copii pentru țară sau o țară pentru copii?

Mitropolitul Clujului a numărat zilele trecute de câți copii are nevoie o familie și i-au ieșit trei: „unul pentru tata, unul pentru mama și unul pentru țară și biserică”. Să mă ierte Părintele Mitropolit, dar în țara unde, nu chiar demult, altcineva a numărat până la patru, cu consecințele pe care le știm, poate ar fi bine ca măcar o vreme să nu mai numere nimeni copiii românilor.

Problema natalității nu se rezolvă prin presiuni asupra părinților. Acestea sunt ineficiente, dar mai ales imorale. Biserica binecuvintează căsătoria și nașterea copiilor, dar e numai dreptul părinților să decidă când și câți copii să facă. Pentru că nimeni nu împarte cu ei nici responsabilitatea aducerii lor pe lume, nici greutățile creșterii lor.

M-am cam săturat de predici pentru părinți. Aș vrea să aud din partea ierarhilor noștri câteva predici pentru miniștri și pentru parlamentari, adică pentru cei care au datoria să adopte o legislație care să ajute familia și copiii, așa cum se întâmplă în țările din vestul Europei. Oare chiar nu înțelegem că, în România, scăderea natalității are legătură în mod direct cu viața oamenilor de la un salariu la altul și cu nesiguranța zilei de mâine în care trăiesc cele mai multe familii? Așa stau lucrurile, dincolo de predici frumoase și cuvinte mari […]

Textul integral îl puteți citi pe blogul Părintelui Ioan Florin (link-ul de mai jos).

Mulțumiri, Părinte!

https://ioanflorin.wordpress.com/2017/03/28/copii-pentru-tara-sau-o-tara-pentru-copii/

Anunțuri

Părintele Rafail Noica – Cuvânt pentru familia de astăzi; Când și cum răspunde Dumnezeu cererilor noastre?; Cum facem diferența dintre adevărata smerenie și lipsa de atitudine; Ce sfătuiți un tânăr preot cu familie și parohie?; Despre Sinodul din Creta

Rugăciunea mamei pentru copiii săi

Dumnezeule, Ziditorule al tuturor făpturilor! Adăugând milă peste milă, m-ai făcut vrednică să fiu mamă, bunătatea Ta mi-a dăruit copii, şi îndrăznesc să spun că ei sunt copiii Tăi, fiindcă le-ai dat fiinţă, i-ai făcut vii înzestrându-i cu suflet nemuritor, i-ai renăscut prin botez spre viaţa cea potrivită cu voia Ta, i-ai înfiat şi i-ai primit în sânul Bisericii Tale.

Doamne! Păzeşte-i în har până la sfârşitul vieţii lor, învredniceşte-i să se împărtăşească de Tainele legământului Tău, sfinţeşte-i cu adevărul Tău, ca să se sfinţească în ei şi prin ei sfânt numele Tău! Trimite-mi ajutorul Tău haric ca să îi cresc spre slava numelui Tău şi folosul aproapelui! Dă-mi în scopul acesta răbdare şi putere!

Învaţă-mă să sădesc în inima lor rădăcina adevăratei înţelepciuni – frica Ta! Luminează-i cu lumina Înţelepciunii Tale ce cârmuieşte întreaga lume! Să Te iubească din tot sufletul şi din tot cugetul lor, să se lipească de Tine din toată inima şi să tremure de cuvintele Tale toată viața lor! Dăruieşte-mi pricepere să le arăt că viaţa cea adevărată stă în păzirea poruncilor Tale, că osteneala întărită de cucernicie aduce toată viața de aici mulţumire lipsită de tulburare, iar în veşnicie – fericire negrăită. Descoperă-le lor înţelegerea legii Tale, ca până la sfârşitul zilelor lor să aibă simţământul că Tu eşti pretutindeni! Sădeşte în inima lor teama şi dezgustul de orice fărădelege, ca să fie fără de prihană în căile lor, ca să-şi aducă aminte întotdeauna că Tu, Dumnezeule Atotbune, păzeşti cu gelozie legea Ta şi dreptatea Ta! Ţine-i în curăţie şi în evlavie faţă de numele Tău, încât să nu prihănească Biserica Ta prin purtarea lor, ci să trăiască după rânduielile ei! Însufleţeşte-i cu râvna pentru învăţătura folositoare şi fă-i în stare de toate lucrurile cele bune, ca să câştige înţelegerea cea adevărată a cunoştinţelor de care au neapărată nevoie, ca să se lumineze cu ştiinţa cea binefăcătoare pentru omenire.

Doamne! Dă-mi înţelepciune ca să întipăresc cu trăsături de neşters în inima şi în mintea copiilor mei frica de întovărăşirea cu cei ce nu ştiu de frica Ta, să le insuflu îndepărtarea de orice însoţire cu cei nelegiuiţi, ca să nu ia aminte la împreună-vorbirile cele putrede, să nu fie abătuţi din calea Ta de pildele cele rele, să nu se smintească de faptul că uneori calea nelegiuiţilor propăşeşte în lumea aceasta!

Cerescule Părinte! Dăruieşte-mi harul de a nu le face copiilor mei sminteală prin faptele mele, ci a-i feri de rătăciri, de a le îndrepta greşelile, de a le înfrâna îndărătnicia, de a-i abate de la năzuinţa spre deşertăciune şi uşurătate. Să nu fie furaţi de gânduri nechibzuite, să nu umble după poftele inimii lor, să nu se mândrească în cugetele lor, să nu Te uite pe Tine şi să nu uite de legea Ta, ca fărădelegea să nu dea pierzării mintea şi sănătatea lor şi păcatele să nu le moleşească puterile sufletulului şi ale trupului.

Judecătorule Drept, Care îi pedepseşti pe copii pentru păcatele părinţilor până la al treilea şi al patrulea neam! Abate această pedeapsă de la copiii mei, nu îi bate pe ei pentru păcatele mele, ci stropeşte-i pe ei cu roua harului Tău, ca să sporească în virtute şi în sfinţenie, să crească întru bună voirea Ta şi întru dragostea oamenilor evlavioşi.

Părinte al îndurărilor şi a toată milostivirea! Din dragoste de mamă, le-aş dori copiilor mei toată îmbelşugarea bunătăţilor pământeşti, le-aş dori binecuvântare din roua cerului şi din grăsimea pământului, însă fie cu ei sfântă voia Ta! Rânduieşte-le soarta după bună voirea Ta, nu îi lipsi în viaţă de pâinea cea spre fiinţă, trimite-le toate cele trebuitoare în vremelnicie spre dobândirea veşniciei fericite, fii milostiv cu ei când vor păcătui înaintea Ta, nu le socoti lor păcatele tinereţii şi ale neştiinţei, fă inimile lor să se umilească atunci când se vor împotrivi călăuzirii harului Tău, pedepseşte-i şi miluieşte-i, îndreptându-i la calea bineplăcută Ţie, dar fără să-i lepezi de la faţa Ta! Primeşte cu bunăvoinţă rugăciunile lor, dăruieşte-le reuşită în tot lucrul bun, nu abate faţa Ta de la ei în zilele necazului lor, ca să nu-i ajungă ispite mai presus de puterile lor. Adumbreşte-i cu mila Ta, ca să umble îngerul Tău cu ei, păzindu-i de toată nenorocirea şi calea rea.

Dumnezeule Atotbune! Fă-mă mamă care se veseleşte de copiii săi, ca să îmi fie bucurie în toate zilele vieţii mele şi sprijin la bătrâneţe. Învredniceşte-mă să mă înfăţişez împreună cu ei la Înfricoşătoarea Ta Judecată nădăjduind în milostivirea Ta şi să zic cu nevrednică îndrăznire: „Iată eu şi pruncii pe care i-ai dat mie, Doamne!”, ca împreună cu ei, preaslăvind bunătatea Ta cea nepovestită şi iubirea Ta veşnică, să preaînalţ preasfânt numele Tău, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea mamei pentru a primi binecuvântare asupra copiilor

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici, auzi-mă pe mine, nevrednica roaba Ta (numele). Doamne, în milostiva Ta stăpânire sunt copiii mei (numele): miluieşte-i şi mântuieşte-i, pentru numele Tău. Doamne, iartă-le lor toate greşalele cele de voie şi cele fără de voie pe care le-au săvârşit înaintea Ta. Doamne, povăţuieşte-i la calea cea adevărată a poruncilor Tale şi luminează-le înţelegerea cu lumina lui Hristos, spre mântuirea sufletului şi tămăduirea trupului. Doamne, binecuvântează-i în casă, la şcoală, pe drum şi în tot locul stăpânirii Tale. Doamne, păzeşte-i sub acoperământul Tău cel sfânt de glonte, de sabie, de otravă, de foc, de molimă şi de moartea năprasnică. Doamne, apără-i pe ei de toţi vrăjmaşii cei văzuţi şi cei nevăzuţi, de toate necazurile, relele şi nenorocirile. Doamne, tămăduieşte-i de toată boala, curăţeşte-i de toată întinăciunea şi uşurează-le pătimirile sufleteşti. Doamne, dăruieşte-le harul Duhului Tău Sfânt spre viaţă îndelungată, sănătate şi curăţie, întru toată buna credinţă şi dragostea, în pace cu cei de aproape şi cei de departe. Doamne, înmulţeşte-le şi întăreşte-le puterile minţii şi ale trupului, pe care le-au primit în dar de la Tine, binecuvântându-i, dacă va plăcea înaintea Ta, spre viaţă de familie evlavioasă şi naştere de prunci cinstită. Doamne, dăruieşte-mi mie, nevrednicei şi păcătoasei roabei Tale (numele) binecuvântare părintească pentru copiii mei, care sunt robii Tăi, în vremea cea de acum a dimineţii (zilei, nopţii), pentru numele Tău, pentru că împărăţia Ta este veşnică şi atotputernică. Amin.

PUTEREA CU CARE VREAU SĂ-MI ÎMBRAC PRUNCII

sursa: Familia Ortodoxa

S-a mai scurs un an din viața mea. Un an în care am căzut până pe funduri de genune, de unde credeam că nu voi mai găsi drumul spre acasă, pentru ca apoi să mă ridic atât de sus, încât cu greu să mai pot privi de unde am venit și unde doruri tainice mă trăgeau spre mai înalt. Un an în care m-am întristat plângând pentru copiii altora, am jelit moartea unei generații întregi, am măsurat cu groază ura alteia, pentru ca apoi să regăsesc puterea de a zâmbi, de a râde și de a gusta din nou fericirea pentru chestiuni mărunte, inexistente pentru unii, dar esențiale pentru mine, chestiuni cu ochi căprui și obraji de măr tomnatic. Și, de fiecare dată, reușeam să găsesc urmele pașilor mei rătăciți printre atât de multe noduri cu care lumea din afară mă chema și mă rătăcea, pentru că cineva nu uita să lase picuri de dragoste călăuzitoare spre acasă…

„De ce nu m-am rătăcit niciodată?”

Oricât de departe am fost plecată, oricât de ireversibil încâlcită în tumultul în primul rând asurzitor al lumii în care trăim, am reușit mereu să mă întorc, pentru că am avut mereu un acasă foarte puternic. Am avut mereu un miez statornic, o vreme păzit cu neclintire de piatră de către măicuța mea, care niciodată nu m-a lăsat să cred că ușa casei părintești s-ar putea închide vreodată ireversibil pentru mine sau pentru sora mea (cea de multe ori departe rătăcitoare), indiferent cât de mult ne vom afunda în hățișuri contemporane sau cât de adânc vom cădea în genunile dibaci ascunse pe cărările destinate tinerilor. Știam că undeva, în lumea asta mare, în care orbecăiam amețită de preamulta strălucire a tentațiilor, ca un fluture atras de flacăra ucigătoare, se află un loc tainic în care, oricât de rănită m-aș fi întors, aș fi aflat întotdeauna o inimă care mă recunoștea, indiferent de schimonoseala chipului meu, un piept care ar fi purtat povara tâmplelor mele, indiferent cât de grele de gânduri de rătăcire, și două mâini proaspăt desprinse din rugăciunea de mamă, a cărei șoaptă nestinsă mă aducea mereu pe drumul cel bun.

Și această știință mi-a dat siguranță. Pentru că știam că, indiferent cât de repede mă abandonau prietenii nestatornici ai tinereții din pricină că nu le împărtășeam dorurile și nu le îngroșam rândurile tropăitoare de tumultul tinereții lor ce căuta cu febrilitate experiențe noi, acolo mă aștepta prietena statornică a vieții mele, care mă primea așa cum eram. Pentru că îmi confirma sensul și dreptatea existenței mele, care se trudea să rămână în pace și limpezime de gând atunci când ceilalți tovarăși de drum încercau să mă convingă că sunt o ciudată, o ființă din afara unei lumi noi care impunea să ne „updatăm măcar noi, aștia tineri”. În fine, pentru că îmi amintea mereu că aparțin unui cuiva iubitor și puternic, din care mă hrăneam cu demnitate și rezistență.

Și mai știam că tot acolo, nu departe de casa părintească, era locul în care se afla un tămăduitor de suflete, bătrân și priceput, răbdător și blând – atât de blând încât, indiferent de boala care ar fi cuprins sufletul meu, nu m-aș fi temut, nici nu m-aș fi rușinat să-i destăinuiesc pricina ce mă chinuia. Iar el, plângând către Bunul lui Stăpân (a câta oară pentru un suflet tânăr, înfrigurat de povara acută a unui gol pe care numai El știa să-l umple), primea mereu balsamul vindecător cu care să-mi aline frământarea și cu care să-mi redea pacea, în așezarea căreia se cobora El, la mine, nevrednica, și mă cerceta, și mă întărea, și mă reda lumii Lui, deplin tămăduită.

Și această știință mi-a dat putere. M-a făcut să mă feresc de căderile prea adânci, de teamă că nu aș mai fi găsit puterea să mă ridic și să mai străbat drumul înapoi, până la poarta casei Sale. Mi-a dat sentimentul că nu sunt singură, mai ales atunci când alegerile mele mă aruncau în afara majorității, în afara curentului strașnic de tare, care-i ducea de-a valma pe toți, în aceeași parte de genune. M-a ajutat să spun NU atunci când toți ceilalți aprobau mecanic, cu creierele fie prea spălate, fie prea obosite, fie mahmure. Mi-a ținut de foame și de sete în deșertul pe care, străbătându-l, îl descopeream presărat cu poame necurate și pierzătoare.

Reperele unei suflet tânăr

Familia și duhovnicul – iată cele două lumini călăuzitoare pe care, pentru a le zări licărind în direcția spre acasă, era destul să mă ridic ușor pe vârfuri și să privesc peste marea de capete tinere, docil plecate sub povara propriei frământări.

Și tot acestea au rămas, peste vreme, reperele vieții mele. Și astăzi tot ele mă adună, din împrăștiere, acasă. Din fericire, același duhovnic, doar că un pic mai grav și cu tăceri pilduitoare mai lungi, în care îmi lasă prilejul să cresc, fără a uita să dea glas înțelegerilor pe care tăcerea lui mi le descoperă.

Doar acasă s-a primenit. E tot locul în care reușesc să mă recompun din risipirea lumească, numai că mâinilor bătrâne le-a luat locul o armată de mânuțe ghidușe, în prelungirea cărora bat inimi curate, cu glasuri de rugăciuni mici și totuși atât de mari, al căror sunet reușește să mă trezească mereu la viața cea fericită, luminată de ochișori cercetători și atenți, luminoși de atâta iubire. Astăzi nu-mi mai plec fruntea pe pieptul obișnuit cu povara, ci în căușul piepturilor fragede, doar ca să le ascult glasul, ca să știu cum să le recunosc atunci când mă vor striga dintr-o vâltoare în care va trebui să mă arunc, cu toată ființa mea, pentru a-i trage la Lumină.

Da, mă pregătesc să fiu și eu, alături de soțul meu, un acasă trainic și nobil. Pentru că aceasta este puterea cu care vreau să-mi îmbrac pruncii. Acasă cel din tinda casei părintești pe care o voi ridica (de fapt, pe care deja o ridic) pe pragul Bisericii, astfel încât ideea de acasă a fiilor și fiicelor mele să fie indisolubil legată de ideea de Acasă cel ceresc.

Vreau să știe, așa cum și eu, la rându-mi, am știut tot timpul, că familia lor le este loc de odihnă și așezare, în care să poată să-și asculte în liniște plânsul sau râsul inimii lor. Căci altfel cum vor reuși să înțeleagă ce le strigă sufletul, dacă vacarmul și goana din jur nu le dau răgaz de cercetare? Tinerii au nevoie de răgazul de a-și cerceta inimile mai mult decât de orice altceva. Numai că lumea în care trăiesc le fură subtil orice secundă în care ar putea rămâne singuri, numai cu sufletul lor, astfel reușind să audă glasul conștiinței, care altfel urlă zadarnic. Ei, când merg pe stradă, vorbesc la telefon sau ascultă muzică în căști; când se odihnesc, se uită la televizor; când mănâncă, „răsfoiesc” Internetul; când sunt îndrăgostiți, merg la concerte sau fac dragoste. Nu mai tac. Nu mai ascultă. Nu mai visează. Pentru că tăcerea lor e plină de zgomote. Și, când în sfârșit, se lasă o tăcere deplină, atunci se sperie atât de tare, încât îi pun capăt de multe ori tragic.

Mai vreau să știe că noi, părinții lor, suntem tot ceea ce le-am cerut lor să fie, astfel încât exemplul modelului personal și iubitor să le dea convingerea că sunt din trunchiul nostru cel trainic, că aparțin unui neam frumos și puternic, care stă drept, oricâte vânturi turbate s-ar abate asupra lui. Și, văzându-ne pe noi că răzbim, să aibă nădejde că și ei, la rându-le, vor birui. Pentru că tinerii mai au nevoie și desentimentul apartenenței la un grup stabil, în obiceiurile căruia să regăsească esența a tot ce-au învățat, a tot ceea ce sunt, a tot ceea ce gândesc, a tot ceea ce speră. Acest sentiment le dă tărie și siguranță. Un tânăr care știe că în spatele lui sunt cei dintr-o rudenie cu el, la fel dăltuiți și împodobiți, nu va șovăi atunci când va trebui să meargă pe alt drum decât cel urmat de masa amorfă din care s-a desprins. El nu se simte niciodată singur. Mai ales atunci când acest grup se prelungește până în cerurile sfinte ale Tatălui ceresc. Atunci când știe că esența lui este esența celor care poartă și în ceruri demnitatea vieții și morții lor în Hristos. Or, cel care nu este singur este puternic. Și, prin urmare, nu caută să se topească în amalgamul unei majorități lipsite de perspectiva identității personale. Iar felul lui altfel de-a fi nu va căuta niciodată să epateze, să uimească, să zbiere idei manifeste. Pentru că el nu va fi niciodată „altfel”, așa cum îi învață pe copiii noștri hiturile cu orientare homosexuală din desenele animate. El va fi altfel decât cei din jur, dar la fel cu neamul lui cel ceresc, curat și frumos, cu priviri limpezi, cu doruri înalte, cu gânduri curate și suflete trainice.

Iar împrejurul casei mele, crescută din talpa Bisericii, am avut grijă să primesc pentru pruncii mei căsuțele altor prunci, croiți din același aluat ceresc. Copii din categoria celor pe cale de dispariție, cu priviri care te odihnesc, cu glasuri care mai păstrează cadența domoală a rugăciunii, cu frunți care miros a tămâie și mir. Pentru că și de asta au nevoie tinerii. De alți tineri frumoși, croiți cu aceeași măsură a dragostei cerești, grăitori ai aceluiași grai tihnit, duhovnicesc.

Și, peste toate, așez cu smerenie un înțelept drămuitor al celor de folos, duhovnicul copiilor mei, pe care îl știu mereu în rugăciune pentru ei, cunoscător al celor de jos prin prisma celor de sus, bun și iertător și milostiv sufletelor tinere care trăiesc, cu voie sau fără de voie, în vâltoarea vremurilor acestora.

Așadar…

…întăriți-vă familiile! Redescoperiți gustul gutuilor coapte sau al ceștilor cu ceai în jurul cărora povestea unei zile nu poate nicidecum să fie aglomerată sau epuizantă. Regăsiți mirosul de scorțișoară din aluatul de fursecuri pe care îl pregătiți cu copiii voștri pentru sărbători. Scoateți de prin unghere aproape uitate ale inimii colindele vechi și curate cu care ați trăit iernile copilăriei voastre și le dăruiți copiilor voștri, ca pe una dintre cele mai de preț moșteniri ale trecutului nostru. Și, la lumina smerită a unei lumânări de ceară, și sub tainica acoperire a unui abur înmiresmat și sfințitor, povestiți-le, cântând, minunea Nașterii Mântuitorului, drumul magilor, bucuria păstorilor, trezind la viață amintirile cuvioase ale strămoșilor lor.

Construiți un acasă puternic și echilibrat, din care să plece niște copii demni, verticali și frumoși, un acasă la care să se întoarcă oricând, cu încrederea că acolo își vor găsi reconfirmarea valorilor pe care lumea aceasta „deschisă la nou” va ști cel mai bine să i le distorsioneze.

Și peste toate, dăruiți-le un duhovnic! Este cel mai frumos dar dintre toate.

Cu nădejde, pentru familii întărite,

Alina Mirică

Sfinții Petru și Fevronia de Murom – ocrotitori ai familiei, în special ai tinerilor proaspăt căsătoriți (25 Iunie)

Pe 25 Iunie au zi de prăznuire Sfânta Mare Muceniță Fevronia, a cărei sfântă viaţă o putem afla de aici, dar şi mai puţin cunoscuţii Sfinți Petru și Fevronia de Murom – model de căsătorie creștină, motiv pentru care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Rusia i-a declarat ocrotitori ai familiei, în special ai tinerilor proaspăt căsătoriți.

„Cuvioşii Cneji Petru şi Fevronia m-au cucerit iremediabil. Fascinanta lor poveste de dragoste aduce împreună vraja inocentă a basmului cu dorurile romanticilor şi cu trezvia vieţii duhovniceşti, într-o nestemată a literaturii medievale unică în Vieţile Sfinţilor. Capacitatea lor de a întregi în plan spiritual un model de cuplu creştin îi face azi deosebit de preţioşi.
Cuv. Cneji Petru şi Fevronia
Demult, cetatea Muromului a fost tulburată de un duh necurat, care o ispitea noaptea pe soţia cneazului. Întrebându-l cum poate fi alungat, cneaghina află că pieirea i-o vor aduce “braţul şi sabia lui Petru Agrikov” şi îi dezvălui taina soţului său. Petru, fratele mai mic al cneazului, îndrumat de un înger, găseşte o sabie în biserica mănăstirii de maici a Înălţării Sfintei Cruci, cu care omoară balaurul. Însă câteva picături din sângele zmeului îl stropesc şi îl umplu de lepră. După străduinţe zadarnice de vindecare, ajunge la Fevronia, o fată săracă, vestită pentru puterile ei tămăduitoare. Fata se învoieşte să îl vindece cu condiţia ca Petru să o ia de nevastă. Petru acceptă şi este vindecat, dar refuză să-şi respecte făgăduinţa. Se umple din nou de lepră şi se întoarce ruşinat la Fevronia, implorând-o din nou să îl vindece, iar fata îi impune aceeaşi condiţie. Petru consimţi şi o luă de nevastă. La scurtă vreme, cneazul muri şi conducerea Muromului îi reveni fratelui său mai mic, Petru. Astfel, şi Fevronia ajunse cneaghină. Însă boierii nu o iubeau, pentru că era de obârşie umilă şi îi cerură să părăsească cetatea. Fevronia se învoi, cu condiţia ca şi boierii “să-i dea ceea ce le va cere: pe Petru”. Petru se supuse voii soţiei şi cei doi părăsiră cetatea şi înalta dregătorie. Pe drum, câteva semne minunate făcute de Fevronia îl îmbărbătează. În scurt timp, însă, începu vărsarea de sînge pentru putere şi boierii îi rechemară pe cnejii alungaţi. Aceştia se întoarseră şi domniră în pace, împlinind legea Domnului, până la adânci bătrâneţe. Călugărindu-se cu numele David şi Eufrosina, ei se rugară să moară în aceeaşi zi şi să fie îngropaţi în acelaşi mormânt. Şi ambii se stinseră pe 25 iunie 1228, la aceeaşi oră. Dar dorinţa nu le fu respectată şi, potrivit rânduielii călugăreşti, trupurile le fură aşezate în morminte separate, fiecare în mănăstirea sa. A doua zi, însă, ele fură descoperite împreună. Monahii le mutară iarăşi separat, dar minunea se repetă şi de atunci ele odihnesc împreună. ” (Elena Dulgheru)
Sfinții Petru și Fevronia de Murom sunt prăznuiți pe 25 iunie (ziua adormirii în Domnul) și pe 23 iunie (Soborul Sfinților din Vladimir).

Un desen animat cu viaţa celor doi sfinți 🙂

Fie ca Domnul să ne binecuvânteze pe toţi pentru rugaciunile lor !

Rugăciunea făcută împreună uneş­te familia

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea pă­rinţilor, nici de a propriilor copii. Atât de mare e tai­na căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii! Soţiei nu tre­buie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vre­mea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la co­legi, ori de la prieteni. Să ştiţi că firea femeiască es­te pururea bănuitoare, suspicioasă. Tot timpul se îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă iubeşte soţul?” Iar dacă va găsi motive de suspiciune, devine fiară. De aceea, trebuie să ştiţi că singurul lucru care o poate cuceri şi poate uni familia este tandreţea. Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe nume. După căsătorie, adevăratul nume al soţiei trebuie să fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevărat trup şi suflet.

Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci când eşti dominat de mânie, ci sea­ra, în dormitor când veţi fi singuri, să-i spui cu blândeţe: „Ştii, iubito, m-ai întristat cu cutare lu­cru.”. Iar dacă îi arăţi blândeţe îi va pare rău, va plânge şi îşi va cere iertare.

Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta află de la colegii de serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească prici­nuită de faptul că nu este ea prima căreia soţul să-i spună despre acest lucru, încât cu greu îşi re­vine. Este nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă soţia va înţelege că soţul îi este alături, atunci este capabilă de orice jertfă. Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi la mănăstirile de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori. Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti.

Aşadar, pe cât puteţi, trebuie să vă rugaţi îm­preună acasă. Rugăciunea făcută în comun uneş­te familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă îm­preună, iar seara faceţi împreună Pavecemiţa.

E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi du­hovnic şi să se împărtăşească la aceeaşi Sf. Litur­ghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică. Aces­ta este un lucru care îi uneşte foarte mult.

A venit recent un tânăr la Vatopedi şi mi-a spus: „Cunosc o fată şi în curând ne vom căsători”. Îl întreb: „Vă înţelegeţi bine?” „Gheronda, ne înţelegem foarte bine în toate” îmi zice. „Este  credincioasă, merge la biserică, e ortodoxă?”. „Gheronda, să ştii că e singura chestiune pe care n-am discutat-o!” „Măi băiete—i-am zis atunci—acesta era primul lucru pe care trebuia să-l puneţi în discuţie. Dacă nu vă identificaţi în lucrurile du­hovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră e de pe acum destrămată!” Nu se poate altfel Temelia căsă­toriei este împreuna păşire pe drumul credinţei. Altfel toate sunt în zadar.

(Mărturie athonită în România- Pelerinajul Arhimandritului Efrem- Octombrie 2002, Ed. Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, p.172-173)

sursa: doxologia.ro

viaţa cuplului este tainică, foarte intimă, atât de privată…

 Arhimandritul Athanasie My­ti­lineos, noul Hrisostom, aşa cum i se zice în cercurile duhovniceşti ale Elladei, s-a născut în 1927 lângă Athena. A fost hirotonit de tânăr şi a propovăduit neîncetat prin satele din Mitropolia Larisei. Învăţând şi luminând mare număr de suflete, din dumnezeiasca pronie a restaurat şi însufleţit Mănăstirea părăsită din Komnineiou a Sfân­tului Ioan Botezătorul, aşezată în munţii Stomiului, ce străjuieşte măreaţa Mare Egee. Pe 23 Martie 2006, Stareţul Athanasie a tre­cut la Domnul, după o boală în­delungată. Ne-a lăsat peste 8.000 de omilii înregistrate, pă­trun­se de mireasma predaniei drept­slă­vitoare a Părinţilor. Să avem parte de binecuvântarea sa!

Cuvântul ce urmează repre­zin­tă un ma­te­rial sensibil, dar foarte im­portant pentru creştinii de astăzi, când tema relaţiilor con­ju­gale este arareori pusă în lumina Sfinţilor Părinţi, existând o confuzie ce poate dăuna duhovniciei cuplurilor ortodoxe. Aceste în­tre­bări privitoare la căsnicie i-au fost puse stareţului în faţa câtorva sute de oameni, cu câţiva ani în urmă.

Despre intimitatea vieţii de familie. Cui aparţine decizia naşterii de prunci

– După naşterea copilului, cuplul trebuie să se abţină de la relaţii conjugale? Există o limită de vârstă? Pot hotărî ei singuri sau trebuie să aibă permisiunea duhovnicului lor?

– Sunt, într-adevăr, nişte întrebări foarte im­portante. De bună seamă, Sfânta Scriptură nu vorbeşte lămurit în această privinţă; chiar şi Sfintele Canoane păstrează tăcerea. Totuşi, în duhul Sfintelor Scripturi şi prin Sfântul Duh care sălăşluieşte în Biserică, Biserica poate da un răspuns la câteva dintre întrebările ce se pun pe tema asta.

Avem, pur şi simplu, o oarecare libertate în această privinţă, o anume flexibilitate, pentru că, trebuie să înţelegem, nu poţi folosi o formulă în viaţa lăuntrică a cuplului! Vă rog să fiţi atenţi: viaţa cuplului este tainică, foarte intimă, atât de privată – să nu vă smintiţi! – atât de privată încât nu doar tatăl şi mama nu pot interveni, ci nici măcar duhovnicul, decât dacă e rugat să o facă!

Unii oameni vorbesc şi bârfesc despre viaţa lor intimă cu prietenii la muncă, unele femei fac glume pe seama bărbaţilor lor, bărbaţii fac glume pe seama soţiilor, despre problemele şi relaţiile lor conjugale. Oameni ca aceştia nu-s foarte maturi şi, fără îndoială, greşesc făcând aşa, fiindcă întinează acest aspect tainic, ascuns, al vieţii cuplului, şi însăşi taina vieţii de familie! E creditul Bisericii noastre şi al creştinismului că îngăduie celor doi soţi libertate de mişcare.

Aşadar, există o oarecare libertate şi flexi­bi­litate în viaţa privată a cuplului, în care nici măcar duhovnicul nu poate propune sau cere ceva. Nu ne băgăm, doar aducem chestiunea în discuţie, iar părinţii hotărăsc! Perechea e singura care poate decide dacă vor să aibă mai mulţi copii – soţii sunt singurii răspunzători.

Despre contracepţie şi masturbare

– Dar ferirea de sarcină nu-i un păcat? Când facem aşa ceva, duhovnicul nu ne mai îngăduie să primim Sfânta Împărtăşanie!

– Aşa-i! Să te fereşti de naştere e un păcat. Împiedicarea zămislirii, cu alte cuvinte contra­cepţia, este un păcat, care în graiul Bisericii se cheamă onanism, după fapta lui Avnan (sau Onan), al doilea fiu al lui Iuda, strănepotul lui Avraam. Întâiul fiu al lui Iuda era căsătorit şi a murit fără să lase copii. Înaintea de legea dată de Dumnezeu prin Moisi, evreii trăiau după rânduiala din Babilon, instituită de Hammurabi pe la anul 2500 î.Hr., şi socotită una dintre cele mai înţelepte. Codul lui Hammurabi spunea că fratele mai tânăr al mortului, dacă nu era căsătorit, trebuia să o ia de soţie pe văduva fratelui său, dacă fratele său mort nu avea copii, şi să-i facă acestuia urmaşi. De bună seamă, legea de astăzi, cea a Evangheliei, opreşte aşa ceva – creştinii nu se pot căsători cu cumnata sau cumnatul lor după moartea soţilor acestora. Însă acum 4000 de ani fratele mai tânăr trebuia să se căsătorească cu cumnata sa rămasă văduvă şi să-i facă copii.

În acest caz aparte, al doilea fiu al lui Iuda nu era de acord cu această lege. Nu ştim pricinile pentru care n-a dorit să-i facă urmaşi fratelui său. Ştim doar că nu avea probleme cu săvârşirea actului sexual, dar, cunoscând că urmaşii nu vor fi ai săi, îşi vărsa sămânţa pe pământ – astăzi am numi aşa ceva contracepţie: luarea de măsuri pentru a evita zămislirea. Iar ce făcea el era rău înaintea Domnului!

Dumnezeu l-a pedepsit de Avnan, şi el a murit, dar fapta sa a rămas în vocabularul poporului lui Dumnezeu. Aşa că astăzi fapta cuplurilor care se poartă precum Avnan este numită în scrierile greceşti ale Părinţilor Bisericii αυνανισµός (onanism). În ultimii ani, termenul se foloseşte doar pentru păcatul masturbării, dar onanismul se referă literalmente la acţiunile de „planificare familială” din veacul nostru care L-a uitat pe Dumnezeu.

Aşadar, onanismul nu-i doar păcatul făcut de cineva când este singur – acel lucru cu totul nefiresc, pe care jalnicul nostru veac nu doar că-l îngăduie, ci-l şi promovează ca pe ceva sănătos şi îndreptăţit biologic. În graiul Sfintelor Scripturi, pentru cei ce pot citi originalul grecesc, fapta aceasta este numită ἀκαθαρσίᾳ (necurăţie) şi se referă la masturbare.

V-am zis toate acestea ca să aveţi la îndemână un temei scripturistic, fiindcă astăzi avem capa­ci­tatea uimitoare de a face compromis cu cele de necompromis! Fapta aceasta este cumplit de neplăcută înaintea Domnului şi, fără îndoială, e un păcat – de asta duhovnicii voştri nu vă în­găduie să luaţi Sfânta Împărtăşanie şi prescriu o asceză.

Despre numărul de copii. Cum să se pregătească cuplurile de Împărtăşanie.

– Şi, totuşi, câţi copii ar trebui să avem?

– Am spus mai devreme că este creditul Bisericii, al Sfintelor Scripturi şi al Ca­noanelor Bisericii că nu specifică lucrul ăsta. Cât de mulţi vreţi? Unul? Doi? Trei, patru, cinci? Cineva pe care sunt sigur că mulţi dintre voi îl cunosc ne-a trimis o invitaţie la botezul celui de-al zecelea copil al său! Şi-am zis: „Să le dea Dumnezeu mulţi ani!” Zece copii!… Acum, dacă tatăl e un erou, în cazul ăsta mama e de zece ori mai mult! Să dai naştere şi să creşti atâţia copii e curat eroism! Eu nu-s căsătorit, dar prin harul lui Dumnezeu înţeleg asta foarte bine. Vă zic adevărul, mă închin înaintea unor astfel de mame şi a unor astfel de taţi! De ce mă plec înaintea lor? Fiindcă e mucenicie să creşti atâţia copii!

Deci câţi copii ar trebui să aibă cineva? Câţi va vrea cuplul! Ei trebuie să hotărască, nimeni altcineva. V-o zic pentru a treia oară, nici măcar duhovnicul nu se bagă!

Dar, fiţi cu băgare de seamă, este posibil ca o femeie să rămână mai greu însărcinată, şi soţii să aibă doar doi sau trei copii. Asta nu înseamnă că ar trebui să nu mai aibă relaţii trupeşti, fiindcă păcat e doar evitarea sarcinii prin metode contraceptive. Dacă femeia are dificultăţi în a zămisli, atunci soţii se pot împreuna, atât timp cât nu împiedică zămislirea! Asta o spune chiar şi dogmatica ortodoxă: cei doi soţi nu păcătuiesc atât timp cât nu se feresc să zămislească.

Sigur, ei trebuie să se înfrâneze de la Sfânta Împărtăşanie vreme de trei zile, potrivit Sfântului Nicodim Aghioritul. Am spus mai înainte că nu avem canoane în această privinţă. Sfântul Nicodim, plecând de la A Doua Lege (Deuteronomul), arată că atunci când iudeii urmau să primească Legea lui Dumnezeu, Dum­ne­zeu le-a poruncit prin Moisì să se înfrâneze de la relaţii conjugale timp de trei zile – Sfântul Nicodim spune că de vreme ce Dumnezeu a legiuit aşa atunci, putem concluziona şi noi că înainte de Sfânta Împărtăşanie se cuvin trei zile de înfrânare.

Care sunt condiţiile înfrânării conjugale

– E păcat ca un cuplu căsătorit să-şi continue relaţiile conjugale după ce au încetat să nască prunci? Când să se înfrâneze soţii?

– Am zis până acum că păcat este evitarea sarcinii, iar nu unirea trupească dintre soţi – deoarece dacă, să presupunem, o pereche nu poate avea copii, ei nu sunt obligaţi să se înfrâneze! De ce nu? Pentru că ar putea ajunge vulnerabili şi ar sfârşi prin a cădea în păcat în afara căsătoriei – iar asta se poate întâmpla oricăruia dintre cei doi soţi!

De asta spune Sfântul Pavel în al şaptelea capitol din Întâia sa Epistolă către Corintheni ca nimeni să nu se înfrâneze fără învoială deplină cu celălalt. Amândoi soţii trebuie să fie în întregime de acord să se înfrâneze: „Nu vă lipsiţi (µὴ ἀποστερεῖτε) unul de altul, fără numai cu bună-învoială, ca să nu vă ispitească pe voi satana” (1 Cor. 7:5). Pentru ce? „Pentru neînfrânarea (ἀκρασίαν – lipsa de autocontrol) voastră.” Şi mai zice ceva cu totul uimitor! Fiindcă sunt unele femei care îşi resping bărbaţii şi reciproc, iar asta dă naştere la o mulţime de probleme biologice şi psihice grave – aşa că Sfântul Pavel zice: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; aşijderea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia.” (1 Cor. 7:4).

Dacă se întâmplă ca unul dintre cei doi să sporească duhovniceşte, dar nu şi celălalt, ce-i de făcut? E foarte simplu. Poţi spori duhovniceşte cât doreşti, e dreptul tău – posteşte, roagă-te, citeşte, fă ce pofteşti! Îngrijeşte-te de sufletul tău în fiecare zi – cu cât mai mult, cu atât mai bine! În toate acestea, trupul şi sufletul îţi aparţin! Dar în privinţa relaţiilor trupeşti cu soţul tău sau cu soţia ta nu poţi dicta; cu ce te împiedică să sporeşti duhovniceşte dacă soţul sau soţia ta nu vrea să se înfrâneze? Poţi face orice vrei în cele ce sunt ale tale – de pildă, nu-ţi poate spune soţia sau soţul tău să nu posteşti sau să nu te rogi sau orice altceva: fiecare om este liber! În acelea sunteţi stăpâni, doar în privinţa relaţiilor conjugale depindeţi unul de celălalt.

Soţia să aibă însă grijă să nu-şi neglijeze îndatoririle gospodăreşti. Nu poate zice: „N-am gătit, n-am spălat, n-am făcut curăţenie, n-am strâns aşternuturile pentru că am mers la biserică în fiecare zi a săptămânii!” Asta va da curând naştere la alte probleme.

Puteţi citi despre toate acestea mai pe larg în capitolul al şaptelea de la 1 Corintheni.

google

Despre frecvenţa relaţiilor dintre soţi. Legătura dintre viaţa duhovnicească a soţilor şi relaţiile trupeşti

– Putem avea, din când în când sau mai des, relaţii trupeşti?

– Da, din pricina primejdiei potenţiale de adulter, când cineva îl lipseşte pe celălalt. Zice Sfântul Pavel: µὴ ἀποστερεῖτε, „nu-l lipsiţi”! Şi, fiţi atenţi, Sfântul Pavel trăia în celibat şi spune de şapte ori în această epistolă că şi-ar dori ca cititorii săi să fie asemenea lui – asta dă greutate cuvintelor sale, căci duhul lui Dumnezeu grăieşte la fel, indiferent dacă cineva e căsătorit sau necăsătorit. Aşa cum vă vorbesc şi eu, căci dacă aş fi fost căsătorit şi ar fi trebuit să fac nişte pogorăminte, poate mi-aţi fi zis: „Ei, părinte dragă, spuneţi aşa fiindcă înşivă aveţi lupte în privinţa asta!” Nu, câtuşi de puţin! Aşa stau lucrurile: să nu vă lipsiţi unul de altul. Iar Sfântul Pavel spune în versetul de dinainte: „Dar, din pricina curviei (πορνεία), fiecare bărbat să aibă femeia sa, şi fiecare femeie să aibă bărbatul său” (1 Cor. 7:2). Ca să nu credeţi că e doar o înţelegere a mea, vă rog să vă uitaţi la tâlcuirea lui Panaghiotis Trembelas, care-l citează pe Sfântul Gură-de-Aur, iar acesta zice: „Vedeţi? El [Sfântul Pavel] nu zice să nu se lipsească unul de altul ca să facă copii, ci din pricina curviei”. În privinţa relaţiilor conjugale, sufletele soţilor nu sunt independente! Soţul sau soţia care îl lipseşte pe celălalt va fi răspunzător în caz de păcat. Sfântul Ioan Gură-de-Aur tâl­cu­ieşte aceste cuvinte ale Apostolului Pavel spunându-le femeilor: „Dacă soţul tău săvârşeşte preacurvie (adulter) din pricina refuzului tău, nu doar că nu vei trage folos din înfrânarea ta, fiindcă e o înfrânare după voia ta egoistă, în afara voii lui Dumnezeu – nu doar că nu vei trage folos din înfrânarea ta, ci şi preacurvia (adulterul) soţului tău va fi păcatul tău!” Dacă soţul caută în afara căsătoriei, tu eşti răspunzătoare de asta! Aşa că vei fi în aceeaşi măsură răspunzătoare de păcatul său, dacă nu şi mai mult! Şi asta o zice feciorelnicul şi nevoitorul Sfânt Ioan Gură-de-Aur. Aşa vede el lucrurile acestea.

Sunt cazuri când unii tineri, care s-au înfrânat până la cununie, cad după ce se căsătoresc într-o extremă opusă, şi cred că pot face orice cu nou-găsita lor libertate, ajungând să trăiască tare stâlcit, ca să nu zic mai mult! Aşadar, frecvenţa relaţiilor dintre bărbat şi femeie este o problemă de autocontrol per­sonal şi de disciplină duhovnicească. Vârsta în sine poate fi un factor, dar nu neapărat cel mai important! Aşa cum v-am spus ieri, şi o ştiţi, sunt mulţi dintre voi care se scoală în miez de noapte şi se roagă, dar vă spun că toate acestea pălesc în faţa acelor tineri căsătoriţi şi necăsătoriţi ce se înfrânează pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp!

 Nicolaitismul, extrema opusă înfrânării fără acord comun. Cum să ne înfrânăm în chip drept

Acest autocontrol foarte folositor, foarte important, ne păzeşte de hedonism – greşeala din a face din plăcere centrul căsătoriei. Asta n-o învaţă doar Părinţii Bisericii, ci şi medicina modernă. Rembeaux, un doctor francez, spune foarte frumos în cartea sa că „dacă în căsnicie nu există autocontrol” (şi scrie asta din punct de vedere medical şi psihologic, vă rog să fiţi atenţi!), „hedonismul, această căutare nesăţioasă a plăcerii, devine termita care roade căsnicia!”

Aţi auzit? Hedonismul, goana nestăpânită după mai multă plăcere, ajunge termita care în scurtă vreme va nimici căsnicia – şi asta nu doar după Părinţii Bisericii, ci şi după ştiinţa medicală. N-o zic Părintele Athanasie, Părintele Efrem, Părintele Paisie – ci chiar gazetele medicale ale Franţei!

De ce „termita care în scurtă vreme va ni­mi­ci căsnicia”? Pentru că, în necontenita lor goană după plăcere, soţii vor ajunge curând plictisiţi şi obosiţi unul de celălalt, curând vor îngădui mai întâi închipuirii şi apoi trupurilor lor să caute tot mai multă excitaţie şi tot mai mult hedonism în afara căsătoriei!

Nădăjduiesc să înţelegeţi că leacul acestei termite hedoniste este negarea autoimpusă a unor plăceri. Care-i rostul acestui auto­control? Acelaşi cu cel al frâielor puse pe un cal nărăvaş. Da, trebuie să folosim frâiele acestea – chiar şi noii-căsătoriţi! Să ne zicem: „Da, să mă înfrânez fiindcă trebuie să mă împărtăşesc!” sau: „Ne vom înfrâna miercurea şi vinerea, şi în Postul Mare” – şi aşa vom înfăptui acest autocontrol în căsnicie. Dacă aţi şti ce binecuvântare vine peste soţii care păzesc poruncile lui Dumnezeu predanisite de Biserică, poruncile Sfântului Duh! Când cei proaspăt căsătoriţi fac aşa, vor înflori mereu în căsnicia lor, până la vârsta de aur şi dincolo de ea! Nu se vor plictisi unul de altul pentru că se vor ţine de ceva, vor avea o provizie care mereu va spori şi va înteţi dragostea dintre soţi! Găsiţi ceva greşit aici? Eu unul, nu! Aşa stau lucrurile.

Greşeli în înfăptuirea înfrânării

– Pot hotărî soţii de unii singuri să se înfrâneze, sau trebuie să-i ceară voie duhov­ni­cului lor?

– Îi vor spune duhovnicului lor – adică, fiţi atenţi, doar îl vor înştiinţa de gândul lor. Duhovnicul nu trebuie niciodată să impună el o abstinenţă temporară, sau mai ales o înfrânare permanentă!

Mai există o altă posibilitate nebunească, când unii oameni căsătoriţi îi făgăduiesc lui Dumnezeu o viaţă întreagă de înfrânare. Asta-i ceva cu totul nechibzuit, asemenea unei acţiuni sinucigaşe. Depăşeşte toate legile logicii, căci cum poţi proclama că atât cât vei trăi alături de soţul sau de soţia ta te vei ţine într-o înfrânare de-o viaţă?! Cum poţi făgădui, cum poţi jura aşa ceva? Am întâlnit uneori aşa cazuri, dar e ceva nebunesc!

Înfrânarea, fie că este temporară, fie că se face pe toată viaţa, nu trebuie niciodată să ia chipul unei făgăduinţe. Făgăduiţi o lumânare, făgăduiţi o icoană, dar niciodată nu-i făgăduiţi lui Dumnezeu înfrânare! Unii vin şi-mi zic: „Am hotărât să trăim în înfrânare!” Eu le spun: „Aveţi grijă să nu faceţi din asta un jurământ, fiindcă la un moment dat… – ei, bine, nu suntem oameni? Nu suntem făcuţi din carne şi oase?” La un moment dat putem întrerupe hotărârea luată, iar dacă vom face o făgăduinţă ne vom trezi că încălcăm un jurământ de care nu era nevoie! De ce să riscăm aşa ceva? Aşa că să nu facem făgăduinţe!

De multe ori, veniţi la mine şi-mi spuneţi: „Am întrerupt înfrânarea noastră!”, iar eu vă zic: „Nici o problemă, nu vă îngrijoraţi! Doar dacă vreţi, puteţi începe iar să vă înfrânaţi – nu-i nimic mai mult de zis!”

Mulţi dintre voi aţi primit acest sfat de la mine, şi ştiţi că am dreptate în cele ce spun.

E greşit a-i îndepărta de Împărtăşanie pe credincioşii care se înfrânează. Căsătoria, a doua voie a lui Dumnezeu, şi virtutea înfrânării

– Când un cuplu relativ tânăr se înfrânează, se socoteşte acest lucru drept o ferire de a face copiii? Este acest lucru un păcat?

– Sunt unele cupluri, la o vârstă la care ar mai putea avea copii, dar care s-au gândit să se înfrâneze, iar duhovnicul le spune: „Nu vă mai îngădui să primiţi Sfânta Împărtăşanie fiindcă vă feriţi să aveţi copii!” Dar, dragă părinte, oamenii ăştia se înfrânează, şi în­frâ­narea e o mare virtute!

Cu prilejul ăsta vreau să vă spun că nu e un păcat să întreţii relaţii conjugale, dar nici o virtute! Nu-i un păcat, ci e a doua voie a lui Dumnezeu. De ce? Dumnezeu este în afara timpului şi, ca Dumnezeu, El ştia că omul va cădea – aşa că, pentru a nu se ajunge la pieirea omenirii, l-a făcut de la început bărbat şi femeie. Totuşi voia cea dintâi a lui Dumnezeu pentru om era să ducă o viaţă de înfrânare, o viaţă de feciorie. Vreţi dovezi?

După învierea morţilor, această a doua voie a lui Dumnezeu va face loc voii celei dintâi a lui Dumnezeu, adică fecioria. În privinţa asta Domnul a fost foarte lămurit, zicând că în Împărăţia lui Dumnezeu nu mai e căsătorie (cf. Marcu 12:25, Matei 22:30). Aşa­dar, căsătoria este a doua voie a lui Dumnezeu – de asta S-a dus Hristos la nunta din Cána Galiléii, ca să binecuvânteze a doua voie a lui Dumnezeu. Tot aşa s-a binecuvântat şi mâncarea de carne – voia cea dintâi a lui Dumnezeu nu cuprindea mân­carea de cărnuri pentru oa­meni. Dacă citiţi cu atenţie Sfintele Scripturi, veţi afla că după Noe, după potop, Dumnezeu a bi­ne­cu­vântat consumul de carne de animal, dar acest lucru a rămas totuşi a doua voie a lui Dumnezeu, după înfrânare.

Prin urmare, înfrânarea cuplurilor, chiar şi înfrâ­na­rea parţială, este o virtute; în­frânarea monahală de-o viaţă sau înfrânarea din ca­drul căsătoriei – toate sunt o pregustare a Împărăţiei lui Dum­nezeu, voia cea dintâi a lui Dumnezeu. De aceea înfrânarea e o virtute.

Dacă vă întrebaţi de ce S-a născut Hristos dintr-o fecioară, vă voi răspunde: deoarece căsătoria este un chip al firii căzute! După cum ştiţi, toţi prorocii au fost căsătoriţi, mai puţin Ilie şi Elisei, şi, dacă vreţi, Sfântul Ioan Botezătorul, care a fost între Vechiul şi Noul Legământ. Aşa că poate vă întrebaţi de ce Hristos nu a fost şi El căsătorit! Simplu, pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu nu va mai fi căsătorie, şi Dumnezeu-Cuvântul întrupat este un purtător al Împărăţiei lui Dumnezeu. Dar El n-a exclus să aibă ucenici căsătoriţi – Domnul l-a chemat pe Petru când acesta era deja căsătorit. Să nu credeţi, prin urmare, că a fi căsătorit e o piedică pentru sfinţire şi mântuire.

Aşa că este o virtute dacă sunteţi căsătoriţi şi doriţi amândoi să vă înfrânaţi pentru o vreme. Duhovnicul care v-a zis: „Nu vă îngădui să vă împărtăşiţi pentru că nu mai faceţi copii” crede că rostul principal al căsătoriei este procreaţia sau naşterea de prunci, dar greşeşte. Naşterea de prunci este abia al treilea scop al căsătoriei.

Scopurile căsătoriei

Cel dintâi şi cel mai în­sem­nat scop al căsătoriei este aju­torul reciproc al soţilor spre în­dum­nezeire, întocmai după cum i-a zis Dumnezeu lui Adam: „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui (κατ᾿ αὐτόν)” (Facere 2:18); cu alte cuvinte, cineva ca el – o fiinţă omenească, fiindcă Dumnezeu putea face un animal care să-i slujească lui Adam. Dar Scriptura zice κατ᾿ αὐτόν – asta înseamnă cineva asemenea lui Adam, la fel ca Adam. Aşadar, o fiinţă omenească 100%, un ajutor lui Adam. Ajutor pentru ce? Să se mântuiască şi să ajungă la îndumnezeire. Acesta-i cel dintâi scop al căsătoriei.

Ca moştenitori ai firii căzute a lui Adam, al doilea scop al căsătoriei, după cum zic Sfinţii Părinţi, este liniştirea imboldurilor sexuale: să-i ferească pe oameni să cadă în păcatul curviei.

Adesea le sugerez proaspeţilor căsătoriţi şi tuturor cuplurilor să aibă scris deasupra patului, în dormitor, stihul Sfântului Pavel despre adevărata dragoste din capitolul 13 al Întâii Epistole către Corintheni: în elină, „Ἡ ἀγάπη οὐκ ἀσχηµονεῖ,” care s-a tradus: „Dragostea nu se poartă cu necuviinţă”2 (I Corinteni 13:5). Îngăduiţi-mi să vă tâlcuiesc acest cuvânt rostit în bogata limbă grecească: dragostea nu face lucruri urâte! Iar lucrurile urâte sunt comportamentele perverse şi nefireşti – din pricina lor mulţi oameni mă întreabă: „Putem ţine icoane în dormitor?” Socotiţi că Hristos, Maica Domnului, Sfinţii nu vă vor putea vedea dacă aşezaţi icoanele pe peretele exterior, în afara dormitorului, în camera alăturată? Nu-i ăsta oare clasicul comportament de struţ, când struţul îşi ascunde capul în nisip şi crede că atunci nu-l mai vede nimeni? Când oare vom înceta să mai gândim aşa?…

Deci căsătoria nu este defel un păcat, doar că fecioria este mai bună. Fecioria e mai presus pentru că-i o virtute şi e voia cea dintâi a lui Dumnezeu; căsătoria îşi are şi ea locul său, ca a doua voie a lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu a binecuvântat amândouă stările şi ne putem mântui în oricare dintre ele, fără nici o îndoială!

Când ar trebui soţii să se înfrâneze

– Presupunând că amândoi soţii sunt de acord, când trebuie să se înfrâneze?

– Potrivit înţelegerii obişnuite a Bi­se­ri­cii, atunci când postim ne înfrânăm şi de la legături trupeşti. Şi când postim? În miercurile şi vinerile de peste an, şi în toate zilele și pe­ri­oadele de Post.

Postul, aşadar, merge mână în mână cu înfrânarea, având înţelegerea limpede a fap­tu­lui că amândoi soţii trebuie să se în­vo­iască pe deplin. Sfântul Pavel este foarte tranşant în privinţa asta.

În al doilea rând, soţii se înfrânează de co­mun acord în marile praznice creştine, pre­cum Paştile. Acestea nu-s zile de post, dar se cuvine să ne înfrânăm în ele – de Paşti, în toată Săptămâna Luminată, care se socoteşte ca o singură zi; apoi, în toate Duminicile de peste an şi în praznicele Maicii Domnului şi ale Mântuitorului – Boboteaza, Întâmpinarea, Cincizecimea, Schimbarea-la-Faţă, Înălţarea etc., precum şi în zilele de prăznuire ale sfin­ţi­lor mari. Aceste zile se cinstesc de către cu­plurile creştine ortodoxe prin înfrânare, mers la biserică şi rugăciune.

De asemenea, e foarte bine să vă înfrânaţi în noaptea dinainte de a merge la biserică, în­deo­sebi în zilele de prăznuire ale sfinţilor, mai ales sâmbătă noapte, pentru a vă pregăti cum se cuvine pentru Liturghia de Duminică.

Asta nu înseamnă că Duminică după-amiază vom înceta înfrânarea, bineînţeles că nu! Din păcate, aceste lucruri nu se mai învaţă, şi mulţi sunt tare nedumeriţi în privinţa asta – nu se folosesc de disciplina tămăduitoare a Bi­s­ericii noastre şi nu se bucură niciodată de a­­de­vărata libertate duhovnicească în Hristos!

 Material aparut in revista Familia Ortodoxa

4 Mai – Sfanta Monica, ocrotitoarea sotiilor necajite

Sfânta Cuvioasă Monica, mama Fericitului Augustin

Sfanta Monica din Africa, mama Fericitului Augustin, s-a nascut in anul 322 si a trecut la cele vesnice in vara anului 378, la varsta de numai 56 de ani. Sfanta Monica este ocrotitoarea sotiilor si mamelor ale caror barbati sau copii traiesc departe de Dumnezeu, ratacind pe cai gresite. Sfanta Monica este praznuita in ziua de 4 mai.

Sfanta Monica, mama Fericitului Augustin

Sfanta Monica s-a nascut in anul 322, in localitatea Tagaste, din Africa de Nord, aflata astazi pe teritoriul Algeriei. Parintii ei au crescut-o inca de mica in credinta si invatatura crestina. Cele mai multe informatii despre viata Sfintei Monica le avem din cartea a noua, din „Marturisiri”, intocmita de fiul ei, Fericitul Augustin.

La vremea potrivita, Sfanta Monica s-a casatorit cu Patricius, un demnitar pagan. Desi nu avea o fire blanda, barbatul a fost coplesit de blandetea si ascultarea Sfintei Monica, drept pentru care i-a respectat libertatea si credinta.

Sfanta Monica si Patricius au primit de la Dumnezeu trei copii: Augustin, Navigius si Perpetua. Singura ei fiica, Perpetua, dupa casatorie, ramanand vaduva, a imbratisat viata monahala si a fost aleasa stareta, la o manastire de maici din Hippona.

In cele din urma, prin curatia si rugaciunile sotiei sale, Patricius a primit botezul crestin. Femeilor care patimeau langa sotii lor, Sfanta Monica obisnuia sa le zica: „Sa fiti blande, sa va ascultati sotii si sa nu cautati niciodata motive de cearta. Casatoria inseamna liniste, dar si tacere si intelegere.”

Cand a murit tatal sau, Augustin avea doar 16 ani. Inca de mic, el s-a dovedit a fi incapatanat si neascultator. Indurerata de acest lucru, mama lui a cerut ajutorul episcopului local, care i-a spus: „Tu sa continui sa te rogi Mantuitorului Iisus Hristos si Domnul sa te binecuvanteze, pentru ca nu este posibil ca fiul tau, pentru care ai varsat atatea lacrimi, sa fie pierdut.”

In cele din urma, in anul 387, in ajunul Pastilor, renuntand la ratacirile maniheilor, Fericitul Augustin s-a botezat, spre nespusa bucurie a mamei sale. Despre acest lucru, Fericitul Augustin avea sa spuna: „Mama mea m-a nascut de doua ori, insa ce-a de-a doua nastere a fost un chin spiritual indelungat, din rugaciuni si multe lacrimi. Bucuria pe care am simtit-o in clipa in care L-am cunoscut cu adevarat pe Dumnezeu a fost una imensa.”

Sfanta Monica si-a cunoscut mai dinainte sfarsitul, drept pentru care i-a zis fiului ei: „Fiule, in ceea ce ma priveste, eu nu mai gasesc nici o atractie pentru aceasta viata. Nu stiu ce sa mai fac aici, pe pamant, si pentru ce ma mai aflu aici. Aceasta lume nu mai este un obiect al dorintelor mele. A existat un motiv pentru care eu doream sa mai raman in aceasta viata: sa te vad crestin, inainte de a muri. Dumnezeu m-a ascultat mai mult decat as fi indraznit eu sa sper, mi-a dat posibilitatea sa te vad in slujba sa si dezrobit de aspiratiile unei fericiri pamantesti. Ce sa mai fac aici?” Si iarasi: „Sa ingropati acest trup unde va va placea mai mult; nu vreau sa va fie o greutate. Numai acest lucru vi-l cer, ca oriunde veti fi, sa va amintiti de mine la altarul Domnului.”

Nu mult dupa botezarea lui Augustin, in vara anului 378, dupa noua zile de boala, la varsta de numai 56 de ani, Sfanta Monica a trecut la cele vesnice. Ea a fost inmormantata in Ostia, in sud-vestul Romei. Abia peste noua sute de ani, cinstitele ei Moaste au fost mutate in Roma. Sfanta Monica este ocrotitoarea sotiilor si mamelor ale caror barbati sau copii traiesc departe de Dumnezeu, ratacind pe cai gresite. Sfanta Monica este praznuita in ziua de 4 mai.

Articol preluat de aici