte sărmanul, ca să se pedepsească mama şi să-şi inteleagă greşeala. Fireşte, copilul va fi mucenic. Judecătile lui Dumnezeu sunt abis.

Binecuvantarea ce iese din inimă este binecuvantare dumnezeiască

Să vă dau şi eu acum un “blestem!”. Dumnezeu să va umple inima de bunatatea şi de multa Sa dragoste pană ce o să „innebuniţi”, astfel ca să vă plece mintea de pe pamant si să vă aflati de pe acum langă El, in cer. Sa innebuniti cu nebunia cea dumnezeiasca a dragostei  lui Dumnezeu! Să vă aprindă Dumnezeu inimile voastre cu dragostea Sa! Să nu mă mai siliti alta dată să vă mai dau si un al doilea, pentru că „blestemul” meu (cel bun) prinde, fiindcă iese din inima mea. Şi atunci cand eram in Sanatoriu mi-a fost milă de voi. Unele aşteptau de opt ani, spunand: „Vom face mănăstire”, dar manastirea nu se făcea. Proiectul se veştejea. Atunci am spus: „De indată ce voi ieşi din spital, manăstirea va răsări ca o ciu-percă. Într-un an veti fi in manăstire!”. Şi intr-adevăr, intr-un an s-a făcut manăstirea. Am spus aceasta cu toată inima mea. Aţi avut dispozitie bună, de aceea nu v-a lăsat Dumnezeu. Altfel nu se explică.

Cand te doare sufletul pentru un om care are smerenie si cu toată inima sa iti cere să te rogi, de pildă, pentru o patimă ce il chinuie şi-i spui: „Nu te teme, te vei face mai bun”, ii dai o astfel de binecuvăntare, care este o binecuvantare dumnezeiască. Ea are multă dragoste si durere, de aceea prinde. Lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu si de aceea El implineşte binecuvantarea. Adica si numai durerea ce o simte cineva pentru altul este ca o binecuvantare.

Odată, pe cand eram militar, m-a trimis comandantul să implinesc o făgăduinta la o bisericuta a Sfantului Ioan Inaintemergătorul, pentru ca atunci, in razboi, ne ajutase Sfantul. Eram trimis să duc doua sfeşnice pentru bisericută şi in acelaşi timp să insotesc pe cineva care trebuia să treaca pe la Tribunalul militar din Navpacto. Ceilalti militari i-au spus comandantului: „Ai şi găsit om care să-l predea”. Era din Epir sărmanul, căntăreţ ambulant, sărac, căsătorit, cu copii; şi fusese acuzat că s-a rănit singur ca să scape de război. Se gandea: „Mai bine să am doar un picior decat să mor”. Am coborat la Agrinio, unde avea nişte cunoscuţi. „Să mergem să-i văd”, imi spune. „Să mergem”, ii spun. „Să mergem aici, să mergem acolo”. Ce să fac, am mers şi eu cu el. Mare osteneală. Şi nu voia să meargă să-l predau. Imi era milă şi mie de el, sărmanul. M-a durut foarte mult de el şi i-am spus: „Vei vedea că tu o vei duce mai bine decat toţi. Şi comandantul va trimite scrisoare ca să te bage in vreo slujbă şi vei putea să iţi randuieşti şi copiii şi vei avea şi viaţa in siguranţă”. In cele din urmă, cand am ajuns la Navpacto, am aflat că si comandantul trimisese o scrisoare şi l-a scăpat; altfel ar fi fost executat. In timp de război lucrurile sunt severe. Comandantului i-a fost milă de el, fiindcă era cu familie, şi l-a pus bucătar la Centrul de Mobilizare. Şi-a adus şi familia aproape de el şi a petrecut o viaţă mai bună decat toţi. Şi fiindca militarii nu mergeau intotdeauna să mănănce acolo, măncarea prisosea şi astfel işi hrănea şi copiii. După asta toţi ii spuneau: ai dus-o mai bine decat toţi!”. Pentru că noi toţi ceilalţi eram pe munţi, in zăpezi. Ceea ce ii dorisem a fost plăcut lui Dumnezeu, pentru că am spus-o cu durere, din adancul inimii mele şi de aceea Dumnezeu a implinit-o.

Imi aduc aminte de un alt caz, la Konita, cand eram la Sf. Manastire Stomiu. Dupa  praznicul Maicii Domnului de la 8 septembrie, inchinatorii au lasat toate in neoranduiala. Pe cand mai aranjam cate ceva, vad ca a ramas sora mea cu o alta fata sa aranjeze lucrurile. Sarmana aceea mai avea inca doua surori care se maritasera, si numai ea ramasese necasatorita. Ce marime de suflet avea! A ramas si le-a aranjat pe toate si la urma mi-a spus: „Parinte, daca este nevoie, putem ramane sa facem si alte treburi”. „Atata marime de suflet”, imi spun. Merg in bisericuta si spun cu toata inima mea: „Maica Domnului, randuieste tu cele pentru ea. Eu nu am ce sa-i dau”. Si data as fi avut nu ar fi primit. Ei bine, cum a mers acasa o astepta unul cu care facusem armata impreuna, un baiat foarte bun, un bulgare de aur, si dintr-o familie buna. S-au casatorit indata. Cum a rasplatit-o Maica Domnului!

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [24]

Cuvantul 3

Al aceluiasi frate Mar Isaac episcop si singuratic.
Felurite capitole despre cunoastere, in care se gasesc contemplari inalte si o cunoastere desavarsita, intelegeri dense si minunate si mari taine ce slujesc bucuriei si veseliei sufletului si cresterii lui in cele duhovnicesti.

Intaia suta a capitolelor despre cunoastere

(continuarea)

71. Nu toţi care se ostenesc putin sunt şi iubitori de odihnă, nici toti care se nevoiesc puternic sunt şi iubitori de osteneală. Unul se nevoieşte putin, dar are sufletul plin de căinţă; acesta compensează prin osteneala inimii ostenelile trupului pe care le lasă deoparte din pricina neputinţelor lui; printr-o neincetată rămânere în sine însuşi, acesta îşi înfrânează gândurile ca patimile trupului să nu-l atace prin simţuri. Altul se osteneşte mult după puterea sădită în trupul său, dar din când în când compensează ostenelile sale prin relaxări şi destinderi care urmează acestora umblând încoace şi incolo. Unul ca acesta nu scoate nici un folos din ostenelile sale, pentru că, pe de o parte, ostenelile făcute in salturi sporesc in el mândria, iar, pe de altă parte, relaxarea trupească care urmează acestora face sa crească în el răscoala şi poftele trupului.

72. Scopul ostenelilor celui ce făptuieşte corect lucrul sau [ascetic] e acela de a-si face mintea de nebiruit pentru patimi, sănătoasă şi nemişcată, iar scopul cunoaşterii lui e acela de a apropia mintea de darul vederii dumnezeieşti care e implinirea contemplării. 73. Când potrivnicul vede că sufletul singuraticului e hotarât în lupta împotriva lui, si ca-l provoacă cu dârzenia lui orice lucru, atunci foloseşte orice prilej ca să lege gândirea lui de cele lumeşti fiindcă nu ştie cum să-i întindă o cursa mai mare. Si aşa îl face, după cum vrea, fără oprire şi fara greutate, robul patimilor celor mai puternice: desfrâul, invidia şi mânia. Dacă singuraticul s-a lăsat o vreme prins de ele, are mâinile şi picioarele legate, e impiedicat şi cade mereu în una din ele; şi atunci e prea tarziu ca să se îngrijească din nou de paza poruncilor şi de rugăciunea curată. 74. Cuprins de slavă deşartă e nu cel care se complace in laude atunci când este lăudat, ci acela care-şi pregăteşte el însuşi prilejurile lor. 75. Gândire smerită are cel care nu se complace in lauda nici atunci când este lăudat pe bună dreptate. 76. Simţirea harului cu mintea se descoperă în lucrarea  caintei cu mintea. 77. Lucrarea căinţei cu mintea e plânsul omului ascuns, vărsat în inimă când inţelege iubirea Tatălui său, iar nu când teme de osândă; aceasta e ocupatia lui în meditarea sa necontenită la Dumnezeu, în implorarea ascunsă a gândirii care-i poartă durerea ca pe o jertfă şi nu incetează să se gândeasca la El in orice clipă. 78. Simţirea mentală a minţii care are loc în lucrarea linistirii [practica isihiei] e desfătarea de nădejdea bucuroasa a cărei gustare ţâşneşte în inimă în mijlocul intristării care vine dintr-o inimă îndurerată; e ceea ce se spune: „Fericiţi cei plâng, că aceia se vor mângâia” [Mr 5, 4]. 79. Aşadar, când cineva in făptuirea sa pe calea virtutii ajunge la bucuria nădejdii, orice întristare încetează şi povara făptuirii lui se uşurează pentru el. Acum el lasă făptuirea fricii şi incepe făptuirea iubirii; se dezbracă de frica şi de spaima căii şi inima lui începe să fie pusă în mişcare neîncetat de incredere. Inima sa găseşte sprijin, găndirea lui saltă şi nu mai vede nicidecum această lume. De acum înainte in inima lui se pune în mişcare o nădejde cu privire la cele viitoare. E plin de bucurie necontenit şi lumea aceasta e ascunsa de ochii lui fară să ştie cum. Sufletul său saltă în fiece clipă ca şi cum ar sta deja în lumea cea nouă. Acestea şi altele ca acestea le vede necontenit în sufletul său în liniştirea lui. Căci, aşa cum spuneam, ele vin în vremea în care sufletul a început să se despartă de părtăşia cu păcatul, iar prin liniştirea necontenită inima lui a inceput să se cureţe de feluritele aduceri-aminte care năşteau o diversitate de imagini care înviau mădularele omului celui vechi. 80. Când în gândirea unui asemenea om a început această mişcare a nădejdii şi in inima lui încolţeşte pe neaşteptate, fără motiv şi neîntrerupt bucuria care vine de aici, atunci el nu mai cunoaşte osteneală, nici povara lâncezelii [akediei]. nici frica de moarte. Ştiu cu adevărat, frate, că acesta a ajuns aici pentru că era cu totul beat până acolo încât atunci când voia să-L slăvească pe Dumnezeu şi să-şi mărturisească bucuria, limba i se frângea şi nu mai reuşea să binecuvânteze pe Dumnezeu, ci gângurea ca un prunc şi vorbea cu Dumnezeu ca un copilaş cu tatăl său. Această bucurie îmbată omul intreg. Despre o asemenea bucurie spunem că face inima limpede, că e uşa de intrare în descoperirile mentale ale mintii, care sunt cele văzute la rugăciune. Aceasta e prima gustare prin care intrăm in portul dumnezeiesc, împlinirea căinţei şi măngăierea făgăduită în Evanghelie. Din când în când însă îi este luată, ca să se smerească, şi atunci îl năpădesc îndoieli, tulburări şi întuneric. După care se bucură şi se desfată din nou. Aceasta se intâmplă, frate, printr-o liniştire neîntreruptă şi o tăiere desăvârşită a oricăror legături cu fiii oamenilar, când ne ocupăm de citiri şi de altele asemănătoare.

<- pagina anterioara       continuare ->