Starețul Iosif Vatopedinul – Descurajarea este cauza problemelor psihologice!

Anunțuri

Sfântul Serafim de Viriţa: „Toate acestea au fost de la Mine”

Te-ai gândit vreodată că tot ceea ce te priveşte pe tine Mă priveşte la fel de mult şi pe Mine? Lucrurile care te privesc pe tine sunt la fel de importante ca lumina ochilor Mei. Te preţuiesc atât de mult în ochii Mei (El vorbeşte despre suflet) şi te iubesc atât de mult; de aceea, e o bucurie atat de specială pentru Mine sa te pregătesc şi să te încerc. Când ispitele şi vrăjmaşul vin peste tine, revărsându-se precum un râu asupra ta, vreau să ştii că, aceasta a fost de la Mine.

Vreau să ştii că slăbiciunea ta are nevoie de tăria Mea, iar scăparea şi izbăvirea ta stau în a Mă lăsa să am grijă de tine. Ia aminte, când eşti cuprins în vâltoarea imprejurărilor grele, între oameni care nu te înţeleg, care nu iau în seamă lucrurile ce îţi aduc bucurie şi te izgonesc de la ei, aceasta a fost de la Mine.

 Eu sunt Dumnezeul tău, toate împrejurările vieţii tale sunt în mâinile Mele; nu ai ajuns din întâmplare în situaţia ta, ci este tocmai locul pe care l-am pregătit pentru tine. Nu tu mi-ai cerut să te învăţ smerenia? Iar acolo, te-am aşezat în atmosfera potrivită, în şcoala unde te vor învăţa ceea ce ai nevoie. Locul in care trăieşti acum, precum şi cei care trăiesc în jurul tău, nu fac altceva decât Voia Mea. Ai dificultăţi financiare şi abia supravieţuieşti? Ia aminte, aceasta a fost de la Mine.

Vreau să ştii că Eu dispun de banii tăi; caută scăparea la Mine şi întelege că Eu sut izbăvirea Ta. Ia aminte, cămarile Mele sunt pline şi inepuizabile şi să fii convins că Eu îmi ţin toate promisiunile. Nu primi ca oamenii să-ţi spună când eşti în necaz: ”Să nu crezi în Domnul şi Dumnezeul Tău.” Ai petrecut vreodată întreaga noapte în zbucium? Eşti despărţit de rudele tale, de oamenii pe care îi iubeşti? Am lăsat să ţi se întâmple toate acestea astfel încât să te întorci către Mine şi în Mine să afli veşnica mângâiere şi odihnă. Te-a dezamăgit prietenul tău, sau cineva căruia ţi-ai deschis inima?, aceasta a fost de la Mine.

Am îngăduit ca această suferinţă să te atingă astfel încât să înveţi că cel mai bun prieten al tău este Domnul. Înfăţişează-Mi-le toate Mie şi spune-mi tot ce ai pe suflet. Te-a vorbit cineva de rău? Las-o în grija Mea. Lipeşte-te de Mine, în Mine este adăpostul tău, astfel încât vei fi ferit de războirile neamurilor. Voi face ca dreptatea ta să strălucească precum lumina, iar viaţa ta ca miezul zilei. Planurile tale au fost destrămate, a slăbit sufletul tau iar tu te simţi sfârşit, aceasta a fost de la Mine.

Ți-ai facut planuri şi ţi-ai stabilit obiective; le-ai adus înaintea Mea să le binecuvântez. Dar vreau să laşi toate în seama Mea, să călăuzesc şi să îndrept cu Mâna Mea împrejurările vieţii tale, căci tu eşti orfanul, iar nu stăpânul. Pierderi neaşteptate au venit peste tine şi deznădejdea ţi-a cuprins inima, ia aminte, aceasta a fost de la Mine.

Căci cu această multă oboseală şi teamă mare te încerc, ca să văd cât de puternică îţi e credinţa în promisiunile Mele şi îndrăzneala în rugăciune pentru aproapele tău. De ce nu eşti tu cel care şi-a încredinţat grija pentru cei dragi iubirii Mele celei purtatoare de grijă? De ce nu eşti tu cel care îi lasă în ocrotirea Preacuratei Maicii Mele? Boli grave au venit peste tine, care poate vor fi vindecate sau poate sunt de nevindecat, ţintuindu-te de patul tău, aceasta a fost de la Mine.

Pentru că vreau să Mă cunoşti mai adânc, prin boala trupului şi să nu murmuri împotriva acestor încercări pe care ţi le trimit. Nu încerca să înţelegi planurile Mele despre căile diferite de mântuire a sufletelor oamenilor, ci fără cârtire şi cu umilinţă pleacă-ţi capul înaintea bunătăţii Mele. Ai visat să faci ceva extraordinar pentru Mine, dar în loc să indeplineşti asta, ai căzut pe patul de suferinţă, aceasta a fost de la Mine.

Pentru că te-ai fi cufundat astfel în lucrurile tale şi Mi-ar fi fost cu neputinţă să-ţi mai ridic gândul către Mine, iar Eu vreau să te învăţ cele mai adânci cugetări şi învăţăturile Mele, ca să-Mi slujeşti. Vreau să te învăţ să simţi cum tu nu eşti nimic fară Mine. Câţiva dintre cei mai buni fii ai Mei sunt cei care s-au despărţit de activităţile vieţii, pentru a învăţa să folosească arma rugăciunii neîncetate. Ai fost chemat pe neaşteptate să preiei o responsabilitate dificilă, indurată în numele Meu. Îţi încredinţez aceste greutăţi şi din acest motiv Domnul Dumnezeul tău iţi va binecuvânta toate lucrurile tale, în toate carările tale. În toate, Domnul îţi va fi învăţător şi îndrumător. În această zi, am pus în mâinile tale, copilaşul Meu, acest vas plin cu mirul cel dumnezeiesc, să-l foloseşti din belşug. Adu-ţi aminte întotdeauna că fiecare dificultate de care te vei izbi, fiecare cuvânt jignitor, fiecare vorbire de rău şi critică, fiecare piedică în lucrarea ta care ar putea sa nască în tine frustrare sau dezamăgire, fiecare descoperire a slăbiciunilor şi neputinţelor tale va fi unsă cu acest untdelemn, aceasta a fost de la Mine.

Cunoaşte şi aminteşte-ţi pururea, oriunde ai fi, că orice bold care te inţeapă va fi tâmpit (orice ac va fi tocit), de îndată ce vei învăţa, în toate lucrurile tale, să priveşti către Mine. Toate ţi le-am trimis Eu, pentru desăvârşirea sufletului tău,

Toate acestea au fost de la Mine.

O scrisoare trimisa de catre Parintele Serafim unui fiu duhovnicesc, episcop, care era într-o închisoare sovietică. Este o omilie plină de mângâiere si bună sfătuire pe care Dumnezeu Creatorul o adresează sufletului omului.

https://www.impantokratoros.gr/serafim-din-varita.ro.aspx

„Fericirea se munceşte în fiecare zi”

– Unora parcă le sunt date numai suferinţe, toată viaţa…

– Trebuie să înţelegi că e un joc între tine şi Dumnezeu. În suferinţă se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu faţă de tine. Şi atunci începi să găseşti un rost fiecărei suferinţe. Fără Dumnezeu, totul sfârşeşte într-un mare absurd. Şi cea mai mică suferinţă te doboară. Nu mai înţelegi nimic şi ajungi să-ţi pui capăt zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinţă e umplută de sens şi e mereu urmată de bucurie. Trebuie să nu uiţi niciodată că Dumnezeu te iubeşte şi te pune la încercare. Te încearcă, pentru că vrea să-ţi dea ceva. Dar cu un preţ! Trebuie să meriţi darul, să te ridici spiritual la nivelul la care îl poţi primi. Nivelul următor al jocului. Oricum, darul e întotdeauna cu mult mai mare decât suferinţa pe care o treci ca să ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate dărui liber, că atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinţa, nu ne-ar mai lăsa să înflorim liber. Dumnezeu, când ne iubeşte, ne pune la încercare, ca pe argint în topitoare. Pentru că vrea să scoată din noi esenţa cea mai pură.

– Ce ar trebui facem fim fericiţi?

– Trebuie pornim în căutarea adevărului iubirii, cu toate forţele noastre. nu ne angajăm steril, de suprafaţă, ci ne dăruim total, tuturor oamenilor şi, prin ei, lui Dumnezeu. Şi o facem pe viaţă. Fericirea adevărată există. Şi există aici, pe pământ. Ea nu e decât o cale pe care înaintăm. Doar în măsură în care ştim dăruim, o şi primim. Pentru Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne şi răsplăteşte cu asupra de măsură. Se joacă cu noi, ne face vrem mai mult, ne dorim mai mult, devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleaşcă, o încremenire care pică pe tine. O fericire statică ne-ar strivi sub o plictiseală cumplită. Fericirea se munceşte, se câştigă în fiecare zi. E un urcuş continuu, o dinamică ce se adaptează permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

Pr. Pantelimon de la Oaşa – Formula AS, nr. 973, anul 2011

Conferinta „Relaţiile interpersonale în lumina relaţiei noastre cu Dumnezeu” sustinuta de Arhim. Zaharia Zaharou, in septembrie 2015, la Cluj

Tema pe care vi-o propun în această seară este legătura cu Dumnezeu ca și temelie a legăturii cu aproapele.

In viata omului două perioade au mai multă însemnătate: vârsta tinereții, în care omul pune temelie trainică pentru toată petrecerea lui pe pământ, astfel încât să-și răscumpere anii cu bogăția veșniciei și, apoi, vârsta bătrâneții, care pecetluiește virtutea și evlavia vieții sale, cu aceeași cunună a dreptății pe care Domnul Iisus Hristos, Dreptul și Veșnicul Judecător, o va dărui și celor ce au iubit venirea Lui pe pământ și au cinstit Evanghelia Lui. In tinerețe omul este plin de râvnă, plin de entuziasm pentru lumina cunoașterii, însetează după desăvârșire, după perfecțiune și, mai ales, întemeiază legături cu semenii lui, cu aproapele lui, care sa-i pună în valoare darurile lui firești, naturale. Iar, dacă omul se sârguiește neîncetat a răscumpăra cu înțelepciune timpul acestei vieți, dobândind în schimb harul cel nestricăcios, atunci bătrânețea îi va fi insuflată de râvna după lumea de dincolo, la care năzuiește inima lui și la care se grăbește să ajungă. Aceasta va fi împodobită cu darurile cele mai presus de fire și însuflețită de nădejdea vie a îmbrățișării milostive a Părintelui îndurărilor și a Dumnezeului a toată mângâierea.

In această seară am dori să ne oprim puțin asupra legăturilor cu semenii noștri – subiect care ii preocupă mult pe toți tinerii și, de fapt, pe toți oamenii. Pentru că aceste legături să fie ziditoare și dătătoare de viată, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții. Cel ce întemeiază o legătură cu o altă persoană trebuie să-și cunoască limpede obârșea, precum și scopul și menirea sa.

Dumnezeu l-a plăzmuit pe om din nimic și nemijlocit, luând țărână din pământ cu propriile Sale mâini și suflând în fața lui suflare de viață. Dumnezeu l-a așezat pe om în Raiul desfătării și i-a dat o poruncă în scopul de a-l ajuta să păzească smerenia și să nu treacă peste hotarele firii sale zidite. Numai astfel putea rămâne într-o legătură vie cu Ziditorul său și să ajungă, în cele din urmă, să-și îndeplinească înalta menire a desăvârșirii sale duhovnicești. Atâta timp cât păzea porunca, omul se bucura de intimitatea legăturii cu Dumnezeu și petrecea pururi în prezenta Lui, plin de recunoștință, pace și dulceața iubirii smerite. In lumina feței lui Dumnezeu Adam avea o legătură armonioasă și cu Eva, ceea ce-i sporea bucuria și insuflarea. Adam o socotea pe Eva ca pe însăși viața lui și mai de preț decât toate câte îl înconjurau în Rai. De aceea, aducând mulțumită pentru ea, pentru ajutorul dat lui, lui Dumnezeu, el spunea: „Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea” (Facerea 2, 23). Adam o simțea pe Eva ca fiind trup din trupul său, și erau atât de curați unul față de celalalt încât, deși erau amândoi goi, erau lipsiți de orice patimă și nu se rușinau. Nu după mult timp, însa, Adam și Eva s-au lăsat ademeniți de ispitirea vrăjmașului de a se face dumnezei și au lepădat porunca Ziditorului – ceea ce a zdruncinat legătura lor cu Dumnezeu precum și legătura dintre ei. Arătându-se nelegiuit și călcător de poruncă, Adam s-a lipsit de simțirea îndurării și prieteniei cu Dumnezeu, pe care o avea mai înainte când vorbea cu El față către față. Atunci împreună vinovați fiind, Adam si Eva s-au ascuns de fața Domnului Dumnezeu prin pomii Raiului. Încălcarea poruncii i-a înstrăinat pe cei întâi zidiți de Făcătorul lor, și i-a umplut de frica morții care a intrat în viața lor ca dreaptă răsplată pentru păcat, așa cum îi prevenise bunul Dumnezeu de la bun început. Insă, nici între ei nu mai era aceeași nevinovăție și comuniune a iubirii. Atunci când Dumnezeu le-a cerut cu blândețe socoteală pentru fapta lor, amândoi s-au răzvrătit împotriva Lui, osândindu-L ca fiind vinovat de tragedia lor, și fiecare din ei nu mai vedea în celalalt însăși viața sa ca mai înainte, ci numai pricină de moarte.

Urmărind istoria omenirii, așa cum ne-o înfățișează Scriptura, vedem că legăturile dintre oameni devin din ce în ce mai tragice. Bunăoară fiul lui Adam, Cain, a adus jertfă necurată lui Dumnezeu, și de aceea Domnul nu a binevoit întru el. Atunci, mânat de invidie și de ură ucigătoare, a curmat viața fratelui său. Întrucât întreg neamul omenesc trăia de acum sub stăpânirea fricii morții prin iubirea de sine și lupta pentru supraviețuire, el nu făcea decât să se distrugă singur și, trăind în această înșelare, devenea în stare de orice nelegiuire.

In veacurile lungi care s-au scurs apoi, numai câțiva drepți au izbutit să păstreze înlăuntrul lor oarecare urme ale cunoașterii lui Dumnezeu pe care o aveau cei întâi zidiți în Rai. Ei au păstrat în conștiința lor puțin din lumina evlaviei cuvenită lui Dumnezeu, și ea le-a dat puterea de a se nevoi să statornicească o legătura bine plăcută cu El. In lumina acestei legături le-a fost dat să cunoască în chip prorocesc stări care prevesteau harul și adevărul ce aveau să se pogoare din Ceruri la plinirea vremii.

Patriarhul Iacov este unul dintre drepții Vechiului Testament a cărei viață poate sluji drept pildă. Pribegind în pustie și pătimind acolo multe rele, dreptul Iacov a dorit să se întoarcă la casa tatălui sau, Isaac. Se confrunta, însă, cu o dilemă înfricoșătoare: dacă rămânea în pustie nu avea cum să supraviețuiască, iar dacă se întorcea la casa lui nu putea scăpa de cruzimea și furia ucigătoare a fratelui sau, Isav. Omenește era cu neputință să iasă din acest impas, și atunci, plin de mâhnire, s-a întors către Dumnezeu în rugăciune. A stat toată noaptea smerindu-se pe sine, ca să afle har înaintea Domnului. In zori însă, Iacov a simțit apropierea lui Dumnezeu și s-a întețit rugăciunea, spunându-I că nu-L va lasă pană nu va dobândi binecuvântarea Lui. Si Dumnezeu i-a vorbit lui Iacov dându-i lui un cuvânt de mare însemnătate: „pentru ca ai fost tare cu Dumnezeu, și cu oamenii vei fi puternic”(cf. Facerea 32, 28). In ziua următoare, păzit de pecetea binecuvântării lui Dumnezeu pe care o dobândise, Iacov a plecat sa-l întâlnească pe Isav. Acesta, deși mai înainte îl urmarea cu știre mare ca sa-l omoare, l-a îmbrățișat acum și, cazând pe grumazul lui, l-a sărutat și a plâns. Astfel ei s-au legat din nou cu dragostea frățească. Si, precum ne da mărturie Scriptura, binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui Iacov a fost atât de puternică încât, atunci când a văzut chipul lui Isav, i se părea că vede chipul lui Dumnezeu (cf. Facerea 33, 10). Însă Iacov s-a învrednicit de această binecuvântare numai după ce s-a luptat cu Domnul toată noaptea în rugăciune, și s-a smerit pe sine pană la capăt. S-a smerit însa pe sine și înaintea lui Isav, căci apropiindu-se de el i s-a închinat de șapte ori până la pământ. Dumnezeu a răspuns smereniei cu care Iacov s-a luptat în rugăciune, dându-i cuvânt ce i s-a făcut lui temelie și lege, care păzește și întărește orice legătură, arătând-o dătătoare de roade nestricăcioase și statornice în vesnicie: „pentru ca ai fost tare cu Dumnezeu, și cu oamenii vei fi puternic” (cf. Facerea 32, 28).

Proorocul Ioil ne dă și el un cuvânt de folos, care ne luminează mintea și ne întărește inima, astfel încât să întemeiem  o legătură desăvârșită cu Dumnezeu și cu întreaga zidire. Acesta spune: „Viţa de vie este fără vlagă, smochinul tânjeşte, rodiile de asemenea şi finicii, merii şi toţi copacii de pe câmp s-au uscat; ba mai mult, bucuria ajuns-a ocară pentru fiii oamenilor.” (Ioil 1, 12). Potrivit spuselor proorocului, există o singură bucurie care merită cinstirea noastră, și aceasta este bucuria care izvorăște din Dumnezeu Însuși, căci numai ea este desăvârşită şi deplină. Fiind dăruită de Dumnezeu, ea lucrează prin Duhul Sfânt. Acestei neprețuite bucurii îi dăm cinstea cuvenită atunci când ne păstrăm viața şi conștiința curată prin păzirea poruncilor. Atunci inima primește putere să stea cu îndrăzneală și cu frică înaintea feţei lui Hristos, care o răsplătește cu pacea împăcării cu Dumnezeu si cu mângâierea lui nestricăcioasă, ce da sufletului mărturie despre mântuirea sa în veșnicie. Bucuria sfântă și deplină pe care Hristos a făgăduit-o robilor Săi le insuflă frică și înțelepciune, pentru ca ei să nu se încreadă în ei înşişi, ci să rămână în hotarele firii lor zidite, şi să ştie a folosi toată bucuria și mângâierea pe care le poate oferi zidirea spre slava lui Dumnezeu și sfințirea sufletului. Dar, când oamenii fac de ocară bucuria adevărată și neprihănită, care izvorăște de la Dumnezeu, atunci toate celelalte izvoare de bucurie firească seacă, și nu le mai pot aduce mângâiere, lipsite fiind de harul de viată dătător al lui Dumnezeu. Ele poartă pecetea iubirii de sine si sămânța stricăciunii si a morții. In schimb, dacă în viața noastră împărățește bucuria lui Dumnezeu, atunci și legăturile cu semenii noștri se fac izvoare de bucurie și devin pline de statornicie și de insuflare ziditoare. La fel se întâmplă când omul își pune în ele prea multă încredere; atunci chiar ele îi închid calea spre dobândirea darurilor mai presus de fire pe care le împarte Dumnezeu în bunătatea și milostivirea Sa.

Același lucru îl constatam și în ceea ce privește relațiile noastre cu ceilalți. Fară temelia solida a unei legături sfinte cu Dumnezeu, relațiile cu semenii noștri vor fi slabe, fragile și gata oricând să se destrame și să devină izvor nesecat de durere și de chin. De aceea și Domnul spune că tot omul înțelept, care a pătruns taina Împărăției lui Dumnezeu scoate din visteria sa vechi și noi (cf. Matei 13, 52). Cu alte cuvinte face în așa fel încât calitățile firii sale omenești căzute, adică cele vechi, să slujească înmulțirii darurilor mai presus de fire, adică a celor noi, de care îl învrednicește Dumnezeu pe calea reînnoirii sale duhovnicești spre slava Lui și mântuirea tuturor oamenilor.

Desigur, toate câte s-au întâmplat cu cei din vechime nu erau decât umbre pe care avea sa ni le descopere Dumnezeu în zilele cele din urmă.

In persoana Domnului Iisus ni s-a arătat adevărul absolut și am cunoscut legătura desăvârșită cu Dumnezeu și cu aproapele. In vremea petrecerii Sale în trup, Hristos ne-a descoperit legătura iubirii desăvârșite din sânul Sfintei Treimi. Fiul descoperă și preaslăvește Numele Tatălui Ceresc, Tatăl îl preaslăvește pe Fiul și dă mărturie în repetate rânduri că Fiul viețuiește tot în Tatăl, că Tatăl viețuiește tot în Fiul și ca El este Fiul iubirii Sale întru care a binevoit. Fiul îl preaslăvește pe Tatăl și Tatăl îl preaslăvește pe Fiul, și aceasta o face îndată, în chip firesc. Iar Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, se odihnește în Fiul și îl preaslăvește pe El, făcând cunoscută viața Fiului și călăuzindu-i pe ucenicii lui Hristos la tot adevărul, adică la plinătatea iubirii dumnezeiești. Hristos este Cel ce ne-a descoperit persoana Sa dumnezeiasca prin legătura cu Tatăl ceresc, păzind și ascultând de porunca Lui și rămânând astfel în chip desăvârșit întru iubirea Lui, iar față de om a arătat, de asemeni, iubire desăvârșită iubind pe ai Săi din lume, până la sfârșit i-a iubit (Ioan, 13, 1). Pentru ca să cunoască lumea că iubirea Lui, atât față de Dumnezeu cât și față de om este adevărată și desăvârșită, Hristos a purces pe drumul patimilor și răstignirii pe Golgota. S-a pogorât în mormânt și chiar mai în adânc, în părțile cele mai de jos ale pământului, ca să umple toată zidirea cu prezența Lui dumnezeiască și ca noi să putem astfel să-L întâlnim în orice loc și în orice împrejurare din viața noastră. Deși nevinovat și fără de păcat, S-a făcut pentru noi blestem ca prin moartea și învierea Lui să ne împace cu Tatăl ceresc, iar prin înălțarea Lui mai presus de ceruri să împărtășească darurile Sfântului Duh.

Acest Dumnezeu minunat ne-a dat porunca să-I urmam pilda, dacă vrem să fim moștenirea Lui cea veșnică. El S-a smerit și S-a făcut slujitor mântuirii noastre dându-și viata preț de răscumpărare ca să izbăvească tot omul de moartea păcatului. Știm că Evanghelia lui Hristos nu a fost primită de la om, nici nu este după om. Domnul Însuși ne încredințează ca fără El nu putem săvârși nici o fapta buna. De aceea, așa cum i-a arătat lui Nicodim, trebuie să ne naștem de sus ca să pătrundem tainele Sale, să împlinim poruncile Lui și astfel să ajungem a fi potriviți pentru Împărăția lui Dumnezeu. Înțelegem, așadar, că în stare în care ne aflam nimic nu ne poate ajuta să ne împlinim înalta menire, aceea de a devenii fii ai Împărăției, nici deșertăciunea lumii în care trăim, nici izbânzile trecătoare ala inteligentei omenești. Mai mult decât atât: nici noi nu avem destulă lumină în minte și putere în inimă, ca să lepădam toată spurcăciunea și prisosință răutății pe care o purtam înlăuntrul nostru, și să ne ridicam deasupra zidurilor care ne îngrădesc. Nu suntem în stare să petrecem în prezența lui Dumnezeu, pentru ca în felul acesta să primim de la El darul Duhului Sfânt, și să devenim făptură nouă care poate să săvârșească tot lucrul bun și să aibe o legătură bineplacută cu semenii săi. Fericiți vom fi însă dacă, încredințați de sărăcia și nimicnicia noastră, ne vom întoarce către Dumnezeu, înțelegând cinstea de care ne-a învrednicit de poruncile și făgăduințele Sale către noi.

Precum ne da mărturie Evanghelia lui Hristos, celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu. Când omul primește cuvântul lui Hristos, Acesta îi reînnoiește întreaga ființă. Fiind sămânța lui Dumnezeu în om, cuvântul se statornicește înlăuntrul lui ca o lege a vieţii sale şi nu-i mai îngăduie să păcătuiască fiindcă este născut din Dumnezeu. Omul născut a doua oară dobândește un alt cuget și anume cugetul lui Hristos, precum și o altă înțelegere, aceea care este şi în Hristos Iisus. Unul ca acesta primeşte o inimă nouă în care Hristos Se sălăşluieşte prin credință. Cu alte cuvinte se ridică la asemănarea cu Hristos și își împlinește menirea. Așadar omul dobândește cugetul lui Hristos. Aceasta înseamnă ca înțelege gândul lui Dumnezeu pentru fiecare suflet și dorește cu insuflare și râvnă să împreună-lucreze cu Dumnezeu la măreața slujire a renașterii fiilor Împărăției. Își dă seama de cinstea și milostivirea cu care îl copleșește Ziditorul său atunci când îl cercetează de seara pana dimineață și de dimineața pana seara. El înțelege acum care este rostul fiecărui om și de aceea nu îndrăznește niciodată să smintească pe unul dintre aceștia mici, adică pe frații lui, de vreme ce au aceeași menire ca și el.

Asa cum Hristos a purtat în inima întreaga omenire, S-a rugat pentru toți cu sudoare de sânge în gradina Ghetsimani, a pătimit, S-a răstignit și a înviat pentru mântuirea lumii, S-a înălțat la ceruri, unde mijlocește acum pentru întregul Adam, la fel și omul care s-a născut a doua oara îl iubește pe Dumnezeu cu toată inima lui și se roagă pentru mântuirea tuturor ca pentru propria sa mântuire. Si iarăși, așa cum Hristos a devenit noul Adam în persoana căreia toate s-au împlinit, la fel și credinciosul ce a cunoscut nașterea de sus, devine un alt Adam, un alt centru al întregii zidiri, pe care o aduce înaintea lui Dumnezeu în rugăciune arzătoare. Unui asemenea om ii este cu neputința să nu-l cinstească pe aproapele.

Spuneam ca omul renăscut duhovnicește capătă cugetul lui Hristos. După cum arată Sfântul Apostol Pavel acest cuget presupune o sfânta întrecere între credincioșii lui Hristos: care dintre ei, lepădându-și voia, se va smeri mai mult înaintea celuilalt, care din ei îl va socoti mai de cinste și îl va iubi mai mult pe celalalt decât pe sine. De fapt, acestea sunt însușirile smereniei și ale iubirii pe care le-a arătat Hristos când a venit pe pământ, nu ca sa I se slujească, ci ca sa slujească El, și să-și dea sufletul răscumpărare pentru multi. Credincioșii capătă și ei aceste însușiri atunci când sunt renăscuți din nou de către Părintele veacului ce va să fie, începătorul și plinitorul mântuirii noastre, Domnul Iisus Hristos. Întemeiate fiind pe o asemenea înțelegere, și pe asemenea principii de viață, legăturile fiilor lui Dumnezeu vor ajunge să poarte în ele arvuna Raiului încă din această viață.

Am spus, de asemenea, că cei născuți a doua oară dobândesc o inima în care Hristos se sălășluiește prin credință. Potrivit antropologiei biblice și Tradiției ortodoxe, inima omului este centrul persoanei sale. In inimă se fac alegerile și în inima se iau toate hotărârile lui. Acolo i se descoperă Dumnezeu, și acolo binevoiește El sa se sălășluiască. Acolo îl întâlnește omul pe Dumnezeu si prin Dumnezeu dobândește simțirea comuniunii cu întreg neamul omenesc. Dumnezeu își face din inimă așternutul picioarelor Sale și o lărgește cu harul sau încât ea sa poată îmbrățișa cerul și pământul. Cel ce poarta înlăuntrul său sfânta lărgire a inimii, niciodată nu-l va nedreptăți pe aproapele – știind că acesta ii va mutila sufletul-, ci îi va socoti pe el ca pe însăși viața sa. Si, legăturile pe care le va întemeia un asemenea om cu ceilalți, precum și cuvintele pe care le rostește, vor înștiința cu har inimile celor din jur. El cunoaște o mare taină a vieții duhovnicești. Nu trebuie decât sa-I ofere Domnului o inimă smerită pentru ca Acesta să zidească înlăuntrul său o inimă curată din care nu lipsesc niciodată urmele prezentei lui Dumnezeu, și care Se poate strămuta acolo unde se află ascunsă comoara sa.

Omul plăcut lui Dumnezeu are doar doi dușmani – și numai unul din aceștia se păzește-, mândria și deznădejdea. Se ferește de mândrie știind ca ea răcește inima și o lipsește de puterea de a iubi. Cel mândru este atât de plin de sine încât, în el nu mai încape nimic altceva și rămâne cu totul închis față de ceilalți. Credinciosul se ferește și de deznădejde, căci ea îl arată pe Dumnezeul mântuirii neputincios în a birui răul din lăuntrul nostru, și îl împinge astfel în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. Inima este atunci secătuita de viata și nu mai poate comunica nici cu Dumnezeu, nici cu ceilalți oameni. De aceste două năpaste, adică de mândrie și de deznădejde, ne izbăvește smerenia. Așa cum sarea nu lasă mâncarea să se strice și ii da gust, la fel și smerenia păstrează iubirea mereu proaspătă și vie. Ea ii dă inimii mireasma bineplacută înaintea Domnului și o învrednicește să devină biserica lui Dumnezeu și sălaș al Duhului Sfânt.

Asa cum Hristos S-a pogorât mai întâi în părțile cele mai de jos ale pământului și apoi S-a înălțat la cele mai presus de ceruri, la fel și iubirea smerită pune trepte sau suișuri în inima omului. Pe aceleași trepte, pe care a pășit Hristos ca să se pogoare înspre om, pășește și omul ca să se înalțe înspre Dumnezeu. Atunci mânat fiind de duhul lui Dumnezeu omul părăsește toată fapta păcătoasă, își curățește sufletul de toate gândurile și dorințele potrivnice lui Dumnezeu, este vindecat de molima păcatului, sporește în sine râvnă pentru cele cerești, săvârșește fapte bineplacute lui Dumnezeu și pătrunde în sfânta lărgime a iubirii dumnezeiești, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, se înaltă din putere în putere, devine fiu și moștenitor a lui Dumnezeu și împreună moștenitor cu Hristos.

Dumnezeu știa că nimeni nu putea primi singur toată plinătatea darurilor Sale, pentru aceea nu l-a părăsit pe om, pustiit de păcat cum era, ci l-a trimis in lume pe Unul născut Fiul Sau, Care și-a zidit Sieși Trup în istorie, adică Biserica Lui, căreia i-a împărtășit toată slava și desăvârșirea darurilor Sale. Devenim mădulare ale Bisericii prin pocăință şi prin credinţă în cuvântul lui Hristos, supunându-ne mintea şi inima voii Sale mântuitoare. Fiecărui credincios care se pocăiește ii este hărăzit un dar aparte al Sfântului Duh. Acest dar este legătura ce ne ţine uniţi cu minunatul Trup al lui Hristos şi ne face părtaşi darurilor tuturor celorlalte mădulare ale desăvârşitei părtăşii a harului, ale sfinţilor din ceruri, şi ale aleşilor lui Dumnezeu de pe pământ. Sufletul se îmbogățește din aceasta împărtășire dintre Dumnezeu si om. Ea fiind punctul său de referință care-l călăuzește și-l păzește neabătut pe calea adevărului descoperită nouă de Hristos. Legăturile dintre mădularele trupului se disting prin aceea că poartă în ele pecetea iubirii ce este lucrătoare în măsură în care împlinim poruncile lui Hristos. Înlăuntrul acestui trup, după cuvântul Apostolului, luam seama unul la altul ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune. Desăvârșirea duhovniceasca este cu putință numai înauntru trupului Bisericii, împărtășirea darurilor tuturor mădularelor sale. Același lucru îl adeverește și Apostolul când zice ca numai împreună cu toți sfinții vom putea înțelege care este lărgimea și lungimea, înălțimea și adâncimea iubirii lui Hristos (Efeseni 3, 18-19). La o scara mai mica vedem ca aceeași creștere duhovniceasca se săvârșește și în legătura armonioasă, în Hristos, dintre bărbat și femeie, atunci când amândoi se silesc cu smerenie să se întregească prin propriile lor daruri și astfel să ajungă la măsura iubirii celei ce nu cauta la ale sale, singura care ii va călăuzi la Împărăția Cerurilor.

In legăturile și comuniunea cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni prin care trebuie să ne străduim a ne împlini menirea, o mare însemnătate are libertatea persoanei. In ceea ce-L privește pe Dumnezeu, libertatea Lui este absoluta, de vreme ce are putința de a crea din nimic. Lui Dumnezeu nu-i lipsește, și nu are nevoie de nimic. Cu toate acestea din preaplinul dragostei Sale, nu numai că l-a zidit pe om ci, pentru mântuirea lui, S-a smerit pe Sine luând chip de rob, și nu a pregetat să se coboare pană la iadul cel mai de jos. Cu cât se străduiește mai mult să viețuiască fără de păcat, cu atât mai mult și omul se slobozește de sub tirania patimilor. Nimeni nu-L poate constrânge pe Dumnezeu, însă nici El nu-și impune voia făpturilor sale cugetătoare. La fel și omul care a aflat har înaintea lui Dumnezeu, nu vrea să constrângă libertatea nici unui alt muritor, dar nici nu voiește ca duhul lui să fie sub stăpânirea altuia. El caută să se asemene lui Hristos care a biruit lumea prin iubirea lui smerita si-i trage la El de buna voie pe toți cei care din voie, și în deplină libertate, primesc să-I urmeze. Libertatea pe care o cauta omul născut din duh nu este nici politică nici socială, ci una duhovnicească, a inimii. Cu cât se sfințește mai mult cu atât devine mai liber. Sfințenia, așadar, nu este un principiu moral, ci unul cu desăvârșire duhovnicesc, ontologic. Sfântul nu este acela care a izbutit să aibe o comportare fără cusur din punct de vedere moral, ci acela care păzește cuvântul lui Hristos, adunând în el harul Sfantului Duh.

Când inima omului începe să se deschidă harului, acesta se sălășluiește într-ânsa. Si, pentru ca ea este însăși rădăcina ființei sale, atunci când prin har omul devine stăpân peste inima lui,  el devine stăpân și peste toată firea lui. In acest fel el înalță biserica lui Dumnezeu în sufletul lui. Este liber și nu mai dorește să păcătuiască, nu din cauză că păcatul ar fi interzis sau nepotrivit din punct de vedere moral, ci din cauză că nu vrea să năruiască biserica lui Dumnezeu care este înlăuntrul sau.

Dacă vrem să avem o legătură vie cu Dumnezeu, adica sa-L iubim cu toata inima şi să petrecem pururi în prezența Lui, avem trebuinţă de o inimă curată, liberă şi slobodă. Iar inima devine liberă atunci când stârpim din ea legea păcatului prin pocăinţă, iar poruncile lui Dumnezeu devin singura lege a fiinţei noastre. Sufletului îi este împărtăşită atunci o stare de desăvârşire şi iubire dumnezeiască în care cunoaște rugăciunea neîncetată către Dumnezeu şi prin aceasta iubirea de aproapele. O asemenea rugăciune adeverește că omul este chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cinstind și iubind în același chip și pe aproapele. Cuvântul lui Dumnezeu insuflă în noi dorirea de a-i pune pe frații noștri pe primul loc și a-i socoti mai presus de noi înșine. Iubirea pentru cuvântul Lui ne tine neabătuți pe calea aspra a voii Sale. Astfel, pentru noi cuvântul lui Dumnezeu rămâne mereu cuvânt al crucii care călăuzește din belșugul vieții dumnezeiești și la libertatea nepătimirii dăruind pace firii noastre.

sursa

Exilat în munții din suflet

Exilat în munții din suflet. Privește acolo, ce mic,
privește ultimul sat al cuvântului, și încă mai sus,
mai mic, undeva, cel din urmă
sălaș de simțiri. Le recunoști tu oare?
Exilat în munții din suflet. Rocă de piatră
sub mâinile tale. Aici înflorește
desigur ceva; din abisul tăcut
răsare iarba neștiutoare și înflorește cântând.
Dar învățatul?
Vai, cel ce-ncepuse să-nvețe
tace acum, exilat în munții din suflet.
Acolo multe colindă în deplină știință de sine
jur împrejur multe sălbătăciuni adastă
și trec. Si marea pasăre se adăpostește
rotindu-se-n jurul piscului neprihănitei renunțări. Dar tu,
mereu neadăpostit, aici, în munții din suflet…

R. M. Rilke

Criza

fragment din Viata si opera Parintelui Serafim Rose

Gândirea adâncă poate fi atinsă
numai de omul cu trăire profundă.

– Samuel Taylor Coleridge

Cel care nu are spiritul epocii sale,
are toate murdăriile epocii sale.

– Voltaire

 […] Niciodată, în inima omului şi în lume nu a domnit o neorânduială mai mare ca astăzi; dar aceasta s-a întâmplat fiindcă omul a părăsit adevărul şi înţelesul care au fost revelate în toată plinătatea lor numai în Hristos.”

[…]În august 1960, pe când stătea pe malul lacului Bon Tempe, îşi nota următoarele în jurnal:

„Minunat de liniştit este locul acesta – doar zgomotul câtorva păsări de baltă şi al unor păsări de uscat din spatele meu. Sus de tot, dincolo de marginea îndepărtată a lacului care susură uşor, se află Muntele. Aici se află Duhul lui Dumnezeu – dar nu este nici o confuzie panteistă între El şi natură. Minunata privelişte dinaintea mea se poate şterge odată cu clipitul din ochi şi totul să fie ca şi cum nu ar fi existat niciodată. Nu este aceasta învăţătura creştină cu adevărat? Bucură-te de aceste lucruri astăzi şi slăveşte-L pe Dumnezeu în ele acum; nu te gândi la ziua de mâine, căci mâine – Apocalipsa.”

[…] acest scurt pasaj ne dă chipul în care vedea el realitatea. De bună seamă că el nu avea ură pentru lumea creată, ci mai degrabă pentru ceea ce făcuse omul modern din ea, slăvindu-se pe sine în loc să-L slăvească pe Dumnezeu.

„Nu lumea este iraţională, ci omul”,

scria el în tratatul său asupra absurdului. Şi totuşi, chiar şi în mijlocul relelor lumii moderne, el căuta să afle bunătatea.

În jurnalul său nota:

„Răul nu va putea niciodată exista decât alături de bine. Dacă veacul nostru ar fi o epocă aparţinând în întregime răului, n-ar mai fi cu putinţă să se iasă din el, iar pesimiştii veacului nostru ar avea dreptate. Noi însă credem în Dumnezeul creştin şi nu în demiurgul manihean şi astfel trebuie să credem că în timp ce epoca modernă este în primul rând o manifestare a răului, este în acelaşi timp şi cu mult mai puţin evident o manifestare a Binelui. ‘Binele’ nu are sensul superficial al gânditorilor ‘iluminaţi’ ai epocii noastre, care niciodată nu pătrund mai departe de ceea ce este evident (şi ce exemplu de orbire spirituală este mai bun decât acesta – să accepţi numai ce îţi dă ‘veacul’, să fii robul istoriei), dar în sens mistic, binele poate fi înţeles numai de cei care pot mai întâi să sufere intens, marele său rău.” A căuta înţelesul tainic al epocii moderne, spunea el, înseamnă a căuta „nu numai ce ni se descoperă despre slăbiciunea omului, ci mai mult, ceea ce se descoperă despre măreţia lui Dumnezeu şi dragostea Lui de neînţeles. Cei cu mintea îngustă să tremure în faţa acestui paradox, dar noi creştinii să încercăm să-i trăim înţelesul, pe cât ne stă în putinţă.”

În pasajul pe care l-a scris pe malul lacului Bon Tempe, îşi exprima dragostea adâncă pentru natură, o dragoste care nu l-a părăsit toată viaţa. El era convins că

„numai cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, poate iubi creaţia care vine de la Dumnezeu. Ca să iubeşti creaţia (sau orice altceva), trebuie să o iubeşti aşa cum este ea cu adevărat; şi de vreme ce creaţia vine de la Dumnezeu, o iubeşti ca venind de la Dumnezeu şi de aceea nu poţi să nu-L iubeşti şi pe Dumnezeu.”

Pe de altă parte, Eugene se simţea „vinovat” că iubea natura prea mult. Acest simţământ venea din felul său fundamental ascetic de a privi lumea şi din care venea întreaga sa filosofie. Oricât de frumoasă era creaţia lui Dumnezeu, se va sfârşi într-o zi, şi Eugene nu dorea aceasta. Creaţia lui Dumnezeu era într-adevăr bună, dar nu era desăvârşită.

„Dacă ar fi desăvârşită”, observa el, „oamenii s-ar fi mulţumit numai cu ea şi nu ar fi fost conduşi de firea lor cea ‘căzută’, către ceva mai presus de aceasta.”

AM văzut cum înainte de a se converti, Eugene suferise mult, pentru a cunoaşte că împlinirea totală şi fericirea nu erau de găsit în această viaţă trecătoare; şi cum, chiar după ce l-a primit pe Hristos, lepădarea sa de lume i-a pricinuit suferinţa unei singurătăţi adânci. El înţelesese că creştinismul era ascetic chiar prin esenţa sa, şi chiar faptul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, era un lucru ascetic. Această abordare a celeilalte lumi era atât de străină duhului vremurilor sale, încât chiar şi scriitorii contemporani pe care el îi admira – Buber, Berdiaev şi Merton – îşi puneau nădejdea într-un „guvern mondial”, „desfiinţarea războiului”, şi „unirea finală a ţărilor lumii”.

„Şi astfel,” scria Eugene, „numai cei singuratici trăiesc ‘sfârşitul’; toţi ceilalţi au ‘socotit’ că acel sfârşit trebuia să se potrivească dorinţelor lor. Numai cei singuratici cutează să-l trăiască cu adevărat, deplin conştienţi de ceea ce este acesta de fapt (atât cât pot oamenii să cunoască).”

Referindu-se la cei „singuratici” care „suferă profund de răul epocii moderne”, Eugene se număra printre aceia, de bună seamă. El îşi socotea viaţa sa în lume ca un fel de răstignire pe cruce. Iată un pasaj foarte grăitor din jurnalul său:

„Noi, creştinii, să nu ne aşteptăm la altceva decât la răstignire. Căci a fi creştin, atât acum cât şi de când a venit Hristos pe pământ, înseamnă a fi răstignit. Viaţa Lui este exemplu – şi atenţionare – pentru noi toţi. Trebuie să ne răstignim în chip personal, mistic; căci numai suferinţa pe cruce este singura cale către înviere. Dacă vrem să înviem întru Hristos, trebuie mai întâi să ne umilim împreună cu El – chiar până la treapta cea mai de jos, chinuiţi şi scuipaţi de lumea neînţelegătoare.

Trebuie să ne răstignim şi în afară, în văzul lumii; căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta iar lumea nu o poate suporta – nici măcar printr-un singur reprezentant al ei şi nici măcar pentru o singură clipă. Lumea poate să-l accepte numai pe Antihrist, acum sau oricând.

Deci, nu-i de mirare că este greu să fii creştin – nu-i greu, este de-a dreptul cu neputinţă. Nimeni nu poate accepta cu bună ştiinţă un fel de viaţă care, cu cât este trăit mai cu adevărat, cu atât mai sigur duce la distrugerea propriei persoane. Şi de aceea ne răzvrătim neîncetat, încercăm să ne facem viaţa mai uşoară, încercăm să fim creştini numai pe jumătate şi încercăm să împăcăm cât mai bine cele două lumi. În cele din urmă trebuie să alegem – fericirea noastră stă într-o lume ori în cealaltă, nu în amândouă.

„Doamne, dă-ne putere ca să urmăm calea Crucii, căci nu este altă cale de a fi creştin.”

Thomas Mann scria cândva:

„Într-o epocă care nu aduce un răspuns mulţumitor la veşnica întrebare ‘De ce?’, ‘Spre care limită?’ omul, care le poate face pe toate peste media obişnuită şi se aşteaptă la minimum, trebuie să fie înzestrat … cu o cale morală şi cu cinste, lucru care este rar cu adevărat, şi cu o fire de erou.”

Această descriere i se potriveşte lui Eugene. Nietzsche a fost acela care, descriind nihilismul spusese că „nu există răspuns la întrebarea: ‘De ce?’” Eugene, nereuşind să afle acel răspuns în societatea modernă, a concluzionat că întreaga societate era stricată, mai mult sau mai puţin, de nihilism. Este adevărat că principalul curent religios al acelei societăţi dăduse un răspuns, dar aşa cum a spus Thomas Mann, nu era un răspuns mulţumitor; iar Eugene ajunsese să respingă chiar această „religie”, ca pe o formă mai puţin evidentă a nihilismului. Dacă majoritatea creştinilor contemporani ar primi cu adevărat răspunsul pe care l-a adus Hristos – că viaţa aceasta este numai o pregătire pentru veşnicie, în care toate lucrurile de aici se împlinesc şi au înţeles, atunci, de bună seamă că oamenii nu ar trăi aşa cum au făcut-o, credea Eugene. El susţinea că

„Antihristul nu trebuie căutat printre cei mai mari respingători ai lui Dumnezeu, ci printre puţin credincioşi – printre ‘creştinii’ cărora ‘Hristos’ le stă numai pe vârful buzelor, printre ‘credincioşii’ a căror religie se adaptează cu uşurinţă la interesele lumii, printre proorocii unei ‘noi’ ere de ‘renaştere spirituală’, care caută această renaştere în ‘împărăţia acestei lumi’ iar nu mai presus de ea.”

După părerea lui Eugene,

„raiul” acestor creştini căldicei – meleag iluzoriu, unde să se bucure de ‘odihnă binemeritată’ după o viaţă de trudă – nu este decât „o protejare emoţională a necredinţei lor actuale”.

Devenit creştin după o căutare chinuitoare a Adevărului şi ştiind ca trăirea acestui Adevăr înseamnă o răstignire zilnică, Eugene simţea că oamenii aceştia, cu o credinţă slabă şi plină de compromisuri, erau creştini în primul rând ca să se „simtă bine” şi să fie încurajaţi în lumea aceasta. Ei făceau toate lucrurile „bune” după măsura lumii, se simţeau cucernici şi erau ferm convinşi că vor primi răsplată bogată după moarte. După cum spunea şi T. S. Elliot:

Epoca noastră este epoca unei virtuţi mici
Şi a unei patimi micşorate,
Când oamenii nu vor coborî niciodată Crucea
Pentru că niciodată nu şi-o vor lua.

Văzând un asemenea „creştinism comod”, Eugene se umplea de amărăciune şi de deznădejde. În vara lui 1961, în timpul unei vizite în orăşelul natal, Carmel, nota în jurnal:

„Sfârşitul unei alte coborâri în maelstrom, [1] în viaţa oamenilor obişnuiţi. Aici văd locul de înmulţire al lui Antihrist. Toate mişcările fanatice anti-creştineşti ale epocii moderne încep să capete înţeles, după ce faci o vizită ‘creştinilor’ din Carmel – care nu sunt nici măcar căldicei, iar răul din ei, deşi adevărat, este atât de mărunt, că numai un creştin adevărat s-ar simţi copleşit de aceasta. Toată nebunia, frenezia şi răul veacurilor sporeşte în această mocirlă comodă, mare şi sigură a iadului.”

Dar conştiinţa sa creştină îl tulbura pe Eugene. Ştia că, fiind măcinat de sentimentele de ură împotriva semenilor săi, mergea împotriva lui Dumnezeu. Încercând o împăcare lăuntrică a simţămintelor lui zbuciumate, scria:

„Dar cum mă ispiteşte vrăjmaşul! El vrea ca eu să consider că aceşti locuitori ai iadului nu mai sunt oameni – este cu putinţă să văd în ei chipul lui Dumnezeu?”

„Lumea întreagă este dată celui rău. Dumnezeu ne dă celor ce vrem să fim creştini, puterea de a suferi răstignirea, în mijlocul acestor oameni şi chiar de dragul lor. O, suntem slabi cei care urâm, dacă există pricină de ură – Dumnezeu ne dă smerenia de a-i iubi pe cei pe care ar trebui să-i urâm după cele mai bune măsuri lumeşti. A-l iubi pe cel plin de ură este cea dintâi datorie a sfinţilor.”

Acum, Eugene şi-a dat seama că nu mersese prea departe. Îşi spusese că ar trebui să-i iubească pe cei plini de ură, dar încă nu putea renunţa la convingerea sa – deşi ştia că e greşită – că oamenii din jurul lui meritau ură. Şi astfel, el a ajuns la singura concluzie plăcută lui Dumnezeu, Cel care primeşte şi jertfa unui suflet căzut:

„Să privim mai adânc”, scria el, „nu sunt eu cel mai duşmănos dintre toţi?”

Eugene se lupta astfel să-şi smerească sufletul mândru şi răzvrătit, care, deşi arăta cu adevărat un semn al îndepărtării sale de lume, trebuia să fie temperat şi transformat în focul iubirii lui Dumnezeu. Chemând la pocăinţă şi smerenie o lume fără Dumnezeu, ştia că mai întâi el trebuia să se ostenească să dobândească aceste virtuţi. Se temea că, simţindu-se mai presus de „oamenii obişnuiţi”, nu era în stare să-şi recunoască părtăşia la „păcatele obişnuite” şi că, respingând cu totul întreaga lume care zace sub puterea celui rău (I Ioan 5, 19), nu se putea bucura de ceea ce Dumnezeu îi dăduse în această viaţă. În jurnal a scris următoarea rugăciune:

„O, Doamne, nu ne lăsa pe noi, cei care încercăm să-Ţi rămânem credincioşi în aceste zile de pe urmă, când ne cuprinde întunericul, când până şi lumea pe care Tu ai creat-o bună, ne împovărează cu păcatele şi relele agonisite în veacuri de neascultare şi voie proprie. Rareori găsim bucurie în lumea aceasta, pe care Tu ai făcut-o spre desfătarea noastră. Pentru păcatele noastre s-a împovărat lumea aceasta atât de tare, ca noi să ştim asta; şi noi, cei care încă mai credem în Tine, luăm parte cu prisosinţă la săvârşirea păcatului şi la răul care trage în jos lumea, spre prăpastie.

Când întreaga lume Te-a părăsit, noi încă mai strigăm către Tine, Doamne. Până când, Doamne? Până când? O, Doamne, cât ne vei mai lăsa în întuneric?

Credinţa noastră este puţină, am vrea un semn. Cât suntem de slabi şi avem îndrăzneala să povăţuim lumea, la ale cărei păcate suntem părtaşi din plin. O, Doamne, miluieşte-ne pe noi! Fie ca cea de a doua venire a Ta să fie curând, o, Doamne, căci noaptea vine repede şi toată nădejdea noastră se şterge de pe faţa bătrânului pământ.”

AŞA cum am mai spus, această perioadă de părăsire amară a lumii, a fost necesară în evoluţia spirituală şi filosofică a lui Eugene. După ani de zile, când trecuse peste mânia şi amărăciunea sa, zâmbea când i se pomenea de unele scrieri din vremea aceea, spunând că pe atunci era un „convertit descumpănit”. Şi totuşi, aceste scrieri izvorâte din „cinstea” şi „calea morală” din societate, are o putere uimitoare şi o înflăcărare tinerească care îi vin omului doar o dată în viaţă. Scrierile din anii care au urmat au avut un ton mai diferit şi au avut o viziune dominantă a Binelui care trebuia să micşoreze răul epocii noastre, dar principiile acelora nu erau esenţial diferite de scrierile sale creştine timpurii.

Dacă Eugene a negat duhul lui Antihrist în lume, ca o primă etapă în sporirea sa duhovnicească, atunci ce se afla dincolo de aceasta? El nu se mulţumea numai cu revelaţia „ortodoxă” a Adevărului, nici măcar cu retragerea în singurătate şi cu scrierile de analize ale societăţii moderne. Având dragoste de Adevăr, înflăcărarea şi energia din lăuntrul său îl îndemnau să facă mai mult. Prietenul său James, de la Academia de Studii Asiatice fusese deja primit în Biserică, însă lui Eugene i se părea că implicarea acestuia este prea pasivă, prea abstractă şi era mult prea legat de desfătările egocentrice ale adâncimii intelectuale a ortodoxiei şi de făţărniciile lumii. Eugene, care credea că una dintre bolile civilizaţiei moderne era „slăvirea ideilor”, era convins că Adevărul intră cu adevărat în întregul vieţii sale. Ortodoxia cere jerfa de sine, James nu putea să ajungă la aceasta; dar Eugene, care murise deja lumii, dorea să moară pentru Adevăr. Pentru el, a fi doar un membru legitim al Bisericii Ortodxe era un lucru lumesc; nu-i potolea setea pentru lumea de dincolo. El voia să pătrundă chiar în inima Bisericii.

Eugene avea nevoie de două lucruri: mai întâi de cineva care venea din inima Bisericii, ca să-l ducă acolo; şi apoi de un mijloc de a-şi putea închina viaţa acesteia. Şansa nu-i surâdea de nici o parte. Nu intrase în legătură cu tradiţia ortodoxă vie, de un nivel creştin asemenea lui Gi-ming Shien. Iar gândul de a fi plătit pentru a sluji Biserica îl umplea de teamă, căci ştia că aceasta i-ar aduce ştergerea priveliştii cereşti pe care o avea despre ortodoxie.

Eugene era foarte îndurerat. Tânjea ca întotdeauna după Împărăţia Cerurilor, dar ştia că nu-şi împlinise misiunea aici, pe pământ. Ar fi putut răbda la nesfârşit încordarea care-i chinuia sufletul, dacă nu s-ar fi produs o criză care a grăbit lucrurile. În 1961 s-a îmbolnăvit de o boală intestinală grea. Prin firea lui ţinea totul în sine, suferind în tăcere. Totuşi, în jurnal şi-a notat aceste gânduri despre suferinţa sa:

„De ce învaţă oamenii numai din durere şi suferinţă şi nu din plăcere şi fericire? Foarte simplu, fiindcă plăcerea şi fericirea îl învaţă pe om să-şi afle mulţumirea în lucrurile acestei lumi, pe când durerea şi suferinţa îl împing pe om să caute o fericire mai adâncă, dincolo de hotarele acestei lumi. Acum şi eu sunt chinuit de durere şi chem Numele lui Iisus – nu ca să mă izbăvesc de ea, ci ca Iisus, Singurul prin Care putem să ne ridicăm mai presus de lumea aceasta, să fie lângă mine şi ca să se facă în mine voia Lui. Când îmi este bine, însă nu-L chem; sunt mulţumit cu ceea ce am şi cred că nu-mi trebuie mai mult. Şi de ce nu se poate concepe o filosofie a plăcerii? – fiindcă plăcerea nu este permanentă şi este nestatornică, iar durerea nu se poate ocoli. În durere şi suferinţă Hristos vorbeşte cu noi şi astfel, Dumnezeu este Bun că ni le dă; şi răul, la fel – căci în toate astea licăreşte ceva din lumea de dincolo, dacă există cu adevărat ceea ce doreşte cu ardoare inima noastră.

Însă, cât de îndoielnice ar fi fost toate aceste speculaţii bazate numai pe închipuirea omului, dacă n-ar fi venit Însuşi Iisus Hristos să ni le arate.”

Eugene află că boala de care suferea era incurabilă. Simţea că trebuia să accepte toate acestea ca o pedeapsă pentru păcatele sale şi credea în dreptatea lui Dumnezeu. Dar în lăuntrul său nu se putea stăpâni. Simţea că ceva nu era în regulă, că lipsea ceva. Putea Dumnezeu să-l sortească morţii, înainte de a-i da o şansă de a-şi justifica existenţa? Odată, pe când scria nişte cugetări filosofice în jurnal, şi era chinuit de dureri, se lăsă copleşit de teamă. Răzvrătitul de odinioară din el ieşi la iveală neaşteptat şi începu să urle împotriva unui Dumnezeu aparent nedrept, ca s-o sfârşească apoi tot în pocăinţă:

„Ne-am plictisit de viaţă şi tânjim după odihnă, blestemând lumea cu glas slab şi pe cei care ne-au adus în ea, că ne-au lăsat într-un gol de plictiseală, atunci când nu suntem în suferinţă? Repet că facem aceasta din ură împotriva lui Dumnezeu şi fiindcă nu dorim să fim oameni adevăraţi – oameni după chipul lui Dumnezeu. În tot ceea ce facem, Îl blestemăm sau Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, Acest Tată de nepătruns, Care aparent nu ne spune niciodată ce vrea de la noi, Se retrage atunci cînd Îl rugăm să ne vorbească, ne înveşmântează în răni şi boli atunci când sporim în dreptate şi dragoste şi lasă lumea să meargă pe drumul ei, fără să dea vreun semn că ne priveşte sau că-I pasă – şi aceste rânduri sunt scrise tot din ură şi orbire. Doamne, miluieşte!”

În această perioada traumatizantă, Eugene a vizitat un magazin cu articole de artă din San Francisco. Uitându-se la un stand rotativ cu vederi, a văzut fotografia unei icoane sârbeşti vechi a Maicii Domnului. A început să se roage, dar iarăşi nu a putut stăpâni dezlănţuirea de furie din lăuntrul său. Era furia care se naşte pur şi simplu din confuzie, din forţarea dar neputinţa de a şti ce se află înainte. Şi-a vărsat durerea înaintea icoanei Maicii Domnului, spunându-i starea disperată a sufletului său:

„Tu I-ai dat viaţă Aceluia Care mi-a dat mie viaţă”, se ruga el, „Aceluia Care a venit pe pământ ca să-L primim cu folos, ca astfel să putem ajunge în rai. Dă rost vieţii mele! Sunt dăruit cu atâţia talanţi – nu-i lăsa să se irosească. Îndeplineşte-mi rugăciunea de a intra în Biserica Fiului Tău, în cămara Lui cea mântuitoare, în adâncul adâncurilor. Îngăduieşte-mi să-I slujesc Fiului tău!”

În deznădejde, a rotit stativul cu vederi şi grabnic a ieşit din magazin…

 


[1] „Coborârea în maelstrom”: titlul unei povestiri de E. A. Poe

Sfântul Siluan Athonitul – Între iadul deznădejdii și iadul smereniei (audio)


Gândul zilei

„…E nevoie de mult exerciţiu ca să fim buni şi acest exerciţiu se numeşte asceză în Biserica noastră. Această luptă, acest exerciţiu permanent presupune un efort conştient şi liber de a răstigni în noi pornirile egoiste şi chiar fireşti (când sunt după firea căzută) pentru a face, în schimb, poruncile lui Dumnezeu. Noi nu facem poruncile ca să fim buni, ci ca să avem în noi prezenţa, puterea şi lucrarea Celui Bun! Atunci El va lucra cu noi, prin noi, pentru noi, spre bucuria noastră şi a celor din jurul nostru!

Oare, înţelegi diferenţa? Când căutăm virtuţile, putem cădea în mândrie sau deznădejde. Când Îl căutăm pe Domnul, Care e ascuns în poruncile Lui, nici un pericol nu ne paşte. Până învăţăm asta, cam avem de suferit!”

Maica Siluana

Daca L-ai rugat si nu ti s-a implinit ruga, afla ca asa a randuit Dumnezeu; nu pune capat de la inceput relelor, ci cand raul a crescut, cand s-a marit, cand dusmanilor nostri nu le-a mai ramas aproape rau de savarsit, atunci dintr-o data Dumnezeu preface totul in liniste si da dezlegari neasteptate lucrurilor

Osteneala trupului, munca, boala, suferinta, necazurile si rautatile din jurul nostru sunt, mai degraba, adevarate medicamente duhovnicesti, decat lucruri de care sa fugim. Prin ele putem ajunge mai usor la smerenie, cunoastere si pocainta.

Toate aceste greutati au un indoit scop. Intai, ele ne fac sa intelegem ca nu suntem facuti pentru lumea aceasta, ci pentru Imparatia lui Dumnezeu. Apoi, ele ne incununeaza cu mari cununi de biruinta, daca le induram cu seninatate pe toate. Peste toate se afla purtarea de grija a lui Dumnezeu, iar obiceiul Sau ramane in toate timpurile acelasi.

Obiceiul lui Dumnezeu

Dumnezeu are obiceiul de a lasa necazurile sa creasca pana acolo incat omul sa nu se mai increada in puterile si priceperea sa, ci sa astepte mila lui Dumnezeu. Facand astfel, Dumnezeu isi arata in cel mai inalt mod cu putinta puterea, iar omul invata pe viu ca intru toate trebuie sa-si puna nadejdea in purtarea Lui de grija.

In slujba Taina Sfantului Maslu se citeste un Apostol care ne invata tocmai acest lucru: „Nu voim, fratilor, ca voi sa nu stiti de necazul nostru, care ni s-a facut in Asia, ca peste masura, peste puteri, am fost ingreuiati, incat nu mai nadajduiam sa mai scapam cu viata. Ci noi, in noi insine, ne-am socotit ca osanditi la moarte, ca sa nu ne punem increderea in noi, ci in Dumnezeu, Cel ce inviaza pe cei morti, care ne-a izbavit pe noi dintr-o moarte ca aceasta si ne izbaveste si in Care nadajduim ca inca ne va mai izbavi” (II Corinteni 1, 8-10).

Nu potoleste raul de la inceput, ci cand a crescut !

„Vedem o mare care si-a deszavorat adancul; unii corabieri plutesc morti pe ape, iar altii sunt gata sa se inece; scandurile corabiilor sunt desfacute; panzele rupte; catargele sfaramate, vaslele lipsite de mainile vaslasilor; carmacii, in loc sa stea la carma, stau pe asternuturi cu mainile incrucisate pe genunchi; neputinciosi in fata imprejurarilor, suspina, striga, varsa lacrimi, se vaita; nu vad nici cerul, nici marea; peste tot intuneric adanc, de nepatruns, ca nu pot vedea nici pe cei de langa ei; mugetul valurilor e mare, iar fiarele marii se napustesc din toate partile asupra celor ce plutesc.”

„Dar cu toate ca vad acestea nu-mi pierd bunele nadejdi, pentru ca ma gandesc la Cel ce carmuieste acest univers. Acesta n-are nevoie de arta carmaciului ca sa biruie furtuna; El, cu un semn, potoleste tulburarea. Dar nu potoleste raul de la inceput, nici indata ce s-a ivit – asa este obiceiul Lui – ci cand a crescut, cand a ajuns la sfarsit, cand deznadejdea i-a cuprins pe cei mai multi, atunci face minunea, aratandu-Si si propria-I putere si deprinzand cu rabdare pe cei ce au indurat raul.”

Cand se petrece minunea ?

N-ar fi putut oare de la inceput sa impiedice caderea celor trei tineri (din Babilon) in incercarea aceea grozava? Dar n-a voit, ca sa le adune tinerilor mare castig. De asta a ingaduit sa fie dati in mainile barbarilor, sa se inalte focul din cuptor la mare inaltime, sa se aprinda mania imparatului mai tare decat cuptorul, sa li se lege picioarele si mainile cu multa strasnicie si asa sa fie aruncati in foc. Si cand toti cei ce priveau pierdusera nadejdea mantuirii lor, atunci, dintr-o data, mai presus de orice nadejde, s-a aratat facerea de minuni a lui Dumnezeu, Marele Mester, atunci a stralucit minunea Lui cu multa maretie. Focul a fost stins, iar cei legati au fost dezlegati.”

„Cuptorul a ajuns biserica, izvor si roua si mai de pret decat curtile imparatesti. Parul capetelor lor a fost mai tare decat focul, care inghite totul, care biruie si fierul si pietrele, care subjuga orice materie. S-a alcatuit acolo un cor armonios, corul acelor sfinti, care chemau la aceasta cantare minunata si firea cea vazuta si firea nevazuta. Cantau, inaltand imnuri de multumire, pentru ca au fost legati, pentru ca au fost dati focului, atat cat depindea de dusmani, pentru ca au pierdut tara, pentru ca au ajuns robi, pentru ca li s-a luat libertatea, pentru ca au ajuns fara patrie, fara casa, niste surghiuniti, pentru ca traiau intr-un pamant strain si barbar. Asa face un suflet recunoscator.”

Dupa ce rautatea dusmanilor a mers pana la sfarsit – caci ce mai puteau incerca dupa ce-i omorau? – si dupa ce atletii au implinit totul, dupa ce a fost impletita cununa, dupa ce au fost adunate rasplatirile lor si nimic nu mai lipsea spre slava lor, atunci relele au luat sfarsit. Iar cel ce a aprins cuptorul, cel ce i-a supus pe tineri la o pedeapsa atat de mare, chiar el ii lauda minunat pe sfintii aceia si ajunge crainicul minunii lui Dumnezeu: a trimis in toata lumea scrisori pline de cuvinte de lauda, in care povesteste cele intamplate si ajunge predicator vrednic de credinta al minunilor lui Dumnezeu, facatorul de minuni. Erau mai presus de banuiala cele scrise de el chiar in ochii dusmanilor, pentru ca fusese dusmanul si vrajmasul lor.”

Nimic din cele ce se intampla in viata sa nu te tulbure !

„Nimic din cele ce se intampla in viata sa nu te tulbure! Inceteaza de a ruga pe cutare sau pe cutare; lasa umbrele sa treaca – umbra, doar, e ajutorul omenesc – si roaga necontenit pe Iisus, Caruia-i slujesti, sa faca un semn numai; si toate se vor limpezi intr-o clipita. Iar daca L-ai rugat si nu ti s-a implinit ruga, afla ca asa a randuit Dumnezeu; nu pune capat de la inceput relelor, ci cand raul a crescut, cand s-a marit, cand dusmanilor nostri nu le-a mai ramas aproape rau de savarsit, atunci dintr-o data Dumnezeu preface totul in liniste si da dezlegari neasteptate lucrurilor. Da, Dumnezeu poate sa dea nu numai atatea bunatati cate asteptam si nadajduim, ci chiar cu mult mai multe si nesfarsit de mari. De aceea si Pavel spunea: „El poate sa le faca pe toate mai cu prisos decat cele pe care le cerem sau le gandim” (Efeseni 3, 20).

„Sa nu te tulbure, dar, nici unul din necazurile din viata! Atat au reusit asupra noastra, fara voia lor, dusmanii nostri, ca sa ne faca sa nu suferim raul ce ni-l fac; si-au terminat sagetile si n-au castigat nimic altceva decat ca s-au facut de rusine, ca s-au facut de ras si ca sunt in ochii tuturora dusmani de obste ai neamului omenesc. Aceasta-i plata ce-o primesc dusmanii, aceasta-i sfarsitul razboaielor lor!”

„Ah, ce mare lucra este virtutea si dispretul lucrurilor din lumea aceasta! Virtutea castigata chiar cu ajutorul curselor ce i se intind e incununata de cei care lupta impotriva el. Cei care o fac sa straluceasca mai mult, cei care incearca s-o doboare, ii fac mai puternici, mai inalti, mai de nebiruit, mai de neinfrant pe cei ce o savarsesc. Virtutea n-are nevoie de arme, lanci, ziduri, santuri, turnuri, bani, ostasi, ci numai de vointa puternica, de suflet neclintit, ca sa infranga toate uneltirile omenesti.”

Numai un singur lucru este infricosator: pacatul !

Numai un singur lucru este infricosator, numai de o singura tulburare trebuie sa ne temem: de pacat! Si n-am sa incetez sa spun mereu acest cuvant. Basme sunt toate celelalte, chiar de mi-ai vorbi de dusmanie, de ura, de viclenie, de calomnie, de ocara, de graire de rau, de confiscare de averi, de surghiun, de ascutitul sabiei, de un ocean de rele, de razboiul intregii lumi! Oricum ar fi acestea, sunt vremelnice si pieritoare; se petrec intr-un trup muritor si nu vatama deloc sufletul care privegheaza.”

Necazurile se fac pricina a mii de bunatati

„Nimic nu ne face atat de straluciti, atat de invidiati, nimic nu ne umple de mii si mii de bunatati, ca multimea incercarilor, ca primejdiile, ostenelile, tristetile, uneltirile necontenite de la cei care nu s-ar cuveni (sa le faca), daca le induram cu seninatate pe toate.”

Asa sunt necazurile! Pe cei care le indura in liniste si cu curaj, ii urca deasupra suferintelor, ii inalta de nu-i ating sagetile diavolului si-i invata sa dispretuiasca uneltirile. Ca si pomii care cresc la umbra sunt fara de putere si nu dau roada, pe cand cei care infrunta schimbarile aerului, care primesc loviturile vanturilor, arsita soarelui, sunt mai puternici, sunt plini de frunze si se rup de fructe.”

Sa multumesti mereu lui Dumnezeu pentru toate !

„Ai vazut maiestria lui Dumnezeu? Ai vazut intelepciunea Lui? Ai vazut minunea Lui? Ai vazut iubirea Lui de oameni si purtarea Lui de grija? Nu te tulbura, dar, nu te nelinisti, ci continua sa multumesti mereu lui Dumnezeu pentru toate, sa-L slavesti, sa-L rogi, sa-I ceri.

„De se napustesc asupra-ti mii de tulburari si mii de necazuri, de vin in fata ta furtuni, nimic sa nu te tulbure. Dumnezeu iese intru intampinarea noastra chiar cand totul ne duce la pieire.

„Dumnezeu poate sa scoale si pe cei cazuti, poate sa intoarca si pe cei rataciti, poate sa indrepte pe cei ce se poticnesc, poate sa scape de pacate pe cei se sunt plini de mii si mii de pacate, poate sa faca drepti, poate sa dea viata celor morti, poate sa faca mai stralucitoare pe cele daramate, poate sa innoiasca pe cele invechite. Daca aduce la existenta pe cele ce nu sunt, daca daruieste fiinta celor ce nicicand n-au fiintat, apoi cu mult mai mult va indrepta pe cele ce sunt si-au fost.”

Teodor Danalache
(citatele aprtin Sfantului Ioan Gura de Aur)

sursa: crestinortodox.ro