Sf. Efrem Sirul: Stăpânul tuturor Care de-a pururea vrea să miluiască neamul oamenilor, toate le foloseşte ca să-l facă pe Ilie milostiv. Iar, după ce a văzut, că nu se pleacă să se împace şi să lase mânia, atunci l-a trimis pe Ilie să se roage de o văduvă care era necăjită şi foarte săracă

Linişte daţi-mi mie, plecaţi-vă auzurile voastre, ca să tâlcuiesc povestirea Sfântului slăvitului Prooroc Ilie Tesviteanul, care a arătat râvnă fierbinte, sârguindu-se totdeauna ca să-i înduplece pe toţi să se închine Unuia Dumnezeu. Căci, dacă a văzut poporul făcând multe nelegiuiri şi abătându-se de la Dumnezeu şi închinându-se idolilor, umplându-se de mânie şi ochiul râvnei în sus, aţintindu-l, săgetând cerul prin vorbire, a ajuns, prin cuvânt până la cer. După ce a văzut poporul, atât de rătăcit de draci, şi având nădejdea şi încredinţarea că îl va scoate din rătăcire, după ce a văzut poporul smerit de mulţimea idolilor şi pe toţi proorocii mincinoşi adunaţi acolo, Ilie, umplându-se de râvnă şi de multă mânie, a slobozit cuvânt, cu jurământ asupra poporului, celui fără de lege; cerul l-a legat, norii, ca să nu plouă, i-a pecetluit, L-a înduplecat pe Dumnezeu cel milostiv să împlinească rugăciunea robului Său, vrând să arate păcătoşilor puterea şi tăria bunului Stăpân, şi s-a jurat înaintea Lui, zicând:

„Viu este Domnul, a zis, Căruia îi stau înainte, că nu se va pogorî ploaie, nici rouă pe pământ decât numai prin cuvintele gurii şi buzele mele”.

Şi minune preaslăvită s-a făcut cu duhul, că milostivul Dumnezeu după ce a auzit cuvântul robului său plin de râvnă, îndată a împlinit proorocia lui, pe care a spus-o din râvnă dumnezeiască. Şi, după ce s-a încuiat cerul şi s-au pecetluit norii, s-au uscat toate cele de pe faţa pământului. Viile s-au uscat, grâul nu a răsărit, toţi pomii roditori şi-au ascuns roadele lor, pământul nu şi-a mai dat roadele sale, păşune nu s-a arătat pe pământ, în scurt s-a ascuns toată verdeaţa de pe pământ şi copacii s-au uscat şi, prin hotărârea lui Ilie, şi apele de pe el au secat. Şi era vedere cumplită şi foarte dureroasă, precum odinioară, în vremea lui Noe. Că nu numai oamenii mureau, ci şi dobitoacele şi fiarele şi păsările.

O, Ilie, râvnitorule spre bine, gândeşte-te că numai oamenii au păcătuit înaintea Domnului, fiind amăgiţi de vrăjmaşul, dar pruncii ce au păcătuit? Dobitoacele, fiarele şi păsările ce au greşit? Că şi pe acestea toate le-ai dat la moarte. Măcar pe acestea, care sunt nevinovate, miluieşte-le şi dă ploaie pe pământ. Însă lui Ilie celui fierbinte în rugăciune, nimic nu-i păsa de unele ca acestea. Cei bogaţi au pierit şi ei de foame şi de sete, nefiind ploaie. Cu toate acestea, Stăpânul tuturor Care de-a pururea vrea să miluiască neamul oamenilor, toate le foloseşte ca să-l facă pe Ilie milostiv. Iar, după ce a văzut, că nu se pleacă să se împace şi să lase mânia, atunci l-a trimis pe Ilie să se roage de o văduvă care era necăjită şi foarte săracă. Şi, după ce a sosit Ilie, acolo unde i s-a poruncit, a văzut o văduvă adunând nişte lemnişoare. Deci, cunoscând sărăcia ei în care se afla, se ruşina Ilie să grăiască spre ea. Însă, cu toate că se ruşina, a împlinit porunca şi îndrăznind cu sfială a zis:

„O, femeie, îmi vei aduce mie puţină apă să beau?”.

Că legase apa, ca să nu plouă pe pământ. Şi văduva a strigat către Ilie:

„O, râvnitorule, spre bine, dacă prin jurământul limbii tale ai legat cerurile ca să nu plouă pe pământ, cum îndrăzneşti să ceri de la mine apă? Dacă prin limba ta ai înfrânat-o şi o ţii uscând pământul şi îngropi toate cele de pe el, de unde-ţi voi da ţie apa?”.

Iar el, îndată, s-a umilit de cuvântul văduvei şi s-a pornit întru el partea milostivirii. Iar văduva, auzind glasul Proorocului, a făgăduit să-i dea lui apa pe care el a cerut-o. Şi ducându-se ca să-i aducă, ce a zis Ilie către ea:

„Îmi vei aduce în mâna ta şi o bucată de pâine, să mănânc”.

Iar ea, îndată, a strigat către Ilie:

„Viu este Domnul Dumnezeu că nu am azimă coaptă în spuză, decât un pumn de faină în vadra mea, asemenea, încă, şi puţin untdelemn într-un ulcior. Pentru aceea am adunat aceste lemnişoare, ca sa fac o azimă mie şi fiului meu, să mâncăm şi să murim”.

Şi, după ce a auzit şi sugrumat fiind de foame, Ilie cugeta în sine să aducă dezlegare de legături. Auzind graiurile cele jalnice ale văduvei îndată a grăit către ea cuvânt plin de îndurerare, zicând:

„Intră, deci, şi fă-mi, mie întâi, o azimioară şi, apoi, vei face şi ţie şi fiului tău, că acestea zice Domnul: Vadra de făină nu va lipsi, nici untdelemn din ulcior nu va scădea, până când va da Domnul ploaie pe pământ şi va odrăsli, ca şi mai înainte, hrană tuturor oamenilor”. Încât chiar şi nevrând a făcut dezlegare legăturilor cerului. Căci osteneala foamei l-a silit pe el să facă aceasta.

Deci, a trimis Dumnezeu moarte copilului văduvei, trăgând pe Ilie ca să poruncească dezlegare legăturilor, iar văduva când a văzut moartea fiului ei, venind cu lacrimi la Prooroc, i-a zis lui:

„Vai mie, Proorocul al lui Dumnezeu, râvnitorule, mai mult decât toţi, de ce ai adus această durere şi plângere nevindecată sufletului meu. De ce mai trăiesc pe pământ, eu ticăloasa, dacă pe fiul meu, pe care îl aveam l-ai dat morţii? Am cunoscut că din pricina ta a murit fiul meu. Mai înainte de a veni tu aici era sănătos fiul meu. Căci în foamete cumplită şi în sete neasemănată, pe care tu le-ai adus asupra pământului, am trăit, iar acum, după ce ai venit tu la mine, dătător de hrană arătându-te, te-ai făcut pierzător al fiului meu unul-născut şi, scăpând de foame, leşin de bocete. Şi, socotind că te voi avea ajutor, te-ai făcut vânzător. Împreună locuitor primindu-te pe tine, am fost lipsită de fiul meu. Hrănindu-ne pe noi, în foamete, pe el l-ai dat morţii. Ai hrănit şi ai omorât pe unul născut fiul meu; m-ai lipsit pe mine de nădejdea mea. Pe ochiul bătrâneţilor mele, pe care îl aveam l-ai stins cu moartea. Mângâierea mea, pe care o aveam, venind tu, am pierdut-o. La întâlnirea ta, am fost lipsită de copilul meu. Că ce folos îmi este mie, având faină şi untdelemn şi săturarea de bucate, după ce fiul meu a murit? Mai de folos îmi era mie ca, împreună cu toţi să pier, decât sătulă să mă lipsesc de fiul meu. Că cine va mânca acestea, pe care mi le-ai dat? Ce câştig îmi este mie să am hrană, spre săturare, după ce am fost lipsită de slava unuia-născut fiului meu? Pier tânguindu-mă şi suspin pentru el. O, de nu te-aş mai fi văzut pe tine, nici n-aş mai fi auzit vorbirea ta”.

Şi se vedea văduva, grăind acestea cu tânguire şi lăcrimând la picioarele lui Ilie. Iar Ilie, râvnitorul spre bine, după ce a auzit-o, s-a sârguit spre rugăciune, mâhnindu-se cu sufletul; şi stând, ruga pe Dumnezeu zicând:

„Dezleagă, Stăpâne, legăturile morţii de la fiul văduvei; şi-l înviază pe el”.

Iar Preamilostivul Dumnezeu a zis, prin cuvânt, către dânsul:

„Dezleagă şi tu cerul, pe care cu limba ta l-ai legat; şi atunci, prin cuvânt, voi dezlega şi Eu legăturile morţii, pe care cu înţelepciune pentru tine, le-am adus asupra-i. Caută şi vezi Ilie, câtă mulţime de bătrâni şi de tineri, de prunci şi de maici au pierit, caută şi vezi lacrimile lumii întregi, cum cad, plângând şi cerând ploaie. Tu, văzând o singură femeie lăcrimând, pentru fiul ei, ţi se pare că eşti milostiv, dar toată lumea tânguindu-se lăcrimează, că toată piere, şi văzând-o, tu o treci cu vederea. Ştiu că râvnind pentru Mine ai adus asupra ei certare. Ştiu Ilie, că nu este altul asemenea ţie”.

Atunci a zis Ilie către Stăpânul său:

„Dă viaţă copilului şi dezleagă cerul, numai izbăveşte-mă de lacrimile văduvei, ca să nu mă mai întristeze, plângând”.

Şi înviind copilul şi luându-l pe el, Ilie l-a dat mamei sale. Iar văduva, luându-şi pe fiul ei, a zis, cu bucurie mare, către Ilie:

„Acum te-am cunoscut că eşti, cu adevărat, omul lui Dumnezeu şi grai adevărat este în gura ta!”.

Atunci a zis Dumnezeu către Ilie:

„Mergi şi spune lui Ahab că voi da şi Eu ploaie pe pământ”.

Şi venind către Ahab, Ilie a zis către el:

„Domnul va da ploaie pe pământul Său”.

Şi, adunând tot poporul lui Israel, au fost înjunghiaţi preoţii cei ce jertfeau lui Baal. Şi întorcându-i pe toţi să creadă în Dumnezeul cel viu, Ilie s-a înălţat în car de foc spre cer, întru cutremur mare, lăsându-şi cojocul asupra lui Elisei.

Iar Dumnezeului nostru să-I fie, de la noi, slavă şi cinste în vecii vecilor! Amin.

 

Cuvânt la Sf. Ilie Proorocul

Sf Efrem Sirul: Cuvinte și Învățături, Ed. Bunavestire, 1996

Ceea ce nu poate face omul, face Dumnezeu. Ce suntem noi, oamenii? Cu totul neputincioși…

Când omul primește primul mesaj [al lacrimilor], atunci înțelege că, fără să încerce, există o gândire adâncă. Adică mintea lui unește întru sine pe cele despărțite și creează numai o distanță lungă suitoare. Mintea lui urcă precum o săgeată și nu se teme de nimic. Cu cât vede neantul în raport cu înălțimea la care trebuie să urce, cu atât mai mult se înspăimântă, cu atât mai mult se nedumerește, cu atât mai mult se minunează, se entuziasmează, încât nu o mai oprește nimic. Totuși, stând încă singur numai cu Dumnezeu nevăzut, este cuprins de o frică. Știe că este la ciucurii picioarelor Lui. În biserică avem ciucurii Lui, care sunt alcătuiți din tunicile cu franjuri ale tuturor sfinților. În această călătorie a noastră avem prezența lor tainică, dar foarte adevărată. Acesta este modul nesfârșit al comuniunii cu Dumnezeu și a însușirii făgăduinței Lui: „Iată, Eu voi fi cu voi întru toți vecii”. În toți vecii este cu noi, dar nu este cu mine, dacă nu am aceste prezențe tainice înaintea mea.

Mintea mea este deci cuprinsă de o frică, fiindcă am înțeles taina că picioarele mele pășesc pe ciucurii Lui și stau cu frică să nu pățesc ceva. Atunci sunt cuprins – în mod instinctiv, am spune, fiindcă nu o simțim – de o a doua trăire, străpungerea inimii ca o pregustare a unei alte trăiri, că acest înfricoșător Dumnezeu este Domnul și Dumnezeul meu”. Este Tatăl meu, pe care până acum nu L-am simțit, dar care nu încetează să fie Tatăl meu. Mă străpung la inimă în fața aplecării Lui, în fața iubirii Lui părintești și am tendința să-i mărturisesc păcatele mele. Îi spun păcatele mele, fără totuși să simt că sunt păcătos. Le iubesc încă, păcatele mele, le vreau, le gândesc, nu m-am hotărât să mă depărtez de ele. O știu că sunt piedică și vreau să strig, „departe de mine”. Cu toate acestea inima mea nu o spune. Mintea mea o simte, fiindcă pregustă venirea lui Dumnezeu și știe că Dumnezeu nu poate să intre în comuniune cu păcatele mele. Vine așadar străpungerea, care, de asemenea, este un dar al lui Dumnezeu.

Priviți însă, frații mei. Ceea ce nu poate face omul, face Dumnezeu. Ce suntem noi, oamenii? Cu totul neputincioși. Începem ceva și nu numai că nu îl ducem la bun sfârșit, dar nici nu ne mai amintim ce am început. Hotărâm ceva și puțin după aceea începem ceva nou, ca și cum nici n-ar fi fost vorba mai înainte de vreo hotărâre. Venim la Dumnezeu și uităm pentru ce am început. Ce lucru ciudat este omul! Este ceva care numai se împleticește, nu umblă. Picioarele lui s-au rupt. Este un bolnav înspăimântător. În această neputință vine Dumnezeu și îl întărește. Îl întreabă:

– Ce vrei?

– Vreau asta.

– Poftim, ia-o.

– Ce altceva vrei?

– Vreau lucrul acela.

– Ia-l.

– Poate vrei și altceva?

– Da.

– Ia și pe acesta.

Totuși nu simt acest dialog, fiindcă sufletul meu este atât de infirm, încât nu poate să vorbească. În ciuda acestui fapt, mintea înțelege, simte, cunoaște mai dinainte, începe să se adâncească și așa se înfiripează acest dialog tainic, chiar fără voința mea, fără părerea mea, fără simțirea mea. Este dialogul care se înfiripează din pricina lacrimilor, este dialogul subconștientului nostru, care își amintește preistoria lui, cum atunci în Rai umbla împreună cu Dumnezeu și îi vorbea și Îl căuta. Dumnezeu răspunde și eu sunt nedumerit, văzând darurile Lui. După frică și străpungere, am o altă paradoxală trăire. Simt că Dumnezeu Se bucură în mine. De multe ori avem impresia că am dat bucurie cuiva. Nu știm de ce, o simțim totuși. Îl vedem pe altul că se apropie de noi și zicem: „Privește-l e mulțumit împreună cu mine”. Așa și eu acum încep să înțeleg că Se bucură de mine Dumnezeu și aceasta odrăslește în mine o pregustare a bucuriei, o măreție lăuntrică, un mesaj că undeva pe-aproape este Dumnezeu. În același timp, odrăslește și o mulțumire. Mai înainte de a lua darurile lui Dumnezeu, văd că El a început să le scoată din buzunarele Lui și să mi le dea.

Odată cu bucuria vine și o altă trăire neîncetată, unită cu ea: durerea sufletului, a unui suflet atât de bogat și în același timp atât de sărac, a unui suflet care în fața milostivirii lui Dumnezeu își înțelege împietrirea lui și tragicul lui eșec, înfricoșătoarea lui stare și micimea lui și începe să se îndurereze. Această durere a lui provine, mai înainte de toate, din simțirea că Dumnezeu este încă departe. De aceea strigă cu durere: „Pentru ce, Dumnezeule, ești atât de departe? Deși îmi trimiți bucurii, pentru ce nu Te înțeleg? Deși știu că Te bucuri de mine, de ce nu Te pot îmbrățișa? Eu sunt aici și Tu cine știe la câte mii de metri depărtare Te afli față de mine”. Se îndurerează sufletul pentru starea lui, pentru surghiunul lui.

Când ajunge în acest punct, atunci intră în cea mai importantă arenă a comuniunii cu Dumnezeu, pe care Sfinții Părinți o numesc „înțelegere înaltă”[1].

Ce este „înțelegerea înaltă”? Este ca și cum ai sta într-un punct înalt de unde este cu putință să cazi în haos, dar de acolo poți să vezi toate. Ajungând la înțelegerea înaltă, ai o recunoaștere. Simți ca și cum cineva te răpește și te urcă, de parcă ai fi într-un avion și ai nevoie să privești jos, ca să vezi abisul judecăților tale și al căderilor tale. Așa cum din aerostat privești pământul, la fel te privești și pe tine însuți, sinele tău pe care îl lași jos, în timp ce mintea urcă la înălțimea extremă.

Așa cum ești în acest punct înalt, te temi să privești altceva, de aceea eviți orice înțeles, orice conținut al minții, orice lucrare care constă în a gândi, orice simțire, orice frază. Fiindcă orice ai spune este din lumea aceasta. Și dacă mulțumești lui Dumnezeu, și dacă Îl rogi, și dacă I te mărturisești și dacă Îl implori, toate acestea sunt din lumea aceasta, fiindcă și tu ești din lumea aceasta.

Urci și, pe măsură ce urci, dobândești înțelegerea înaltă, înțelegerea celei mai înalte ființe, a Unuia Dumnezeu, care este o simțire exclusiv a minții. Aceasta înseamnă că mintea ta și toată ființa ta, leapădă toate și rămâi tu singur pe acea înălțime.

Arhimandrit Emilianos Simonopteritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde

[1] Sf. Nil Ascetul, Cuvânt despre rugăciune, 35, Filocalia greacă, tom. 1, p. 180.