Conferinta „Relaţiile interpersonale în lumina relaţiei noastre cu Dumnezeu” sustinuta de Arhim. Zaharia Zaharou, in septembrie 2015, la Cluj

Tema pe care vi-o propun în această seară este legătura cu Dumnezeu ca și temelie a legăturii cu aproapele.

In viata omului două perioade au mai multă însemnătate: vârsta tinereții, în care omul pune temelie trainică pentru toată petrecerea lui pe pământ, astfel încât să-și răscumpere anii cu bogăția veșniciei și, apoi, vârsta bătrâneții, care pecetluiește virtutea și evlavia vieții sale, cu aceeași cunună a dreptății pe care Domnul Iisus Hristos, Dreptul și Veșnicul Judecător, o va dărui și celor ce au iubit venirea Lui pe pământ și au cinstit Evanghelia Lui. In tinerețe omul este plin de râvnă, plin de entuziasm pentru lumina cunoașterii, însetează după desăvârșire, după perfecțiune și, mai ales, întemeiază legături cu semenii lui, cu aproapele lui, care sa-i pună în valoare darurile lui firești, naturale. Iar, dacă omul se sârguiește neîncetat a răscumpăra cu înțelepciune timpul acestei vieți, dobândind în schimb harul cel nestricăcios, atunci bătrânețea îi va fi insuflată de râvna după lumea de dincolo, la care năzuiește inima lui și la care se grăbește să ajungă. Aceasta va fi împodobită cu darurile cele mai presus de fire și însuflețită de nădejdea vie a îmbrățișării milostive a Părintelui îndurărilor și a Dumnezeului a toată mângâierea.

In această seară am dori să ne oprim puțin asupra legăturilor cu semenii noștri – subiect care ii preocupă mult pe toți tinerii și, de fapt, pe toți oamenii. Pentru că aceste legături să fie ziditoare și dătătoare de viată, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții. Cel ce întemeiază o legătură cu o altă persoană trebuie să-și cunoască limpede obârșea, precum și scopul și menirea sa.

Dumnezeu l-a plăzmuit pe om din nimic și nemijlocit, luând țărână din pământ cu propriile Sale mâini și suflând în fața lui suflare de viață. Dumnezeu l-a așezat pe om în Raiul desfătării și i-a dat o poruncă în scopul de a-l ajuta să păzească smerenia și să nu treacă peste hotarele firii sale zidite. Numai astfel putea rămâne într-o legătură vie cu Ziditorul său și să ajungă, în cele din urmă, să-și îndeplinească înalta menire a desăvârșirii sale duhovnicești. Atâta timp cât păzea porunca, omul se bucura de intimitatea legăturii cu Dumnezeu și petrecea pururi în prezenta Lui, plin de recunoștință, pace și dulceața iubirii smerite. In lumina feței lui Dumnezeu Adam avea o legătură armonioasă și cu Eva, ceea ce-i sporea bucuria și insuflarea. Adam o socotea pe Eva ca pe însăși viața lui și mai de preț decât toate câte îl înconjurau în Rai. De aceea, aducând mulțumită pentru ea, pentru ajutorul dat lui, lui Dumnezeu, el spunea: „Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea” (Facerea 2, 23). Adam o simțea pe Eva ca fiind trup din trupul său, și erau atât de curați unul față de celalalt încât, deși erau amândoi goi, erau lipsiți de orice patimă și nu se rușinau. Nu după mult timp, însa, Adam și Eva s-au lăsat ademeniți de ispitirea vrăjmașului de a se face dumnezei și au lepădat porunca Ziditorului – ceea ce a zdruncinat legătura lor cu Dumnezeu precum și legătura dintre ei. Arătându-se nelegiuit și călcător de poruncă, Adam s-a lipsit de simțirea îndurării și prieteniei cu Dumnezeu, pe care o avea mai înainte când vorbea cu El față către față. Atunci împreună vinovați fiind, Adam si Eva s-au ascuns de fața Domnului Dumnezeu prin pomii Raiului. Încălcarea poruncii i-a înstrăinat pe cei întâi zidiți de Făcătorul lor, și i-a umplut de frica morții care a intrat în viața lor ca dreaptă răsplată pentru păcat, așa cum îi prevenise bunul Dumnezeu de la bun început. Insă, nici între ei nu mai era aceeași nevinovăție și comuniune a iubirii. Atunci când Dumnezeu le-a cerut cu blândețe socoteală pentru fapta lor, amândoi s-au răzvrătit împotriva Lui, osândindu-L ca fiind vinovat de tragedia lor, și fiecare din ei nu mai vedea în celalalt însăși viața sa ca mai înainte, ci numai pricină de moarte.

Urmărind istoria omenirii, așa cum ne-o înfățișează Scriptura, vedem că legăturile dintre oameni devin din ce în ce mai tragice. Bunăoară fiul lui Adam, Cain, a adus jertfă necurată lui Dumnezeu, și de aceea Domnul nu a binevoit întru el. Atunci, mânat de invidie și de ură ucigătoare, a curmat viața fratelui său. Întrucât întreg neamul omenesc trăia de acum sub stăpânirea fricii morții prin iubirea de sine și lupta pentru supraviețuire, el nu făcea decât să se distrugă singur și, trăind în această înșelare, devenea în stare de orice nelegiuire.

In veacurile lungi care s-au scurs apoi, numai câțiva drepți au izbutit să păstreze înlăuntrul lor oarecare urme ale cunoașterii lui Dumnezeu pe care o aveau cei întâi zidiți în Rai. Ei au păstrat în conștiința lor puțin din lumina evlaviei cuvenită lui Dumnezeu, și ea le-a dat puterea de a se nevoi să statornicească o legătura bine plăcută cu El. In lumina acestei legături le-a fost dat să cunoască în chip prorocesc stări care prevesteau harul și adevărul ce aveau să se pogoare din Ceruri la plinirea vremii.

Patriarhul Iacov este unul dintre drepții Vechiului Testament a cărei viață poate sluji drept pildă. Pribegind în pustie și pătimind acolo multe rele, dreptul Iacov a dorit să se întoarcă la casa tatălui sau, Isaac. Se confrunta, însă, cu o dilemă înfricoșătoare: dacă rămânea în pustie nu avea cum să supraviețuiască, iar dacă se întorcea la casa lui nu putea scăpa de cruzimea și furia ucigătoare a fratelui sau, Isav. Omenește era cu neputință să iasă din acest impas, și atunci, plin de mâhnire, s-a întors către Dumnezeu în rugăciune. A stat toată noaptea smerindu-se pe sine, ca să afle har înaintea Domnului. In zori însă, Iacov a simțit apropierea lui Dumnezeu și s-a întețit rugăciunea, spunându-I că nu-L va lasă pană nu va dobândi binecuvântarea Lui. Si Dumnezeu i-a vorbit lui Iacov dându-i lui un cuvânt de mare însemnătate: „pentru ca ai fost tare cu Dumnezeu, și cu oamenii vei fi puternic”(cf. Facerea 32, 28). In ziua următoare, păzit de pecetea binecuvântării lui Dumnezeu pe care o dobândise, Iacov a plecat sa-l întâlnească pe Isav. Acesta, deși mai înainte îl urmarea cu știre mare ca sa-l omoare, l-a îmbrățișat acum și, cazând pe grumazul lui, l-a sărutat și a plâns. Astfel ei s-au legat din nou cu dragostea frățească. Si, precum ne da mărturie Scriptura, binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui Iacov a fost atât de puternică încât, atunci când a văzut chipul lui Isav, i se părea că vede chipul lui Dumnezeu (cf. Facerea 33, 10). Însă Iacov s-a învrednicit de această binecuvântare numai după ce s-a luptat cu Domnul toată noaptea în rugăciune, și s-a smerit pe sine pană la capăt. S-a smerit însa pe sine și înaintea lui Isav, căci apropiindu-se de el i s-a închinat de șapte ori până la pământ. Dumnezeu a răspuns smereniei cu care Iacov s-a luptat în rugăciune, dându-i cuvânt ce i s-a făcut lui temelie și lege, care păzește și întărește orice legătură, arătând-o dătătoare de roade nestricăcioase și statornice în vesnicie: „pentru ca ai fost tare cu Dumnezeu, și cu oamenii vei fi puternic” (cf. Facerea 32, 28).

Proorocul Ioil ne dă și el un cuvânt de folos, care ne luminează mintea și ne întărește inima, astfel încât să întemeiem  o legătură desăvârșită cu Dumnezeu și cu întreaga zidire. Acesta spune: „Viţa de vie este fără vlagă, smochinul tânjeşte, rodiile de asemenea şi finicii, merii şi toţi copacii de pe câmp s-au uscat; ba mai mult, bucuria ajuns-a ocară pentru fiii oamenilor.” (Ioil 1, 12). Potrivit spuselor proorocului, există o singură bucurie care merită cinstirea noastră, și aceasta este bucuria care izvorăște din Dumnezeu Însuși, căci numai ea este desăvârşită şi deplină. Fiind dăruită de Dumnezeu, ea lucrează prin Duhul Sfânt. Acestei neprețuite bucurii îi dăm cinstea cuvenită atunci când ne păstrăm viața şi conștiința curată prin păzirea poruncilor. Atunci inima primește putere să stea cu îndrăzneală și cu frică înaintea feţei lui Hristos, care o răsplătește cu pacea împăcării cu Dumnezeu si cu mângâierea lui nestricăcioasă, ce da sufletului mărturie despre mântuirea sa în veșnicie. Bucuria sfântă și deplină pe care Hristos a făgăduit-o robilor Săi le insuflă frică și înțelepciune, pentru ca ei să nu se încreadă în ei înşişi, ci să rămână în hotarele firii lor zidite, şi să ştie a folosi toată bucuria și mângâierea pe care le poate oferi zidirea spre slava lui Dumnezeu și sfințirea sufletului. Dar, când oamenii fac de ocară bucuria adevărată și neprihănită, care izvorăște de la Dumnezeu, atunci toate celelalte izvoare de bucurie firească seacă, și nu le mai pot aduce mângâiere, lipsite fiind de harul de viată dătător al lui Dumnezeu. Ele poartă pecetea iubirii de sine si sămânța stricăciunii si a morții. In schimb, dacă în viața noastră împărățește bucuria lui Dumnezeu, atunci și legăturile cu semenii noștri se fac izvoare de bucurie și devin pline de statornicie și de insuflare ziditoare. La fel se întâmplă când omul își pune în ele prea multă încredere; atunci chiar ele îi închid calea spre dobândirea darurilor mai presus de fire pe care le împarte Dumnezeu în bunătatea și milostivirea Sa.

Același lucru îl constatam și în ceea ce privește relațiile noastre cu ceilalți. Fară temelia solida a unei legături sfinte cu Dumnezeu, relațiile cu semenii noștri vor fi slabe, fragile și gata oricând să se destrame și să devină izvor nesecat de durere și de chin. De aceea și Domnul spune că tot omul înțelept, care a pătruns taina Împărăției lui Dumnezeu scoate din visteria sa vechi și noi (cf. Matei 13, 52). Cu alte cuvinte face în așa fel încât calitățile firii sale omenești căzute, adică cele vechi, să slujească înmulțirii darurilor mai presus de fire, adică a celor noi, de care îl învrednicește Dumnezeu pe calea reînnoirii sale duhovnicești spre slava Lui și mântuirea tuturor oamenilor.

Desigur, toate câte s-au întâmplat cu cei din vechime nu erau decât umbre pe care avea sa ni le descopere Dumnezeu în zilele cele din urmă.

In persoana Domnului Iisus ni s-a arătat adevărul absolut și am cunoscut legătura desăvârșită cu Dumnezeu și cu aproapele. In vremea petrecerii Sale în trup, Hristos ne-a descoperit legătura iubirii desăvârșite din sânul Sfintei Treimi. Fiul descoperă și preaslăvește Numele Tatălui Ceresc, Tatăl îl preaslăvește pe Fiul și dă mărturie în repetate rânduri că Fiul viețuiește tot în Tatăl, că Tatăl viețuiește tot în Fiul și ca El este Fiul iubirii Sale întru care a binevoit. Fiul îl preaslăvește pe Tatăl și Tatăl îl preaslăvește pe Fiul, și aceasta o face îndată, în chip firesc. Iar Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, se odihnește în Fiul și îl preaslăvește pe El, făcând cunoscută viața Fiului și călăuzindu-i pe ucenicii lui Hristos la tot adevărul, adică la plinătatea iubirii dumnezeiești. Hristos este Cel ce ne-a descoperit persoana Sa dumnezeiasca prin legătura cu Tatăl ceresc, păzind și ascultând de porunca Lui și rămânând astfel în chip desăvârșit întru iubirea Lui, iar față de om a arătat, de asemeni, iubire desăvârșită iubind pe ai Săi din lume, până la sfârșit i-a iubit (Ioan, 13, 1). Pentru ca să cunoască lumea că iubirea Lui, atât față de Dumnezeu cât și față de om este adevărată și desăvârșită, Hristos a purces pe drumul patimilor și răstignirii pe Golgota. S-a pogorât în mormânt și chiar mai în adânc, în părțile cele mai de jos ale pământului, ca să umple toată zidirea cu prezența Lui dumnezeiască și ca noi să putem astfel să-L întâlnim în orice loc și în orice împrejurare din viața noastră. Deși nevinovat și fără de păcat, S-a făcut pentru noi blestem ca prin moartea și învierea Lui să ne împace cu Tatăl ceresc, iar prin înălțarea Lui mai presus de ceruri să împărtășească darurile Sfântului Duh.

Acest Dumnezeu minunat ne-a dat porunca să-I urmam pilda, dacă vrem să fim moștenirea Lui cea veșnică. El S-a smerit și S-a făcut slujitor mântuirii noastre dându-și viata preț de răscumpărare ca să izbăvească tot omul de moartea păcatului. Știm că Evanghelia lui Hristos nu a fost primită de la om, nici nu este după om. Domnul Însuși ne încredințează ca fără El nu putem săvârși nici o fapta buna. De aceea, așa cum i-a arătat lui Nicodim, trebuie să ne naștem de sus ca să pătrundem tainele Sale, să împlinim poruncile Lui și astfel să ajungem a fi potriviți pentru Împărăția lui Dumnezeu. Înțelegem, așadar, că în stare în care ne aflam nimic nu ne poate ajuta să ne împlinim înalta menire, aceea de a devenii fii ai Împărăției, nici deșertăciunea lumii în care trăim, nici izbânzile trecătoare ala inteligentei omenești. Mai mult decât atât: nici noi nu avem destulă lumină în minte și putere în inimă, ca să lepădam toată spurcăciunea și prisosință răutății pe care o purtam înlăuntrul nostru, și să ne ridicam deasupra zidurilor care ne îngrădesc. Nu suntem în stare să petrecem în prezența lui Dumnezeu, pentru ca în felul acesta să primim de la El darul Duhului Sfânt, și să devenim făptură nouă care poate să săvârșească tot lucrul bun și să aibe o legătură bineplacută cu semenii săi. Fericiți vom fi însă dacă, încredințați de sărăcia și nimicnicia noastră, ne vom întoarce către Dumnezeu, înțelegând cinstea de care ne-a învrednicit de poruncile și făgăduințele Sale către noi.

Precum ne da mărturie Evanghelia lui Hristos, celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu. Când omul primește cuvântul lui Hristos, Acesta îi reînnoiește întreaga ființă. Fiind sămânța lui Dumnezeu în om, cuvântul se statornicește înlăuntrul lui ca o lege a vieţii sale şi nu-i mai îngăduie să păcătuiască fiindcă este născut din Dumnezeu. Omul născut a doua oară dobândește un alt cuget și anume cugetul lui Hristos, precum și o altă înțelegere, aceea care este şi în Hristos Iisus. Unul ca acesta primeşte o inimă nouă în care Hristos Se sălăşluieşte prin credință. Cu alte cuvinte se ridică la asemănarea cu Hristos și își împlinește menirea. Așadar omul dobândește cugetul lui Hristos. Aceasta înseamnă ca înțelege gândul lui Dumnezeu pentru fiecare suflet și dorește cu insuflare și râvnă să împreună-lucreze cu Dumnezeu la măreața slujire a renașterii fiilor Împărăției. Își dă seama de cinstea și milostivirea cu care îl copleșește Ziditorul său atunci când îl cercetează de seara pana dimineață și de dimineața pana seara. El înțelege acum care este rostul fiecărui om și de aceea nu îndrăznește niciodată să smintească pe unul dintre aceștia mici, adică pe frații lui, de vreme ce au aceeași menire ca și el.

Asa cum Hristos a purtat în inima întreaga omenire, S-a rugat pentru toți cu sudoare de sânge în gradina Ghetsimani, a pătimit, S-a răstignit și a înviat pentru mântuirea lumii, S-a înălțat la ceruri, unde mijlocește acum pentru întregul Adam, la fel și omul care s-a născut a doua oara îl iubește pe Dumnezeu cu toată inima lui și se roagă pentru mântuirea tuturor ca pentru propria sa mântuire. Si iarăși, așa cum Hristos a devenit noul Adam în persoana căreia toate s-au împlinit, la fel și credinciosul ce a cunoscut nașterea de sus, devine un alt Adam, un alt centru al întregii zidiri, pe care o aduce înaintea lui Dumnezeu în rugăciune arzătoare. Unui asemenea om ii este cu neputința să nu-l cinstească pe aproapele.

Spuneam ca omul renăscut duhovnicește capătă cugetul lui Hristos. După cum arată Sfântul Apostol Pavel acest cuget presupune o sfânta întrecere între credincioșii lui Hristos: care dintre ei, lepădându-și voia, se va smeri mai mult înaintea celuilalt, care din ei îl va socoti mai de cinste și îl va iubi mai mult pe celalalt decât pe sine. De fapt, acestea sunt însușirile smereniei și ale iubirii pe care le-a arătat Hristos când a venit pe pământ, nu ca sa I se slujească, ci ca sa slujească El, și să-și dea sufletul răscumpărare pentru multi. Credincioșii capătă și ei aceste însușiri atunci când sunt renăscuți din nou de către Părintele veacului ce va să fie, începătorul și plinitorul mântuirii noastre, Domnul Iisus Hristos. Întemeiate fiind pe o asemenea înțelegere, și pe asemenea principii de viață, legăturile fiilor lui Dumnezeu vor ajunge să poarte în ele arvuna Raiului încă din această viață.

Am spus, de asemenea, că cei născuți a doua oară dobândesc o inima în care Hristos se sălășluiește prin credință. Potrivit antropologiei biblice și Tradiției ortodoxe, inima omului este centrul persoanei sale. In inimă se fac alegerile și în inima se iau toate hotărârile lui. Acolo i se descoperă Dumnezeu, și acolo binevoiește El sa se sălășluiască. Acolo îl întâlnește omul pe Dumnezeu si prin Dumnezeu dobândește simțirea comuniunii cu întreg neamul omenesc. Dumnezeu își face din inimă așternutul picioarelor Sale și o lărgește cu harul sau încât ea sa poată îmbrățișa cerul și pământul. Cel ce poarta înlăuntrul său sfânta lărgire a inimii, niciodată nu-l va nedreptăți pe aproapele – știind că acesta ii va mutila sufletul-, ci îi va socoti pe el ca pe însăși viața sa. Si, legăturile pe care le va întemeia un asemenea om cu ceilalți, precum și cuvintele pe care le rostește, vor înștiința cu har inimile celor din jur. El cunoaște o mare taină a vieții duhovnicești. Nu trebuie decât sa-I ofere Domnului o inimă smerită pentru ca Acesta să zidească înlăuntrul său o inimă curată din care nu lipsesc niciodată urmele prezentei lui Dumnezeu, și care Se poate strămuta acolo unde se află ascunsă comoara sa.

Omul plăcut lui Dumnezeu are doar doi dușmani – și numai unul din aceștia se păzește-, mândria și deznădejdea. Se ferește de mândrie știind ca ea răcește inima și o lipsește de puterea de a iubi. Cel mândru este atât de plin de sine încât, în el nu mai încape nimic altceva și rămâne cu totul închis față de ceilalți. Credinciosul se ferește și de deznădejde, căci ea îl arată pe Dumnezeul mântuirii neputincios în a birui răul din lăuntrul nostru, și îl împinge astfel în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. Inima este atunci secătuita de viata și nu mai poate comunica nici cu Dumnezeu, nici cu ceilalți oameni. De aceste două năpaste, adică de mândrie și de deznădejde, ne izbăvește smerenia. Așa cum sarea nu lasă mâncarea să se strice și ii da gust, la fel și smerenia păstrează iubirea mereu proaspătă și vie. Ea ii dă inimii mireasma bineplacută înaintea Domnului și o învrednicește să devină biserica lui Dumnezeu și sălaș al Duhului Sfânt.

Asa cum Hristos S-a pogorât mai întâi în părțile cele mai de jos ale pământului și apoi S-a înălțat la cele mai presus de ceruri, la fel și iubirea smerită pune trepte sau suișuri în inima omului. Pe aceleași trepte, pe care a pășit Hristos ca să se pogoare înspre om, pășește și omul ca să se înalțe înspre Dumnezeu. Atunci mânat fiind de duhul lui Dumnezeu omul părăsește toată fapta păcătoasă, își curățește sufletul de toate gândurile și dorințele potrivnice lui Dumnezeu, este vindecat de molima păcatului, sporește în sine râvnă pentru cele cerești, săvârșește fapte bineplacute lui Dumnezeu și pătrunde în sfânta lărgime a iubirii dumnezeiești, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, se înaltă din putere în putere, devine fiu și moștenitor a lui Dumnezeu și împreună moștenitor cu Hristos.

Dumnezeu știa că nimeni nu putea primi singur toată plinătatea darurilor Sale, pentru aceea nu l-a părăsit pe om, pustiit de păcat cum era, ci l-a trimis in lume pe Unul născut Fiul Sau, Care și-a zidit Sieși Trup în istorie, adică Biserica Lui, căreia i-a împărtășit toată slava și desăvârșirea darurilor Sale. Devenim mădulare ale Bisericii prin pocăință şi prin credinţă în cuvântul lui Hristos, supunându-ne mintea şi inima voii Sale mântuitoare. Fiecărui credincios care se pocăiește ii este hărăzit un dar aparte al Sfântului Duh. Acest dar este legătura ce ne ţine uniţi cu minunatul Trup al lui Hristos şi ne face părtaşi darurilor tuturor celorlalte mădulare ale desăvârşitei părtăşii a harului, ale sfinţilor din ceruri, şi ale aleşilor lui Dumnezeu de pe pământ. Sufletul se îmbogățește din aceasta împărtășire dintre Dumnezeu si om. Ea fiind punctul său de referință care-l călăuzește și-l păzește neabătut pe calea adevărului descoperită nouă de Hristos. Legăturile dintre mădularele trupului se disting prin aceea că poartă în ele pecetea iubirii ce este lucrătoare în măsură în care împlinim poruncile lui Hristos. Înlăuntrul acestui trup, după cuvântul Apostolului, luam seama unul la altul ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune. Desăvârșirea duhovniceasca este cu putință numai înauntru trupului Bisericii, împărtășirea darurilor tuturor mădularelor sale. Același lucru îl adeverește și Apostolul când zice ca numai împreună cu toți sfinții vom putea înțelege care este lărgimea și lungimea, înălțimea și adâncimea iubirii lui Hristos (Efeseni 3, 18-19). La o scara mai mica vedem ca aceeași creștere duhovniceasca se săvârșește și în legătura armonioasă, în Hristos, dintre bărbat și femeie, atunci când amândoi se silesc cu smerenie să se întregească prin propriile lor daruri și astfel să ajungă la măsura iubirii celei ce nu cauta la ale sale, singura care ii va călăuzi la Împărăția Cerurilor.

In legăturile și comuniunea cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni prin care trebuie să ne străduim a ne împlini menirea, o mare însemnătate are libertatea persoanei. In ceea ce-L privește pe Dumnezeu, libertatea Lui este absoluta, de vreme ce are putința de a crea din nimic. Lui Dumnezeu nu-i lipsește, și nu are nevoie de nimic. Cu toate acestea din preaplinul dragostei Sale, nu numai că l-a zidit pe om ci, pentru mântuirea lui, S-a smerit pe Sine luând chip de rob, și nu a pregetat să se coboare pană la iadul cel mai de jos. Cu cât se străduiește mai mult să viețuiască fără de păcat, cu atât mai mult și omul se slobozește de sub tirania patimilor. Nimeni nu-L poate constrânge pe Dumnezeu, însă nici El nu-și impune voia făpturilor sale cugetătoare. La fel și omul care a aflat har înaintea lui Dumnezeu, nu vrea să constrângă libertatea nici unui alt muritor, dar nici nu voiește ca duhul lui să fie sub stăpânirea altuia. El caută să se asemene lui Hristos care a biruit lumea prin iubirea lui smerita si-i trage la El de buna voie pe toți cei care din voie, și în deplină libertate, primesc să-I urmeze. Libertatea pe care o cauta omul născut din duh nu este nici politică nici socială, ci una duhovnicească, a inimii. Cu cât se sfințește mai mult cu atât devine mai liber. Sfințenia, așadar, nu este un principiu moral, ci unul cu desăvârșire duhovnicesc, ontologic. Sfântul nu este acela care a izbutit să aibe o comportare fără cusur din punct de vedere moral, ci acela care păzește cuvântul lui Hristos, adunând în el harul Sfantului Duh.

Când inima omului începe să se deschidă harului, acesta se sălășluiește într-ânsa. Si, pentru ca ea este însăși rădăcina ființei sale, atunci când prin har omul devine stăpân peste inima lui,  el devine stăpân și peste toată firea lui. In acest fel el înalță biserica lui Dumnezeu în sufletul lui. Este liber și nu mai dorește să păcătuiască, nu din cauză că păcatul ar fi interzis sau nepotrivit din punct de vedere moral, ci din cauză că nu vrea să năruiască biserica lui Dumnezeu care este înlăuntrul sau.

Dacă vrem să avem o legătură vie cu Dumnezeu, adica sa-L iubim cu toata inima şi să petrecem pururi în prezența Lui, avem trebuinţă de o inimă curată, liberă şi slobodă. Iar inima devine liberă atunci când stârpim din ea legea păcatului prin pocăinţă, iar poruncile lui Dumnezeu devin singura lege a fiinţei noastre. Sufletului îi este împărtăşită atunci o stare de desăvârşire şi iubire dumnezeiască în care cunoaște rugăciunea neîncetată către Dumnezeu şi prin aceasta iubirea de aproapele. O asemenea rugăciune adeverește că omul este chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cinstind și iubind în același chip și pe aproapele. Cuvântul lui Dumnezeu insuflă în noi dorirea de a-i pune pe frații noștri pe primul loc și a-i socoti mai presus de noi înșine. Iubirea pentru cuvântul Lui ne tine neabătuți pe calea aspra a voii Sale. Astfel, pentru noi cuvântul lui Dumnezeu rămâne mereu cuvânt al crucii care călăuzește din belșugul vieții dumnezeiești și la libertatea nepătimirii dăruind pace firii noastre.

sursa

Sfântul Paisie Aghioritul: „Ştiinţa să fie valorificată în viata duhovnicească”

din cartea „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”, Cuviosul Paisie Aghioritul

Tot răul începe de la minte, atunci când ea se învârte numai în jurul ştiinţei şi este cu desăvârşire îndepărtată de Dumnezeu. Iata de ce aceşti oameni nu-şi găsesc pacea şi echilibrul lăuntric. Atunci insa când mintea se învârte în jurul lui Dumnezeu, oamenii folosesc ştiinţa atât pentru cultivarea lor lăuntrică, cât şi pentru binele lumii, pentru că într-un asemenea caz mintea este sfinţită.

– Adică, Părinte, ştiinţa nu îl ajută pe om?

– Ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult. Am cunoscut suflete cu o mare limpezime a minţii, cu toate ca învăţaseră puţine lucruri. Cei ce şi-au tulburat mintea cu ştiinţa, fireşte că vor avea mai multe unelte pentru lucru atunci când, cu Harul lui Dumnezeu, se vor limpezi. In timp ce, dacă nu se vor sfinţi uneltele, daca nu se sfinţeşte cunoaşterea, vor putea fi folosite numai pentru lucrarea lumească, nu şi pentru cea duhovniceasca. Dacă intră la mijloc neliniştea cea buna, atunci ele se sfinţesc repede. Cei care dau întâietate instruirii lor lăuntrice, instruirii sufletului, folosind şi cultura exterioară pentru instruirea lor lăuntrică, repede se schimbă duhovniceşte. Dacă se mai nevoiesc şi duhovniceşte, atunci ajută eficace multă lume, fiindcă scot lumea din stresul iadului şi o conduc la veselia paradisiacă. De multe ori se poate ca aceşti oameni ai lui Dumnezeu să aibă mai puţine diplome, dar să ajute mai mult, pentru că au mult Har, iar nu multe hârtii. Lumea s-a umplut de păcat si este nevoie de multă rugăciune şi nevoinţă duhovniceasca. Cele scrise sunt bancnote de hârtie, iar valoarea lor va depinde de „garanţia în aur” pe care o avem. Prin urmare, este nevoie de lucru în „mina” sufletului.

Imi aduc aminte că la Mănăstirea Esfigamenu era un batranel atât de simplu, încât chiar si Înălţarea Domnului o socotea a fi o sfântă. Rostea rugaciunea: „Sfântă a lui Dumnezeu, roaga-te pentru noi!”, cu siragul de metanii. Acest bătrân slujea la bolniţă si  s-a intâmplat odată să nu aibă ce să-i dea sa mănânce unui frate bolnav. Atunci coboară scarile, deschide fereastra dinspre mare, îşi întinde mâinile şi spune: „Sfânta mea Înălţare, dă-mi un peştişor pentru fratele!”  Şi indata – o, minunile Tale, Doamne! – un peşte mare sare în mâinile lui. Ceilalţi care l-au văzut au rămas încremeniţi. Dar el îi privea şi zâmbea ca şi cum le-ar fi spus: „Ce lucru ciudat ati văzut?”. Noi insa avem cunostinţe, ştim când se prăznuieşte sfântul cutare, cum a mărturisit cutare, când s-a petrecut Înălţarea, unde s-a petrecut şi cum, şi cu toate acestea nici măcar un peştişor mic nu putem dobândi într-acest chip. Acestea sunt faptele neobişnuite ale vieţii duhovniceşti, fapte pe care raţiunea intelectualilor, care sunt plini de sine şi nu de Duhul Sfânt, nu le poate cuprinde, pentru ca au cunoştinţa lumească cea stearpă împreunată cu boala duhovnicească lumească.

Discernerea gândurilor

aaCum sa discernem gândurile care vin din exterior de acelea care se nasc in inima noastră? Cel mai adesea, pătrunderea energiei demonice este atât de subtila, incat o consideram ca facand parte din noi insine. Invăţătura moştenită de la Sfinţii Părinţi ne ajuta, dar nu este suficienta. Tulburarea, neliniştea pe care un gând o provoacă in inima noastră este semnul ca vine de la diavol. Aceasta este mai puternica, atunci când avem gânduri de hula. Daca nu ne indulcim cu gândul pe care il avem in inima, daca nu suntem mulţumiţi sufleteşte, este semn ca acest gând nu este de la Dumnezeu, ci de la diavol, care pătrunde inlauntrul inimii noastre.

Este foarte greu sa deosebim gândurile care se nasc in inima noastră sub influenta vrăjmaşului. Vom putea dobândi acest dar, progresiv, prin asceza, printr-o lupta impotriva patimilor pe care noi, copiii lui Adam, le posedam. Treptat, vom incepe astfel sa deosebim, sa simţim ca acest gând sau acea mişcare a sufletului, nu este de la Dumnezeu, ci de la vrăjmaş. Nu prin meditaţie dobândim aceasta, ci printr-un sentiment, o intuiţie imediata, extrem de subtila si dificila de demonstrat, care este întotdeauna rezultatul unor ani indelungati de asceza. După Sfantul Isaac Sirul si părintele nostru Siluan, deosebirea gândurilor este condiţionata, de asemenea, de modul in care Duhul Sfant acţionează in inima, de experienţa pe care o avem de la har si de atacurile demonice. Diminuarea sau pierderea harului este semnul ca am primit un gând de la diavol. In schimb, un gând vine de la Dumnezeu, de la un inger sau de la Duhul Sfant când ne umple de bucurie si ne aduce o pace nespusa in suflet.

Fragm. din volumul: Arhimandritul Sofronie, Din Viaţă şi din Duh (aforisme duhovniceşti )

Ortodoxia nu este religie (de Ioannis Romanides)

Theologhia

Ortodoxia nu este religie [1]

 Protopresbiter Prof. Univ. Dr.

Ioannis ROMANIDES 

Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre mul­tele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membri­lor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se con­sideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pen­tru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiu­nea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, even­tual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.

Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât…

Vezi articol original 1.897 de cuvinte mai mult

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [18]

 

Cuvantul 3

Al aceluiasi frate Mar Isaac episcop si singuratic.
Felurite capitole despre cunoastere, in care se gasesc contemplari inalte si o cunoastere desavarsita, intelegeri dense si minunate si mari taine ce slujesc bucuriei si veseliei sufletului si cresterii lui in cele duhovnicesti.


Intaia suta a capitolelor despre cunoastere

(continuarea)

11. Harul, care poarta de grija de vietile noastre, poarta de grija ca, in inima celor care in libertatea purtarii lor, prin vointa lor buna si ravna lor, s-au invrednicit sa se faca fii ai lui Dumnezeu, sa puna miscari care-i fac sa I se adreseze ca unui Tata al lor; in cei care in lucrarea lor sunt robi, pune miscari spre Dumnezeu care-i fac sa I se adreseze ca unui Stapan; iar in cei care feluritele lor lucrari sunt straini de El pune prin maretia Lui miscari care-i fac sa I se adreseze ca unui Judecator. Vezi, asadar, cum insasi Evanghelia mantuirii randuieste aceste trei feluri de legaturi cu Dumnezeu: aici e numit Tata, acolo Stapan al casei, iar altundeva Imparat si Judecator.12. Omul primeste luminarea potrivit purtarii sale fata de Dumnezeu; in masura in care e atras spre cunoastere se apropie si de libertatea sufletului, si in masura in care are o inteligenta din ce in ce mai libera, trece de la o cunoastere la alta cunoastere, mai inalta.13. Lumina, care nu e a inteligentei, e lumina ca element material, dar in lumea noua va rasari o lumina noua, si nu va mai fi nevoie de ceva material si sensibil. Lumina inteligentei e inteligenta luminata de cunoasterea dumnezeiasca care se revarsa neimpiedicat in fire[a omeneasca]; in lumea Duhului insa lumina va fi duhovniceasca. Nu seamana intunericul acela cu acesta, nici acea lumina cu aceasta.14. Nu discuta in contradictoriu despre adevar cu cine nu cunoaste, si nu ascunde Cuvantul de cel care vrea sa-L cunoasca.15. Pe cel care nu se poate folosi de cunoastere, foloseste-l mai mult cu tacerea ta decat cu cuvantul cunoasterii. Coboara-te cu el la masura neputintei lui si dupa treapta la care se gaseste zburatoarea vorbeste cu el pe o limba asemanatoare lui ca sa-l vanezi cu buna stiinta spre viata.16. Nu te tulbura pentru cuvintele celui care vorbeste impotriva adevarului nu din invartosarea inimii, nici pentru cel care vorbeste rau nu din rautate, ci pentru ca-l chinuie nestiinta; ci ele sa-ti intre pe poarta urechilor ca ganguritul unui prunc.17. Dupa calcarea poruncii, Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Judecator. In descoperirile din mijloc [ dintre izgonirea din rai si venirea lui Hristos] s-a descoperit rangul Sau de Domn, ca lui Noe, lui Avraam si celor de dupa el, caci sta scris: „robul Meu Avraam” si „robul Meu Moise”. Dar de la venirea lui Hristos si dupa El descoperirile arata rangul Sau de Tata, si ca e cu adevarat Tata neavand nici o dorinta de a fi pentru noi nici domn, nici judecator.18. E bine sa spunem: Vai noua! De ce contemplare ne lipsim prin nepasarea noastra!19. Vai noua, caci nu cunoastem ce dorinta a avut Creatorul cu noi si de ce maretie ne va invrednici, de vreme ce petrecem in cele pamantesti si in duhoarea lor! S-ar fi cuvenit sa ne imbatam de nadejde si sa fim neincetat prezenti prin aducere-aminte in acest maret si minunat salas al nostru, si sa iesim necontenit cu gandurile noastre acolo unde Creatorul ne va salaslui la sfarsit. Salasul nostru va fi in cer [cf. Flp 3, 20] si vom deveni ceresti in viata care nu va avea nici sfarsit, nici schimbare. Acesta e lucrul pe care Dumnezeu l-a randuit mai dinainte pentru noi si a carui nadejde a semanat-o in noi prin Hristos, cum spune fericitul Talcuitor [Teodor al Mopsuestiei] in cartea sa „Despre firmament”: „Acum deci, fiind in starea de acum, locuim in acest loc, adica intre cerul vazut si pamant; dar in starea viitoare, cand vom ajunge straini de stricaciune si de orice inclinare rea, vom locui in cer, unde Hristos Domnul nostru, Care a fost luat din noi si pentru noi, este acum, aratandu-ne in acest fel ca aici e salasul nostru[1] .”20. Nu socoti ca e trandavie multa ingenunchere in inchinare inaintea lui Dumnezeu, caci nici macar rostirea de psalmi nu e la fel de mare ca ea. Nu e lucrare mai mare intre toate virtutile savarsite de oameni. Dar ce vorbesc aici de virtuti, cand inchinarea intrece toate virtutile atunci cand se prelungeste la Dumnezeu? E semnul mortii fata de lume si, potrivit cuvantului Talcuitorului, e calea exacta a intoarcerii [caintei]; e smerirea trupului si a gandirii, oprirea gandurilor rele, smulgere dorintelor, pregatirea in taina [simbolica] a sufletului pentru iesirea sa desavarsita din trup [pentru moarte], o imensa nazuinta spre iubirea lui Dumnezeu: in ea sunt adunate toate cele bune de aici si viitoare. Sa nu fie, asadar, mica in ochii tai aceasta lucrare. Daca poti, savarseste-o neincetat si staruie numai in ea, tagaduim orice altceva si chiar pe tine insuti. Daca te vei fi predat ei, atunci nu vorbi de fericirea ta cu o limba pamanteasca, fiindca, iti spun tie, cele ce se vor face in tine vor fi lucruri de negrait si uimitoare. E cu adevarat iesirea desavarsita din aceasta lume sau mai degraba din vietuirea supusa stricaciunii. E sfarsitul tuturor ostenelilor, rostul tuturor poruncilor si implinirea oricarei virtuti.


 

[1]– Fragm. dintr-o sciere a lui Teodor al Mopsuestiei pierduta atat in originalul grec, cat si in traducerea siriaca citata de Isaac.

<- pagina anterioara                                                                       continuare->

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [5]

Cuvantul 1

Scrisoare despre felurite lucruri privitoare la vietuirea in linistire [isihie]

21. Trebuie sa-I cerem lui Dumnezeu sa ne dea si harul deosebirii duhurilor ca sa distingem descoperirile adevarate de cele care vin de la demoni, si vedeniile puterilor sfinte de cele ale lui satan; ca sa distingem de asemenea in miscarile din vis intre cele care vin de la ingeri, cele care vin de la demoni si cele care vin din suflet, precum si gandurile care se ivesc in constiinta plecand de la aceste trei miscari, pe care, asa cum spun Parintii[1] , trebuie sa le recunoastem dupa pacea sau tulburarea, dupa bucuria si increderea sau frica si intristarea care le insotesc: cele enumerate la inceput apartin intr-adevar sufletului, celelalte sunt straine de ele, si-i vin fie din ganduri si vise, fie din simtiri si pipait.22. In cazul miscarilor sufletului este evident ca nici una din ele nu le insoteste: nici bucuria, nici teama, nici tulburarea, nici pacea, fiindca e vorba de simple miscari fugare care nu poarta in ele nimic; prin miscari ale sufletului intelege-le pe cele pe care le are inainte de a intra in locul lui natural, care e limpezimea.

23. In cazul miscarilor starnite de trup, fie declansate de pofta, fie venind de altundeva, atunci cand nu le insoteste o lupta din afara, e evident ca n-au legatura cu amagirile intense si violente greu de controlat. E doar firea care-si face cunoscuta linistit nevoile si ale carei miscari sunt pasnice. Caci nu exista dezordine in ceea ce a fost facut de Dumnezeu Care a asezat in fire o masura si o ordine desavarsite.24. Dar cand in miscarile noastre firesti se amesteca o lucrare straina, fie printr-o simtire care vine de la trup, fie printr-un gand care vine dintr-o amintire, fie din intalniri intamplatoare, le vom intelege, asa cum spuneam, in masura in care le putem adulmeca, atunci cand harul este aproape.25. Acestea sunt lucrurile pe care prietenii trebuie sa si le aduca aminte cand sunt impreuna si sa le tina in gand meditand necontenit la ele.

 


 

[1] [Evagrie, Praktikos 80.]

<- pagina anterioara                                                                                   continuare ->

 

 

Omul, dacă se află neîncetat în rugăciune, vede o lumină în sufletul lui, vede o strălucire, o măreție, îi vin lacrimi de belșug, și aceste lacrimi sunt atât de dulci, atât de gustoase, încât nu poți să simți ceva mai bun, chiar și de ai mânca mâncarea cea mai bună, adică simți saț, un sațiu pe care mintea noastră nu îl poate concepe

” Hristosul nostru vrea să Îi vorbim, nu să Îi spunem un sec Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă, vrea să Îi vorbim, să Îi cerem să ne mântuiască. Știu o fată, mi-a dat telefon acum câteva zile și mi-a spus că anul trecut era țintuită la pat. Nu se putea întoarce nici pe-o parte, nici pe alta, căci suferise atac cerebral. Dar nu își lăsa rugăciunea ei, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Și Preasfântă Născătoare de Dumnezeu ajută-mă! La cap nu pățise nimic. Și i s-a înfățișat Preasfânta atât de strălucitoare, atât de frumoasă, atât de minunată, era o înfățișare pe care nu și-o poate închipui cineva, și în spatele ei tagmă de îngeri. Avea un acoperământ care acoperea toată lumea și îi spune sărmanei bolnave: – Ce vrei să îți fac?, iar aceasta îi răspunde: –Doresc să mă pot întoarce de pe o parte pe alta, pentru că sunt paralizată și mi-a obosit spatele. Și mai vreau să mă mântuiesc, mântuirea mea o vreau. Acestea ți le voi da, dar să faci ce îți voi spune: să mă strigi, căci eu vreau să mă strigați. Așadar, Preasfintei noastre să îi vorbim, să îi spunem cuvinte, să îi zicem una-alta. Vreau să mă strigi, i-a spus. Acestea le voi împlini. Odaia ei a fost de-a dreptul inundată de mireasmă și o asemenea lumină era în casa ei, încât strălucea fețișoara fetei, atât de mult har primea și apoi a început să poată să se ridice pe-o parte și pe alta și se întorcea de pe o parte pe alta.

De aceea Hristosul nostru dorește să Îl strigăm, vrea să Îl cerem. El este iubitul nostru. Hristos vrea să Îi dăruim Lui toată dragostea noastră și apoi El le va rândui pe toate pentru noi…

… Ați văzut atunci când Părintele duhovnicesc ne arată puțină dragoste cât de puternic simțim în noi o schimbare și o unire. Mirele Hristos dăruiește această unire. Și apoi nu Se mai poate opri. De aceea Părinții spuneau, atunci, oprește, Hristoase, valurile Harului Tău!, nu puteau să cuprindă taina acestui gust, mierea Harului, bunamireasmă a Harului, Dumnezeiasca fericire, Dumnezeiasca strălucire, Lumina nezidită, și omul, dacă se află neîncetat în rugăciune, vede o lumină în sufletul lui, vede o strălucire, o măreție, îi vin lacrimi de belșug, și aceste lacrimi sunt atât de dulci, atât de gustoase, încât nu poți să simți ceva mai bun, chiar și de ai mânca mâncarea cea mai bună, adică simți saț, un sațiu pe care mintea noastră nu îl poate concepe.

Odată, era mare foamete. Atunci la foametea din timpul ocupației și toată Săptămâna Mare am avut mare lipsă. Aveam o datorie, pe care trebuia să o dau până de Paști, aveam poruncă să o dau. Și eu acum făceam mare economie, ca să o dau și toată Săptămâna Mare am mâncat puțină pâinică, 50 de drame de pâine, pentru că nici pâine nu puteam să îmi cumpăr, și înmuiam pâinea în apă și o mâncam, nu aveam nimic altceva.

Ei! Când ne-am dus la biserică, atunci în Sâmbăta Mare – duhovnicul meu citea de la ora opt Sfinții Apostoli, așa cum fac în Sfântul Munte, și vreau să vă spun că din lipsă, ce face Dumnezeu!, pentru marea sărăcie, cum ajută Dumnezeu!, nu pentru că aș fi avut eu vreo valoare, ci ca să îmi arate cât de puternic este El și cât trebuie să Îl adorăm. A venit și Sâmbăta Mare și m-am dus la ora 8 la biserică, ei!, m-am așezat într-un colțișor și trăgeam la metanier, toți în jur țineau lumânări, iar eu nu aveam nimic, nici o lumânărică, nimic. Acum, cum să mă duc la Veniți de luați Lumină?, căci nu aveam lumânare. Îmi spun: Hristoase al meu, dacă Tu vrei să Îți țin și lumânare, dacă Tu vrei asta, atunci să fie binecuvântat, iar dacă nu vrei, să n-am nici lumânare!

Ei!, acolo Îi vorbeam lui Hristos, îi spuneam nemulțumirile mele, îi spuneam durerea mea, iar după ce a început slujba, fără să-mi dau seama, am leșinat, se părea de parcă se deschiseseră toate radio-urile din lume și se spunea: La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul și tot restul Evangheliei pascală și acum cât timp am fost leșinată ascultând Evanghelia nu mai știu. M-au scos afară, ca să îmi revin, dar mie aceste cuvinte mi s-au întipărit în suflet. Îmi răsuna în urechi acest glas frumos în timpul întregii slujbe de Paști și aceste cuvinte îmi aduceau un sațiu, ca atunci când mănânci peste măsură și nu poți să stai în picioare de sătul ce ești, întocmai așa mă simțeam eu, și apoi mi-a venit gândul: și Părinții în pustie care nu mănâncă și nu gustă nimic, acest sațiu îl simt, așa, un glas îmi spunea aceasta și nu pot să vă spun: și cuvinte negrăite în sufletul meu și negrăită bunămireasmă și negrăită gustare, ca și cum aș fi mâncat toată mierea din lume, toate dulciurile din lume și aș fi prins puteri.

Deși în Săptămâna Mare mă epuizasem din pricina nemâncării și a lipsei, acum am prins mari puteri, și în timp ce mă duceam să sărut icoana Învierii și Evanghelia, duhovnicul m-a înțeles și mi-a spus: Hristos a înviat! și prin Hristos a înviat! mai mult a crescut acest lucru în sufletul meu, mai mult a venit și s-a întins mai mult această bogăție în sufletul meu.

Și plec, îi las înainte de terminarea slujbei în biserică și mă duc acasă, ca să nu pierd această măreție. M-am dus acasă. Nu vroiam să mănânc nimic, da’ nimic-nimic. Nici apă, nici pâine, da’ nimic-nimic nu vroiam. Îmi zice verișoară-mea – stătea dincolo de drum. Vino, îmi zice, am făcut pátsas, vino să mănânci, n-ai luat nimic în gură. Eu, acum, cum să îi spun că mâncasem? Nu i-am spus nimic. M-am dus să iau o lingură, dar nu se ducea pe gât, iar la prânz m-a chemat la masă cumătra mea, căreia i-am botezat doi copii. Era foarte bogată. Și până la prânz nu am mâncat nimic. Îmi ziceam: Cum mă voi duce acum la această casă? Era acolo lume duhovnicească. Îmi zic: Mă vor întreba una-alta. Eu alta voiam acum, voiam să găsesc om căruia să îi spun măreția pe care am simțit-o înlăuntrul meu. Îmi zic: Ce face Dumnezeu cu mine? Vreau să Îl văd pe Dumnezeu!, atât de mare era acest lucru, încât spuneam: Dar ce face Dumnezeu? Cât îl îmbogățește Dumnezeu pe om!

De aceea spun și eu ce spun unii că oamenii nu trăiesc doar cu hrană, ci și cu Harul lui Dumnezeu. Ei!, eu lucrul acesta, Harul lui Hristos, l-am simțit din pricina foamei și a necazului pe care îl aveam, și a lipsei, Dumnezeu mi l-a dat, ca să înțeleg ce dă Dumnezeu în vremuri de lipsuri. Și zic: cât de bine face omului înfrânarea și rugăciunea, atunci când omul se încredințează deplin lui Dumnezeu, Dumnezeu îl hrănește, Dumnezeu îl adapă, din Dumnezeu gustă, și toate aceste măreții cerești le simte sufletul omului, pe care Dumnezeu i le dă în dar. Nu ne lipsește nimic. Noi, acum, nu vrem să ne apropiem de Hristos, ca să ne dea această măreție cerească, să o gustăm, să cugetăm la ea, să Îl iubim. Noi ne îndepărtăm. El ne cheamă neîncetat, să ne dea una-alta, adică toate, bucurie, veselie, că El are ce să ne dăruiască. Dacă ne-am gândi la ce ne-a pregătit în cer, ne-am cutremura. Mintea omului nu poate să conceapă, nu poate să vadă frumusețile Raiului, nu ar mai putea trăi, dacă le-ar vedea.

Sunt înfricoșătoare, sunt uluitoare, atât de frumoase sunt și atâta veselie simte sufletul omului.

Vrea dragostea noastră, să Îl iubim. Dacă Îl iubim, ne va da toate în dar. Doar să Îi dăm Lui inima noastră. Să fie binecuvântat! Aceasta înseamnă să Îl găsească cineva pe Dumnezeu în sufletul său. Lipsurile sunt mare binecuvântare.”

Stareţa Macrina Vassopoúlou , Cugetări duhovnicești