CUVÂNTUL DOR ZIC UNII…

Cuvântul dor, zic unii,
nu poate fi tradus.
A râs până la floare
salcâmul când i-am spus.
”Acestea sunt povești,
numai de dragul lunii.
Cum poți traduce dorul
de nu știi să-nflorești
spre limpezimi tot lutul?
Și-apoi, contează vorba,
chiar dacă-n mii de limbi
ai învăța s-o schimbi,
de nu ar fi tăcerea
și floarea ei – sărutul?”

Dumitru Ichim

Anunțuri

…ai nevoie să-L aduci pe Domnul în viața ta cea reală, concretă, de fiecare clipă!

Apoi, și e foarte important, ai nevoie să-L aduci pe Domnul în viața ta cea reală, concretă, de fiecare clipă! Pentru asta, când te gândești la Domnul să nu „faci abstracție” nici de ceea ce faci, nici de ce simți în acel moment. Să nu fugi din realitatea pe care o trăiești, chiar dacă nu este sau nu pare bună din perspectiva dorului tău de Dumnezeu! Să-L chemi pe Domnul în tine, în cel ce ești în acea clipă! Altfel, între tine și El se va așeza bariera gândurilor tale referitoare la cum „ar trebui să fii ca să vină Domnul”!
Vezi tu, Om drag, în tine e un dor mare care se lovește de neputința ta de a manifesta în relațiile tale ceea ce trăiești în adâncul și în dorul tău! Așa suntem toți oamenii înainte de a îndrăzni să lucrăm cu harul lui Dumnezeu porunca pocăinței.
Când conștientizezi că nu poți trăi așa cum tânjește dorul tău de Domnul, ce simți?
Dacă te vei culpabiliza, vei căuta „explicații”, scuze, sau soluții „în afara ta” și vei deznădăjdui! Ca să nu cazi în deznădejde e nevoie doar să accepți că nu poți! Când vei conștientiza profund că nu poți să faci ceea ce dorești mai bun și mai înalt în adâncul tău, vei simți o mare durere. Să nu fugi de ea, să o trăiești, pentru că ea, această durere, este începutul pocăinței. Atunci vei striga la Domnul că nu poți și că El poate și să te ajute! Să vină la tine și să facă El ce nu poți tu, după cum a făgăduit!
Așadar, să fii cât mai atent la cele pe care le faci și le trăiești când te silești să asculți de poruncile Domnului și să accepți durerea de a nu putea să le faci după cum ți-ai dori și să ceri, atunci, în acel moment dureros, ajutor de la Domnul „ținând mintea în iad”, adică fiind mereu conștient de durerea pe care o simți din cauza acestei neputințe! Acestă durere e ceea ce numesc Părinții „străpungerea inimii” și calea bucuriei în Domnul!

Maica Siluana

„Ich habe genug”, cantata lui Bach, trăita de Părintele Serafim Rose

Parintele Serafim Rose, pe numele de mirean Eugene Dennis Rose, (n. 13 august 1934, San Diego – d. 2 septembrie 1982)

Dacă s-a spus că Dostoievski i-a dăruit lui Eugene
ortodoxia, atunci pe bună dreptate se poate
spune că Bach i l-a dat pe Hristos.

Alison

[…] Compozitorul german Johan Sebastian Bach, a fost compozitorul esenţial în viaţa lui Eugene. „Muzica pe care o ascultam, era aproape în întregime Bach”, continuă Alison. „Prietenului nostru Albert Carter îi plăcea foarte mult Bach: el ne-a apropiat pe amândoi de muzica lui. Eram un grup de vreo zece care uneori stăteam toată noaptea şi ascultam muzică de Bach. Lui Eugene îi plăceau mai ales: „Marea misă în Si minor,” „Patimile după Ioan,” „Patimile după Matei,” „Magnificat”, cantantele, „Oratoriul de Crăciun”…. Mai întâi i-a plăcut muzica, mai apoi cuvintele i-au copleşit mintea…. Cuvintele folosite de Bach erau luate direct din Evanghelii şi alte Scripturi, aşa că se auzeau cuvintele Bibliei transpuse pe muzică, care au avut cea mai adâncă înrâurire asupra lui”.

Mai ales Cantata nr. 82 a lui Bach –– a ajutat la schimbarea vieţii lui Eugene. Se numea Ich Habe Genug („Mi-e de ajuns”) şi avea ca temă principală moartea. Compusă pentru voce şi orchestră, a fost scrisă în cinstea sărbătorii „Întâmpinarea Domnului” când bătrânul Simeon întâmpină Sfânta Familie şi-I spune Domnului că acum poate să moară. Bach a dat o expresie tulburătoare setei omului pentru împărăţia cea cerească, pentru a merge dincolo de această „vale a plângerii”. Baritonul cântă trei arii, cuvântând sufletului său, pe melodii simple, de o frumuseţe negrăită. Prima arie este un suspin de uşurare că sfârşitul vieţii este aproape:

„Mi-e de ajuns! L-am primit în braţele mele chinuite de dor pe Mântuitorul, nădejdea celor credincioşi. Mi-e de ajuns! L-am văzut! Credinţa mea l-a îmbrăţişat pe Iisus şi chiar astăzi m-aş lepăda bucuros de această lume. Nu am altă nădejde decât că Iisus va fi al meu şi eu al Lui. Mă prind cu credinţă de El şi întocmai ca Simeon, aproape că şi văd bucuria celeilalte vieţi. Să ne lipim inima de el! De-ar fi acum vremea plecării mele de aici, cu bucurie aş spune lumii, ‘Mi-e de ajuns’.”

În partea a doua, muzica devine liniştitoare şi blândă ca un cîntec de leagăn, iar sufletul este îndemnat să-şi închidă ochii pe vecie în faţa vieţii:

„Adormiţi acum, ochi obosiţi – închideţi-vă uşor în pace. Lume, nu mai zăbovesc. Plec de la tine, ca sufletul meu să poată spori. Aici totul este în suferinţă, dar acolo voi vedea pace dulce şi odihnă desăvârşită.”

Între timp se aude o rugă fierbinte:

„Doamne, Dumnezeul meu! Oare când mă vei chema, ca în pace să vin la Tine, să stau în pământul rece şi să mă odihnesc în Tine?!” Sufletul moare lumii şi îşi ia rămas bun: „Lume, noapte bună!”

Melodia se opreşte, lăsând să se audă doar acordul slab al unei orgi, semnificând trecerea morţii. În partea a treia, sufletul eliberat de legăturile pământeşti, iese din trup şi intră în veşnicie. Muzica înseamnă uşurarea, libertatea şi avântul păsării în zbor:

„Cu bucurie îmi întâmpin moartea.”

„ICH HABE GENUG” era bucata preferată atât de Alison cât şi de Eugene. Când mergea la el, îl ruga să pună această melodie. Era de acum un lucru obişnuit pentru ei şi întotdeauna o mai ascultau o dată înainte de plecarea ei. Însă, nu o punea niciodată dacă mai era şi altcineva în cameră. Când era timpul ca ea să plece, el se ridica în picioare şi de fiecare dată o întreba acelaşi lucru: „N-ai vrea să asculţi nişte muzică înainte de a pleca?” Fără să mai aştepte răspunsul ei, el lua discul acela, întrebând-o ce parte dorea să asculte. Şi din nou, orice răspuns dădea ea, el punea partea cu Ich Habe Genug. Apoi el se afunda adânc în fotoliu, fără să se uite în jurul lui şi fără să vorbească. Îl punea iară şi iară. Când Alison se ridica să plece, el rămânea tăcut în fotoliu, ascultând. Stătea ore în şir fără să se mişte, contemplând cele ce i se arătau lui prin cantată şi care îi grăiau lucruri atât de profunde încât orice altceva din viaţa sa nu mai însemna nimic pentru el.

Am văzut cât de puternic l-a tulburat realitatea morţii pe Eugene şi cât de mult tânjea după ea. Şi lui „îi era de ajuns” cât trăise din această viaţă; se simţea nefericit aici. Într-un anume fel, în suferinţa lui, el „murise deja lumii”. Iar muzica lui Bach îi arăta o altă lume dincolo de moarte, care era pentru el deocamdată terra incognita. Nu era doar o muzică frumoasă compusă de un geniu fără de asemănare; ci mai degrabă fusese scrisă în chip limpede de un om care Îl cunoscuse pe Dumnezeu cu adevărat şi nemurirea sufletului său şi care se folosea de limbajul muzicii pentru a-şi înfăţişa propria sa experienţă.

Alison crede că Bach a avut cea mai mare însemnătate în întoarcerea lui Eugene la credinţă. „Sunt sigură de asta”, spunea ea, „căci îl chinuia cu adevărat”. Dumnezeul creştinismului contemporan, pe care-L găsea plictisitor şi fără putere de convingere, era cu desăvârşire mort pentru el. Nu mai putea să dea înapoi niciodată. Însă ce putea spune despre Bach, luteranul din veacul al XVIII-lea? Eugene nu putea alunga cu atâta uşurinţă cele ce muzica aceea îi spunea sufletului său, în chip nemijlocit.

Îl „chinuia”. „Se îmbăta”, povesteşte Alison, „de cădea pe jos şi bătea cu pumnii în podea, strigându-I lui Dumnezeu să-l lase în pace”.

În romanul „Demonii”, al lui Dostoievski, se află un personaj de factură nietzschiană pe nume Kirilov, care porneşte de unul singur un război împotriva Lui Dumnezeu; iar un alt personaj, Piotr Verkohovenski, face subtila observaţie că Kirilov, în dorinţa sa sfâşietoare de a dovedi că Dumnezeu nu există, dovedeşte de fapt „că are probabil mai multă credinţă decât oricare preot”. Dacă ne gândim şi noi la tânărul Eugene trântit pe jos şi bătând cu pumnul în podea în disperare, gândul ne va duce la aceeaşi observaţie. Pentru el, lucrul cel mai important era dacă Dumnezeu există sau nu. Căci, oricât de mult mintea i s-ar fi ascuns într-un „Sine” impersonal născocit în chip raţional, inima îi spunea că, fără un Dumnezeu personal, cu adevărat viaţa nu avea rost.

[…]

Muzica a apărut la marele început al tuturor lucrurilor.
Ea este un ecou al armoniei între cer şi pământ.
– Gi-ming Shien

AM văzut cum, în timpul anilor de călugărie, Părintele Serafim nu a căutat să-i placă muzica în sine şi despre sine. Pentru el, muzica nu era decât un mijloc care ducea la rugăciune. El accepta muzica doar ca „parte a întregului” care fusese creată pentru slava lui Dumnezeu.
Întrucât ambii părinţi de la Platina s-au convertit într-o anumită măsură datorită muzicii marilor compozitori creştini, Părintele Gherman se mira de „grija ascetică excesivă”, aşa cum o numea el, cu care Părintele Serafim ajunsese să abordeze muzica. Îşi aduce aminte de o întâmplare.

Era o seară de vară călduroasă, cu o ceaţă roz la orizont; părinţii se întorceau cu maşina lor dintr-o vizită la San Francisco. Părintele Gherman a dorit să asculte o casetă cu un cvintet de clarinet de Mozart. Părintele Serafim s-a împotrivit dar a cedat la insistenţele Părintelui Gherman. Părintele Serafim a ascultat cu mare atenţie. După aceea, Părintele Gherman a aşteptat comentarii, dar nu au fost deloc. Doar o tăcere lungă.

– Ei? a întrebat Părintele Gherman în cele din urmă.

Părintele Serafim arăta foarte serios. Tot ce a zis a fost: „Mai degrabă aş auzi-o în rai.”
Această afirmaţie l-a mirat pe Părintele Gherman cel mai mult. „Niciodată nu m-aş fi gândit în felul acesta”, şi-a amintit el mai târziu. „Acea muzică i-a mişcat acea parte a lui adâncă, armonioasă, care l-a lipit de Dumnezeu. S-a simţit nevrednic în faţa splendorii şi frumuseţii sublime a cerului, pe care l-a simţit reflectat în pasajele cele mai serafice ale lui Mozart, şi în sunetele moi, impunătoare ale lui Bach şi Handel. A simţit că nu era drept – aproape păcătos – să se bucure de sunete atât de frumoase fiind încă pe pământ.”

Muzica în sine, deşi suindu-se la cer, aparţinea totuşi pământului, şi numai astfel putea să fie simţită ca o pregustare a dulceţii cereşti, destul ca să stârnească pofta, dar nu ca să satisfacă foamea. Poate că a fost dureros pentru Părintele Serafim. Poate că din prudenţă a renunţat la desfătarea cu această muzică, încercând să se mulţumească cu o stare de nedesăvârşire, cu un dor dulce-amar ceva mai bun decât lucrul însuşi. Având acum această renunţare vremelnică: va cunoaşte plinătatea în rai.

PĂRINTELE GHERMAN observase că Părintele Serafim îşi manifestase rezerva faţă de muzică mai ales când era vorba de Bach. Părintele Gherman a considerat că aduce folos duhovnicesc să asculte întreaga Patimă a Sf. Matei de Bach înainte de săptămâna patimilor, când în mânăstirile ortodoxe se citesc în biserică cele patru Evanghelii complete. Totuşi, Părintele Serafim nu asculta muzică cu el, spunând: „Am isprăvit cu ea.”

În mod interesant, răspunsul Părintelui Serafim la muzica lui G. F. Handel, contemporanul lui Bach, a fost destul de diferit. Zâmbea ca pentru sine când se interpreta Handel. După cum povestea Părintele Gherman, Părintele Serafim se simţea ca acasă în compania acordurilor cadenţate, curgătoare, care evocau o atmosferă de fineţe şi înaltă cultură. Nu atingeau acea pasiune adâncă, dureroasă pe care o stârnea în el muzica lui Bach, sau acel pasaj din Mozart. Probabil din acest motiv Părintele Serafim a mărturisit odată: „Ştiu că Bach este cel mai mare, dar favoritul meu este Handel.”

În 1982, Părintele Gherman a primit o bandă cu cantata lui Bach Ich Habe Genug [Îmi este destul], neştiind ce semnificaţie avea această lucrare pentru Părintele Serafim. Asculta în chilia sa din Valaam şi era profund mişcat, când a intrat Părintele Serafim. „Am primit această cantată copleşitoare”, a zis Părintele Gherman. „N-am mai auzit-o înainte. Trebuie să o asculţi!” Părintele Serafim a refuzat, dar Părintele Gherman a insistat iarăşi până când a acceptat. În timp ce se interpreta cantata, Părintele Serafim stătea cu ochii închişi, nemişcat. Era ca o statuie, iar Părintele Gherman a intuit că l-a cuprins un fel de frică. În cele din urmă, când s-a terminat, Părintele Serafim a spus: „Cunosc această cantată; am ascultat-o de multe ori”, şi cu aceasta a plecat din chilie. Părintele Gherman a rămas acolo cu sentimentul că greşise cu ceva, dar nu ştia cu ce.

Mai târziu, în timpul pelerinajului din vara anului 1982, s-a pus din nou cantata spre ascultare în mânăstire. Unul dintre fraţii din mânăstire relatează:

„În încheierea pelerinajului, când s-a aşezat peste tot un sentiment de uşurare ca pentru o lucrare bine făcută, a venit un moment de şovăire liniştitoare înainte ca pelerinii să-şi ia rămas bun. Era încă plină zi, vremea era răcoroasă, vânt, simţindu-se în aer o mireasmă de toamnă. Razele de soare strălucitoare se mişcau ritmic prin mulţimea idilică a turmelor de căprioare care hoinăreau, veveriţe gri şi păuni, care treceau în paradă prin împrejurimile naturale dinaintea pelerinilor liniştiţi, aducându-i involuntar într-o stare de contemplare calmă. Iată cum a exprimat Părintele Gherman în câteva cuvinte solemne ceea ce era în inimile tuturor: Care este scopul teologiei şi al vieţii creştine pe acest pământ frumos împodobit? Nu este dulceaţa morţii care încununează năzuinţele noastre pământeşti?
În acest moment au răsunat acordurile emoţionante ale Cantatei nr. 82 de J. S. Bach, descriind starea dreptului Simeon primitorul de Dumnezeu, când ia în braţele sale Viaţa Însăşi Întrupată, pregustând fericirea dreptului om care moare:

Am destul. L-am primit pe Mântuitorul.
L-am văzut; văd deja bucuria vieţii celeilalte… Dormiţi acum, ochi obosiţi; Lume, renunţ la tine,
Că duhul meu poate spori … Mă bucur de moartea mea …

Când sunetele muzicii răsunau prin pădure şi se topeau în defileul adânc de dedesubt, Părintele Serafim a încheiat, spunând ce bucurie trăieşte sufletul omului sporind întru Hristos cel ortodox, şi cum cultura creştină, atât de degradată de subumanitatea timpurilor noastre poate forma şi înălţa sufletul, ducându-l până în pragul raiului. Totuşi, el nu a spus că în anii formării sale, această Cantată îl încânta şi îl învăluia în mister atât de intens şi de aici îl ducea la ideea de a muri pentru lume.”

Părintele Gherman a trebuit să descopere aceasta după moartea Părintelui Serafim, când i-a povestit Alison. Numai atunci şi-a dat seama de ce privea Părintele Serafim atât de împietrit când asculta cantata în chilia din Valaam.

„Când Părintele Serafim era tânăr”, explică Părintele Gherman, „el a vrut să moară. A simţit că avea o deficienţă şi că ‘avusese destul’ de la viaţă. Moartea era pentru el o dulceaţă şi el asocia această dulceaţă cu acea cantată.

Când a devenit ortodox, i s-a dat viaţă. Acum el nu ‘avea destul’ de la viaţă. Acum era necesar ca el să facă o lucrare atât de importantă. El voia să aducă ortodoxia altora, şi aşa nu mai dorea să moară. Nădăjduia că va rezista.
Totuşi, când am pus cantata pentru el, şi-a amintit din nou de moarte. A fost ca o întâlnire cu un vechi prieten. Auzind acea muzică şi-a auzit clopotul morţii. Sunase primul clopot şi sufletul lui a simţit asta.”

Ich Habe Genug [Îmi este destul] a fost ultima bucată muzicală clasică pe care a auzit-o Părintele Serafim pe acest pământ. Peste trei săptămâni va suna clopotul final.

fragm din „Viata si opera Parintelui Serafim Rose, de Ieromonah Damaschin

Gândul zilei

Dumnezeu vorbeşte fiecăruia numai înainte de a-l face,
atunci se duce cu el tăcând în afară din noapte.
Dar cuvintele, înainte ca fiecare să încapă,
aceste noroase cuvinte, sunt:

Trimis afară de simţurile tale,
du-te până la marginea dorului tău;
dă-Mi veştmânt.

În dosul lucrurilor să creşti ca un foc,
ca umbrele lor, întinse,
să Mă acopere mereu întreg.

Lasă să ţi se întâmple orice: frumuseţe şi spaimă.
Trebuie numai să mergi: nici un sentiment nu este cel mai îndepărtat.
Nu te lăsa despărţit de Mine.
Aproape este ţara
pe care ei o numesc viaţa.

Ai s-o recunoşti
după gravitatea ei.

Dă-Mi mâna.

(R. M. Rilke)

Dorul de bunătatea lui Dumnezeu

Arhimandritul Jacob

E firesc pentru un credincios să dorească ca încă din această viaţă să experimenteze oarecum palpabil binefacerile şi dragostea lui Dumnezeu. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.”

Nimeni nu ajunge la credinţă fără a nădăjdui într-o anume fericire, încă din această lume. Bucuria e una din promisiunile făcute de Domnul Hristos ucenicilor săi. Totuşi, în practică suntem nevoiţi să constatăm că această bucurie duhovnicească poate deveni o raritate, ne scapă printre degete, e foarte greu de simţit. Bucuria lăuntrică, înălţarea duhovnicească, sentimentul puternic de a iubi şi de a te şti iubit par, în anumite etape ale vieţii, să fi dispărut pentru totdeauna. Din această cauză, prea adesea tragem concluzii greşite din cele mai nefaste pentru viaţa duhovnicească şi experimentăm o puternică senzaţie de dezorientare.

„De ce să mă mai rog când nu simt nimic? De ce să mai merg la biserică din moment ce acolo nu fac decât să mă plictisesc? De ce a dispărut ceea ce simţeam atât de adânc, de plăcut şi care mă făcea atât de fericit în trăirea credinţei mele? Ce rost ar avea să mă forţez? N-ar fi acest lucru o pură ipocrizie? Ce s-a întâmplat cu râvna mea de altă dată? Nu mai simt niciun fel de dragoste pentru Dumnezeu.”

Aşa cum sentimentele afective, oricât de sincere ar fi ele, nu sunt deloc o dovadă de autenticitate a dragostei, tot la fel absenţa oricărui sentiment afectiv nu e o dovadă că dragostea e inexistentă. Ce înseamnă a iubi, în sens religios, adevărat, duhovnicesc? În mod sigur nu e vorba de a experimenta neapărat înduioşare şi emoţii plăcute. Ce spune porunca lui Dumnezeu? „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău…” Dragostea, poate fi ea poruncită? Sentimentele, cum bine se ştie, nu se poruncesc. Aşadar, dragostea pentru Dumnezeu nu e, în esenţă, o chestiune de sentiment în sensul în care oamenii moderni îl înţeleg prea adesea. Despre ce este, de fapt, vorba? Să îndrăznim s-o spunem: pur şi simplu de ascultare. Dragostea de Dumnezeu e un act de voinţă, voinţa de a face voia lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă a renunţa la voia proprie. „De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.” (Ioan 14, 15) A iubi înseamnă a fi ascultător poruncilor lui Dumnezeu şi ale Fiului Său, Iisus Hristos. Această ascultare constitue o adevărată trăire a Harului.

Iar sentimentele? Sunt ele un lucru de dispreţuit sau aproape neglijabil? Că dragostea se simte sau nu, e un lucru secundar, chiar dacă poate fi o mărturie a harului şi un îndemn puternic, mai ales la început. Dar a Domnului este a judeca. Căci afectivitatea nu e lipsită de riscuri în viaţa duhovnicească, ba chiar ea poate fi una din cele mai mari piedici în calea dragostei. Ceea ce simţim iubind poate să înlocuiască ceea ce iubim. Şi atunci nu-L mai iubesc pe Dumnezeu, ci această emoţie care îmi dă un puternic sentiment că exist: de fapt ceea ce iubesc e eul meu! Nu putem iubi în mod spontan decât raportâdu-ne la noi înşine; aşa ne-o cere condiţia noastră căzută.

Dispariţia dimensiunii afective în viaţa noastră duhovnicească devine astfel o modalitate pentru Dumnezeu de a curăţi dragostea pe care cu atâta uşurinţă spunem că I-o purtăm. Şi nu ar trebui să ne îndurerăm peste măsură din cauza lipsei sentimentelor în viaţa noastră duhovnicească, nici să ne scufundăm în tristeţe şi cu atât mai puţin să ne pierdem nădejdea. „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!” (Sfântul Siluan) Altfel spus: acceptă că nu mai poţi simţi fericirea pe care ţi-o dădeau credinţa în Dumnezeu şi dragostea Lui; acceptă ameţeala golului şi sentimentul dureros de a fi abandonat. În asemenea încercări ceea ce trebuie să facem e să-i mulţumim Domnului pentru pedagogia Sa dumnezeiască. Căci, să nu ne îndoim, această încercare ne este trimisă de către Dumnezeu pentru un bine pe care-l vom descoperi mai târziu.

Sigur, e posibil ca insensibilitatea mea să fie cauzată de vreun păcat sau de delăsare, de lipsa unei anumite bunăvoinţe de a conlucra cu Harul. Chiar şi în acest caz, o smerită acceptare a voii lui Dumnezeu, sprijinită pe rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie deasă, gândul la cuvintele Sfintei Scripturi, lectura cărţilor duhovniceşti veritabile (cele mai vechi sunt de obicei mult mai bune decât ceea ce se publică astăzi) sunt căi mult mai folositoare decât oricare altele pentru a ne mângâia inima şi a ne face să simţim Harul. Aparent imposibila înviere a inimii mele se face prin Harul lui Dumnezeu, printr-o dăruire totală a persoanei mele lui Hristos, printr-o renunţare la voia proprie. „Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Această renunţare sfântă, chiar sub forma sărăcăcioasă a unei dorinţe abia înfiripate, ce altceva poate fi decât un răspuns din partea lui Dumnezeu? Ascultarea de Dumnezeu, care la modul concret e îndeplinirea poruncilor Sale, este singurul tratament pentru inima mea bolnavă şi asta pentru că ascultarea de Dumnezeu este singurul mod veritabil de a iubi fără a cădea în iluzia unui sentiment fals. Ea va fi de asemenea singura care mă va putea face să cunosc adevărata dragoste, să mă ducă la simţirea dragostei arzătoare a lui Dumnezeu, semn că El lucrează în mine cu putere.

Chiar dacă va trebui să aştept o viaţă întreagă cu inima însetată, nu voi putea niciodată să încetez a nădăjdui că voi gusta şi voi vedea cât de bun e Domnul. Lupta mea duhovnicească va fi, de acum înainte, de a continua să cred, cu o siguranţă netulburată şi cu orice preţ, că Dumnezeu e Mântuitorul meu. Întărit de această nădejde voi cunoaşte nu ceea ce mi-am imaginat şi dorit în neştiinţa mea, ci „un fior în inimă, care dă mărturie că Dumnezeu e Dumnezeu în inima mea de om”, experienţă conştientă şi cu atât mai autentică cu cât nu va fi fost căutată pentru ea însăşi.

***

Mama se ascunde de copil, dar acesta căutând-o cu durere, când vede ea aceasta se veseleşte. În felul acesta îl învaţă să se lipească statornic de ea şi aprinde în copil iubirea puternică faţă de ea. „Cel ce are urechi de auzit să audă”, zice Domnul. (Sfântul Ioan Scărarul, Scara 7,58, Filocalia, vol. 9, în traducerea pr. D. Stăniloaie)

sursa

„Judec după mine însumi: dacă Domnul m-a iubit atât, aceasta înseamnă că pe toţi păcătoşii El îi iubeşte ca şi pe mine.”

foto: sacredartpilgrim.com

Judec după mine însumi: dacă Domnul m-a iubit atât, aceasta înseamnă că pe toţi păcătoşii El îi iubeşte ca şi pe mine.

O, iubire a Domnului! N-am putere să o descriu, căci e nemăsurat de mare şi minunată.

Harul lui Dumnezeu dă putere de a iubi pe Cel iubit; şi sufletul e neîncetat atras spre rugăciune şi nu poate uita pe Domnul nici măcar pentru o secundă.

Iubitorule de oameni, Doamne, cum n-ai uitat pe robul Tău păcătos, ci cu milostivire Te-ai uitat la mine din slava Ta şi în chip neînţeles mi Te-ai arătat mie?

Te-am supărat şi întristat totdeauna, dar Tu, Doamne, pentru o mică schimbare mi-ai dat să cunosc marea Ta milostivire şi nemăsurata Ta bunătate.

Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul meu.

Ce să-Ţi dau în schimb, Doamne, sau ce laudă să-Ţi cânt?

Tu dai harul Tău, ca sufletul să se aprindă neîncetat de iubire şi să nu cunoască odihnă nici ziua, nici noaptea de la iubirea lui Dumnezeu.

Amintirea Ta încălzeşte sufletul meu; nicăieri pe pă­mânt el nu-şi găseşte odihnă afară de Tine. De aceea Te caut cu lacrimi şi iarăşi Te pierd, şi iarăşi mintea mea vrea să se desfete de Tine, dar Tu nu-Ţi arăţi Faţa Ta, pe Care sufletul meu o doreşte ziua şi noaptea.

Doamne, dă-mi să Te iubesc numai pe Tine.

Tu m-ai zidit, Tu m-ai luminat prin Sfântul Botez, Tu mi-ai iertat păcatele şi mi-ai dat împărtăşirea Preacuratu­lui Tău Trup şi Sânge; dă-mi şi puterea de-a rămâne tot­deauna întru Tine.

Doamne, dă-ne pocăinţa lui Adam şi sfânta Ta smerenie.

Tânjeşte sufletul meu pe pământ şi doreşte cerul.

Domnul a venit pe pământ ca să ne ridice acolo unde sade El, Preacurata Sa Maică, Care I-a slujit pe pământ spre mântuirea noastră, ucenicii Lui şi cei ce au urmat Domnului.

Acolo ne cheamă Domnul cu toate păcatele noastre.

(Sf Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei)

să ai dor de cer că cine nu are dor nici în rai nu-i e uşor…

[…]De dragostea divină din inima cuiva, cine nu are nevoie?! Cine nu este fericit ştiind că inima lui curată şi paşii merg pe cel mai mare drum şi singurul, la al cărui fericit capăt este aşteptat de sfântul Dumnezeu, de Maica Lui şi de propria-i glorie ?!
Iubeşte mereu în jurul tău,…, că mare este îngerul din tine şi să ai dor de cer că cine nu are dor nici în rai nu-i e uşor…

[…]Iisus cu mare dor ar vrea să locuiască în inima ta. Deschide! Inima ta ar fi un mic cer divin…

[…]Domnul să vă dea putere împotriva întristărilor. Să vă dea un dor în inimă, singur numai pentru El, să puteţi iubi pe toţi în lume şi să jertfiţi de asemenea.
Totul este să ai inima prezentă şi un zâmbet ascuns în ea.
Primiţi ca nişte oameni divini orice lovitură.
Oamenii buni vă ajută la mântuire mult, dar cei răi şi mai mult, răbdaţi-i fără necaz.
Toate veacurile au fost pline de duşmani, dar duşmanii din veacul acesta au umplut cerul de sfinţi.

Este de netăgăduit, dragostea este un mister inexplicabil şi dincolo de cei care o fac dezgustătoare şi o depravează, dincolo de toată infamia în care e târâtă, ea este o lege divină la fel de puternică şi tot atât de neînţeleasă ca aceea care aşează soarele pe cer.

Să uiţi dragostea ta, dar cel puţin să nu uiţi că ea mai există pe lume şi în cer. Să negi ceea ce a fost bine în tine, dar să nu ucizi ceea ce poate a mai rămas.
Cât de mult vor să fie iubiţi cei care spun că nu mai iubesc. Să iertaţi din toată inima pe aceia care v-au pus, prin loviturile lor, cunună frumoasă pe capul vostru.
Aşa zişii fericiţi ai lumii acesteia cred că nu au să aibă niciodată nevoie de Hristos. Ei se tem de o moarte nefericită, dar nu se tem să ducă o viaţă păcătoasă. Însă cine îi poate asigura că nu vor muri pe loc loviţi de trăznet, de gută ori de o năpădire de sânge?
Deci, cea mai mare atenţie daţi-o sufletelor voastre.
Iar eu mă rog Domnului să îndrepteze inimile voastre spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos….
Parintele Arsenie Papacioc

albastru de … locul de unde vin cuvintele

"albastru de..."

30.04.2014

poate ca ai invatat sa ma cauti

acolo unde nu stie nimeni ca sunt ,

putin in urma timpului ,

in tacerea dinaintea rostirii …

poate ca ai invatat

ca dorul n-are leac

nici intalnirea privirii cu privirea ,

nici intalnirea auzului cu auzul ,

de aceea , agata-te de gandul meu

si lasa-ma sa te duc

intr-un loc miraculos :

locul de unde vin cuvintele !

g.mihaita david

Vezi articol original