Piatra unghiulară

    Ferice de cel ce se luptă duhovniceşte cu gândurile, lovindu-le de Piatra unghiulară a fiinţei omeneşti: Hristos. Acesta nu e nicidecum numai războiul pustnicilor, al smeritei rugăciuni şi atenţii, ci este al fiecărui creştin. Ca atare nu reacţionezi după fire la întâmplările vieţii, ci trăieşti fiecare clipă după Iisus; adevărata noastră fire, icoana, chipul  nostru cel adevărat. întâmplările ce vin, într-o clipită a lor, să nu ne găsească, să nu ne prindă trăind în neatenţie de valoarea clipei, valoarea Veşnicului în clipă, că altfel în clipa aceea ne trezim expropriaţi de icoana noastră de oameni după chipul şi asemănarea lui Iisus.

    Nu e aceasta echivalentă cu rugăciunea neîncetată ?

    Modul acesta de-a medita, cu timpul, – cu toate clipele lui, venite prin surprindere -, structurează fiinţa noastră pe Piatra unghiulară a divinei prezenţe. Aşa se pacifică lăuntric omul, cu pacea pe care numai Iisus o poate aduce.

    Mica greutate e că, pentru a câştiga pe Iisus, pe toate celelalte trebuie să le socoteşti „gunoaie” (Filipeni 3,8).

Prislop, Vineri XXVIII
1 .XII.49 Luca 20,19-26

fragm. din ” Cuvinte Vii”, Părintele Arsenie Boca

Anunțuri

Sfântul Ioan de Kronstadt: După aceste semne cunoaşte când ai în tine Duhul lui Dumnezeu şi când ai duhul rău…

Când nutreşti în suflet gânduri bune îţi este bine şi uşor. Atunci simţi în inimă linişte şi bucurie şi ai în tine duh bun, Duhul cel Sfânt; atunci însă când eşti frământat de intenţii rele sau de porniri ticăloase ale inimii, ţi-e rău, te simţi împovărat; această tulburare lăuntrică îţi arată că ai în tine duh rău, duh viclean.

Când duhul viclean se află în noi, simţim o strângere de inimă şi o nelinişte şi de cele mai multe ori o mare greutate de a ajunge cu inima la Domnul, fiindcă duhul cel rău leagă sufletul şi nu-l lasă să se înalţe la Dumnezeu.

Duhul viclean este duhul îndoielii, necredinţei, patimilor, strâmtorării, întristării, neliniştii; duhul cel bun este duhul credinţei care nu se îndoieşte, duhul virtuţii, al libertăţii sufleteşti şi al lărgimii, duhul păcii şi al bucuriei.

După aceste semne cunoaşte când ai în tine Duhul lui Dumnezeu şi când ai duhul rău; înalţă-te cât poţi de des cu inimă recunoscătoare către Duhul Atotsfânt, Cel ce te luminează şi te însufleţeşte, şi fugi din răsputeri de îndoială, de necredinţă şi de patimi, cele prin care ne pătrunde în suflet şarpele răutăţii, furul şi ucigătorul de suflete.

Apar uneori şi în viaţa creştinilor râvnitori clipe când se îndepărtează de Dumnezeu, momente de beznă diavolească şi atunci omul strigă către Dumnezeu din adâncul inimii: de ce m-ai îndepărtat, Doamne — Lumină netrecătoare — de la fata Ta? Fiindcă năpustitu-s-a asupra mea străina beznă a celui blestemat şi rău, Satana; sufletul mi se înăbuşă în întunericul chinuitor cel care mă face să simt caznele împărătiei întunericului — iadul. Întoarce-mă, Mântuitorule, la lumina poruncilor Tale, îndreaptă calea sufletului meu, mă rog Ţie din inimă.

Dacă nu vei cunoaşte din proprie experientă cum lucrează asupra ta relele uneltiri ale duhurilor răului, nu vei cunoaşte şi nu vei preţui după cuviinţă binefacerile care îţi vin de la Duhul cel bun. De nu cunoşti duhul cel ucigător, nu vei cunoaşte nici Duhul cel dătător de viaţă. Numai în măsura în care ne dăm seama de contrastul dintre bine şi rău, dintre viată şi moarte, putem cunoaşte desluşit binele şi răul: dacă n-ai fost supus necazurilor, primejdiei de moarte trupească şi sufletească, inima ta nu-L va cunoaşte pe Mântuitorul, dătătorul-de-viată, Cel ce ne poate izbăvi de necazuri si de moartea sufletului.

O, Iisuse! Tu esti mângâierea, viaţa, pacea si sporirea întru bucurie a inimilor noastre! Slavă lui Dumnezeu Cel Preaîntelept si Atotbun, Cel ce îngăduie duhului răului si morţii să ne ispitească si să ne chinuie! Altminteri cum am mai putea preţui mângâierile harului, ale Duhului mângâietor si dătător de viaţă?

Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos

Joi (a 6-a săptămână a Postului)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

 „Ascultă, fiule, şi fii înţelept şi-ţi îndreptează gândurile inimii tale” (Pilde 23, 19).

Din inimă ies necontenit gânduri: uneori bune, însă în cea mai mare parte rele. Celor rele nu trebuie nicicum să le urmăm; dar nici pe cele bune nu trebuie să le împlinim întotdeauna – se întâmplă ca gândurile care sunt bune în sine să nu fie potrivite în anumite împrejurări.
Iată de ce ni se porunceşte să luăm aminte la noi înşine, să căutăm la tot ce iese din inimă; ce este rău să lepădăm, ce este bun să cercetăm, făcând doar ceea ce se va arăta a fi bun cu adevărat. Cel mai bine este însă a închide inima astfel încât din ea să nu iasă şi în ea să nu intre nimic fără îngăduinţa minţii, pentru ca mintea să premeargă în toate, rânduind mişcările inimii: dar mintea devine astfel numai atunci când este mintea lui Hristos. Asta înseamnă să-ţi uneşti mintea şi inima cu Hristos şi totul înlăuntrul tău va fi aşa cum trebuie.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Joi (a 5-a săptămână a Postului)

Sfântul Teofan Zăvorâtul

„Înaintea căderii merge cugetarea la rele” (Pilde 16, 18).

Asta înseamnă că dacă nu vei îngădui gândurile rele, n-ai a te teme de cădere.

 Si, cu toate acestea, ce lucru este mai nebăgat în seamă de oameni? Gândurile.

Oamenii le îngăduie să flecărească cum şi cât vor şi nici nu se gândesc să le astâmpere, ori să le îndrepte spre îndeletniciri raţionale. Şi în această învălmăşeală lăuntrică se furişează vrăjmaşul, strecoară în inimă răul, o amăgeşte si o pleacă spre acest rău. Şi omul, fără să bage de seamă, se arată gata să facă răul. Nu îi rămâne decât fie să împlinească răul ascuns în inimă, fie să lupte. Nenorocirea noastră e că mai nimeni nu face alegerea aceasta din urmă, ci toţi urmează răului de parcă ar fi duşi legaţi.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

un gand

… sa stiti ca incercarile, cu cat sunt mai cumplite, cu atat mai mult ascund o comoara pe care, deocamdata, n-o stiti. Comoara unei apropieri de Dumnezeu.

…sa stiti lucrul asta: cu cat mai dureroasa este criza prin care treci, nu vorbesc acuma de pacat si despre lucrurile astea, ca oamenii in general zic: “probabil ca vede Dumnezeu pacat in mine si…”. Nu iau linia asta. E o linie care de multe ori este negativista si daca negativista, nu e glasul lui Dumnezeu, e glasul iadului. Iadul si el ne osandeste. Sa avem urechi surde pentru iad si pentru draci, noi ne primim indreptatirea si osandirea, adica ar trebui sa zic osandirea si indreptatirea numai de la Dumnezeu, iar glasul lui Dumnezeu, ori este mangaietor, ori bucurator, ori cel putin, undeva tainic, mangaietor. Sa stiti ca, cu cat este mai cumplita suferinta, deci uitand linia pacatului, deocamdata, sa stiti ca, cu atat mai mult, tradeaza, ca sa zic asa, sau vadeste increderea pe care Dumnezeu o are in tine. Si iti ofer gandul asta ca prim sprijin, ca prim ajutor duhovnicesc.

… sa stiti si sa nu uitati. Cu cat mai mare chinul si durerea, cu atat mai mare puteti socoti ca este increderea pe care Dumnezeu o arata in tine, acum.

…Cred ca fiecare criza, fie din interior sau exterior, prin pierderea unui suflet iubit sau asa ceva, fie printr-o judecata launtrica in care ajungi intr-o deznadejde, chiar sinucigasa, cred ca fiecare din crizele astea sunt nu altceva decat un prag, pe care cu ajutorul Domnului trebuie sa-l trecem. Asa cum Adam trebuia sa-si treaca un prag, el a ratat atuncea, dar sunt multi dupa Adam, care desi impovarati de pacat, au trecut mult mai slavit pragurile astea.

…Daca nu puteti altceva deocamdata, faceti ca marinarul in furtuna. Tine-ti-va de ceva si doar nadajduiti in Dumnezeu si Dumnezeu sa va arate si lumina mantuirii.

Intrebari si raspunsuri – Conferinta Parintele Rafael Noica

“Din ce moarte ne-a izbavit HRISTOS”  – 15 decembrie 2005, Alba Iulia

Discernerea gândurilor

aaCum sa discernem gândurile care vin din exterior de acelea care se nasc in inima noastră? Cel mai adesea, pătrunderea energiei demonice este atât de subtila, incat o consideram ca facand parte din noi insine. Invăţătura moştenită de la Sfinţii Părinţi ne ajuta, dar nu este suficienta. Tulburarea, neliniştea pe care un gând o provoacă in inima noastră este semnul ca vine de la diavol. Aceasta este mai puternica, atunci când avem gânduri de hula. Daca nu ne indulcim cu gândul pe care il avem in inima, daca nu suntem mulţumiţi sufleteşte, este semn ca acest gând nu este de la Dumnezeu, ci de la diavol, care pătrunde inlauntrul inimii noastre.

Este foarte greu sa deosebim gândurile care se nasc in inima noastră sub influenta vrăjmaşului. Vom putea dobândi acest dar, progresiv, prin asceza, printr-o lupta impotriva patimilor pe care noi, copiii lui Adam, le posedam. Treptat, vom incepe astfel sa deosebim, sa simţim ca acest gând sau acea mişcare a sufletului, nu este de la Dumnezeu, ci de la vrăjmaş. Nu prin meditaţie dobândim aceasta, ci printr-un sentiment, o intuiţie imediata, extrem de subtila si dificila de demonstrat, care este întotdeauna rezultatul unor ani indelungati de asceza. După Sfantul Isaac Sirul si părintele nostru Siluan, deosebirea gândurilor este condiţionata, de asemenea, de modul in care Duhul Sfant acţionează in inima, de experienţa pe care o avem de la har si de atacurile demonice. Diminuarea sau pierderea harului este semnul ca am primit un gând de la diavol. In schimb, un gând vine de la Dumnezeu, de la un inger sau de la Duhul Sfant când ne umple de bucurie si ne aduce o pace nespusa in suflet.

Fragm. din volumul: Arhimandritul Sofronie, Din Viaţă şi din Duh (aforisme duhovniceşti )

Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa o adiere fină, care ne spune ce-i bine: „Nu zice asta”, „Nu face asta”, „Nu pleca acum”, dar e delicată şi fără presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului, care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri.

Să fim atenţi la şoapta delicată a îngerului păzitor

Păcatul de bază al omului este autonomia: „Eu pot!” Putem să profităm de ajutorul îngerului, primindu-l, deschizându-ne acestui ajutor. Este o atenţie. Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa o adiere fină, care ne spune ce-i bine: „Nu zice asta”, “Nu face asta”, „Nu pleca acum”, dar e delicată  şi  fără  presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului, care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri, deşi ca nişte comenzi clare.

Spre deosebire de şoapta îngerului, care e delicată, a diavolului este obsedantă. Îl cunoaştem pe îngerul rău prin faptul că nu putem să scăpăm de gând. Şi îl cunoaştem pe cel bun, că de-abia auzim această şoaptă. Cum mă apără îngerul, având în vedere că el nu are acces la trupul meu, să-mi pună degetul pe sinapsă, ca să nu mai gândesc rău? El poate, cu energia lui, să acţioneze în energia mea şi eu să fac lucrul ăla. El îmi dă mie un plus de energie cu care mă ajută.

Când suntem pe aceeaşi lungime de undă cerebrală, ghicim gândul celuilalt, unii chiar văd, dacă suntem pe aceeaşi lungime duhovnicească – din prima înţeleg ce spune părintele, dacă avem o preţuire personală, din empatie, din dragoste, din comuniune, voi fi pe aceeaşi lungime de undă. Nu acelaşi lucru se întâmplă, atunci când suntem separaţi şi fiecare vibrează pe frecvenţa lui. (…) Soluţia este să iubim, şi numai  iubind, cunoaştem. Soluţia este să ne rugăm, pentru că rugându-ne, ne curăţim mintea şi intrăm în relaţie cu îngerul şi ne mărim puterile cu oferta lui, cu puterile lui, cu energiile lui. Îngerul păzitor nu face lucruri care să fie împotriva voinţei mele, împotriva voii mele. El are o prezenţă iubitoare, care mă invită să nu fac un lucru. Pentru că făcând un lucru, vine după el alt lucru. Când îmi vine un gând de judecată, el îmi dă putere să nu primesc eu gândul şi să nu judec eu, el nu mă apără (opreşte de la a face). Numai pe copii îi apără.

(Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 85-87)

\

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [26]

Cuvantul 3

Al aceluiasi frate Mar Isaac episcop si singuratic.
Felurite capitole despre cunoastere, in care se gasesc contemplari inalte si o cunoastere desavarsita, intelegeri dense si minunate si mari taine ce slujesc bucuriei si veseliei sufletului si cresterii lui in cele duhovnicesti.

A doua suta a capitolelor despre cunoastere

1. Aşa cum mişcările aerului arată prin schimbările lor ca cineva le conduce, tot aşa şi gândirea arată prin schimbarile ei opuse, de-a dreapta sau de-a stânga, că luptele şi ajutorul harului îi insoţesc neîncetat mişcările care încetul cu încetul ii îngăduie zi de zi să înainteze în ucenicia unor lucruri noi. 2. Există un cuvânt îmbrăcat în materie, dar care nu poarta întipărirea materiei, şi unul imaterial, dar care nu poarta o întipărire; mai există însă unul care e atât de simplu încât nu poartă nici o întipărire. Atunci când în rugăciune se pune mişcare un cuvânt simplu şi lipsit de întipărire, el conduce spre sfârşitul său cuvântul imbrăcat în materie şi-l întoarce chiar spre Cel care e mai întâi decât toate şi conduce spre sfârşitul lor toate. 3. Subzistenţa a doua[1] , în care toate fiinţele vor fi conduse spre egalitate, L-a făcut pe Dumnezeu să pună în mişcare starea primă a acestei lumi cu multe diferenţe în ea în vederea implinirii prevăzute dinainte în gândul Semănătorului, făcându-L să se pună în mişcare cu sârg spre aruncarea seminţelor cu privirea aţintită pronietor spre deznodământul final pe care l-a pus în mişcare dinainte spre a deveni intr-o zi realitate. 4. Primul glas a fost cel al contemplării Fiinţei divine, al doilea a fost cel al contemplării tainei distincţiilor a Persoanelor Fiinţei care a semănat. 5. Săvârşind vieţuirea virtuţii numai în partea ei materială, vedem doar distincţiile proprii acestei părţi; săvârşind-o în partea ei imaterială, vedem toate distinctiile ei. Mai bună decât amândouă e făptuirea fără nume care lasă vieţuirea virtuţii pentru a se inălţa mai presus de toate distincţiile ei. 6. Întâiul vestitor al primei Lumini a fost lumina sensibilă şi aceasta i-a condus pe cei luminaţi de ea spre Lumină. 7. Vezi cum după ce a pus în mişcare mai întâi prin limpezimea ei egală şi frumuseţea ei primele sfere [ale îngerilor] spre lauda întai-nascuţilor primei Lumini, aceeaşi [Lumină] i-a intunecat şi lipsit de lumină pe fraţii ei de-al doilea [pe oameni] in multele lor distincţii parţiale, atrăgând spre ea lauda primei contemplări; şi tot ea va fi la sfârşitul lumii haina Celui pentru care au fost făcute toate ca ea să-L cunoască[2] .8. Cei din vechime care vorbeau de contemplarea Monadei au primit invăţătura prin intermediul corpurilor. Urmaşii lor insă au avut drept Invăţător Monada insăşi, dar în asemănarea trupului pe care-l imbrăcaseră. Slavă măretiei iubirii Tale, nemăsurate! Slavă minunii harului Tău neasemănat! Slava pogorârii Tale nespuse, care a făcut fiinţele duhovniceşti sa stea în picioare lovite de o minunare neinţeleasă şi care la sfârşit le va face să intre prin adevărul trupurilor lor în contemplarea gândului veşnic cu privire la alcătuirea lor! 9. Găndiţi lucruri mari despre nădejdea voastră, muritorii! Dobândiţi o inaltă conştiinţă de voi înşivă pentru lucrurile care vi se vor întâmpla şi care acum vă sunt ascunse. Creatia voastră nu e doar o întâmplare exterioară, şi nu e puţin lucru, nici uşor de inţeles ceea ce Economia dumnezeiască face cu voi din prima zi şi până acum cu măreţe prefaceri! 10. Pe cât inteligenţa gustă diversele contemplări prime si duhovniceşti ale Monadei[3] , pe atât sporeşte în ea indrăzneala spre cauza datorită căreia e primită contemplarea şi lângă care rămâne. Orice inteligenţă are îndrăzneală pe măsura distinctiilor diverselor daruri şi luminări care-i sunt date sau mai degrabă potrivit multimii [cantităţii] luminii [de care e inundata]. Putinătatea sau măreţia nu există însă în aceste distincţii: putinătatea sau măreţia luminii, modestia sau sublimitatea există in inteligenţa care le primeşte. De aceea, uneori aceste distinctii o apropie de limita minunării, alteori o pun în mişcare in chip modest. De aici se arată belşugul sau modestia lumii în cel care o primeşte, adică in inteligenţa lui, ca şi limpezimea mai mare sau mai mică a vederii lui.


 

[1]– Aluzie la teorta lui Teodor al Mopsuestiei, fundamentală pentru teologia sio-orientală, despre cele două stari (katastaseis) ale creatiei: cea primă, a lumii de acum, dominată de diferente şi inegalitate, şi cea secundă, eshatologică, a lumii viitoare, în care stapăneşte egalitatea şi unitatea, şi in vederea căreia Dumnezeu a creat lumea in starea ei primă, actuală.

[2]– Aluzie la diversele etape ale creatiei luminii în traditia exegetică siro-orientala: după ce a luminat ingerii, Lumina prima in care S-a imbrăcat Cuvăntul intrupat a intunecat lumina oamenilor („fratii ei de-al doilea”), continuand să fie lăudată şi contemplata de ingeri şi rămănând haina luminoasa in care va fi recunoscut Hristos la a Doua Sa Venire. Cf. BETTIOLO. p• 116-117 (n. 1).

[3]– Aici în II, 10, ca şi in II, 8 şi III, 57, Isaac vorbeşte de „Monada” (ihidayuta), de unde vine şi adjectivul „monadic”, „singur” (ihidaya), expresie siriaca pentru viaţa monahilor solitari, care urmaresc să realizeze in ei inşişi printr-o viaţa unificata „unitatea” divină, al carei revelator e Hristos. In Kephalaia Gnostika ale lui Evagrie, aşa cum a aratat G. BUNGE („Henade ou Monade? Au sujet de deux notions centrales de la terminologie evagrienne”, Le Mouse6n 102 [1989], p. 69-91), „monada” desemneaza şi unitatea (protologica şi) eshatologica in Hristos a intregii creaţii cu Dumnezeul Unic (cf. Isaac, mai sus Suta I, 91-92). Pentru a evita conotatiile panteiste, versiunea siriacă corectată („comuna”, S,) a Kephalaia Gnostika a reţinut „Monada” doar cu sensul de Monadă divina. „Cunoaşterea monadica” devine atunci cunoaşterea eshatologică a lui Dumnezeu, chiar daca „monada” nu mai e subiectul (creatul in Dumnezeu), ci obiectul (Dumnezeu insuşi) contemplatiei, cf. Bettiolo, p. 117[n_ 2).

<- pagina anterioara     continuarea ->

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [25]

Cuvantul 3

Al aceluiasi frate Mar Isaac episcop si singuratic.
Felurite capitole despre cunoastere, in care se gasesc contemplari inalte si o cunoastere desavarsita, intelegeri dense si minunate si mari taine ce slujesc bucuriei si veseliei sufletului si cresterii lui in cele duhovnicesti.


Intaia suta a capitolelor despre cunoastere

(continuarea)

81. Dumnezeu să mă învrednicească să gust din desfătarea aşezată in căinţa adevărată, din care se hrănesc în fiecare zi cei ce se căiesc cu adevărat, care nu dispretuiesc plânsul, nici întristarea, şi nu le numesc o osteneală pentru tineri, fiindca mănâncă din fagurii de care vorbeşte Scriptura [1 Rg 14, 27]. 82. Alături de vederea duhovnicească la mare cinste la Parinti era şi plânsul. Despre avva Arsenie se spune că pleoapele ochilor săi erau păzite desăvârşit de un plâns neîncetat. Dar ce vorbesc de Părinti, când ochii fericitului Pavel, uriaşul, vasul desăvârşit al Duhului, n-au încetat să plângă trei ani zile, cum spune despre el fericitul Luca în cartea Faptelor [Apostolilor; 20, 31]. 83. Câtă vreme omul n-a ajuns pe calea vieţuirii sale sa simtă gustul credintei, e neputincios şi slab, se simte nenorocit în faţa patimilor sale şi orice osteneală a virtutii îl apasa.

84. Doamne, Care cu puterea dreptei Tale m-ai făcut să ies din lumea aceasta în chip simtit, învredniceşte-mă să ies din ea şi cu mintea prin dezbrăcarea de mişcările lumii trupesti, ca să-Ti urmez în întregime şi afară de Tine să nu mai văd nimic altceva decât umblarea în ascunsul slăvitelor Tale taine. Curătă, Doamne, inima mea de orice cugetare la cele pămanteşti şi tine-mi mişcările [sufletului] îndreptate cu tărie spre nădejdea viitoare. 85. Omorârea trupului înseamnă ca omul să se facă strain de toti cunoscutii lui, de tara, de familia şi de neamul lui [ Fc 12, 1] şi să locuiască într-un pământ străin, să-şi aleagă un loc liniştit, unde orice zgomot încetează, şi să locuiască în el in sărăcie, în lipsuri trupeşti, singur, ferindu-se de orice amestecare cu oamenii, de orice legături şi mângâieri văzute; şi aici să-L roage pe Dumnezeu cu străpungerea inimii, lacrimi si o inimă infrântă să-l crute de orice părtăşie cu păcatul şi sa-l dezbrace de mădularele omului vechi, păcătos, care sunt miscările lumeşti. Această omorâre [a trupului] dă naştere omorârii sufletului.
86. Unule-Născut din sânul Tatălui, ale Cărui Fiintă şi straluciri tin lumile duhovniceşti intr-o minunare necontenita, Care din iubire pentru cei muritori Ţi-ai ascuns slăvita stralucire sub acoperământul unui trup făcut din mădularele noastre şi Te-ai arătat lumii în chip umil, învredniceşte-mă, Doamne, prin harul Tău să uit lumea cea vremelnică dorindu-Te pe Tine şi să nu-mi mai aduc aminte de trupul supus stricăciunii, in care mă tine încă stăpânitorul acestei lumi a întunericului. Desenează, Doamne, în inteligenţa mea ascunsă cu trăsături duhovniceşti tainele ascunzimii Tale, şi în ascunsul meu ma voi bucura de Tine prin mişcări care văd cu ochi simpli [necompuşi].
87. Omorârea sufletului înseamnă ca omul să nu mai năzuiască în inima sa după bunătăţile acestei lumi şi odihnele ei trecătoare, să nu se mai complacă în pofta lucrurilor pământeşti, in împrăştierea gândurilor, ci să aibă gândirea năzuind şi aşteptând neîncetat nădejdea celor viitoare, iar inima meditând, indeletnicindu-se şi umblând în ceea ce va fi starea fiilor oamenilor după înviere, în viaţa cea nouă; la acestea trebuie să mediteze şi să privească în toată vremea, pentru ca, prin multa râvnă a mişcărilor sufletului în acestea, sufletul său să fie cu luare-aminte la ele chiar şi în somn şi să-şi închipuie că umblă în ele chiar şi în mişcările somnului său. Aceasta e adevărata omorâre a celui mort împreună cu Hristos, adică mort cu moartea lui Iisus Care e învierea tuturor lumilor. La această omorâre nu se poate ajunge fără lucrarea şi ajutorul Duhului, şi ea ne naşte spre omorârea duhovnicească.
88. Hristoase, Care în iubirea Ta ai murit pentru noi, fă-mă să mor păcatului şi dezbracă-mă de omul cel vechi, ca să stau înaintea Ta în toată vremea cu o gândire înnoită, ca şi cum aş fi în lumea cea nouă. Dumnezeule pe Care nu Te încap cerurile şi cerurile cerurilor, Care Ti-ai ales dintre noi un templu cuvântător [umanitatea lui Hristos] ca să locuieşti în el, invredniceşte-mă să mă fac locaş al iubirii Tale. Simtindu-Te pe Tine, sfintii s-au uitat pe ei înşişi şi au ajuns nebuni după Tine; în betia lor s-au amestecat în fiecare clipă cu Tine şi din dragoste pentru Tine nu s-au mai intors înapoi. Căci pe cei care au băut din acest izvor pentru că însetau de iubirea Ta, i-ai imbătat cu minunarea în fata tainelor Tale.
89. Omorârea duhovnicească înseamnă că inteligenta s-a inălţat la vederea celor negrăite şi dumnezeieşti prin lucrarea Duhului, înseamnă că în ea au tăcut toate gândurile pămanteşti şi, în uimire, se găseşte în mijlocul prefigurărilor lumii viitoare şi în inţelegerile lucrurilor care nu tin de lumea muritorilor, primind ca arvună Impărătia în simturile duhovniceşti, urcând spre sălaşurile care nu sunt făcute din trup şi sânge. Aceasta inseamnă cuvântul: „Vină Impărăţia Ta inainte de vreme”[1] , lucru pe care ni s-a poruncit să-l cerem în rugăciune, la care trebuie să medităm în fiecare clipă şi spre care trebuie să năzuim neîncetat; şi pe care Mântuitorul ne-a poruncit să-l implinim cu sarguintă. 90. Tu, Taină ascunsă, Care Te-ai arătat în trupul [cf. 1 Tim 3, 16] nostru îmbătrânitor, arată în mine taina înnoirii sfinţilor care primesc încă de pe acum ca arvună începutul bunătăţilor viitoare; Tu, Care prin dezbrăcarea trupului Tău ai dezbrăcat începătoriile şi puterile [Col 2, 15] şi ai îmbrăcat firea noastră cu veşmântul nestricăciunii [1 Co 15, 53-54], dezbracă-mă, Doamne, de omul cel stricăcios prin taina înnoirii şi stâmeşte în mădularele mele ascunse mişcările omului nou [Col 3, 5] în care m-ai îmbrăcat tainic la Botez şi care-mi fi dat efectiv în lumea viitoare spre desfătarea tuturor celor ce iubesc bunătatea Ta şi au suferit aici chinuri pentru Tine. 91. Cuvântul despre unitatea credincioşilor în Tatăl şi în Fiul sub forma rugăciunii adresate Tatălui de Fiul în ceasul patimii Lui [In 17, 11. 21-23] e o vestire mai înainte a tainelor ce se vor săvârşi aievea în lumea viitoare, când cele de aici se vor implini şi va începe starea aceea. Când Domnul Se va inălta cu cetele puterilor cereşti care prăznuiesc măretia Sa şi, după ce va fi judecat pământul cu o judecată amestecată cu milă, atunci toti cei vrednici vor fi inăltaţi împreună cu El din acest tinut de mijloc spre tinutul veşnic, unde sunt veşnic  Tatăl, Fiul şi Duhul împreună cu Iisus Mijlocitorul, Omul luat dintre noi, în care am văzut în chip nevăzut Treimea ca într-o oglindă [1 Co 13, 12] şi prin Care vom primi toţi desfătările care ţaşnesc din izvorul vieţii [Ps 35, 10]. Prin El se vor apropia atunci de Dumnezeu Tatăl toate fiintele rationale, cele dintâi şi cele de pe unnă, şi aici vom primi bucuria neimpărţită şi veşnică.

92. Părinţii ne-au predat că, în ceasul în care sfiniii vor fi răpiţi [1 Tes 4, 17] la un semn al lui Dumnezeu ca să intre în fericire prin intalnirea cu Domnul, viaţa din El îi va atrage aşa cum atrage magnetul bucăţile de fier. Atunci toate oştirile puterilor cereşti şi cetele fiilor lui Adam se vor aduna într-o singură Biserică şi se va împlini gândul Creatorului pe care l-a avut încă de la începutul existentei lumii când a adus la existentă creaţia prin har. Spre acest deznodământ ţintea tot mersul acestei lumi cu toate feluritele prefaceri pe care le-a rânduit în slujba fiinţelor raţionale ca şi cum ele ar fi stăpânul lor. Cele risipite acum departe de Impărăţie [In 11, 52] se vor bucura atunci de o lume care nu va avea sfârşit şi ale cărei viaţă şi desfătări nu vor cunoaşte schimbare.

93. Jertfa materială e trupul jertfă cu care sufletul se uneşte printr–o voinţă virtuoasă.94. Jertfa imaterială e sufletul jertfă cu care trupul se uneşte printr-o supunere cuviincioasă.95. Jertfa fără prihană e adorarea inteligenţei care printr-un cuvânt imaterial scrutează Duhul şi cu toate mişcările ei îşi pleacă capul înaintea maretiei aceleia. 96. Cunoaşterea imaterială la rugăciune e mai bună decât rugăciunea lipsită de întipăriri.97. Cunoaşterea imaterială la rugăciune e simţirea duhovnicească la rugăciune. Rugăciunea curată e cuvântul material lipsit de întipărire în cererea ei[2] .98. Există un cuvânt material lipsit de întipăriri materiale la rugăciune, şi există un cuvânt imaterial lipsit de intipăriri materiale la rugăciune. Cu unul din ele are părtăşie Duhul Sfânt, cu celălalt are părtăşie virtutea unei voinţe ferme ca si harul care ajută în ascuns, pe nesimţite, şi când cunoaşte nu simte nimic[3] . 99. Chiar şi în meditările cele mai înalte sunt mişcări starnite de lucruri. Ele n-au loc numai în patimi, ci şi în lucrurile limpezi şi nobile. Nu însă la rugăciune.100. Orice intipărire a unui lucru e o vătămare pentru minte la rugăciune. Când vine din slăbiciune sau de la creaţie, mintea nu e vinovată de ea. Dar dacă se formează cu consimtamântul ei, fiindcă mintea a fost depăşită fără luptă, atunci singuraticul e vinovat înaintea lui Dumnezeu, fie că starea sa în picioare [la rugăciune] e pătimaşă sau nu, afară numai această întipărire se află în inteligenţă dintr-o reflecţie nobila.

Sfârşitul primei sute a capitolelor despre cunoaştere.


 

[1]– Citat dintr-o parafrază liturgică a rugăciunii .,Tatăl nostru” citita pănâ azi in Biserica Asiriană a Răsăritului la miezonoptica duminicilor din Postul Marc.

[2]- Notă marginală: „De-ar fi cu putintă să fie fără intipăriri pe căt este curată.”

[3]– Notă marginală: „De-ar fi cu putinta să fii cu desăvârşire lipsit de intipăriri cum erai curat.”

<- pagina anterioara    continuarea ->