A şaptea săptămână a Postului Mare

„Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta.” /Mat. 22:37/

În această săptămână urmează paşii Domnului Hristos, şi fii mereu alături Lui, spre deosebire de judecătorii şi chinuitorii Lui. Şi iubeşte-l cu toată inima ta.

Când Evreii Îl pălmuiesc, tu întinde mana ta în apărare şi primeşte palma în locul Lui. Când Îl scuipă, tu spune: Scuipătorilor, ce veţi arunca unii altora în faţă, dacă asupra Lui folosiţi tot scuipatul vostru, toată alcătuirea voastră?

Mergi după El pe Calea Patimilor, şi poartă crucea Lui împreună cu Simon Kirineanul, şi împreună cu fericita Veronica şterge-i faţa de praf şi sânge, şi împreună cu Mironosiţele plângi şi umezeşte-i buzele uscate cu un pahar de apă rece, şi răcoreşte-i fruntea înfierbântată. Dăruieşte-i întreagă inima ta şi iubeşte-l cu toată inima ta în ceasurile umilinţei Lui.

Când auzi lovitura ciocanului asupra preacinstitelor Sale mâini, tu strigă: Au! Când sunt bătute cuiele în preacinstitele Sale picioare, tu iarăşi vaită-te, ca şi cum fierul s-ar înfige în trupul tău.

Închină-te Preasfintei Sale Maici şi sărută poala şi mânecile veşmintelor sale. Nu-i spune nimic. Nu o întreba nimic. Închină-te încă o dată sfintei sale dureri. Şi încă o dată sfintei sale tăceri. Spune în sineţi: Preacinstită Maică, şi eu Îl iubesc cu toată inima mea.

Scoate inima ta şi pune-o în trupul Său şi uită de sine. Fii în El şi rabdă ce rabdă El şi cu totul să mori pentru sine. Mori înaintea Lui.

Când Iosif şi Nicodim Îl pogoară în mormânt, tu caută să fii împreună cu El în mormânt. Închipuie-ți că nu eşti viu în această lume. Ca o umbră să stai undeva aproape de mormânt, şi viaţa ta să o priveşti ca fiind în mormânt. Şi iţi va fi dulce, foarte dulce, moartea cu El şi intru El.

Oare cu cat mai dulce va fi învierea cu El şi intru El, când a treia zi te vor lumina îngerii la mormânt?! Oştenii Împăratului merg înaintea Împăratului, feţele lor-s ca fulgere arzătoare, iar veşmintele albe-s ca zăpada. Iar când îngerii lui Dumnezeu vor lumina în întunericul Golgotei şi în întunericul sufletului tău, atunci te vei simţi ca un om nou.

 Şi când, tremurând, vei privi Minunea Minunilor, şi nu vei şti dacă să te ascunzi sau să fugi sau să i te arăţi, iată, El întâiul se va apropia de tine şi ca pe Maria te va chema după nume. Iar când El te va numi prin glasul Lui, ca printr-un fir electric va intra în tine un nou curent, o nouă viaţă, o nouă putere. Şi El iţi va întoarce inima ta, ţi-o va da şi pe a Lui. Şi tu, tremurând, vei cădea la picioarele Lui şi, printre  suspine, vei striga precum Toma: Domnul Meu şi Dumnezeul Meu, slavă Ţie!

Binecuvântaţi pre cei ce blestemă pre voi, şi vă rugaţi pentru cei ce fac vouă necaz. /Lc. 6:28/
Şi nu judecaţi, şi nu vă veţi judeca; nu osândiţi, şi nu vă veţi osândi, iertaţi şi vi se va ierta. /Lc. 6:37/
Omul cel bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune; şi omul cel rău, din visteria cea rea a inimii sale scoate cele rele; că din prisosinţa inimii grăieşte gura lui. /Lc. 6:45/
Că nu au trimes Dumnezeu pre Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin el. /Io. 3:17/
Urâciunea aduce ceartă, iar dragostea acoperă toate greşalele. /Pil. 10:12/

Sfântul Nicolae Velimirovici, „Inima în Marele Post”

Anunțuri

Sâmbătă (a 6-a săptămână a Postului)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Evr. 12, 28 – 13, 8; In. 11, 1-45]. Cine are pe Marta cea iubitoare de osteneală (adică faptele bune de tot felul) şi pe Maria ce sade la picioarele lui Iisus (adică întoarcerea caldă şi cu luare-aminte a întregii inimi către Domnul), la acela va veni însuşi Domnul şi va învia pe Lazărul lui – duhul, dezlegându-l de toate legăturile sufletului şi ale trupului.
Atunci va începe pentru el o viaţă cu adevărat nouă, netrupească în trup şi nepământească pe pământ. Aceasta va fi o adevărată înviere în duh, mai înainte de învierea cea viitoare, care va fi şi a trupului!

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Joi (a 6-a săptămână a Postului)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

 „Ascultă, fiule, şi fii înţelept şi-ţi îndreptează gândurile inimii tale” (Pilde 23, 19).

Din inimă ies necontenit gânduri: uneori bune, însă în cea mai mare parte rele. Celor rele nu trebuie nicicum să le urmăm; dar nici pe cele bune nu trebuie să le împlinim întotdeauna – se întâmplă ca gândurile care sunt bune în sine să nu fie potrivite în anumite împrejurări.
Iată de ce ni se porunceşte să luăm aminte la noi înşine, să căutăm la tot ce iese din inimă; ce este rău să lepădăm, ce este bun să cercetăm, făcând doar ceea ce se va arăta a fi bun cu adevărat. Cel mai bine este însă a închide inima astfel încât din ea să nu iasă şi în ea să nu intre nimic fără îngăduinţa minţii, pentru ca mintea să premeargă în toate, rânduind mişcările inimii: dar mintea devine astfel numai atunci când este mintea lui Hristos. Asta înseamnă să-ţi uneşti mintea şi inima cu Hristos şi totul înlăuntrul tău va fi aşa cum trebuie.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Luni (a 6-a săptămână a Postului)

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Acestea zice Domnul: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te învaţă pe tine cele de folos, care te duce pe calea pe care trebuie să mergi. O, de-ai fi luat aminte la poruncile Mele! Atunci, pacea ta ar fi fost ca un râu, iar dreptatea ta – ca valurile mării; şi ca nisipul s-ar fi înmulţit sămânţa ta, iar fiii pântecelui tău – ca ţărâna pământului: nu s-ar fi stins, nici ar fi pierit numele ei înaintea Mea”. Cu ce condiţie? „Ieşiţi din Babilon” (Is. 48,17-20)!

Babilonul este chipul păcătoşeniei de toate felurile. Părăseşte păcatul, întoarce-te către Domnul cu toată inima ta, şi El nu va pomeni fărădelegile tale, va da uitării toate nedreptăţile tale. Iarăşi vei fi primit în mila Lui, şi atunci nu-ţi va rămâne decât să umbli numai în calea pe care te va învăţa El, ca pacea ta lăuntrică să fie ca un râu, cugetările cele bune ale inimii tale ca nisipul, iar roadele faptelor tale bune ca ţărâna pământului.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [28]

Cuvantul 3

Al aceluiasi frate Mar Isaac episcop si singuratic.
Felurite capitole despre cunoastere, in care se gasesc contemplari inalte si o cunoastere desavarsita, intelegeri dense si minunate si mari taine ce slujesc bucuriei si veseliei sufletului si cresterii lui in cele duhovnicesti.


A doua suta a capitolelor despre cunoastere

(continuarea)

21. Cât despre patima desfrânării, dacă n-o pune în mişcare o cauză exterioară, firea nu obişnuieşte să îndrepte spre noi cu repeziciune impulsuri arzătoare şi nestăvilite. Acest lucru ni se întâmplă totuşi, fără vreun prilej din afară, printr-o parasire de Sus în scopul luptei. Dar o astfel de părăsire nu are loc fără aceste două pricini: fie pentru că invinuim şi dispretuim pe cineva în această privinţă, fie din cauza unei păreri de noi înşine care a rămas o vreme în conştiinţa noastră, părere potrivit căreia fie am învins acest gând, fie suntem convinşi de puterea noastră şi credem că l-am biruit prin strădaniile noastre necunoscând că lucrarea lui Dumnezeu săvârşeşte în noi orice virtute printr-un dar al Lui. Sunt Părinti care spun că şi demonul ne trimite această patimă din invidie. Dar e greu de crezut ca el să poată face aceasta sau orice alt lucru care ne încearcă din propria lui vointă, fără o părăsire care vine dintr-un plan dumnezeiesc. Căci altfel nu ne-ar fi dat liniste nici măcar un ceas. Este cu noi o Călăuză care ne însoţeşte, iar pricinile acestei părăsiri vin de la Ea. Ispita desfrânării vine fie din această părăsire, fie dintr-o cauză exterioară care ne vine prin simţuri, fie dintr-o aducere-aminte sau dintr-o plăcere. Nimic n-o face să tacă mai repede ca rugăciunea insotită de ingenunchere, căderea prelungită la pământ înaintea crucii unită cu durerea şi smerenia inimii, şi o foamete autoimpusă. 22. Chiar dacă se întâmplă să-l biruie pe luptător şi să-l rănească cu loviturile ei, nici o patimă pe care o urăşte cu adevărat şi a cărei teamă nu părăseşte nici inima, nici gândirea lui, oricare şi oricum ar fi, nu-i va fi socotită drept păcat dacă el continuă să o urască, fiindcă Dumnezeu este drept. Fiindcă atunci rănii nu întârzie să-i urmeze părerea de rău a sufletului, iar aceasta e un leac înaintea căruia nici o rană nu poate sta. Că urăşte cu adevărat această patimă se poate vedea din spaima şi suferinţa născute în mădularele lui chiar şi numai la aducerea-aminte de ea. 23. Smerenia e virtutea unei gândiri sănătoase; cât timp rămâne în om, acestuia nu i se va întâmpla să fie părăsit de Dumnezeu in nici una din ispitele care-i pun la încercare trupul sau conştiinta prin patimi sau suferinţe trupeşti şi sufleteşti. 24. Să fim siguri că printr-o hotărâre dumnezeiască orice patimă am iubi şi pe care am indrăgi-o e pasibilă de osândă şi e socotită o vină chiar dacă n-o punem în practică. Vom primi, aşadar, pedeapsa ei fie aici, fie în lumea viitoare ca şi cum am fi săvârşit-o efectiv, fie că e vorba de pofta desfrânării, de invidie, de răutatea faţă de cineva sau de orice altă patimă, pentru că ne-am complăcut în inima noastră într-un lucru despre care ştiam foarte bine că e contrar voii lui Dumnezeu şi pentru că l-am îndrăgit şi-l iubim încă în amintirea noastra.
25. Când slava deşartă sălăşluieşte într-un cuget trupesc, ne predă patimii desfrânării; când sălăşluieşte într-o conştiinţă sufletească, ea face să crească în noi ciuma mândriei: pe una [desfrânarea] o hrăneşte linguşind trupul, iar pe alta [mândria] prin inălţimea virtuţilor şi a cunoaşterii ei. 26. Dobândirea şi descoperirea de către inteligenţă a intelepciunii duhovniceşti se vede din grabnica conştientizare a lipsurilor proprii. Cunoaşterea exactă a lipsurilor proprii ne arată măsura în care simţim cu adevărat intelepciunea duhovnicească, aşa cum absenta acesteia e arătată uşor de faptul că nu ne simtim lipsurile. 27. Când într-una din ostenelile dumnezeieşti [ale ascezei] sau ale încercărilor care le însoţesc, vezi în sufletul tău o putere şi o răbdare neobişnuită prin care rezişti cu blândeţe fara să fii tulburat, aşa cum obişnuieşte firea, ba chiar o veselie insoteşte inima ta şi o încurajează, in aşa fel incât poverile si asprimile ostenelilor slăbesc şi se domolesc, iar gândirea ta devine iarăşi plină de râvnă, intelege că atunci lucrarea [lui Dumnezeu] e aproape de tine şi că Dumnezeu e gata să ajute cu bunăvointă în lucrul tău.

28. Când vezi că una din patimi, chiar dacă o urăşti, sau un gând, oricare ar fi el, se mişcă în tine neobişnuit de des, teme-te, căci lucrul nu se întâmplă fără motiv. Căci pentru suferinţa unei rugăciuni care-i este adusă cu sărguintă, puterea Domnului, pentru Care toate sunt uşoare, poate să facă să treacă de la noi lucrul in care am căzut din nepăsarea noastră şi să inteleptească inima noastră ca să cunoască aceste lucruri ascunse ajutându-ne să ieşim cu bine din ele. [1],

29. Există o durere care-şi închipuie că are drept cauză pe Dumnezeu, păcatele noastre sau lucrurile dumnezeieşti pe care nu le avem şi a căror lipsă ne face să suferim, în timp ce ea este o cursă a satanei care o ascunde gândirii care pare că se îndeletniceşte frumos cu frica de Dumnezeu, precum este scris: „In calea aceasta în care am umblat ascuns-au curse mie” [Ps 141, 3] şi: „Pusu-mi-au cei mândri cursă şi funii pe cărările mele” [Ps 139, 6]. Căci prin întristarea pentru Dumnezeu vrea să ne lipsească de bucuria şi de desfătarea pe care o avem in El, iar prin frica de păcat[ul comis] vrea să ne ducă la deznădejde. Să ştim bine, deci, că orice frică de păcat[ul comis] şi orice intristare pentru virtute[a nedobândită] neamestecate cu nădejdea milei lui Dumnezeu, şi care merg neschimbat in una şi aceeaşi direcţie şi nasc în noi deznădejdea, toate acestea sunt aprinse în noi în chip vădit de satan.
30. Hristoase, Mântuitorule a toate, Care fiind ascuns în Dumnezeirea Ta ochilor serafimilor Te-ai arătat lumii în trup omenesc spre îndreptarea stricăciunii fiilor oamenilor, intelepţeşte-mă pe calea Ta. Dă-mi întelepciune să ştiu cum să mă apropii de măreţia Ta! Astâmpără în inima mea nădejdea pe care mi-am pus-o în Tine, ca să mă îmbăt de ea în fiecare clipă şi în desfătarea ei să uit lumea muritoare. Invredniceşte-mă, Dumnezeule, prin mişcările stârnite de nădejdea mea în Tine, de uitarea care se lucrează în fiece clipă în sfintii Tăi.

Cu adevărat, fratilor, credeti-mă că nu mint dacă vă spun că atunci când inima e luminată de acest gând, în om se vede ceva asemenea unei nebunii.


 

[1]– ..Lamurire: Prin meditarea rugaciunii şi prin frica de gănduri, găndirea e luminata de lucrarea lui Dumnezeu care insoleşte frica ei de Dumnezeu si fuge şi e slobozită de rătăcirea ascultării de satan care ohişnuieşte sa inrobeaseă pe om prin intermediul sufletului. Rugăciunea insă luminează in chip firesc inima pentru că ea se găndeşte la Dumnezeu.”

<- pagina anterioara   continuarea ->

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [27]

Cuvantul 3

Al aceluiasi frate Mar Isaac episcop si singuratic.
Felurite capitole despre cunoastere, in care se gasesc contemplari inalte si o cunoastere desavarsita, intelegeri dense si minunate si mari taine ce slujesc bucuriei si veseliei sufletului si cresterii lui in cele duhovnicesti.


A doua suta a capitolelor despre cunoastere

(continuarea)

11. Darul luminii şi desfătarea bucuriei nu urmează indeaproape orice întuneric, asprime a luptei sau intunecare. Acestea însă vin negreşit inaintea oricărui dar, fie cu un ceas, fie cu o zi, fie cu câteva luni sau cu căţiva ani, pe măsura acestuia. E cu neputinţă ca binele să vină înainte ca în gândire să se fi pus in mişcare tulburarea unei mari întunecimi şi ispite. De aceea, de fiecare dată când mintea e pe cale să dobândească darui unei odihne, e mai întâi chemată la o mare luptă şi la nenorociri, la capătul cărora doar se intrezareşte lumina. Pe măsura apăsării încercării vor fi şi puterea şi inălţimea darului. Această rânduială o vedem la toţi sfinţii, mai ales la inceput, fiindcă atunci când se apropie în chip simţit de darul dumnezeiesc trec printr-o mare ispită: unii intră în luptă cu demonii, altii îndură încercări ascunse. Fericit însă cel care n-a ajuns la lenevire şi care nu s-a predat legăturilor cu cei din lume şi relaxării; care nu fuge de liniştire intr-o destindere ca să scape un moment de asemenea incercări. [1]12. Părinţii spun că atunci când omul începe să se despartă de păcatul care sălăşluieşte în el şi să iasă de sub stăpânirea duhului acestei lumi, se intâmplă cu el ce se întâmplă cu femeia ce stă să nască [In 16, 21]: zi şi noapte păcatul îl tulbură, sufletul stă gata să piară şi mii de ispite vin asupra lui. Dar când văzduhul dinaintea lui începe să se insenineze şi vede de departe nădejdea lui, inima lui se intăreşte înaintea potrivnicului care-i stă în faţă şi dobândeşte o biruinţă desăvârşită asupra păcatului. Cu fiecare zi ce trece îl intămpină bucuria şi diferiteIe greutăţi care vin peste el i se par acum uşoare, până ce incetul cu incetul ajunge în portul milostivirii, pe care toţi  sfintii l-au atins după lungi osteneli, fiind intristaţi şi chinuiti pentru Dumnezeu. 13. Flacăra care cade în inimă la vremea rugăciunii cand mădularele sunt ca paralizate, când simturile se strâng, limba e slăbită, şi orice mişcare a minţii încetează, iar omul stă ingenuncheat multă vreme in acelaşi loc, e o flacără pe care ne-o face cunoscută citirea cu o cunoaştere care arată limpede adevărul exact. Când omul se apropie de rugăciune, aducerea-aminte de cuvintele sănătoase privitoare la Dumnezeu la care a meditat puţin înainte, aprinde mintea care se roagă prin inţelegerile pe care i le-au adus aceste cuvinte.
14. Până ce omul nu s-a învrednicit de descoperirea tainelor dumnezeieşti cunoscute de minte într-o curăţie desăvarşiţă prin lucrarea Duhului Sfânt, până atunci măngăierea minţii e gustată de cei ce umblă pe calea cunoaşterii în vederea acestei descoperiri. Fie că meditează la psalmi, fie că se sârguiesc în citire şi rugăciune, sau inteligenţa meditează, totul are un singur scop: să se învrednicească de lucrarea [Duhului] în minte. Ei care pentru cunoaşterea lui Dumnezeu intră în fiecare zi în mari încercări şi se pregătesc cu bucurie de moarte, al căror duh nu se întristează şi care nu lasă liniştirea, se desfată de bucuria care e în Dumnezeu intr-o uimire parţială şi in beţia inimii, in inţelegerile pe care le primesc din când în când în chip nedesluşit. 15. Frica născută în om în vremea când corabia lui pluteşte liniştit împinsă de adierile bucuriei şi înţelegerilor care înaltă inima, frică pricinuită de grija lui Dumnezeu şi poate de frica de greşeală, produce în suflet o întristare dumnezeiască, dar care în realitate întăreşte sufletul. Din ea se nasc rugăcini curate şi pătimaşe, purtătoare atât de bucurie, cât şi de intristare, atât de nădejde, cât şi de teamă. Fiindcă el îşi spune: poate mă abat de la drum!, sau: nu cumva rătăcesc pe neaşteptate departe de Dumnezeu, pe una din cărările rătăcirii? De aici el dobândeşte o mare smerenie în gândirea lui, flindca această frică îi împiedică inima să se înalţe din pricina binelui la care a ajuns deja.
16. Credinţa în Domnul e refugiul sufletului în vremea incercării şi a intristării; mărturisirea slăbiciunii e refugiul făptuirii lui.17.  Cei care s-au întărit în nădejdea viitoare şi s-au invrednicit de bucuria în Duhul nu mai caută să rămână în această viaţă, ci câtă vreme n-au părăsit-o, inima lor freamătă şi suspină tânjind după fericirea de acolo. Ştiu bine ce spun cei pe care acest gând i-a făcut nebuni şi pentru care lumea e răvăşită de desfătările cu anevoie de suportat care s-au pus în mişcare in ei şi au umplut toată inima lor, astfel încât certitudinea primită de gândirea lor le-a luat orice îndoială. Gândirea lor e atunci înflăcărată şi ei se întreabă când anume vor lăsa trupul şi vor vedea moştenirea lor. Prin harul lui Dumnezeu s-au învrednicit de această bucurie de la Cel Care revarsă darul unei asemenea credinţe în cei ce sunt în Hristos nu pe măsura ostenelilor lor, ci pentru nemăsurata Sa bunătate, şi Care-i face să se desfăteze din belşug de ele încă din această viaţă tristă şi stricăcioasă. Câtă vreme ne găsim pe acest pământ ce s-ar putea asemăna cu această credinţă a inimii dată în dar din când în când spre desfătarea unora din prietenii Lui? 18. Cât de slabă e puterea cernelii şi urma literelor pentru a arăta exact toate acestea într-o carte faţă de cunoaşterea celor care s-au învrednicit prin harul îmbelşugat al lui Dumnezeu să li se dea darul desfătării de bunătăţile duhovniceşti! 19. Slavă Celui ce S-a făcut pentru noi Mijlocitorul acestor bunuri şi prin Care ne-am învrednicit să primim, să cunoaştem şi să simţim în credinţă ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit [1 Co 2, 9], toate cele bune, Cel Intâi-Născut Care e luat dintre noi şi Care este cu adevărat Chipul Celui Nevăzut [Col 1, 15]. Căci Firea dumnezeiască a unit cu Ea ceea ce a luat de la noi spre nădejdea fiinţelor raţionale, nădejde al cărei obiect era păstrat în El de la început şi pe care ni l-a făcut arătat acum. Pe unele cuprinse în acesta ni le-a făcut cunoscute prin El pentru a ne asigura de celelalte păstrate pentru noi, pentru înnoirea pe care această stare [a noastră] o va primi atunci prin El.20. Mişcarea de mânie din firea noastră nu e reproşabila atunci când se datorează unui impuls natural, ca în cazul patimirii foamei sau al freamătului poftelor care nu sunt niciodată fără motiv: firea însăşi se mişcă prin ele şi mişcările ei nu sunt reproşabile. Tot aşa nici mânia nu e blamabilă cand se pune în mişcare din pricini care se află în noi, dar devine aşa atunci când ne slujim de ea în faptele noastre sau îi facem loc în noi ca să întârzie în conştiinta noastră, pentru ca gândirea noastră să mediteze Ia ea. Nu suntem deci vinovaţi pentru că încercăm mânie, ci numai dacă o arătăm în afară în vreo faptă, aruncând de pildă un cuvânt nechibzuit care răneşte pe cineva sau făcând un gest de mânie care, chiar dacă e foarte bun în sine, e totuşi vinovat dacă-l facem faţă de cineva imboldiţi de mânie. O mânie deasă, uşor de stârnit şi prelungita e semnul unei boli serioase a sufletului. La cei care se ingrijesc de ei înşişi, ea devine o obişnuinţă plecând de la lâncezeală [akedia] şi mâhnirea conştiinţei lor, fiindcă ei îi dau drumul fără ca sufletul să le fie vindecat şi fără să fi dobândit îndelungă-răbdarea în cele care le pricinuiesc mâhnire. La începători însă ea devine o obişnuinţă plecând de la marea iubire faţă de poftele lor. Iar la alţii mânia e pusă în mişcare de mândrie sau de slava deşartă.


 [1]– „Lamurire: E limpede că inteligenta nu trebuie să inceapa sa se reverse in tot felul de gănduri – un lucru propriu celor ce umbla şi se istovesc in lucrurile acestei lumi – ,  ci trebuie sa se reverse in cunoaşterea lui Dumnezeu in vietuirea liniştirii, legandu-se în orice clipa de gandirea la Dumnezeu şi fara a se lăsa tulburata de griji de tot felul.”

<- pagina anterioara     continuarea ->

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [24]

Cuvantul 3

Al aceluiasi frate Mar Isaac episcop si singuratic.
Felurite capitole despre cunoastere, in care se gasesc contemplari inalte si o cunoastere desavarsita, intelegeri dense si minunate si mari taine ce slujesc bucuriei si veseliei sufletului si cresterii lui in cele duhovnicesti.


Intaia suta a capitolelor despre cunoastere

(continuarea)

71. Nu toţi care se ostenesc putin sunt şi iubitori de odihnă, nici toti care se nevoiesc puternic sunt şi iubitori de osteneală. Unul se nevoieşte putin, dar are sufletul plin de căinţă; acesta compensează prin osteneala inimii ostenelile trupului pe care le lasă deoparte din pricina neputinţelor lui; printr-o neincetată rămânere în sine însuşi, acesta îşi înfrânează gândurile ca patimile trupului să nu-l atace prin simţuri. Altul se osteneşte mult după puterea sădită în trupul său, dar din când în când compensează ostenelile sale prin relaxări şi destinderi care urmează acestora umblând încoace şi incolo. Unul ca acesta nu scoate nici un folos din ostenelile sale, pentru că, pe de o parte, ostenelile făcute in salturi sporesc in el mândria, iar, pe de altă parte, relaxarea trupească care urmează acestora face sa crească în el răscoala şi poftele trupului.

72. Scopul ostenelilor celui ce făptuieşte corect lucrul sau [ascetic] e acela de a-si face mintea de nebiruit pentru patimi, sănătoasă şi nemişcată, iar scopul cunoaşterii lui e acela de a apropia mintea de darul vederii dumnezeieşti care e implinirea contemplării. 73. Când potrivnicul vede că sufletul singuraticului e hotarât în lupta împotriva lui, si ca-l provoacă cu dârzenia lui orice lucru, atunci foloseşte orice prilej ca să lege gândirea lui de cele lumeşti fiindcă nu ştie cum să-i întindă o cursa mai mare. Si aşa îl face, după cum vrea, fără oprire şi fara greutate, robul patimilor celor mai puternice: desfrâul, invidia şi mânia. Dacă singuraticul s-a lăsat o vreme prins de ele, are mâinile şi picioarele legate, e impiedicat şi cade mereu în una din ele; şi atunci e prea tarziu ca să se îngrijească din nou de paza poruncilor şi de rugăciunea curată. 74. Cuprins de slavă deşartă e nu cel care se complace in laude atunci când este lăudat, ci acela care-şi pregăteşte el însuşi prilejurile lor. 75. Gândire smerită are cel care nu se complace in lauda nici atunci când este lăudat pe bună dreptate. 76. Simţirea harului cu mintea se descoperă în lucrarea  caintei cu mintea. 77. Lucrarea căinţei cu mintea e plânsul omului ascuns, vărsat în inimă când inţelege iubirea Tatălui său, iar nu când teme de osândă; aceasta e ocupatia lui în meditarea sa necontenită la Dumnezeu, în implorarea ascunsă a gândirii care-i poartă durerea ca pe o jertfă şi nu incetează să se gândeasca la El in orice clipă. 78. Simţirea mentală a minţii care are loc în lucrarea linistirii [practica isihiei] e desfătarea de nădejdea bucuroasa a cărei gustare ţâşneşte în inimă în mijlocul intristării care vine dintr-o inimă îndurerată; e ceea ce se spune: „Fericiţi cei plâng, că aceia se vor mângâia” [Mr 5, 4]. 79. Aşadar, când cineva in făptuirea sa pe calea virtutii ajunge la bucuria nădejdii, orice întristare încetează şi povara făptuirii lui se uşurează pentru el. Acum el lasă făptuirea fricii şi incepe făptuirea iubirii; se dezbracă de frica şi de spaima căii şi inima lui începe să fie pusă în mişcare neîncetat de incredere. Inima sa găseşte sprijin, găndirea lui saltă şi nu mai vede nicidecum această lume. De acum înainte in inima lui se pune în mişcare o nădejde cu privire la cele viitoare. E plin de bucurie necontenit şi lumea aceasta e ascunsa de ochii lui fară să ştie cum. Sufletul său saltă în fiece clipă ca şi cum ar sta deja în lumea cea nouă. Acestea şi altele ca acestea le vede necontenit în sufletul său în liniştirea lui. Căci, aşa cum spuneam, ele vin în vremea în care sufletul a început să se despartă de părtăşia cu păcatul, iar prin liniştirea necontenită inima lui a inceput să se cureţe de feluritele aduceri-aminte care năşteau o diversitate de imagini care înviau mădularele omului celui vechi. 80. Când în gândirea unui asemenea om a început această mişcare a nădejdii şi in inima lui încolţeşte pe neaşteptate, fără motiv şi neîntrerupt bucuria care vine de aici, atunci el nu mai cunoaşte osteneală, nici povara lâncezelii [akediei]. nici frica de moarte. Ştiu cu adevărat, frate, că acesta a ajuns aici pentru că era cu totul beat până acolo încât atunci când voia să-L slăvească pe Dumnezeu şi să-şi mărturisească bucuria, limba i se frângea şi nu mai reuşea să binecuvânteze pe Dumnezeu, ci gângurea ca un prunc şi vorbea cu Dumnezeu ca un copilaş cu tatăl său. Această bucurie îmbată omul intreg. Despre o asemenea bucurie spunem că face inima limpede, că e uşa de intrare în descoperirile mentale ale mintii, care sunt cele văzute la rugăciune. Aceasta e prima gustare prin care intrăm in portul dumnezeiesc, împlinirea căinţei şi măngăierea făgăduită în Evanghelie. Din când în când însă îi este luată, ca să se smerească, şi atunci îl năpădesc îndoieli, tulburări şi întuneric. După care se bucură şi se desfată din nou. Aceasta se intâmplă, frate, printr-o liniştire neîntreruptă şi o tăiere desăvârşită a oricăror legături cu fiii oamenilar, când ne ocupăm de citiri şi de altele asemănătoare.

<- pagina anterioara       continuare ->