Rugăciunea disperată a unui tată necredincios ‒ Minunea Maicii Domnului din icoana de la Mănăstirea Ghighiu

Manastirea Ghighiu – icoana siriaca „Maica Domnului cu pruncul”

S-a întâmplat în anul 1996. Trăiam fără nici o grijă. Aveam casă, maşină, o familie minunată şi, ca fotograf, câştigam destui bani. Era vară. Împreună cu soția trebăluiam prin curte. Băiatul nostru de 9 ani, Dănuț-Nicolae, dormea într-un hamac. Între timp, eu am plecat în oraș să fac ceva cumpărături. Când m-am întors acasă, soția era neliniștită. L-a găsit pe Dănuț căzut din hamac. Se lovise cu capul de ciment şi, chiar dacă mai respira încă, copilul era inert, ca o legumă. Nu mai avea memorie, nu mai recunoştea pe nimeni.

L-am dus urgent la Spitalul Județean, unde i s-au făcut primele investigații. La prima întâlnire cu doctorul, acesta a ridicat din umeri şi m-a întrebat ce meserie am. Când a auzit că sunt fotograf, mi-a arătat radiografia. Am văzut numeroase clișee negative și puteam observa cel mai mic detaliu. Craniul prezenta o fisură longitudinală, prelungă de aproximativ 10 cm. Semăna cu un pepene plesnit. Doctorul a continuat spunându-mi: „Numai Dumnezeu ţi-l mai poate salva. Oricum, chiar dacă trăieşte, va fi un handicapat toată viaţa”.

Pe vremea aceea, nu ştiam prea multe nici despre Biserică, nici despre Hristos. Împins de disperare, m-am suit în maşină şi am pornit spre Mănăstirea Ghighiu. Mai fusesem la mănăstire, ocazie cu care mi se întâmplase ceva ciudat. Pentru că intrasem în biserică să fotografiez o nuntă, maica Lavrentia m-a rugat să fotografiez şi icoana Preasfintei Fecioare. Am fost avertizat că icoana nu se lasă fotografiată, dar eu mi-am văzut de meserie cum ştiam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a ieşit perfect, dar chipul Maicii Domnului nu se putea distinge. Apărea ca o pată de lumină. Pentru faptul că i-am promis maicii Lavrentia că-i voi aduce fotografii cu Icoana Maicii Domnului, am venit în zilele următoare cu toată aparatura necesară pentru a realiza o fotografie profesională. Am consumat două filme fotografiind icoana din toate unghiurile posibile. Rezultatul a fost același.

Din 72 de poziții foto, nu mi-a ieșit nici una. Am venit din nou dezamăgit la mănăstire și am întâlnit-o pe maica Lavrentia pe scările bisericii. I-am arătat pozele spunându-i că este tot ceea ce pot să fac. Atunci maica mi-a zis: „Fă ce fac eu” şi a început să meargă în genunchi, bătând metanii, de la pridvorul bisericii până în faţa icoanei. Maica a zis iar: „Acum fotografiază!”. Am făcut cum mi-a spus, dar cu convigerea că rezultatul va fi același. La developarea filmului am rămas impresionat că abia acum am reuşit să redau chipul Preasfintei Fecioare pe peliculă.

Cu tulburarea acestei amintiri și cu gândul la ce se va întâmpla cu fiul meu, am intrat în biserică şi, ajuns în dreptul icoanei, în sufletul meu s-a produs un vârtej teribil. Am început să plâng. Boceam fără ruşine. Din ochi ţâşneau lacrimile, iar din piept răbufneau toate strigătele mele de disperare, încât şi preotul şi-a întrerupt slujba şi, ieşind din altar, a întrebat speriat: „Ce-i aici? Cine-a murit?”.

Impresionate, măicuţele au făcut cerc în jurul meu şi, aşezându-se în genunchi, potopite şi ele de lacrimi, au început să se roage cu toatele, cerând milostivirea Maicii Domnului şi vindecarea copilului, care se zbătea între viaţă şi moarte la spital.

Vă mărturisesc că atunci, în faţa icoanei, am simţit la modul cel mai palpabil cum se săvârşea minunea. Brusc, un clopot uriaş şi transparent m-a acoperit, iar din toate părţile mă învăluia o căldură ca de forjă, de ziceam că din clipă-n clipă mă voi topi. Apoi, la fel de inexplicabil, clopotul s-a ridicat şi am simţit pe cap o mângâiere pe care nu o voi uita toată viaţa, mângâiere însoţită de o voce caldă, învăluitoare: „Du-te acasă, omule. Copilul tău se va face bine”. M-am ridicat şi am privit în jur. Nu era nimeni decât maica Lavrentia, care se ruga la câţiva metri distanţă, în genunchi, cu mâinile împreunate și soția mea potopită de durere.

Nu ştiu de ce n-am mai putut plânge. Secase izvorul lacrimilor. O linişte de necuprins și o bucurie imensă mă învăluia şi, senin, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mi-am luat soţia de mână, spunându-i: „Aurelia, copilul va fi bine”. Am mers direct la spital. Într-adevăr, minunea se săvârşise. Copilul ne aştepta. Se dăduse jos din pat. Evoluția lui în timp a fost favorabilă, spre mirarea medicilor. După o săptămână, l-am luat acasă. Mergea, mânca, se juca, alerga. După o lună, la insistențele unor prieteni medici l-am dus la Bucureşti pentru a face un tomograf. Nu voiam să merg, dar pentru insistența lor am pornit la drum. Tot timpul m-am rugat la Maica Domnului să mă ierte și să nu considere acest lucru ca o neîncredere în puterea ei. Rezultatul la tomograf a ieşit perfect. Doctorița care l-a examinat pe Dănuț nu a putut crede că a avut craniul fisurat. Nu era nici o urmă de calcificare. Fisura prelungă dispăruse ca şi cum nici n-ar fi fost. Dincolo de minunea vindecării în sine, a mai fost ceva care m-a impresionat profund. Când am adus băiatul la spital, în salon mai era o bătrână lovită uşor la cap. Se internase pentru nişte analize de rutină. Câteva zile mai târziu, în timp ce externam copilul, rudele bătrânei îi ţineau lumânarea. Murise, în timp ce copilul meu (considerat fără şansă) trăia.

Consider că minunea constă nu numai în vindecarea miraculoasă a fiului meu, dar și în faptul că viața familiei noastre a devenit una religioasă, apropiată de Dumnezeu și Biserică. Astăzi Dănuț-Nicolae are 27 de ani și este student la a doua facultate. După ce a terminat Facultatea de Informatică urmeză Dreptul la Iași.

Doxologia: (Maica Domnului Apărătoarea Noastră. Editura Ortodoxia, București, 2015, pp. 7-11)

Iconarul tacerii, iconarul smereniei: Ioan Irineu Protcenco (I)

dsc06201

Icoana „Tanguirea Maicii Domnului” de la Manastirea Sihastria, pictata de iconarul Ioan Irineu Protcenco (sursa)

anomismia

Marturisesc ca reprezentarea picturala religioasa a celui ce multa vreme a fost chemat ca fratele Ioan, devenit cu numai cateva zile inainte de trecerea sa la cele vesnice  (intamplata la 20 august 1953) –  schimonahul Irineu Protcenco, m-a rascolit in adancuri. Intalnirea mea cu icoana pictata de cuviosia sa –  „Tanguirea Maicii Domnului” – pe care a realizat-o cel mai probabil in anul 1947, a declansat o impetuoasa dragoste de a-i cunoaste opera si de a-l descoperi ca misionar iconar. Nu este un lucru simplu sa identifici opera sa (care se pare ca este extrem de ampla dar si extrem de putin cunoscuta), fiindca Irineu Protcenco a iubit mereu tacerea, smerenia, singuratatea si anonimatul. Datele despre el sunt foarte putine, desi atat de multa lume a vazut si se inchina probabil la una dintre cele mai alese reprezentari ale Maicii Domnului… icoana cu numele de „Tanguirea Maicii Domnului”, care te intampina…

Vezi articol original 266 de cuvinte mai mult

Maica lui Dumnezeu

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

sursa

Sunt două tipuri de icoane ale Maicii lui Dumnezeu. Modelul obişnuit este cel care se întâlneşte în Răsărit şi în Apus – Fecioara ţinându-L pe Prunc. Aceasta este o imagine care cuprinde mai multe lucruri şi nu doar pe Maica lui Dumnezeu ca persoană. Este o imagine a întrupării, o afirmare a întrupării şi a realităţii ei. Este o afirmare a maternităţii adevărate şi reale a Fecioarei.

Iar dacă te uiţi cu atenţie la icoană, vei vedea că Maica lui Dumnezeu ţinându-L pe Prunc nu priveşte niciodată la Prunc. Ea nu priveşte nici la tine, nici în depărtare, ci ochii îi sunt întotdeauna aţintiţi înlăuntrul ei. Ea se află în contemplaţie. Ea nu priveşte la obiecte. Iar tandreţea îi este exprimată de sfiiciunea mâinilor. Ea Îl ţine pe Prunc fără a-L îmbrăţişa, Îl ţine aşa cum cineva ar ţine ceva sfânt pe care îl aduce ca ofrandă, şi toată tandreţea, toată iubirea omenească sunt exprimate de Prunc, nu de mamă.

Ea rămâne Maica lui Dumnezeu şi se poartă cu Pruncul nu de parcă ar fi bebeluşul Iisus, ci Fiul lui Dumnezeu întrupat care S-a făcut fiu al Fecioarei, şi El, fiind om adevărat şi Dumnezeu adevărat, Îşi arată faţă de ea toată iubirea şi tandreţea omului şi a lui Dumnezeu – le arată atât faţă de mama Lui, cât şi faţă de creaţia Sa. Aceasta este o imagine.

O altă imagine, pe care o întâlneşti foarte rar, este imaginea Maicii lui Dumnezeu singură, fără prezenţa vădită a lui Hristos. Voi descrie numai una dintre acestea. Este o icoană rusească din secolul al XVII-lea. În ea se vede o ţărăncuţă rusă care şi-a pierdut baticul, al cărei păr, despărţit pe mijloc, cade în jos peste un chip mai curând pătrat. Are ochi mari, şi priveşte în nemărginire sau în profunzime. Cu siguranţă nu caută la ceva care ar putea fi înaintea ei. Dacă vei stărui în faţa imaginii, vei descoperi două mâini. Două mâini care n-ar putea să fie acolo unde sunt pentru că pur şi simplu anatomia nu ar îngădui-o. Numai că ele nu sunt acolo pentru a compune un tablou realist, ci ca să exprime ceea ce nici faţa, nici mâinile, nici ochii nu ar putea exprima fără ca prin aceasta să înceteze să exprime ceva mult mai important. Sunt mâini ale îngrijorării. Iar apoi, într-un colţ al icoanei, aproape invizibile, de un gălbui şters peste un fundal de un gălbui şters, o movilită şi o cruce goală. Aceasta este Maica contemplând Răstignirea şi moartea singurului ei Fiu.

Această prezentare necesită JavaScript.

sursa

Când ne întoarcem către Maica lui Dumnezeu în rugăciunile noastre, ar trebui să înţelegem mai des decât ni se întâmplă s-o recunoaştem că orice rugăciune pe care i-o oferim înseamnă aceasta: „Maica lui Dumnezeu, L-am ucis pe Fiul tău. Dacă tu mă ierţi, înseamnă că pot fi iertat. Dacă îmi refuzi iertarea, nimic nu mă mai poate salva de la osânda veşnică”.

Este uimitor că Maica lui Dumnezeu, în tot ce ni s-a revelat în Evanghelie, ne-a făcut să înţelegem şi ne-a dat îndrăzneala să venim la ea cu această rugăciune, pentru că nu putem spune nimic altceva. Pentru noi ea este Maica lui Dumnezeu. Ea este cea care L-a adus pe Dumnezeu Însuşi în condiţia noastră pământească, în sensul acesta insist asupra termenului de „Maica lui Dumnezeu”.

Prin ea, Dumnezeu a devenit Om. El S-a născut într-o stare omenească datorită ei. Iar ea nu este pentru noi doar un instrument al întrupării.

Ea este cea a cărei predare personală în mâinile lui Dumnezeu, a cărei dragoste de Dumnezeu, promptitudine de a fi orice voieşte Dumnezeu, a cărei smerenie (în sensul despre care v-am vorbit deja) au fost într-un asemenea grad, încât Dumnezeu S-a putut naşte din ea.

La unul dintre cei mai mari sfinţi şi teologi din secolul al XIV-lea se găseşte un pasaj despre Maica lui Dumnezeu în care spune că „întruparea ar fi fost imposibilă fără acel «Iată roaba Domnului» (Lc. 1,38) al Fecioarei, în aceeaşi măsură în care ar fi fost imposibilă fără voinţa Tatălui”. Întâlnim aici o deplină împreună-lucrare dintre ea şi Dumnezeu. Vorbind de întrupare şi de atitudinea Sfintei Fecioare, cred că un scriitor englez a exprimat un lucru remarcabil – este vorba de Charles Williams în romanul său “All Hallows Eve”. El spune despre întrupare că ceea ce îi determină unicitatea este că „într-o zi o fecioară din Israel a fost capabilă să pronunţe numele cel sfânt cu toată inima ei, cu toată mintea, cu toată fiinţa, cu tot trupul ei, în aşa fel încât în ea cuvântul s-a făcut trup”. Consider că aceasta este o afirmaţie teologică foarte corectă, fiindcă arată locul pe care ea îl ocupă în întrupare.

O iubim, pentru că simţim poate în ea un mod special de a-L vedea pe Cuvântul lui Dumnezeu cel adresat lui Pavel: „Puterea Mea se arată în slăbiciune”(2 Cor. 12, 9). O putem vedea pe această plăpândă fecioară a Israelului, pe această fată firavă, biruind păcatul în ea însăşi, biruind iadul, biruind totul prin puterea lui Dumnezeu care este în ea.

De aceea, în momente precum persecuţiile, când cu adevărat puterea lui Dumnezeu nu se arată în nimic altceva decât în slăbiciune, Sfânta Fecioară se înfăţişează ochilor noştri într-un mod atât de miraculos, atât de puternic. Dacă ea a putut birui lumea şi iadul, înseamnă că avem în ea o cetate întărită, pe cineva care poate mijloci şi mântui, şi reţinem faptul că în ea nu există nici un dezacord faţă de voinţa lui Dumnezeu, că ea este în perfectă armonie cu El prin formula de rugăciune pe care o folosim numai pentru Dumnezeu şi pentru ea: „Mântuieşte-ne pe noi”. Nu îi spunem: „Roagă-te pentru noi”.

fragm. din „Şcoala rugăciunii”, Mitropolit Antonie de Suroj

Icoana Maicii Domnului „Igorevskaia” – prăznuită pe 5 iunie

 Icoana Maicii Domnului „Igorevskaia” este prăznuită pe 5 iunie.

Numele acestei icoane a Maicii Domnului provine de la Marele Cneaz al Kievului, Igor Olegovici, mult-pătimitorul, care a fost martirizat în fața icoanei pe 19 septembrie 1147.

Cneazul Igor Olegovici a fost una dintre victimele luptei pentru tron din Rusia. El a fost întemnițat de Marele Cneaz Iziaslav II Mstislavici în Mănăstirea Pereiaslavl – a Sfântului Ioan. Departe de idolii acestei lumi, și grav bolnav, el a început să se pocăiască de păcatele sale și a cerut permisiunea de a fi tuns în monahism. Pe 5 ianuarie 1147 a fost tuns în monahism de către Episcopul Eftimie de Pereiaslavl, primind numele Gabriel.

La scurt timp după tunderea în monahism el s-a însănătoșit și s-a transferat la Mănăstirea Theodorov din Kiev, unde a devenit schimonah. Departe de jocurile politice, Igor s-a dedicat în întregime nevoințelor monahale. Cu toate acestea, noii conducători de la Kiev se gandeau la uciderea călugărului, de teama ca să nu revendice Cnezatul.

În ziua de 19 septembrie 1147, Marele Cneaz Igor a fost ucis în momentul în care se ruga înaintea unei icoane a Maicii Domnului în timpul Sfintei Liturghii. Cu binecuvântarea Mitropolitului Clement Smoliatic, egumenul Anania al Mănăstirii Theodorov a îngropat trupul mult-pătimitorului Igor în biserica Mănăstirii Simonov din Kiev. La data de 05 iunie 1150, sfintele moaște ale Sfântului Igor au fost mutate în mod solemn la Cernigov – regiunea sa natală, unde au fost așezate într-o raclă, în Catedrala Hristos Mântuitorul.

Icoana înaintea căreia s-a rugat Sfântul Igor înainte de martiriul său a primit numele „Igorevskaia” și a fost mutată în Catedrala Sfântul Ioan, a Lavrei Pecerska din Kiev, unde a rămas până la începutul secolului XX.

Icoana Maicii Domnului „Igorevskaia” este o variantă restrânsă a icoanei Maicii Domnului din Vladimir, înfățișând doar partea superioară a icoanei „Vladimirskaia”. Această variantă reflectă o practică străveche a copierii icoanelor făcătoare de minuni (copia era făcută în mărime mai mică și cu mai puține detalii).

Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (a Sfântului Igor) a circulat prin intermediul a mai multe copii, chiar înainte de a fi foarte cunoscută icoana Maicii Domnului din Vladimir. La fel ca și celelalte icoane de tip „Eleousa” (Milostiva), atenția se concentrează pe chipurile Maicii și a Pruncului.

În timpul ocupației Kievului, în 1941, icoana a dispărut, dar amintirea și cinstirea ei s-au păstrat.

doxologia.ro

Icoana Maicii Domnului de la Poceaev (23 iulie)

Sfinti si icoane

(Sursă: http://p2.patriarchia.ru/2009/11/16/1234718328/2IMG_18351.jpg)

(Sursă: http://2.bp.blogspot.com/-9V5p_wJ6lyM/Tbuw53poUpI/AAAAAAAAJWg/zMugiF6J7xY/s1600/%25D0%25AF%25D0%25B2%25D0%25BB%25D0%25B5%25D0%25BD%25D0%25B8%25D0%25B5+%25D0%259F%25D1%2580%25D0%25B5%25D1%2581%25D0%25B2%25D1%258F%25D1%2582%25D0%25BE%25D0%25B9+%25D0%2591%25D0%25BE%25D0%25B3%25D0%25BE%25D1%2580%25D0%25BE%25D0%25B4%25D0%25B8%25D1%2586%25D1%258B+%25D0%25BD%25D0%25B0+%25D0%25B3%25D0%25BE%25D1%2580%25D0%25B5+%25D0%259F%25D0%25BE%25D1%2587%25D0%25B0%25D0%25B5%25D0%25B2%25D1%2581%25D0%25BA%25D0%25BE%25D0%25B9.++.jpg)

Pe dealul unde se află astăzi mănăstirea, în anul 1240 se stabiliseră doi monahi iubitori de linişte. Într-una din zile, unul dintre dânşii după ce îşi săvârşi rugăciunile urcă mai sus pe vârful dealului unde i se arătă în chip minunat Preacurata Maică a Domnului şezând de o piatră şi înconjurată de flăcări. Monahul îl strigă şi pe fratele său de nevoinţă să vină să vadă minunea şi se întâmplă să se afle acolo şi un păstor de oi pe numele său Ioan Bosoi. Toţi trei cuprinşi de bucurie dădură slavă lui Dumnezei şi Preacuratei Sale Maici pentru mila arătată către dânşii. Apoi văzură că pe piatra unde se arătase Maica Domnului rămase urma piciorului său drept, din care susura un fir de apă.

Cu timpul, vestea minunii Maicii Domnului se răspândi, iar pe locul acela se întemeie mănăstirea Poceaev care dăinuie până astăzi.

Vezi articol original 262 de cuvinte mai mult