Sf. Efrem Sirul: Stăpânul tuturor Care de-a pururea vrea să miluiască neamul oamenilor, toate le foloseşte ca să-l facă pe Ilie milostiv. Iar, după ce a văzut, că nu se pleacă să se împace şi să lase mânia, atunci l-a trimis pe Ilie să se roage de o văduvă care era necăjită şi foarte săracă

Linişte daţi-mi mie, plecaţi-vă auzurile voastre, ca să tâlcuiesc povestirea Sfântului slăvitului Prooroc Ilie Tesviteanul, care a arătat râvnă fierbinte, sârguindu-se totdeauna ca să-i înduplece pe toţi să se închine Unuia Dumnezeu. Căci, dacă a văzut poporul făcând multe nelegiuiri şi abătându-se de la Dumnezeu şi închinându-se idolilor, umplându-se de mânie şi ochiul râvnei în sus, aţintindu-l, săgetând cerul prin vorbire, a ajuns, prin cuvânt până la cer. După ce a văzut poporul, atât de rătăcit de draci, şi având nădejdea şi încredinţarea că îl va scoate din rătăcire, după ce a văzut poporul smerit de mulţimea idolilor şi pe toţi proorocii mincinoşi adunaţi acolo, Ilie, umplându-se de râvnă şi de multă mânie, a slobozit cuvânt, cu jurământ asupra poporului, celui fără de lege; cerul l-a legat, norii, ca să nu plouă, i-a pecetluit, L-a înduplecat pe Dumnezeu cel milostiv să împlinească rugăciunea robului Său, vrând să arate păcătoşilor puterea şi tăria bunului Stăpân, şi s-a jurat înaintea Lui, zicând:

„Viu este Domnul, a zis, Căruia îi stau înainte, că nu se va pogorî ploaie, nici rouă pe pământ decât numai prin cuvintele gurii şi buzele mele”.

Şi minune preaslăvită s-a făcut cu duhul, că milostivul Dumnezeu după ce a auzit cuvântul robului său plin de râvnă, îndată a împlinit proorocia lui, pe care a spus-o din râvnă dumnezeiască. Şi, după ce s-a încuiat cerul şi s-au pecetluit norii, s-au uscat toate cele de pe faţa pământului. Viile s-au uscat, grâul nu a răsărit, toţi pomii roditori şi-au ascuns roadele lor, pământul nu şi-a mai dat roadele sale, păşune nu s-a arătat pe pământ, în scurt s-a ascuns toată verdeaţa de pe pământ şi copacii s-au uscat şi, prin hotărârea lui Ilie, şi apele de pe el au secat. Şi era vedere cumplită şi foarte dureroasă, precum odinioară, în vremea lui Noe. Că nu numai oamenii mureau, ci şi dobitoacele şi fiarele şi păsările.

O, Ilie, râvnitorule spre bine, gândeşte-te că numai oamenii au păcătuit înaintea Domnului, fiind amăgiţi de vrăjmaşul, dar pruncii ce au păcătuit? Dobitoacele, fiarele şi păsările ce au greşit? Că şi pe acestea toate le-ai dat la moarte. Măcar pe acestea, care sunt nevinovate, miluieşte-le şi dă ploaie pe pământ. Însă lui Ilie celui fierbinte în rugăciune, nimic nu-i păsa de unele ca acestea. Cei bogaţi au pierit şi ei de foame şi de sete, nefiind ploaie. Cu toate acestea, Stăpânul tuturor Care de-a pururea vrea să miluiască neamul oamenilor, toate le foloseşte ca să-l facă pe Ilie milostiv. Iar, după ce a văzut, că nu se pleacă să se împace şi să lase mânia, atunci l-a trimis pe Ilie să se roage de o văduvă care era necăjită şi foarte săracă. Şi, după ce a sosit Ilie, acolo unde i s-a poruncit, a văzut o văduvă adunând nişte lemnişoare. Deci, cunoscând sărăcia ei în care se afla, se ruşina Ilie să grăiască spre ea. Însă, cu toate că se ruşina, a împlinit porunca şi îndrăznind cu sfială a zis:

„O, femeie, îmi vei aduce mie puţină apă să beau?”.

Că legase apa, ca să nu plouă pe pământ. Şi văduva a strigat către Ilie:

„O, râvnitorule, spre bine, dacă prin jurământul limbii tale ai legat cerurile ca să nu plouă pe pământ, cum îndrăzneşti să ceri de la mine apă? Dacă prin limba ta ai înfrânat-o şi o ţii uscând pământul şi îngropi toate cele de pe el, de unde-ţi voi da ţie apa?”.

Iar el, îndată, s-a umilit de cuvântul văduvei şi s-a pornit întru el partea milostivirii. Iar văduva, auzind glasul Proorocului, a făgăduit să-i dea lui apa pe care el a cerut-o. Şi ducându-se ca să-i aducă, ce a zis Ilie către ea:

„Îmi vei aduce în mâna ta şi o bucată de pâine, să mănânc”.

Iar ea, îndată, a strigat către Ilie:

„Viu este Domnul Dumnezeu că nu am azimă coaptă în spuză, decât un pumn de faină în vadra mea, asemenea, încă, şi puţin untdelemn într-un ulcior. Pentru aceea am adunat aceste lemnişoare, ca sa fac o azimă mie şi fiului meu, să mâncăm şi să murim”.

Şi, după ce a auzit şi sugrumat fiind de foame, Ilie cugeta în sine să aducă dezlegare de legături. Auzind graiurile cele jalnice ale văduvei îndată a grăit către ea cuvânt plin de îndurerare, zicând:

„Intră, deci, şi fă-mi, mie întâi, o azimioară şi, apoi, vei face şi ţie şi fiului tău, că acestea zice Domnul: Vadra de făină nu va lipsi, nici untdelemn din ulcior nu va scădea, până când va da Domnul ploaie pe pământ şi va odrăsli, ca şi mai înainte, hrană tuturor oamenilor”. Încât chiar şi nevrând a făcut dezlegare legăturilor cerului. Căci osteneala foamei l-a silit pe el să facă aceasta.

Deci, a trimis Dumnezeu moarte copilului văduvei, trăgând pe Ilie ca să poruncească dezlegare legăturilor, iar văduva când a văzut moartea fiului ei, venind cu lacrimi la Prooroc, i-a zis lui:

„Vai mie, Proorocul al lui Dumnezeu, râvnitorule, mai mult decât toţi, de ce ai adus această durere şi plângere nevindecată sufletului meu. De ce mai trăiesc pe pământ, eu ticăloasa, dacă pe fiul meu, pe care îl aveam l-ai dat morţii? Am cunoscut că din pricina ta a murit fiul meu. Mai înainte de a veni tu aici era sănătos fiul meu. Căci în foamete cumplită şi în sete neasemănată, pe care tu le-ai adus asupra pământului, am trăit, iar acum, după ce ai venit tu la mine, dătător de hrană arătându-te, te-ai făcut pierzător al fiului meu unul-născut şi, scăpând de foame, leşin de bocete. Şi, socotind că te voi avea ajutor, te-ai făcut vânzător. Împreună locuitor primindu-te pe tine, am fost lipsită de fiul meu. Hrănindu-ne pe noi, în foamete, pe el l-ai dat morţii. Ai hrănit şi ai omorât pe unul născut fiul meu; m-ai lipsit pe mine de nădejdea mea. Pe ochiul bătrâneţilor mele, pe care îl aveam l-ai stins cu moartea. Mângâierea mea, pe care o aveam, venind tu, am pierdut-o. La întâlnirea ta, am fost lipsită de copilul meu. Că ce folos îmi este mie, având faină şi untdelemn şi săturarea de bucate, după ce fiul meu a murit? Mai de folos îmi era mie ca, împreună cu toţi să pier, decât sătulă să mă lipsesc de fiul meu. Că cine va mânca acestea, pe care mi le-ai dat? Ce câştig îmi este mie să am hrană, spre săturare, după ce am fost lipsită de slava unuia-născut fiului meu? Pier tânguindu-mă şi suspin pentru el. O, de nu te-aş mai fi văzut pe tine, nici n-aş mai fi auzit vorbirea ta”.

Şi se vedea văduva, grăind acestea cu tânguire şi lăcrimând la picioarele lui Ilie. Iar Ilie, râvnitorul spre bine, după ce a auzit-o, s-a sârguit spre rugăciune, mâhnindu-se cu sufletul; şi stând, ruga pe Dumnezeu zicând:

„Dezleagă, Stăpâne, legăturile morţii de la fiul văduvei; şi-l înviază pe el”.

Iar Preamilostivul Dumnezeu a zis, prin cuvânt, către dânsul:

„Dezleagă şi tu cerul, pe care cu limba ta l-ai legat; şi atunci, prin cuvânt, voi dezlega şi Eu legăturile morţii, pe care cu înţelepciune pentru tine, le-am adus asupra-i. Caută şi vezi Ilie, câtă mulţime de bătrâni şi de tineri, de prunci şi de maici au pierit, caută şi vezi lacrimile lumii întregi, cum cad, plângând şi cerând ploaie. Tu, văzând o singură femeie lăcrimând, pentru fiul ei, ţi se pare că eşti milostiv, dar toată lumea tânguindu-se lăcrimează, că toată piere, şi văzând-o, tu o treci cu vederea. Ştiu că râvnind pentru Mine ai adus asupra ei certare. Ştiu Ilie, că nu este altul asemenea ţie”.

Atunci a zis Ilie către Stăpânul său:

„Dă viaţă copilului şi dezleagă cerul, numai izbăveşte-mă de lacrimile văduvei, ca să nu mă mai întristeze, plângând”.

Şi înviind copilul şi luându-l pe el, Ilie l-a dat mamei sale. Iar văduva, luându-şi pe fiul ei, a zis, cu bucurie mare, către Ilie:

„Acum te-am cunoscut că eşti, cu adevărat, omul lui Dumnezeu şi grai adevărat este în gura ta!”.

Atunci a zis Dumnezeu către Ilie:

„Mergi şi spune lui Ahab că voi da şi Eu ploaie pe pământ”.

Şi venind către Ahab, Ilie a zis către el:

„Domnul va da ploaie pe pământul Său”.

Şi, adunând tot poporul lui Israel, au fost înjunghiaţi preoţii cei ce jertfeau lui Baal. Şi întorcându-i pe toţi să creadă în Dumnezeul cel viu, Ilie s-a înălţat în car de foc spre cer, întru cutremur mare, lăsându-şi cojocul asupra lui Elisei.

Iar Dumnezeului nostru să-I fie, de la noi, slavă şi cinste în vecii vecilor! Amin.

 

Cuvânt la Sf. Ilie Proorocul

Sf Efrem Sirul: Cuvinte și Învățături, Ed. Bunavestire, 1996

„Fericirea se munceşte în fiecare zi”

– Unora parcă le sunt date numai suferinţe, toată viaţa…

– Trebuie să înţelegi că e un joc între tine şi Dumnezeu. În suferinţă se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu faţă de tine. Şi atunci începi să găseşti un rost fiecărei suferinţe. Fără Dumnezeu, totul sfârşeşte într-un mare absurd. Şi cea mai mică suferinţă te doboară. Nu mai înţelegi nimic şi ajungi să-ţi pui capăt zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinţă e umplută de sens şi e mereu urmată de bucurie. Trebuie să nu uiţi niciodată că Dumnezeu te iubeşte şi te pune la încercare. Te încearcă, pentru că vrea să-ţi dea ceva. Dar cu un preţ! Trebuie să meriţi darul, să te ridici spiritual la nivelul la care îl poţi primi. Nivelul următor al jocului. Oricum, darul e întotdeauna cu mult mai mare decât suferinţa pe care o treci ca să ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate dărui liber, că atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinţa, nu ne-ar mai lăsa să înflorim liber. Dumnezeu, când ne iubeşte, ne pune la încercare, ca pe argint în topitoare. Pentru că vrea să scoată din noi esenţa cea mai pură.

– Ce ar trebui facem fim fericiţi?

– Trebuie pornim în căutarea adevărului iubirii, cu toate forţele noastre. nu ne angajăm steril, de suprafaţă, ci ne dăruim total, tuturor oamenilor şi, prin ei, lui Dumnezeu. Şi o facem pe viaţă. Fericirea adevărată există. Şi există aici, pe pământ. Ea nu e decât o cale pe care înaintăm. Doar în măsură în care ştim dăruim, o şi primim. Pentru Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne şi răsplăteşte cu asupra de măsură. Se joacă cu noi, ne face vrem mai mult, ne dorim mai mult, devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleaşcă, o încremenire care pică pe tine. O fericire statică ne-ar strivi sub o plictiseală cumplită. Fericirea se munceşte, se câştigă în fiecare zi. E un urcuş continuu, o dinamică ce se adaptează permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

Pr. Pantelimon de la Oaşa – Formula AS, nr. 973, anul 2011

Sâmbătă (a 3-a săptămână a Postului)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Evr. 10, 32-38; Mc. 2, 14-17]. „N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Mc. 2, 17).

Prin gura înţelepciunii, Domnul i-a chemat la Sine pe cei lipsiţi de minte. Tot El, pribegind pe pământ, i-a chemat pe cei păcătoşi. La El nu este loc nici pentru „deştepţii” trufaşi, nici pentru „drepţii” neascultători.

Să se bucure neputinţa minţii şi sufletului! Putere a minţii si a faptelor, pleacă de-aici!

Desăvârşita neputinţă care se recunoaşte pe sine ca atare si aleargă cu credinţă la Domnul, Cel ce vindecă pe cei neputincioşi si plineşte cele sărace, se întăreşte şi cu mintea, şi cu obiceiurile, continuând, totuşi, să îşi mărturisească şi prostia, şi ticăloşia; iar puterea lui Dumnezeu, desăvârşindu-se întru neputinţă sub această înfăţişare neatrăgătoare, zideşte în chip nevăzut o altă personalitate, cu minte şi obiceiuri luminoase, care va ieşi la lumină la vremea sa: uneori încă de aici, dar dincolo totdeauna.

Iată ce este ascuns de cei înţelepţi şi pricepuţi şi se descoperă doar pruncilor!

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Miercuri (a 3-a săptămână a Postului)

  Sfântul Teofan Zăvorâtul

Este vrednic de luare-aminte faptul că înţelepciunea îi cheamă la Sine pe cei neînţelepţi: „cel ce este neînţelept să se abată la Mine” (Pilde 9, 4). Înseamnă că „deştepţii” nu au intrare în casa înţelepciunii, adică în Sfânta Biserică. Orice înţelepciune lumească trebuie lepădată încă de la intrarea în această casă. Pe de altă parte, dacă toată înţelepciunea şi cunoştinţa sunt numai în casa înţelepciunii, înseamnă că în afara acestei case, în afara Sfintei Biserici nu este decât nebunie, neştiinţă şi orbire. Minunată rânduială a lui Dumnezeu! Intrând în Biserică, leapădă mintea ta şi vei deveni înţelept cu adevărat; leapădă lucrarea voii tale şi vei începe să lucrezi cu adevărat; leapădă-te şi de tine însuti şi vei deveni cu adevărat propriul stăpân. Ah, de-ar pricepe lumea înţelepciunea
asta! Insă îi este ascunsă. Neîntelegând înţelepciunea lui Dumnezeu, lumea strigă împotriva ei, şi pe „mintoşii” cei lipsiţi de minte continuă să-i ţină în orbirea lor.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an”