dacă aţi şti cât e de mare dulceaţa şi lărgimea şi tăria când ajungi la capătul tuturor poves­tirilor … acolo unde limba tace şi unde totul se spune dintr-o suflare!

Unge-mi inima cu untdelemnul milei Tale, Preamilostivul meu Domn.

Fie ca niciodată mânia împotriva celor puternici şi nici dispreţul fată de cei slabi să nu-mi cuprindă ini­ma! Căci totul e mai firav decât roua dimineţii.

Fie ca niciodată să nu se cuibărească în inima mea ura fată de cei ce complotează răul împotriva mea, spre a lua aminte la sfârşitul lor şi să rămân în pace.

Milostivirea deschide calea spre inima tuturor creaturilor şi aduce bucurie. Nemilostivirea aduce ceată la prova şi crează izolare.

Ai milă de robul Tău cel vrednic de milă, Preabună Marie şi descoperă-mi taina milei Tale.

Omul Absolut* este copilul milei Tatălui şi lumina Duhului.

Toată creaţia este doar o poveste despre El. Sorii cei puternici din ceruri şi cele mai mărunte picături de apă din lac poartă într-însele o părticică din istoria, povestea despre El. Toţi ziditorii cerului şi ai pămân­tului, de la preaputernicii serafimi până la stăpânii şi cele mai mărunte particule de praf, grăiesc exact aceeaşi poveste despre El, Care este preesenta lor şi izvorul cel mai dinainte de viată dătător.

Ce sunt toate cele de pe pământ, şi soarele şi luna decât creaţia Lui? Cu adevărat, în acest chip toată creaţia văzută şi nevăzută este Omul Absolut* în po­vestiri.

Esenţa este simplă, dar nu există sfârşit sau număr la povestirile despre esenţă.

Fraţii mei, cum oare pot eu să vă vorbesc despre esenţă, când voi nu înţelegeţi nici măcar povestirile?

Ah, dacă măcar aţi şti cât e de mare dulceaţa şi lărgimea şi tăria când ajungi la capătul tuturor poves­tirilor, acolo unde încep istorisirile şi acolo unde ele se sfârşesc. Acolo unde limba tace şi unde totul se spune dintr-o suflare!

Cât de plictisitoare devin atunci toate îndelungile şi obositoarele povestiri ale creaturilor! Cu adevărat ele sunt tot atât de plictisitoare ca pentru cel obişnuit să vadă fulgerul şi căruia îi spui povestiri despre fulger. Primeşte-mă în Tine, o, Unule Născut Fiule, aşa încât să pot fi unul cu Tine aşa precum am fost înainte de creaţie şi de Cădere*.

Fie ca lunga şi plictisitoarea mea poveste despre Tine să se sfârşească cu vederea Ta, fie şi de o clipă.
Fie ca să moară înşelarea mea în privinţa Ta, care m-ar putea face să cred că sunt ceva fără de Tine, că sunt altceva înafara Ta.

Urechile-mi sunt pline de poveşti. Ochii mei nu mai caută să vadă nimic înafara de Tine, esenţa mea, Cel plin de povestiri.

Din volumul „Rugaciuni pe malul lacului” (XII-a), Sf. Nicolae Velimirovici
Anunțuri

Ce fericit poate fi un suflet în rugăciune, Doamne!

Când m-am trezit, am simţit lumina zilei şi m-am bucurat ştiind că Iisus este cu mine. Am început rugăciunea şi încet-încet mi s-a încălzit inima. Am simţit mare bucurie în suflet.

Prezenţa lui Iisus s-a făcut simţită în inimă printr-o fericire şi o dulceaţă care m-au cuprins ca într-o îmbrăţişare de mamă care, după ce mă certase, m-a iertat.

Ce fericit poate fi un suflet în rugăciune, Doamne!

Cu toate că sunt nevrednică şi mă simt ca un vierme neputincios pe care ţi-e silă să-l calci cu piciorul, totuşi, cum încep să chem numele Domnului Iisus, îl simt viu lucrând cu Duhul Său Cel Sfânt! (…)

Câteodată, în rugăciune sufletul meu se ridică, ca pe un covor fermecat – cu adevărat am simţirea aceasta – spre lumina ce vine din înălţimea cerului nesfârşit. Simt puterea credinţei în cele nevăzute. (…)

Nu simt nici un fel de lipsuri, n-am teamă pentru acestea; avându-Te pe Tine, am totul şi sunt fericită cu atât cât mi-ai dăruit. Am sentimentul că sunt foarte bogată. Altădată, aş fi considerat viaţa mea de acum drept o sărăcie neagră, căci înainte de a Te cunoaşte pe Tine şi de a Te simţi atât de viu şi prezent peste tot şi în toate, aveam teamă de sărăcie.

Jurnal duhovnicesc

„O, CATA BUCURIE ATUNCI CAND NE BATE HRISTOS LA POARTA INIMILOR!” – Din scrisorile Cuviosului Selafiil (siberianul)

sursa: cuvantul-ortodox.ro

“Niciodată să nu crezi ca El nu te ascultă.

Inima mea dulce, El te ascultă înainte ca gura să se deschidă şi înainte ca oftatul să ţi se fi slobozit din piept”.


Frate Piotr, harul cel dumnezeiesc să te lumineze şi să te întraripeze cu dumnezeiescul dor,

Fiul meu,

Din nou mă supun gândului meu celui plin de duioasa dragoste pentru tine şi iţi scriu, sperând ca tu vei pune la inima cuvintele mele, nu ca pe nişte cuvinte duhovniceşti, ci ca pe cuvinte venite dintr-o experienţă amară de viaţă, dar şi din îndulciri pe care Domnul Dumnezeu mi le-a trimis atunci când El a socotit.

Aş vrea sa-ţi mărturisesc ca şi eu, un hârb scofâlcit şi uscat, am cutezat a mă apropia de viaţă monahala, nu chiar din fragedă vârsta, deşi poate ar fi fost mai bine aşa. Să ştii ca eu am intrat în mănăstire, cunoscându-i pe Bătrânii de la Pskov, o lavra care n-a fost închisa niciodată, la vârsta de 32 de ani. Maica mea, iubindu-mă foarte mult, nu vroia să mă lase şi nici eu nu eram prea hotărât, fiindu-mi oarecând teama, gândindu-mă ca ce o să fac eu intr-o mănăstire, ca o să mă plictisesc toata ziua! Cu toate acestea maica mea mi-a sădit în suflet dragostea de sfintele slujbe şi de sfânta Spovedanie. Întrucât nu eram decis, m-am “consacrat” meseriei mele de învăţător intr-un sat al Rusiei de nord unde m-am născut, pe care o făceam cu multa dăruire. Eram pasionat de ceea ce făceam dar nu-mi aducea întreaga mulţumire în inima.

Duhovnicul meu m-a luat sub aripa sa şi din inima sa mi-am tras întreaga apă vie care m-a ferit de ispitele tinereţii şi de deşertăciunile la care alergau cei de vârsta mea. Eram un grup de trei prieteni care juruisem în taina – fără a şti altcineva decât duhovnicul nostru – ca daca vom găsi o mănăstire vom intra toţi acolo şi o să murim în acel loc. Iar daca nu vom intra în mănăstire (şi atunci să ştiţi că era greu în Rusia, că era prigoana comunistă), vom petrece în curăţie si-n ascultare faţă de duhovnicul nostru.

Aşa au trecut câţiva ani buni şi noi ne faceam meseria în linişte, netulburaţi prea mult de lume. Satul nostru era izolat, către nordul Rusiei – pe drumul către Mănăstirea Solovaţ – dar acolo se afla o făbricuţă de postav de la care luam şi noi comenzi şi le lucram acasă.

În anul când a murit duhovnicul nostru a venit şi războiul. In 1941 aveam 24 de ani şi am participat la aproape toate marile campanii care s-au dus în acest cumplit război în Nordul şi Centrul Rusiei. Toţi trei am fost încorporaţi în aceeaşi unitate şi în acelaşi pluton de infanterie. Cel mai greu a fost la asediul Leningradului. Băieţii noştri au luptat cu multa jertfire şi mulţi au căzut, copii nevinovaţi căzuţi în mugurul vârstei pentru ambiţiile demonice ale stăpânitorilor acestei lumi. Intr-o dimineaţa când cei ce eram credincioşi prăznuiam Întâia zi a Sfintelor Paşti şi când soarele strălucea plin de veselie pe cer, tocmai vorbeam ceva cu unul din cei trei fraţi ai mei, cu Iura. La un moment dat văd că se opreşte din cuvânt, iar eu mergând la el să vad ce se întâmplă, am zărit doar un firicel de sânge ce se prelingea uşor pe sub cască. Un glonţ, venit cine ştie de unde, l-a atins din senin. A murit în braţele mele cu zâmbetul pe buze, spunându-mi fericit “Hristos a Înviat”, în timp ce eu îl strângeam la piept, rugându-l cu lacrimi să nu moara. Aşa am rămas doar doi; am intrat în mănăstire în 1949, împreuna cu fratele meu (care mai târziu a devenit Părintele pe care Domnul l-a chemat la El acum câţiva ani). Insa nu dintr-o data, căci după război tot nu ne hotăram în ce mănăstire să intram…

O, Piotr al meu, multe greutăţi au fost. Am trecut şi prin lagăr, fiind socotit “element reacţionar”, am trecut şi prin izgonire din mănăstire întrucât se închisese şi am petrecut alţi şapte ani aproape, în satul meu natal, îndeletnicindu-mă la o marginea satului, intr-o căsuţă, cu croitoria

Inima mea dulce, amănuntele vieţii mele poate contează mai puţin. Un lucru vreau a-ţi mărturisi: NICIODATĂ, DAR NICIODATĂ, nici măcar atunci când nu mă hotărâsem să intru în mănăstire, nu m-am socotit a fi altfel decât monah. Aşa mă consideram eu în sinea mea şi legăturile mele cu ceilalţi erau prin aceasta sita. Sufletul meu se adăpa din scrierile Sfinţilor Părinţi. De acolo mi se aprindea în suflet flacăra cea tainica a iubirii de Hristos. Inima mea se hrănea cu cuvintele Psaltirii şi mai cu seama ale rugăciunii Doamne Iisuse, pe care, spre tristeţea mea, nici acum nu am învăţat a o zice.

Piotr, de aceea te indemn şi iţi grăiesc, da-mi voie să o fac, precum un bunel bătrân şi învechit, către nepoţelul lui cel drag: nu te descuraja de nimic. Hristos te iubeşte. Nu te întrista, nu-ti trăda chemarea lăuntrica a cugetului. Domnul iţi este credincios şi iţi va răsplăti cu bucurii cereşti încă de pe acum, fiecare cuget curat şi plin de iubire al tău.

Zboară, zboară, tu, puiule de cocor, peste întinderile acestei lumi şi încălzeşte-ţi aripile la Soarele Hristos. Înalţă-ţi cântarea de iubire precum mierla o face dimineaţa în zori, de bucurie ca iată, Hristos e în inima ta. Tu Îl simţi. Tu vorbeşti cu El în rugăciunile tale. Tu te plângi Lui iar El Te mângâie. Tu Ii spui dorurile tale iar El te asculta.

Niciodată să nu crezi ca El nu te ascultă.

Inima mea dulce, El te ascultă înainte ca gura să se deschidă şi înainte ca oftatul să ţi se fi slobozit din piept.

Trăieşte în buna cucernicie şi ai răbdare. Vremurile ce vin nu sunt uşoare. Dar Maica Domnului, spunea Cuviosul Serafim de Viriţa, îi va face fii ai ei pe cei ce ii urmează şi aceştia vor fi în preajma ei, în jurul Mielului.

Mă bucur mult de scrisorile voastre de care îmi spune Parintele V. Zboară, zboară, cocorule, spre înălţimile albastre, privind pururi către cer.

Si eu, care am aripi slăbănogite şi bolnave, iţi voi face pururi un semn de aici: că te iubesc…

+Selafiil



Inima mea dulce, fii cu bucurie. Copilul meu, roagă-te şi pentru mine, bunelul Frăţiei tale, că în ultima vreme nu prea mă simt bine. Eu te indemn în continuare la un zbor lin şi cu buna priveghere. Maica Domnului este cea care iţi dă aripi şi tot ea ti le va întări.

O, de-ai şti cat de mult te iubeşte Maica Domnului. Fiecare gând frumos al tău este o floare dăruită Maicii Domnului. Fiecare osteneala ce o faci este un surâs al Preacuratei în inima ta.

Să aveţi voi doi, fiii mei, blagoslovenia Preacuratei! Piotr, intr-o lume bolnavă de atâtea răutăţi, unirea intr-un cuget a fraţilor este leacul înaintării mai uşoare pe marea acestei vieţi.

Pentru gândul vostru curat eu mă bucur atât de mult. Pentru poezia Frăţiei tale, Piotr, strecurată uşor, seară de seară, acestor Părinţi, îţi mulţumesc şi eu, căci văd ca se bucură şi ei ca nişte copii.

Domnul Dumnezeu sa-ţi dea vânt bun, lin, şi aripi neobosite.

Priveşte cum zboară cocorii, cum zboară cocorii pe cerul senin, fiul meu…

Cu dragoste,

Ieroschimonah Selafiil


O, câtă bucurie atunci când ne bate Hristos la poarta inimilor! Câtă mireasma, cat de far’ de grija zburda inima ta, asemenea unui mieluţ nevinovat care aleargă primăvara pe câmpiile înverzite.

Copilul meu drag, Piotr, să ştii ca fiece scrisoare pe care o primesc Părinţii de la tine şi mi-o citesc şi mie, îmi mângâie inima şi îmi da nădejdi ca oricât de mari vor fi ispitele ce vor veni şi oricât de înviforata este marea acestei vieţi, priveşte: peste ape pluteşte Hristos. Peste valurile ce se zbat mugind, lovind corabia sufletului, clătinându-o intr-o parte şi intr-alta, mai-mai să o scufunde, păşeşte lin, uitându-se ţinta în străfundul inimilor noastre, Domnul, Făcătorul cerului şi al pământului…

Priveşte-l acum mai bine şi întrezăreşte printre ceţuri şi printre stropii aruncaţi orbitor încoace şi încolo de vântul sălbatec, ca mana ta cea slaba şi tremurând, mana ta cea dreapta pe care o socoteşti adesea neputincioasă a se ridica în rugăciune către cer, da, este ţinută cu tărie de către El… Tu nu l-ai văzut pana acum cum s-a apropiat în toiul furtunii de corabia sufletului tău şi te-a prins încetişor dar cu nădejde de mana…

O, inima mea dulce, copilul meu, altfel te scufundai demult şi ai fi pierit…

De ce-ti scriu aceste rânduri, nu ştiu. Aşa îmi vine să iţi scriu, aşa îmi spune inima.

Piotr, copilul meu drag, să nu îţi fie greu să strigi la mine în gând când îţi va fi ceva cu neputinţa, când vei fi obosit duhovniceşte. Trupul meu, ti-am mai spus, e cioturos şi găunos, e plin de boli şi ros pe dinlăuntru. Sprijină-te totuşi de mine, nu pregeta…

Eu am pus în mijlocirea mea pentru voi, cu frica spun, ceea ce Părintele Luca al Crimeei pusese odinioară intru noi. Sigur ca nu sunt identice situaţiile şi personajele dar vestirea inimii mele aceasta este.

Să ştii, aşa suntem toţi: acum vine harul, acum pleacă. Uneori, poate săptămâni întregi aproape ca nu mai vine deloc. Dintr-o data insa, în zguduirea noastră pe marea vieţii, când ne scufundam în griji şi în gânduri, cineva ne strânge de mana noastră dreapta:

– Sunt aici, fiul meu.

Domnul este.

Acestea am vrut a ti le spune şi să ştii, copile, ca o lacrima acum preţuieşte mai mult în ochii lui Dumnezeu, decât poate cu 4-5-6 ani în urmaCel ce îsi vede neputinţa este mai mare decât cel ce vede îngeri.[…] Mă bucur de voi. Fiţi binecuvântaţi. Va iubesc pe voi doi, fiii mei…

Iertaţi-mă ca mă repet aşa de mult…

Hristos în mijlocul nostru!

Ieroschimonah Selafiil


“E mare vărsare de sânge în Palestina, dragii bunelului. Mor oameni nevinovaţi. E multă suferinţă, multe lacrimi, multă durere. Atâta durere, cine o mai încape? Cine poate înţelege lacrimile maicii care îşi jeleşte pruncii ucişi? Cine poate înţelege sufletul zdrobit al unei mame care îşi vede odorul ei, pruncul ei, ars de bombe sau strivit de cărămizi? Cine? E multă răutate în lume, atât s-a înmulţit răutatea, dragii bunelului dragi… Şi acum, ca răutatea să fie şi mai mare, omul s-a transformat într-o fiară; omul, chipul lui Dumnezeu, se pare, dragii bunelului, că a început să fie însetat nu numai de păcatele scârbavnice ale desfrânării, ci, acum, însetează de sânge. E mult sânge nevinovat, şi încă va mai curge… E doar începutul durerilor.

Da, Piotr, mulţi au acum nevoie de rugăciune… Şi patriarhi, şi monahi, şi mireni şi creştini şi necreştini.

Peste toţi Dumnezeu îşi revarsă milostivirea Sa, dar oamenii şi-au întors faţa de la Dumnezeu şi privesc la dumnezeii lor, dragul bunelului, drag.

Piotr, Piotr, dumnezeii oamenilor sunt propriile lor patimi… Sunt demoni… Dar nu, să nu fie, să nu judecăm noi lumea, a Domnului este judecata… Lumea aceasta e bolnavă şi are nevoie de Iubire. Şi Iubirea este altfel decât şi-o închipuie oamenii. Oamenii hulesc Iubirea pentru că îşi închipuie că a iubi pe duşmanul tău este prostie. Oamenii urăsc iubirea, pentru că-si închipuie iarăşi ca a ierta este slăbiciune. Oamenii urăsc Iubirea pentru că a se smeri nu vor, nu vor…

Plâng în fiece seara cu lacrimi, implorând pe Domnul să dăruiască tuturor oamenilor să-L cunoască în Duhul Sfânt şi să-L iubească.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, dă-mi şi mie, unui boţ de pământ, să ard cu lacrimi de iubire pentru lumea toată! Doamne, Iisuse, dă-mi şi mie, celui găunos şi putred, inimă milosârdă pentru lumea toată! Doamne, eu am trăit până acum pentru că Tu m-ai iubit în fiece clipă mai mult decât Te-am iubit eu viaţă toată! Dă, Doamne, răgazul pocăinţei şi întoarcerii de la răutatea tuturor oamenilor…

Piotr, iartă pe bunelul, căci iar am vorbit prea mult.

Tu Îl iubeşti pe Domnul, Piotr, şi bunelul a văzut aceasta şi de aceea te-am îndrăgit din prima clipă când am citit scrisorile de la tine şi de la voi. Da, Piotr, aceasta este muzica de care aveai nevoie şi despre care mi-ai scris. Pentru aceasta, nu ai nevoie, dragul bunelului drag, de nici o Academie de muzică, nici de note pe care să cânţi, nici de lecţii pe care să le iei de la profesori. Muzica pe care o iubeşti, Piotr, este aceea pe care inima ta o cântă acum…

Piotr, cântă-ţi cântarea aceasta până la sfârşit, termină aceasta partitură, şi, dragul bunelului, aplauzele nu vor răsuna, florile nu vor cădea peste tine, luminile reflectoarelor nu te vor înconjura, ziarele nu vor scrie despre tine... Nimic din toate acestea nu va fi!

Doar îngerii,…îngerii vor şti ei ceva… şi vor cânta cu tine veşnic, copile scump,

“Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot!”

Aceasta este bucuria care nu se va mai lua de la inima ta...

Piotr, iubeşte Iubirea Care te-a iubit şi te va iubi veşnic. Iar taina inimii tale n-o încredinţa prea des buzelor tale, copile…

Te iubeşte, Bunelul,

+Selafiil


“… Ci, o, Doamne, uneori ai o cumplita încredinţare, ca o telegrama cu veşti întunecate pe care o primeşti fiind pe front şi luptându-te cu duşmanul ce te atacă de pe uscat şi din aer, cu foc de artilerie şi cu aviaţia de vânătoare. Deodată se poate întâmpla să înţelegi că ai tăi, cărora le trimiţi întruna telefoane, nu vor nicidecum să ridice receptorul, să primească ajutor de la cei ce pot să le spună de unde trage inamicul. Ci se încăpăţânează să rămână întru al lor plan de bătaie prost întocmit, netot gândit! Trag şi trag ai noştri orbeşte, irosindu-şi muniţia, încasând răni după răni, pierzând mult sânge, dar se încăpăţânează să continue după aceeaşi strategie. Ceva mai rău nici ca se poate…

Dragul bunelului, acesta este un război prost condus. Dragul bunelului, ce pot eu să-ţi spun! Înger din cer de ar veni, şi mai mult decât atât, legiuni de îngeri de ar trimite Domnul să vestească voia Lui şi să îndemne la pocăinţă, daca omul voieşte a-şi astupa urechile, astupate vor fi acestea şi nimic nu vor folosi nici sfatul, nici implorarea, nici vorba bună.

Ci tu nu abandona, nu lepăda, dragul bunelului, ruga ta. Pomeneşte-i cu aceeaşi sârguinţă, roagă-te Maicii Domnului să înmoaie inima celor împietriţi. Cale de întoarcere există oricând. Pocăinţă este în orişice situaţie, copilul meu, ştii aceasta. Pentru îndurările nemărginite ale Milostivului Dumnezeu, nădejde este până la moarte.

Întru o pictură foarte răspândită de la începutul secolului, ilustrând cuvântul Domnului: Iată, Eu stau la uşă şi bat, Mântuitorul, asemenea unui călător ostenit de cale, bate la uşa unui han, pe înserate; însă dacă bagi bine seama, uşa la care El bate nu are mâner ori clanţă pe dinafară, are numai pe dinăuntru. Aceasta arată ceva… Domnul nu împinge cu umărul în uşă, dragul bunelului; uşa are mâner numai pe dinlăuntru, numai pe dinlăuntru…

Bunelul te iubeşte şi te roagă să-l ierţi de te-a întristat.

+Selafiil ”

 

Despre pacea şi liniştea gândirii, despre iubirea de Dumnezeu si despre curgerea neîncetată a lacrimilor

din  Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a II-a, recent descoperită [Cuvantul 18]

1. Despre pacea şi liniştea gândirii si când anume incepe cineva să le simtă.

După ce face experienta luptelor, sufletul primeşte limpezime; chiar dacă în timpul războiului el este intunecat, o dată ce aceste lupte au trecut, mintea devine ca un soare care străluceşte cunoaştere. Bătută de patimi şi demoni în încercările îndurate pentru Domnul, ea este ca roadele de fiecare an care, bătute de tăria razelor soarelui, dobândesc dulceaţă şi slujesc ca desfătare [oamenilor].

2. Despre iubirea de Dumnezeu, ce este, cum şi când anume se dobândeşte.

Iubirea de Dumnezeu nu e o mişcare care se trezeşte fară ştiinta omului şi fără discernământ; nu poate fi pusă în mişcare nici numai de cunoaşterea Scripturilor, cum nu e cu putintă să iubeşti pe Dumnezeu silindu-te la aceasta. Citirea şi meditarea Scripturilor umplu gândirea de un respect care vine din aducerea-aminte de măreţia lui Dumnezeu şi-o fac să se teamă de El cu discernământ, fie cu teama copiilor, fie cu cea a robilor; de unde ea poate fi trezită cu un imbold spre virtute şi o dorintă aprinsă de bine. Dar, dacă cineva pretinde sau îşi închipuie în inima lui ori invată pe alţii că iubirea de Dumnezeu se poate alcătui în suflet prin vegherea la cele poruncite de o lege sau ceva asemănător, printr-o silintă ori luptă din partea lui sau ca urmare a unei făptuiri, ori a unor mijloace omeneşti, acela nu ştie ce vorbeşte. Fiindcă nu e cu putinţă să iubeşti pe Dumnezeu nici măcar plecând de la legea sau porunca iubirii pe care a dat-o El Însuşi [In 13, 34]; căci din lege vine frică, nu dragoste. Câtă vreme cineva n-a primit Duhul descoperirilor şi sufletul său n-a fost prins de mişcările unei intelepciuni de dincolo de lume şi nu simte în el însuşi insuşirile subtiri ale lui Dumnezeu, nu se poate apropia de slăvita gustare [a iubirii]. Cine n-a băut vreodată vin nu se va imbăta când i se va vorbi despre vin, şi cine nu s-a învrednicit de cunoaşterea lucrurilor subtiri ale lui Dumnezeu nu se poate imbăta de iubirea Lui.

3. Ce urmează atunci când inteligenţa e dusă de mană spre lucrurile slăvite ale lui Dunmezeu.

Prin neîncetata meditare şi reflectare a gândirii care pluteşte in cele ce ţin de Firea lui Dumnezeu, precum şi prin bătăile şi antrenamentul primit în luptele şi războaiele duhovniceşti, în inteligentă se naşte în chip simtit o putere care face la rândul ei să se nască în suflet o bucurie în toată vremea, prin care se apropie de curătia gândurilor numită şi locul curat al stării naturale. După aceea prin curăţie se învredniceşte de lucrarea Duhului Sfânt; o dată curătit, e apoi sfintit. Uneori acest lucru se poate întâmpla si intr-o reflectie în mijlocul îndeletnicirilor sale printr-o stârnire luminoasă care întrece trupul, când dobândeşte o liniştire lăuntrică în Dumnezeu ca o icoană a celor viitoare care vor sta intr-o neîncetată şi negrăită odihnă în El.

4. De unde anume se naşte plânsul neincetat si despre ceea ce se istoriseşte despre unii sfinti că nu incetau niciodată din plâns.

Curgerea neîncetată a lacrimilor se poate ivi din trei pricini. Mai întâi din uimirea fată de înţelegerile pline de taină ce se descoperă neîncetat minţii lacrimile curg din belşug şi involuntar, fără ca omul să simtă vreo întristare, fiindcă scrutează aceste înţelegeri cu privirea mintii cuprins de minunare în fata cunoaşterii care-i este descoperită duhovniceşte în aceste înţelegeri; atunci lacrimile curg cu consimtământul lor şi fără să obosească din pricina tăriei dulcetii care cuprinde mintea din vederea pe care o cuprind în ele. Aceste intelegeri tainice şi duhovniceşti Părintii le-au văzut prefigurate de mana pe care o mâncau fiii lui Israel şi de băutura din Piatra care era Hristos [1 Co 10, 4].

5. Lacrimile pot veni apoi dintr-o iubire aprinsă de Dumnezeu care pune sufletul pe foc, iubire pe care acesta n-o poate îndura fără să plângă necontenit ca urmare a dulcetii şi desfatării ei.

6. Sau lacrimile mai pot veni dintr-un belşug de smerenie a inimii. Aceasta însă poate avea două pricini: fie cunoasterea exactă a păcatelor noastre, fie aducerea-aminte de smerenia Domnului sau, mai bine zis, de măretia lui Dumnezeu si pana unde s-a pogorât măretia Domnului a toate pentru a vorbi cu noi oamenii şi a ne povătui în felurite chipuri, injosindu-Se până acolo încât a luat dintre ei trup, trup al Domnului care a îndurat şi a trecut prin atâtea, arătându-se dispretuit in ochii lumii, deşi avea la Tatăl Său de sus o slavă negrăită, iar vederea Lui îi înspăimânta pe îngeri atunci când slava Fetei Lui strălucea între cinurile lor. Nouă însă ni S-a arătat atat de umil la vedere şi a apărut atât de banal, încât pe când vorbea cu noi au putut pune mâna pe El şi L-au spânzurat pe lemn.

7. Astfel, când cineva n-are o curgere a lacrimilor, nu inseamnă pur şi simplu că nu le are, ci mai degrabă că e taiat de lucrurile care pricinuiesc lacrimile şi n-are în sufletul radăcinile care le dau naştere. Inseamnă cu alte cuvinte ca n-a simtit niciodată gustul iubirii de Dumnezeu, că staruinta sa înaintea lui Dumnezeu n-a stârnit niciodată în el gandirea la tainele lui Dumnezeu, şi că n-are smerenia inimii chiar daca- si închipuie că o are.

8. Şi nu-mi adu drept exemplu pe cei smeriti prin fire, spunând că sunt mulţi cei a căror fire dă mărturie că sunt smeriti,dar care nu au lacrimi. Nu invoca aici cele ale firii, fiindca ei au mişcări/porniri stinse, inerte şi lipsite de căldura. N-au insă smerenia discernământului care se recunoaşte in ganduri de înjosire, în reflecţii dureroase şi pline de discernamant, in neînsemnătatea cu care unul se priveşte pe sine, in inima infrântă şi râul lacrimilor care curg dintr-o conştiinţă dureroasa şi un discernământ al dorintei.

9. Dacă vrei, întreabă-i. Şi vei vedea că n-au nimic din toate acestea: nici o reflectie care să le producă o reală suferinta, nici o purtare de grijă de conştiintele lor, nici meditarea si aducerea-aminte de umilinta Domnului, nici durerea ascutita care vine din aducerea-aminte a păcatelor lor, nici înflăcărarea fierbinte care să aprindă inimile lor prin aducerea-aminte de bunatătile viitoare; n-au nici unul din gândurile folositoare pe care le stârneşte în chip obişnuit în inimă trezvia gândirii.

10. Altfel va trebui să-i rânduieşti printre cei smeriti şi pe pruncii care sug încă la sân şi trăiesc în lume fără să se gândeasca la nimic. Dacă însă crezi că şi cei liniştiti şi domoli prin fire fac parte, prin propria lor cunoaştere şi voinţă, dintre cei smeriti, atunci va trebui să-i numeşti feciorelnici şi să-i randuiesti în treapta fecioarelor şi a consacratilor [sfintitilor, qadise ] si pe cei născuţi fameni, chiar dacă nu voinţa, ci firea i-a impiedicat să se căsătorească şi i-a pus în această stare. La fel stau lucrurile şi cu cei blânzi şi smeriti prin fire: nu vigoarea vointei libere, ci firea le-a domolit pornirile.

11.  Aceştia nici nu gustă, nici nu simt nimic din dulceata darurilor şi mângâierilor pe care le gustă cei smeriţi pentru Domnul. De aceea ei nu primesc darul minunat al lacrimilor neincetate si mângâietoare a căror prefigurare Părinţii au văzut-o in Pământul Făgăduintei: „O dată intrat în el, nu te vei mai teme de lupte”. Mângâierea e făgăduită inimilor înfrânte si zdrobite (Ps 50, 17]. Dar celor care nu o aşteaptă atunci cand pling, nu li se va trimite mângâiere, iar cei care nu inseteaza cu tanjire după ei nu vor fi răcoriti de băutura Duhului.

12. Daca insă, pe lângă ceea ce au prin fire, au şi discernamantul vointei, atunci socoteşte-i fericiţi, fiindcă s-au invrednicit sa găsească în firea lor un aliat pentru vointa lor de virtute, in asa fel încât să o poată realiza fără lupte. De aceea ei primesc şi mângâierea care urmează folosirii bune [spre virtute] a voinţei.

13. Daca insă insuşirile lor nu sunt decât darul firii, atunci nu-i invidia, aşa cum nu lauzi şi nu numeşti fericite animalele necuvantatoare.

14. Daca insă n-ai umilinta inimii, nici dulcea şi arzătoarea suferinta a iubirii de Dumnezeu, care sunt rădăcina lacrimilor ce revarsa o dulce mângâiere în inimă, nu invoca drept scuză pentru faptul că nu suferi câtuşi de putin pentru lipsurile tale, nici asprimea firii, nici pe oamenii a căror inimă e învârtoşată prin fire, si ale căror mădulare lăuntrice, care ar trebui să pună în mişcare în suflet puterea sănătoasă a raţionalităţii, sunt paralizate.

15. Cei care insă, pe lângă nevinovăţia şi blândeţea firii lor, au dobândit şi mişcări luminate şi pline de discemământ, vor avea negreşit şi lacrimi, pentru că acela în care smerenia inimii e însoţită de discernărnânt nu se poate împiedica să nu  plângă chiar şi daca nu vrea, pentru că fară să vrea inima lui naste si face sa tasneasca neincetat un izvor de lacrimi din pricina suferinţei arzatoare şi de nestavilit din ea şi a strapungerii inimii.

16. Aceste trei lucruri: iubirea de Dumnezeu, uimirea în fata tainelor Lui şi smerenía inimii, se dobândesc din liniştire [isihie]. Nu existã suferinţă mai arzitoare decât iubirea de Dumnezeu. Invredniceşte-mă, Doamne, să gust din acest izvor! De aceea, dacã cineva nu are linistirea nu va putea cunoaşte nici unul din aceste lucruri; chiar dacă poate avea multe alte virtuti, dar nu va sti niciodata ce e iubirea de Dumnezeu, nu va dobândi cunoaşterea duhovnicească sau adevărata smerenie a inimii.

17. Cine nu cunoaşte aceste trei lucruri, sau mai degrabă daruri slăvite, se va minuna când va auzi de oameni care plâng neincetat, pentru că îşi va inchipui că plânsul vine din voinţa lor sau că se silesc pe ei înşişi spre aceasta. Din aceastà pricina lucrul li se pare de necrezut.

18. Despre mişcarea de discernămãnt care se pune în mişcare dintr-o dată când omul se minunează de existenţa sa sau de crearea lui de catre Dumnezeu; şi cum în clipa în care e pusă în mişcare in om, acesta tace in uimire şi e umplut de desfãtare din creştet până în vârful unghiilor de la picioare. Oricine a fãcut experienţa acestor clipe de mângãiere va înţelege.
Slavă harului Tău, Dumnezeule! Slavă harului Tău, Dumnezeule! Slavă harului Tău, Dumnezeule! Tu ne-ai adus la existenta pe când nu eram şi ne-ai dat o fiinţare fără sfârşit. Ne-ai dat şi viaţă, simţire, ratiune, libertate şi putere, cinci daruri de o maretie neasemanata. În iubirea Ta nu ne-ai dat numai faptul de-a exista, ci şi acela de a fi înzestrati cu ratiune, ca să simţim dulceata cunoaşterii Tale şi desatarea uriaşului dar al intelegerilor Tale, ca să ne bucurăm de ele. Şi pentru că nu era cu putintă să fim asemenea Ţie, fără inceput, ne-ai dat să fim fără sfârşit, asemenea Ţie. Slavă Ţie pentru dulceata darului Tău!

19. Fericiţii Părinti de sfăntă pomenire spun că aceste clipe de uimire fată de intelegeri, atunci când se pun in mişcare stârnirile lor luminoase, vin dintr-o apropiere a ingerilor. Căci atunci e ca şi cum din pricina bucuriei şi a uimirii toate mădularele omului devin râuri repezi de lacrimi. Cei care au primit aceste milostiviri vor recunoaşte aceste semne. Căci multă vreme după ele unul ca acesta e văzut intr-un fel de seninătate şi liniştire. După asemenea intelegeri cine nu te va lăuda pe tine, liniştire, liman al milelor?

20. Aşa trebuie să mă intelegi cu privire la toate intelegerile care ne vin prin har, iar nu prin cercetarea sau vointa omului. Ele se abat dintr-o dată asupra firii la o poruncă a lui Dumnezeu spre mângâierea omului prin intermediul ingerilor trimişi, potrivit cuvântului fericitului Pavel, să fie neîncetat în slujba celor ce moştenesc viaţa [Evr 1, 14].

21. Indicatii ale Părintilor cu privire la asemenea clipe.

In aceste clipe cel căruia i se intâmplă astfel de lucruri trebuie să-şi aducă aminte de cuvântul lui Evagrie, cel minunat intru sfinţi, despre discernământul intre gândurile care vin de la demoni şi cele care vin de la ingeri, ca să nu le ia pe unele drept celelalte.

22. „In urma gândurilor care vin de la blestematii [demoni] sufletul e intr-o stare de tulburare, adică e numaidecât stârnit de patimi, de mânie, de poftă ş. a. m. d., sau de ingâmfare, trufie şi slavă deşartă. In urma gândurilor care vin de la ingeri, el primeşte o pace şi o linişte negrăită care dăinuie multă vreme, şi o mare smerenie, dar şi inflăcărare, bucurie, lacrimi  neincetate şi dispretuirea lumii[1]


 

[1]– EVAGRIE. Praktikos 80; cf. şi 24.

Neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice. (2 Co 4:18)

Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunile. Trăiesc pe revărsarea unor adevărate valuri de dragoste, care îmi copleşesc toată fiinţa pătrunsă de conştiinţa nimicniciei mele ca om pe pământ. Stau căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, părinţi, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi. (…)

Sunt cum mă ştiţi. Tac mâlc şi meditez ore şi zile în şir.
Îmi trimit gândurile departe şi când mă trezesc la realitate zâmbesc.
Cânt şi mă rog. Sunt vesel sufleteşte.
Viaţa cotidiană are un aspect uniform.
Viaţa interioară mi-e simplă, vie, plină şi mare, cu doruri şi vise pe care eu le trăiesc şi le simt vii în sufletul meu.
Mă lupt cu păcatele. Şi cu cât mă adâncesc mai mult în mine, cu atât găsesc altele noi. Dar cu ajutorul Domnului le birui.
Am căpătat o seninătate sufletească permanentă şi mă mulţumesc cu darurile pe care mi le dă Dumnezeu, căci sunt nepreţuite.
Vă mărturisesc iarăşi acelaşi lucru: trăiesc fericirea, o gust mai ales în lacrimi şi durere, acolo o găsesc mai dulce, mai adâncă.
Trăiesc cu conştiinţa omului păcătos.
Trăiesc pe Dumnezeu, Izvorul tuturor bucuriilor vieţii.
(…) Vă spun drept, sunt fericit.
Înţeleg şi iert totul, oricine m-ar lovi pe mine personal îl iert.

(Valeriu Gafencu)

Osteneala inchinării face parte din orice făptuire fiindcă atunci din ele e gata să ţâşnească mângâiere; ea face ostenelile ca un fagure de miere pentru cel care le indură. Pentru cine simte puţin dulceata ascunsă inăuntrul ostenelilor chiar şi purtarea crucii e dulce din pricina ei.

Nimic nu e atât de iubit de Dumnezeu şi cinstit de ingeri, nimic nu umileşte atât pe satana, nu bagă spaima în demoni, nu ingrozeşte păcatul, nu face să ţâşnească cunoaşterea, nu atrage mila, nu şterge păcatele, nu duce la dobăndirea milei, nu inţelepţeşte inima, nu aduce măngâiere şi nu uneşte mintea ca singuraticul îngenuncheat la pământ în rugăciune neincetată.

Acesta e limanul intoarcerii spre care năzuiesc cu lacrimi mulţimea gândurilor pocăinţei; aceasta e vistieria tăriei, baia inimii, cărarea curăţiei, calea descoperirilor şi scara minţii: face inteligenţa asemenea lui Dumnezeu şi o face să-L primească în mişcările ei aşa cum Îl vom primi în cele viitoare; răscumpără în scurt timp datoriile unei îndelungate nepăsări; cuprinde în ea multe şi felurite osteneli.

Nimic nu e aşa de mare ca rostirea neîncetată şi curată a psalmilor. Dar dacă cineva o nesocoteşte mai mult sau mai puţin timp pentru că e mistuit de dorinţa de a se ruga prăvălit la pământ în inchinăciune, acela să nu fie socotit nepăsător, ci ca unul atras de o treapta mai bună, de un lucru mal mare şi de o făptuire ostenitoare din care va ieşi familiar cu Dumnezeu pentru că a primit un dar mai lăuntric. Dispreţuirea psalmilor e însă obraznică dacă îi oprim din mândrie, sau ne scârbim de ei ca mesalienii eretici, sau dacă nu-i mai rostim din trândăvie. Dar a cuprinde o parte din ei în forma smerită [de rugăciune] a inchinărilor neîntrerupte inseamnă desăvârşirea ostenelii lor, nicidecum încetarea lor; ea zdrobeşte trupul şi povătuieşte gândirea în inţelepciunea unor lucruri noi prin Duhul Care-i dă daruri şi o face sfântă prin sfinţirile Lui.

Osteneala inchinării face parte din orice făptuire fiindcă atunci din ele e gata să ţâşnească mângâiere; ea face ostenelile ca un fagure de miere pentru cel care le indură. Pentru cine simte puţin dulceata ascunsă inăuntrul ostenelilor chiar şi purtarea crucii e dulce din pricina ei.

Curăţia rugăciunii e tăcerea gândurilor obişnuite cu cele trupeşti şi mişcarea năvalnică a celor ce sunt dulci pentru suflet.

Curăţia inimii e gândirea limpede şi fără lupte in care freamătă necontenit şi spontan lucruri ascunse şi ştergerea amintirilor urmelor lăsate în inteligenţă de cele trupeşti.

Nu aştepta să te rogi abia după ce te-ai curăţit de imprăştierea gândurilor, ci împrăştierea lor să fie stârpită de stăruinţa rugăciunii şi de marea osteneală pentru ea. Căci dacă aştepţi să te rogi abia după ce ai văzut gândirea ta ajunsă desăvârşită şi mai presus de orice aducere-aminte a acestei lumi, atunci nu te vei ruga niciodată. Căci tocmai plecând de la rugăciune, se spune, se intâmplă aşa ceva celor ce s-au ostenit multă vreme în rugăciune şi au găsit plecând de la ei înşişi o nobleţe exactă, dar şi aceasta cu anevoie, doar pentru puţine ceasuri şi nu tot timpul. Aceste lucruri, cum spun, se întâmplă doar arareori gândirii şi numai prin prelungirea rugăciunii. N-am auzit vreodată să fi cerut cineva gândirii aşa ceva, şi chiar nepătimirea însăşi, înainte de rugăciune.

Cine nu se roagă, nu se inchină şi nu imploră inainte ca gândirea să fi fost inălţată dincolo de imaginile a tot ce este aici, acela caută desăvârşirea inainte de a fi trecut de făptuire. Dacă ar fi cu putintă ca gândirea să rămână in tăcere la adăpost de imprastierile care vin de la cele de aici şi de la amintirile lor, atunci n-ar mai fi nevoie de rugăciune, fiindcă gândirea ar fi deja desăvârşită şi ajunsă în Dumnezeu şi Dumnezeu în ea. Spune-mi, deci, tu, care cauţi acest lucru ca pe ceva ce-ţi este la indemână: îl vrei pentru totdeauna sau doar din când în când? Dacă doar din când în când, nu e bine, fiindcă nu ceri decât o parte din ceea ce ar fi cu putintă neîncetat; dacă pentru totdeauna, atunci află că doreşti incă de aici desăvărşirea viitoare, cum cred mesalienii.

A nu consimţi la cele ce se arată gândirii la rugăciune stă în puterea noastră. Dar ca, odată îndepărtate acestea, gândirea să rămână în tăcere, dincolo de luptă şi de imagini, intrece puterea firii.

Dacă vrei ca gândirea ta să se retragă puţin din împrăştiere ca să facă loc rugăciunii curate, retrage-te din cele materiale, din grijile de prisos şi din risipirea simţurilor; căci în măsura în care aceste lucruri se retrag vei găsi un loc lipsit de orice imprăştiere pentru rugăciunea curată. Acest lucru se va face în parte, nu în chip desăvârşit, dar dacă te sârguieşti neobosit vei putea afla puţină odihnă. Nu vom fi osândiţi pentru că se pun în mişcare în noi imagini şi gânduri, dar vom fi osândiţi sau miluiţi pentru faptul de a fi consimţit sau nu cu ele, sau pentru a fi zăbovit în ele ori a ne fi curăţit de ele.

N-am spus asta ca să întind mâna imprăştierilor, pentru a le ingădui gândirii, ori pentru a arăta ingăduinţă pentru rănile care ne vin de la ele, ci pentru ca să nu incetezi rugăciunea din pricina lor. Nu trebuie să incetăm rugăciunea pentru că nu suntem vrednici, nici buni de ea. Dimpotrivă, umiliţi de vederea slăbiciunii firii noastre şi conştienţi de faptul că prin propriile noastre puteri nu suntem în stare de nimic, să ne intristam şi, în acelaşi timp, să ne infăţişăm mereu ca nişte vinovaţi rugăciunile noastre Celui ce poate toate, mărturisind şi strigând împreună cu copiii din cuptor, ei ca nişte nevinovaţi, noi ca nişte vinovaţi:

„Păcătuit-am, fărădelege am făcut inaintea Ta. Că a Ta, Doamne, este dreptatea, iar a noastră ruşinarea feţelor noastre. Nu putem deschide gura înaintea Ta din pricina ruşinii şi a nelegiuirii păcatelor noastre” [Dn 9, 5. 7].

Iar impreună cu sfântul [proroc] Ieremia să strigăm şi noi, cei necurati:

„Tu, Doamne, impărăteşti in veci şi scaunul Tau in neam şi în neam! Nu ne părăsi pentru totdeauna şi nu ne fa sa rătăcim pentru lungime de zile! Intoarce-Te către noi si ne vom intoarce!” [Plg 5, 19-21].

 

Făcuti iarăşi vii, să ne rugam; mistuiti, să ne rugăm; nevinovati, să ne rugăm; vinovati, să ne rugăm; intinati de sangele rănilor noastre, să ne rugăm; cazuti, să ne rugăm; în întuneric, să ne rugăm.

Niciodată să nu încetăm să ne rugăm sub pretextul că nu suntem vrednici de rugăciune şi aşa cum se cuvine pentru cele pe care le cerem; căci Domnul a zis: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor”[Mt 9, 12].

Să n-aşteptăm să fim sănătoşi ca să venim la doctor, ci întrucât suntem bolnavi, să ne grăbim şi mai mult spre El şi să ne infătişăm inaintea Lui în rugăciune.

Dacă suntem imprăştiati, dacă am căzut şi cădem, dacă suntem bolnavi, să incredintăm toate lui Dumnezeu in rugăciune.

Incetarea rugăciunii e supunerea fată de cel care ne oprimă.

Sf Isaac Sirul

Zi de zi căutăm liniştirea

Sufletul singuraticului seamănă cu un izvor de ape, aşa cum l-au asemănat deja Părinţii de demult.

Ori de câte ori se linişteşte şi face să înceteze în el toate mişcările auzului şi vederii, singuraticul vede limpede în ele pe Dumnezeu şi pe sine însuşi, şi din el ţâşnesc ape limpezi şi dulci, care sunt gândurile dulci ale stării lui naturale.

Dar, dacă se apropie de aceste ape când lasă ca în sufletul său să pătrundă tulburarea, atunci e ca unul care umblă în noapte când văzduhul e acoperit de nori şi nu mai vede nici calea, nici cărarea dinaintea lui, ci rătăceşte uşor în ţinuturi pustii şi vătămătoare pentru el.

Dar, când e liniştit în el însuşi, e ca unul peste care suflă o adiere frumoasă şi deasupra căruia văzduhul e senin; atunci incepe să vadă limpede înaintea lui, se vede pe sine însuşi şi intelege unde este şi unde trebuie să meargă, şi vede de departe sălaşul mântuirii.

Dar pentru că, fratele meu, generaţia noastră ticăloasă nu mai pune mâna să găsească pe deplin acest lucru adică un loc de liniştire riguroasă, cum făceau generatiile dinainte, de aceea oriunde am ajunge, chiar dacă n-am avea ca să şedem cu sufletul nostru decăt două zile, să sedem, chiar şi numai o singură zi. Şi nu numai când suntem in manăstiri, ci chiar atunci cănd suntem pe calea impărătească, fie şi numai pentru un ceas. Căci a trecut timpul pe care-l cunoşti: nu mai aşteptăm nici o organizare, nici o pregătire, ci zi de zi căutăm [liniştirea], chiar de-ar fi să o găsim sub stâncă sau intr-o răpă şi să rămânem in ea doar puţină vreme. Oriunde aceasta ne cade pe neaşteptate in mâna, să o strangem bine şi să rămânem in ea o zi sau două cu noi inşine. Aşa şi-au căştigat cei intelepti sufletul lor in scurtul timp al vietii lor. Fie ca moartea să nu vină peste noi pe neaşteptate acolo unde ne va găsi fără să fi dobândit ceea ce aşteptam.

Sf Isaac Sirul

Despre rugaciune

Rugăciune adevărată e cea care ascultă de voia lui Dumnezeu şi e născută in noi de gândirea la legile dumnezeieşti. Prin sârguinta în implinirea acestora, iubirea fată de ele ne impinge să rostim cereri aprinse privitoare la ele. Grija conştiintei pentru implinirea poruncilor e deja o rugăciune curată, cum şi suferinta inimii la dispretuirea lor e socotită şi ea rugăciune curată. Durerea pentru Dumnezeu e rugăciune, sau mai degrabă cuvintele alese şi mişcările grele [de sens] pe care le naşte atunci în gândire rugăciunea. Şi cel a cărui inimă se aprinde şi arde de asemenea gânduri, se roagă chiar dacă nu stă în pozitia dorită, şi toate mişcările lui sunt rugăciuni uimite care se odihnesc în Dumnezeu: durerea din inima lui joaca în el rolul crucii.

Cuvintele intelepte puse în mişcare de rugăciune plecând de la marile minunătii ascunse în versete[le Scripturii] trag dulce toate părtile sufletului spre Dumnezeu şi spre iubirea Lui, şi îl tin treaz ca să privească tintă spre Dumnezeu cu înflăcărare.

Când spun rugăciune inteleaptă nu mă gândesc la cea rostită plecând de la intelepciunea acestei lumi sau de o invatatura flecară şi neghioabă, care ar face să roşească sufletul inaintea lui Dumnezeu din pricina slavei deşarte pe care o ațâță în el şi care alungă din suflet ajutorul [lui Dumnezeu]: mă găndesc la cuvintele intelepte care tâşnesc în rugăciune plecând de la întelepciunea lui Dumnezeu şi luminozitatea sufletului pe care le fac să urce in inimă mişcări aprinse din pricina iubirii de viata cea adevărată, care premerge rugăciunea şi care, incălzind inima, o face să rostească cuvinte care vin nu din vointă, ci pe care le sileşte să tăşnească aducerea-aminte de Dumnezeu. De câte ori pe acest drum n-au tâşnit lacrimi din aprinderea inimii şi ajutorul lui Dumnezeu. Aceasta e rugăciunea pe care Părintii o numesc rugăciunea curată.

In rugăciunea curată gândirea nu e deloc liberă de intipăriri şi de ginduri materiale; altfel n-ar mai fi rugăciune, ci ar avea loc o descoperire. Numai pe această din urmă treaptă e lipsită gândirea de imagini şi asemănări şi se ridică mai presus de întipăriri şi materie, cum spune Evagrie: „Mintea care priveşte la Dumnezeu în rugăciune e liberă de intipăriri şi materie”, ceea ce face din ea o descoperire dincolo de cuvânt. In rest, orice rugăciune care e glas, în măsura în care gândirea rămâne în ea curată, nu poate fi dincolo de întipăriri. Nu stă in puterea noastră să ne oprim să ne gândim sau nu la ele. De câte ori nu se intâmplă ca atunci când ne rugăm curat şi înflăcărat, mişcarea rugăciunii să primească fără motiv şi fără voie o întipărire de la grosimea materiei, chiar atunci când tot timpul curg neîncetat lacrimi şi mişcarea sufletului e îndreptată spre cele viitoare. Rugătorul se luptă, nu în chip pătimaş şi fără ca acest lucru să devină vreodată scopul meditatiei, să scoată gândirea din această grosime [a materiei] şi să rămănă fără a simti nimic în sine. Căci dacă gândirea nu s-a învrednicit să primească in rugăciune o descoperire printr-o simtire duhovnicească, e cu neputintă ca mişcările ei la rugăciune să ajungă dincolo de întipărire. Când e vorba de firea omenească, faptul de a fi mişcată dincolo de cele materiale are loc numai în vietuirea duhovnicească, o treaptă care e dincolo de fire. În măsura în care nu s-a învrednicit de aceasta în viaţa de acum, el nu poate să aducă în amintire ceva din cele ce fac obiectul mişcărilor rugăciunii, şi care e cu totul in afara asemănărilor acestei lumi, afară numai, precum spuneam dacă nu s-a învrednicit de o descoperire duhovnicească in inteligenţa lui. În măsura în care în cunoaşterea şi vietuirea lui umblă incă sub această treaptă, gândurile sale nu pot trece, dincolo de semnul acestei lumi. Chiar dacă la rugăciune isi îndreaptă meditarea spre cele cereşti, el le va putea doar asemăna cu cele pământeşti, afară numai dacă nu s-a invrednicit de vieţuirea duhovnicească care e dincolo de orice chip al lumii acesteia, în care să fi putut simti ceva mai înalt decat conştiinta fiilor oamenilor. Dacă însă rugătorul nu luptă cu mişcările lui, aşa încăt gândirea lui să nu intârzie în inchipuirile care-l năpădesc atunci, dacă e nepăsător şi le lasă să se sălăşluiască în el şi incepe să vorbească cu ele, atunci incetul cu incetul va pierde şi scopul rugăciunii. Or, lucrul rugătorului e să vegheze să-şi ţină curată gândirea în rugăciune şi să o desfacă neîncetat de cele care o leagă de lucruri, până când ajunge la vieţuirea duhovnicească şi rugându-se se va ridica mai presus de luptă pentru că găndirea lui se va fi inălţat dincolo de toate chipurile [formele] acestei lumi.

Atenţia la gânduri e odrasla atenţiei la simţuri. Sârguinţa în aceasta din urmă e semnul grijii de cea dintâi. Lăsarea uneia din ele duce în chip necesar la căderea în cealaltă.

 Jertfa împăcării e smerenia adusă lui Dumnezeu dintr-o inimă moartă din pricina aducerii-aminte de greşelile de care s-a făcut vinovat omul înaintea Celui care este Viaţa lumilor, fie de cele făcute în trecut, fie de cele pe care le face greşind in fiecare zi. Un asemenea om îşi trezeşte sufletul, îl smulge din acestea şi nu încetează să-l îndrepte spre intoarcere [căintă] amintindu-şi in fiecare clipă de milele lui Dumnezeu Căruia această rugăciune îi place mai mult decât toate jertfele şi decăt orice ofrandă [1].

Fără un dar din partea Lui omul nu poate inălta lui Dumnezeu nici măcar o singură ,,slavă” spusă dulce din inimă. Cei mai multi ştiu aceasta din auzite, dar cei care i-au facut experienţa în fapt o ştiu pentru că-i primesc experienţa în rugăciunea lor pentru aceasta. Dumnezeu işi găseşte odihna în sufletele care după ce L-au mâniat se intorc la El ca să-i ceara impacarea.

Pana ce omul nu se smereşte, ajutorul lui Dumnezeu nu vine la el. Harul lui Dumnezeu stă necontenit la o oarecare distantă de acesta şi se uită la el, mai cu seamă la rugăciune. Iar când începe să se mişte în el un gand de smerenie, se apropie numaidecât de el cu mii de ajutoare [2].

Ajutorul dat în ceasul rugăciunii e mai mare decât cel care ne vine în orice alt moment în care ne ostenim. De aceea şi demonul luptă cu omul cel mai mult în acest ceas ca să-l impiedice să se apropie de Dumnezeu în gândurile lui.

Orice aducere-aminte de înţelepciunea lumii care îi vine sufletului la rugăciune e potrivnică lui şi nu-i aduce decât vătămare. Dar inţelepciunea Duhului smereşte sufletul, îl trezeşte la privirea spre Dumnezeu în minunare şi-l cufundă în adâncul smereniei prin adevărul pe care i-l arată fără văl.

Sf. Isaac Sirul


 

[1]– „Lămurire: Ceea ce inseamna că in momenrul cererii lor oamenii sunt treziţi la simţirea ajutorului pe care li-l da Dumnezeu. Nu ca-l primesc din pricina cererilor lor, dar in momentul cererii conştientizeaza ceea ce aveau dintotdeauna fara sa ştie insa ca vine de la Dumnezeu.”

[2]– „Lămurire: Cititorul care inţelege să ia aminte la ceea ce inţelege aducăndu-şi aminte de ce s-a spus: „M-am facut tuturor toate ş. a. m. d. [I Co 9, 22] şi să nu caute să inteleaga acest lucru potrivit preştiintei lui Dumnezeu, ci potrivit cunoaşterii comune. Stim şi noi că aceasta este şi adevarata şi neadevarata, dar luam partea libertaţii şi orice ar fi aceasta creatie de acum pentru cei luminati, dam slava tainei Economiei Celui ce a vrut ca toate mijloacele ei să fie acoperite de un văl pentru noi.”

 

Gandul zilei

Ci să fie omul cel tainic al inimii,
întru nestricăcioasa podoabă
a duhului blând
şi liniştit…

(1 Petru 3:4)

Ai revărsat mireasma Ta,
iar eu am respirat-o şi acum jinduiesc după Tine;
te-am gustat,
iar acum mi-e foame şi sete de Tine;
M-ai atins,
iar acum ard de dorinţă după pacea Ta…

(Sfantul Augustin)