Starețul Iosif Vatopedinul – Descurajarea este cauza problemelor psihologice!

Anunțuri

„Fericirea se munceşte în fiecare zi”

– Unora parcă le sunt date numai suferinţe, toată viaţa…

– Trebuie să înţelegi că e un joc între tine şi Dumnezeu. În suferinţă se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu faţă de tine. Şi atunci începi să găseşti un rost fiecărei suferinţe. Fără Dumnezeu, totul sfârşeşte într-un mare absurd. Şi cea mai mică suferinţă te doboară. Nu mai înţelegi nimic şi ajungi să-ţi pui capăt zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinţă e umplută de sens şi e mereu urmată de bucurie. Trebuie să nu uiţi niciodată că Dumnezeu te iubeşte şi te pune la încercare. Te încearcă, pentru că vrea să-ţi dea ceva. Dar cu un preţ! Trebuie să meriţi darul, să te ridici spiritual la nivelul la care îl poţi primi. Nivelul următor al jocului. Oricum, darul e întotdeauna cu mult mai mare decât suferinţa pe care o treci ca să ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate dărui liber, că atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinţa, nu ne-ar mai lăsa să înflorim liber. Dumnezeu, când ne iubeşte, ne pune la încercare, ca pe argint în topitoare. Pentru că vrea să scoată din noi esenţa cea mai pură.

– Ce ar trebui facem fim fericiţi?

– Trebuie pornim în căutarea adevărului iubirii, cu toate forţele noastre. nu ne angajăm steril, de suprafaţă, ci ne dăruim total, tuturor oamenilor şi, prin ei, lui Dumnezeu. Şi o facem pe viaţă. Fericirea adevărată există. Şi există aici, pe pământ. Ea nu e decât o cale pe care înaintăm. Doar în măsură în care ştim dăruim, o şi primim. Pentru Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne şi răsplăteşte cu asupra de măsură. Se joacă cu noi, ne face vrem mai mult, ne dorim mai mult, devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleaşcă, o încremenire care pică pe tine. O fericire statică ne-ar strivi sub o plictiseală cumplită. Fericirea se munceşte, se câştigă în fiecare zi. E un urcuş continuu, o dinamică ce se adaptează permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

Pr. Pantelimon de la Oaşa – Formula AS, nr. 973, anul 2011

Sfântul Porfirie – Despre depăşirea depresiei

„În zilele noastre oamenii simt deseori tristeţe, disperare, letargie, lene, trândăvie sau alte stări satanice. Ei se simt deprimaţi, nemulţumiţi şi melancolici. Îşi desconsidera familiile, plătesc sume exorbitante pe psihanalişti şi iau antidepresive. Oamenii explica acest lucru ca „insecuritate”. Religia noastră crede că aceste stări provin din ispita satanică.

Durerea este o putere psihică pe care Dumnezeu a pus-o în noi cu intenţia de a ne face bine şi care să ne conducă către iubire, bucurie şi rugăciune. Însă, vrăjmaşul reuşeşte să preia această putere a sufletului nostru şi o foloseşte cu răutate. Transformă această durere în depresie şi ne aduce sufletul într-o stare de letargie şi apatie. Ne chinuie, ne înrobeşte şi ne îmbolnăveşte din punct de vedere psihologic.

Există un secret. Sa transformi această energie diavolească într-o energie bună. Acest lucru este dificil şi cere o anumită pregătire. Această pregătire necesară se numeşte smerenie. Cu smerenie atragi harul lui Dumnezeu. Te predai pe ţine însuţi dragostei lui Dumnezeu, slavei Sale şi rugăciunii. Chiar de ai face totul pe lumea asta, nu ai câştigat nimic dacă nu ai smerenie. Toate stările rele, nesiguranţa, disperarea, dezamăgirea, care preiau controlul sufletului, dispar prin smerenie. O persoana căreia îi lipseşte smerenia, una egoistă, nu vrea să îi stai în calea dorinţelor sale, să o critici sau să-i spui ce să facă. Ea se va supăra, va deveni iritată, va reacţiona violent şi va fi copleşită de depresie.

Această stare este vindecată prin har. Sufletul trebuie să se întoarcă la iubirea lui Dumnezeu. Leacul va veni atunci când vom începe să-l iubim pe Dumnezeu cu râvnă. Mulţi dintre sfinţii noştri au transformat depresia în bucurie, cu iubirea lor pentru Hristos. Adică, ei au luat această putere a sufletului pe care vrăjmaşul a dorit s-o distrugă şi au dat-o lui Dumnezeu, transformându-o în bucurie şi binecuvântare. Rugăciunea şi închinarea vor transforma treptat depresia în bucurie, deoarece va lucra harul lui Dumnezeu. Iată, ai nevoia de tăria de a atrage harul lui Dumnezeu care ne ajută să fim uniţi cu El. Asta e arta. Când te predai lui Dumnezeu şi devii una cu El, vei scăpa de duhul cel rău care te trage de la spate, iar acest duh, când este dispreţuit, dispare. Cu cât devii mai apropiat de Dumnezeu şi mai plin de Duhul Sau cel sfânt, cu atât mai puţin vei privi la duhul rău care te trăgea înapoi. Când harul te va atrage, vei fi unit cu Dumnezeu. Iar atunci când eşti unit cu Dumnezeu şi te predai Lui, orice altceva dispare, este uitat, iar tu eşti salvat. Marea artă, marele secret pentru a scapa de depresie şi de tot ceea ce este negativ, este să te predai dragostei lui Dumnezeu.

Altceva ce poate ajuta o persoană depresivă este munca, sau o pasiune. Grădinăritul, plantele, florile, copacii, viaţa la ţară, o plimbare în aer liber – toate aceste lucruri scot persoana din starea de inactivitate şi îi trezeşte interesul pentru anumite pasiuni. Ele acţioneză că nişte medicamente. A se ocupa cu arta, cu muzica este foarte benefic. Dar ceea ce pun în capul listei este interesul pentru Biserică, citirea Sfintei Scripturi şi participarea la slujbele religioase. Pe măsură ce studiezi cuvântul lui Dumnezeu, sufletul este vindecat fără să îţi dai seama.

Permiteți-mi să va spun de o tânăra care a venit la mine. Suferea de o depresie teribilă. Medicamentele nu mai aveau efect. Renunţase la tot- servici, casă, pasiuni. I-am spus despre dragostea lui Hristos care înlănţuie sufletele, pentru că harul lui Dumnezeu umple sufletul şi-l schimbă. I-am explicat că forţa care preia controlul asupra sufletului şi transformă puterea sufletului în depresie este lucru diavolesc. El aruncă sufletul în deznădejde, îl chinuie şi-l face nefolositor. Am sfătuit-o să se dedice unor activităţi cum ar fi muzica, de care ea s-a bucurat anterior. Am subliniat, totuşi, mai ales necesitatea de a se întoarce la Hristos cu iubire. I-am explicat că în Biserica noastră vindecarea este posibilă prin iubirea de Dumnezeu şi de rugăciune, cu condiţia că acestea să se facă cu toată inima.”

+ + +

 Elder Porphyrios on Overcoming Depression

„Nowadays people often feel sadness, despair, lethargy, laziness, apathy, and all things satanic. They are downcast, discontent and melancholy. They disregard their families, spend vast sums on psychoanalysts and take anti-depressants. People explain this as ‘insecurity.’ Our religion believes that these states derive from satanic temptation.

Pain is a psychological power which God implanted in us with a view to doing us good and leading us to love, joy, and prayer. Instead of this, the devil succeeds in taking this power from the battery of our soul and using it for evil. He transforms it into depression and brings the soul into a state of lethargy and apathy. He torments us, takes us captive and makes us psychologically ill.

There is a secret. Turn the satanic energy into good energy. This is difficult and requires some preparation. The requisite preparation is humility. With humility you attract the grace of God. You surrender yourself to the love of God, to worship and to prayer. But even if you do all in the world, you achieve nothing if you haven’t acquired humility. All the evil feelings, insecurity, despair and disenchantment, which come to take control of the soul, disappear with humility. The person who lacks humility, the egotist, doesn’t want you to get in the way of his desires, to make any criticism of him or tell him what to do. He gets upset, irritated and reacts violently and is overcome by depression.

This state is cured by grace. The soul must turn to God’s love. The cure will come when we start to love God passionately. Many of our saints transformed depression into joy with their love for Christ. That is, they took this power of the soul which the devil wished to crush and gave it to God and they transformed it into joy and exultation. Prayer and worship gradually transform depression and turn it into joy, because the grace of God takes effect. Here you need to have the strength to attract the grace of God which will help you to be united with Him. Art is required. When you give yourself to God and become one with him, you will forget the evil spirit which drags at you from behind, and this spirit, when it is disdained, will leave. And the more you devote yourself to the Spirit of God, the less you will look behind to see the spirit that is dragging at you. When grace attracts you, you will be united with God. And when you unite yourself to God and abandon yourself to Him, everything else disappears and is forgotten and you are saved. The great art, the great secret, in order to rid yourself of depression and all that is negative is to give yourself over to the love of God.

Something which can help a person who is depressed is work, interest in life. The garden, plants, flowers, trees, the countryside, a walk in the open air – all these things tear a person away from a state of inactivity and awake other interests. They act like medicines. To occupy oneself with the arts, with music and so on, is very beneficial. The thing that I place top of the list, however, is interest in the Church, in reading Holy Scripture and attending services. As you study the words of God you are cured without being aware of it.

Let me tell you about a girl who came to me. She was suffering from dreadful depression. Drugs had no effect. She had given up everything – her work, her home, her interests. I told her about the love of Christ which takes the soul captive because the grace of God fills the soul and changes it. I explained to her that the force which takes over the soul and transforms the power of the soul into depression is demonic. It throws the soul to the ground, torments it and renders it useless. I advised her to devote herself to things like music which she had formerly enjoyed. I emphasized, however, most of all her need to turn to Christ with love. I told her, moreover, that in our Church a cure is to be found through love for God and prayer, provided this is done with all the heart.”

A selection from Wounded by Love: The Life and the Wisdom of Elder Porphyrios, trans. by John Raffan (Limni, Evia, Greece: Denise Harvey, 2005), 178-179.

La un moment dat, dintr-un motiv sau altul dar, de cele mai multe ori, din mândrie și din ignoranță (când omul crede că el și-a schimbat viața, că el face multe metanii, că el e plin de râvnă), Dumnezeu își retrage harul și omul cade în akedie. Dintr-o dată, nu-i mai vine să se mai dea jos din pat dimineața el, care poate ani de zile se trezea noaptea la rugăciune și își jertfea din somnul său, dintr-o dată îi e greu să țină o zi de post, el care postea negru până la ora trei după amiaza săptămâni la rând în posturile de peste an. Și omul, dacă nu știe să se lupte duhovnicește, devine paralizat de această întristare, de această deznădejde.

De ce privim mereu în jos?

 Vedem în Evanghelie că în cazul femeii gârbove neputința ei, întoarcerea ei către cele pământești se manifestă în mod fizic. Era pur și simplu cocoșată și privea spre cele de jos. Dar, în cazul multora dintre noi, neputința aceasta de a privi spre cele de sus, spre cele cerești, spre cele dumnezeiești, spre cele duhovnicești, neputința de a trăi așa cum suntem chemați să trăim se traduce prin ceea ce astăzi lumea medicală numește depresie sau ceea ce părinții Bisericii numesc akedie. În lumea duhovnicească, acest termen are un conținut mult mai larg decât în lumea psihologică.

Părintele Rafail Noica, traducând etimologic akedia, o denumește ca lipsă de grijă pentru mântuire. Și asta se întâmplă la un moment dat și în viețile celor care merg la biserică, atunci când apare o amorțeală – dar se întâmplă și în viața celui ce nu are nicio legătură cu Biserica și nu-și pune problema mântuirii. Pentru noi, cei care vrem să ne mântuim, lucrurile devin grave, de multe ori din ignoranță și dintr-o abordare superficială a tot ce este viață duhovnicească. De cele mai multe ori, omul este adus la un moment dat în Biserică de cercetarea harului lui Dumnezeu, care ne dă să ne îndrăgostim de Domnul, să ne bucurăm de cele ale Bisericii, să râvnim să postim, să ne trezim noaptea la rugăciune și așa mai departe.

Și, la un moment dat, dintr-un motiv sau altul dar, de cele mai multe ori, din mândrie și din ignoranță (când omul crede că el și-a schimbat viața, că el face multe metanii, că el e plin de râvnă), Dumnezeu își retrage harul și omul cade în akedie. Dintr-o dată, nu-i mai vine să se mai dea jos din pat dimineața el, care poate ani de zile se trezea noaptea la rugăciune și își jertfea din somnul său, dintr-o dată îi e greu să țină o zi de post, el care postea negru până la ora trei după amiaza săptămâni la rând în posturile de peste an. Și omul, dacă nu știe să se lupte duhovnicește, devine paralizat de această întristare, de această deznădejde.

Dar sunt și cauze ale akediei care țin de firea omului, când omul își iese din fire. Ontologic, ființial, bărbatul e înzestrat de Dumnezeu să conducă. De câte ori își declină, respinge sau se depărtează de această menire a lui, bărbatul își iese din fire și nu poate să-l aștepte decât akedia.

O altă pricină a akediei este lipsa muncii sau lenea. Sfântul Pavel spune că cine nu muncește, nici să nu mănânce. Omul are nevoie de muncă pentru că acest lucru face parte din ispășirea blestemului pe care Dumnezeu ni l-a pus pe umeri, când l-a scos din rai pe Adam. Dumnezeu i-a spus atunci bărbatului că, în sudoarea frunții sale își va câștiga pâinea, iar femeii că va fi atrasă de bărbatul ei și el o va stăpâni. De câte ori încercăm să eludăm, de câte ori încercăm să ne ascundem în spatele unor servicii cât mai ușoare, cât mai ne-transpirante, ne-stresante, ieșim din firea noastră. De câte ori ne bucurăm, că într-un context sau altul nu avem de muncă sau nu trebuie să muncim, ieșim din firea noastră. Cum și femeia care respinge facerea de prunci, la modul absolut, așa, doar că nu-i comod, își iese din fire.

Toate depărtările de la „tiparul” inițial ne provoacă suferință. Câștigăm astăzi și suferim de mâine încolo, pentru alegerea noastră proastă. Pe de altă parte, prea multă muncă îl poate aduce pe om în starea aceasta de deznădejde, de deprimare, de depresie, când omul nu mai știe să rămână pe linia necesității. Are un acoperiș deasupra capului și mâncare în frigider, el vrea încă o casă. Apoi vrea una și în alt oraș, și apoi vrea și o casă de vacanță la mare sau la munte, și mereu își dă de lucru inutil. Iar toate acestea vin din neînțelegerea așezării noastre inițiale, dintr-o raportare greșită la Dumnezeu și la aproapele nostru.

De câte ori avem pretenții și așteptări de la ceilalți, mai întotdeauna apare întristarea. De câte ori, în schimbul faptei mele bune sau a iubirii mele aștept recunoștință de la celălalt și dragoste, sunt toate șansele să fiu îndurerat. Totul ține de cum înțelegem acestea. Iubim pentru că iubirea ne înnobilează sufletul și pentru că e poruncă de la Dumnezeu, nu iubim ca să fim iubiți. Facem fapte bune pentru că Dumnezeu face atâta bine peste noi și revarsă atâtea daruri în viața noastră și nu pentru mulțumesc-ul potențial de pe buzele celuilalt, ci pentru vindecarea mea, pentru reintrarea mea întru cele în care Dumnezeu m-a așezat.

doxologia.ro

Cuvânt al Sf. Tihon din Zadonsk

Sfantul Tihon de Zadonsk.jpg
Sf Tihon din Zadonsk, episcop al Voronejului

Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi! Luaţi jugul Meu asupra voastră şi vă învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.(Matei 11, 28)

Astfel ne cheamă la sine Hristos, făgăduind preadulce odihnă sufletelor noastre. Ca şi cum ne-ar spune: „O, păcătoşi sărmani şi osteniţi de deşertăciunile lumii, destul v-aţi obosit împovărându-vă cu gânduri, planuri, năzuințe şi griji şi întristări lumeşti. Nicăieri nu veţi găsi adevărata odihnă şi fericire afara de Mine. Ori încotro v-aţi întoarce, nicăieri nu veţi afla adevărat folos. În afara Mea, pretudindeni vă întâmpină nevoia şi răul. Bogăţia, cinstea, slava şi desfătarea lumii acesteia pe care le căutaţi, mai mult vă apasă decât vă uşurează, mai mult vă ostenesc decât vă odihnesc.

Căutaţi binele? Tot binele este la Mine şi de la Mine vine. Căutaţi fericirea? Nu este nicăieri în afara Mea. Căutaţi frumuseţe? Ce este mai frumos decât Mine şi în afară de Mine? Căutaţi nobleţe? Cine este mai nobil decât Fiul lui Dumnezeu? Căutaţi lucruri înalte? Cine este mai înalt decât Împăratul Cerurilor? Căutaţi slavă? Cine este mai slăvit decât Mine? Căutaţi bogăţie? La Mine şi în mâna Mea este toată bogăţia cea nestricăcioasă. Căutaţi înţelepciune? Eu sunt Înţelepciunea lui Dumnezeu. Căutaţi prietenie? Cine este mai plăcut şi mai iubitor decât Mine care mi-am pus sufletul pentru toţi? Căutaţi ajutor şi ocrotire? Cine vă va ajuta şi vă va ocroti, dacă nu Eu? Căutaţi doctor? Cine vă va vindeca dacă nu Eu, doctorul sufletelor şi al trupurilor? Căutaţi desfătare, veselie şi bucurie? Cine vă va desfăta şi vă va veseli dacă nu Eu? Căutaţi tihnă şi pace? Eu sunt pacea şi odihna sufletului şi nicăieri nu le veţi găsi decât numai la Mine. Doriţi lumină? Eu sunt Lumina lumii şi oricine îmi urmează Mie nu va umbla întru întuneric. Vreţi să veniţi la Dumnezeu, nu vreţi să vă amăgiţi şi să vă rătăciţi, nu vreţi să muriţi şi să trăiţi în veci. Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nu îndrăzniţi să vă apropiaţi de mine? De cine poate fi mai lesne să vă apropiaţi? Pe toţi îi chem şi îi primesc: veniţi la Mine. Vă temeţi să cereţi? Cine a cerut de la Mine cu credinţă şi Eu nu i-am dat? Păcatele vă opresc să veniţi la Mine? Eu pentru păcătoşi mi-am pus sufletul. Mulţimea păcatelor vă tulbură? Milostivirea Mea covârşeşte toate păcatele întregii lumi. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!”

sursa

Din toată tulburarea neaşteptată, numai cât rostesc numele tău, mă şi slobozesc de frică. Aşa de mare este harul tău şi aşa de mare este nemăsuratul tău ajutor, prin care oricine aleargă la tine, Stăpână, cu dinadinsul din nevoi se izbăveşte.

Hodighitria- Manastirea NeamtCanonul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Facere a Sfântului Teodor Studitul

Cântarea 1. Glasul al 2-lea

Irmosul:

«Intru adânc a înecat de demult toată oastea lui Faraon puterea cea prea întrarmată; iar Cuvântul întrupându-Se, a nimicit păca­tul cel prea rău, Domnul cel Preaînalt, căci cu slavă S-a preaslăvit».

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi

In glas de cântări sfinte, laudă cu mulţumire după datorie cânt ţie, Născătoare de Dumnezeu, pentru care mântuieşte-mă pe mine şi pe toţi cei ce te au pe tine ajutor căci tu, Stăpână, după Dumnezeu, eşti mie scăpare.

Din toată tulburarea neaşteptată, numai cât rostesc numele tău, mă şi slobozesc de frică. Aşa de mare este harul tău şi aşa de mare este nemăsuratul tău ajutor, prin care oricine aleargă la tine, Stăpână, cu dinadinsul din nevoi se izbăveşte.

Slavă Tatalui si Fiului si Sfantului Duh

Căzând în valul ispitelor, când te-am căutat pe tine şi nu ai potolit îndată valul? Când nu ai liniştit mintea mea? Din toată ocara m-ai smuls. Pentru aceasta te laud pe tine, Stăpână, şi laud puterea ta.

Şi acum si pururea si in vecii vecilor. Amin

Deznădăjduindu-mă de mulţimea chinurilor, plâng şi te aflu pe tine apărătoare şi izbăvitoare din nevoi. Eşti mie ajutor neîncetat, pentru aceea, te binecuvintez, Stăpână, şi laud puterea ta.

Cântarea a 3-a

Irmosul:

«Mintea mea cea neroditoare arat-o aducătoare de roadă, Dumnezeule, Lucrătorule al bunătăţilor şi Săditorule al celor bune, cu milostivirea Ta».

 Cine dintre pământeni poate să te laude pe tine după vred­nicie, Maică Fecioară, căci tu singură între femei ai fost aleasă şi preafericită.

 Cerul te cântă pe tine şi pământul te laudă, împreună cu care şi eu aduc datornicele rugăciuni, pentru care te-ai arătat mie mântuitoare, Născătoare de Dumnezeu.

Slavă Tatalui si Fiului si Sfantului Duh

Prin credinţa în tine fiind izbăvit din ispite, ţie îţi strig din adâncul sufletului: Tu eşti acoperământul meu cel tare, de Dumnezeu dăruită.

Şi acum si pururea si in vecii vecilor. Amin

Pe mine, cel înconjurat de chinuri, cel ce am deznădăjduit de viaţa mea, miluieşte-mă, nădejdea muritorilor, scoţându-mă din rele cu ajutorul tău, Stăpână.

Cântarea a 4-a

Irmosul:

«Mai înainte văzând proorocul naşterea Ta cea din Fecioară, propovăduia strigând: Auzit-am glasul tău şi m-am temut, că de la miazăzi şi din muntele cel sfânt cu umbra deasă ai venit, Hristoase».

Infricoşatul tău nume, ori de câte ori îl aude mulţimea demo­nilor, fuge înspăimântată ca de foc, pentru aceea, când îl rostesc, auzi-mă, Născătoare de Dumnezeu, nu mă trece cu vederea, ceea ce eşti bună.

 Numele cel mult dorit în icoana ta îl văd, Doamna tuturor, căci prin acesta faci minuni izvorând harul şi pe robul tău care se apropie de tine cu credinţă îl izbăveşti din chinuri, Născătoare de Dumnezeu.

Slavă Tatalui si Fiului si Sfantului Duh

Laudă cu mulţumire după datorie cânt ţie, Prealăudată, Curată, că ai primit în milă pe rugătorul tău şi pe mine, cel căzut în cursele fără de scăpare ale celor răi, izbăveşte-mă în chip minunat.

Şi acum si pururea si in vecii vecilor. Amin

Mi-am întinat cu patimi trupeşti sufletul meu, eu, ticălosul, la tine, nevinovată Fecioară, alerg cu credinţă, pentru aceea nu mă trece cu vederea, auzi plângerea mea şi primeşte dorirea su­fletului meu.

 Cântarea a 5-a

Irmosul:

«Negura sufletului meu risipind-o, Mântuitorule, cu lumina poruncilor Tale luminează-mă, ca un împărat al păcii».

 Tu eşti puterea inimii mele celei slabe, cu dreptate te laud pe tine, Curată, şi zic: Ce puternic este ajutorul puterii tale în ocro­tirile tale!

 Este cunoscut că icoana ta e făcătoare de minuni, întărit de ea, Curată, mărturisesc pentru ea. Cât de înfrumuseţat este chipul feţei tale, de Dumnezeu Născătoare!

Slavă Tatalui si Fiului si Sfantului Duh

Lipindu-mă de tine, am nădăjduit, ajutor împotriva vrăjma­şilor fii mie, Stăpână, căci rugăciunea ta este cuvioasă şi puterea ta nebiruită.

 Şi acum si pururea si in vecii vecilor. Amin

In chinuri fiind eu, pe tine te-am căutat să mă ajuţi; fii mie părtinitoare, Stăpână, căci tu eşti nădejdea mântuirii celui ce se roagă ţie, Născătoare de Dumnezeu.

 Cântarea a 6-a

Irmosul:

«Adâncul păcatelor cel mai de jos m-a înconjurat, ci precum pe Proorocul Iona, ridică, Doamne, Doamne, din stricăciune viaţa mea».

 Adâncul păcatului scufundă cu totul nenorocitul meu suflet, Preacurată Stăpână, întinde-mi mână de ajutor.

Adâncul milei fiind, Născătoare de Dumnezeu, din noroiul patimilor în care am căzut, ridică-mă la înălţimea nepătimirii.

Slavă Tatalui si Fiului si Sfantului Duh

In chip cuvenit, strigăm ţie, Preanevinovată Fecioară, cânta­rea îngerului: „Bucură-te”. Bucură-te, îngrădire a robilor tăi, zid de apărare nesurpat.

Şi acum si pururea si in vecii vecilor. Amin

„Bucură-te”, îţi aduc acum ţie, Prealăudată şi nenuntită Fecioară, apărătoarea şi lauda celor ce aleargă la tine cu credinţă.

 Sedealna. Glasul al 2-lea

Rugăciune fierbinte

 Ceea ce singură ai născut fără sămânţă pe Dumnezeu, şi după naştere iarăşi ai rămas curată, la tine cădem, Stăpână, strigând cu frică şi cu dor: Din patimi şi boli cumplite şi din toate neca­zurile ne izbăveşte pe noi.

 Cântarea a 7-a

Irmosul:

«Pe heruvimi urmând tinerii, în cuptor horeau strigând: Bine eşti cuvântat Dumnezeule, că întru adevăr şi judecată ai adus asupră-ne acestea toate pentru păcatele noastre, Cel ce eşti prealăudat şi preaslăvit întru toţi vecii».

 Copila lui Dumnezeu, în pântecele tău cel fecioresc, ca într-un cer, porţi pe Ziditorul tuturor şi ai născut mai înainte în curăţie, şi după naştere ai rămas curată, o, înfricoşătoare taină!

 In chin cu multe suspine, ca într-un cuptor de foc, eram eu, slujitorul tău, Născătoare de Dumnezeu, şi m-am izbăvit cu rugă­ciunile tale din munca cea veşnică, precum tinerii din văpaie.

Slavă Tatalui si Fiului si Sfantului Duh

Cântări de mulţumire, ca un prinos de duminică, îţi aduc ţie eu, robul tău, Născătoare de Dumnezeu, laud apărarea ta şi înfricoşătoarea ta ocrotire cu care pururea mă acoperi.

Şi acum si pururea si in vecii vecilor. Amin

Tu eşti leac alinător pentru preaîntristatul meu suflet, ca o milostivă, Preasfântă Marie, fă lumină în cugetele mele cele întu­necate şi, păzindu-mă, mântuieşte-mă.

 Cântarea a 8-a

Irmosul:

«Sfinţii tineri în cuptor fiind aruncaţi oarecând şi văzând văpaia prefăcută în rouă prin puterea înfricoşată a îngerului celui frumos, într-un glas cei trei au cântat slăvind şi strigând: Toate lucrurile lăudaţi pe Domnul».

 Cu dumnezeieşti cântări împletesc lauda ta, Curată, pentru doritul tău acoperământ. Căci pe tine te-am aflat în focul ispitelor rouă a vieţii, răcorindu-mi ostenelile şi îndemnându-mă să cânt: Toate lucrurile lăudaţi pe Domnul.

Tu eşti nădejdea mea, Stăpână, scăpare puternică al celui care a ajuns în lupte nenorocite. Căci întru tine încrezându-mă, fiind întărit, ocolesc uneltirile duşmanilor şi cu mulţumire strig: Toate lucrurile lăudaţi pe Domnul.

 Binecuvântăm pe Tatăl  şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul

 Departe alungă mulţimea cea rea a demonilor, fiindcă mare putere luptă cu mine, tu însăţi Maica lui Dumnezeu, întinzând laţurile tale, pe mine mă păzeşte ca pe o pasăre din laţ, ca să strig fără încetare: Toate lucrurile lăudaţi pe Domnul.

Şi acum si pururea si in vecii vecilor. Amin

Singură tu, fară prihană, ai covârşit legile firii, că fără să­mânţă bărbătească ai născut pe Fiul tău, având în acelaşi timp fulgerare feciorelnică şi înrudire de maică. Şi minunea ta este cântată în cer şi pe pământ, Născătoare de Dumnezeu, Marie prealăudată.

Sa laudam, bine sa cuvantam si sa ne inchinam Domnului, cantandu-I si preaslavindu-L pe Dansul intru toti vecii.

Irmosul:

«Sfinţii tineri în cuptor fiind aruncaţi oarecând şi văzând văpaia prefăcută în rouă prin puterea înfricoşată a îngerului celui frumos, într-un glas cei trei au cântat slăvind şi strigând: Toate lucrurile lăudaţi pe Domnul».

 Cântarea a 9-a

Irmosul:

«Cine dintre pământeni a auzit una ca aceasta? Sau cine a văzut cândva că s-a aflat Fecioară având în pântece şi fară de durere să nască prunc? Intru acest chip este minunea ta şi pe tine, Curată Născătoare de Dumnezeu, te mărim».

 Cine dintre pământeni nu îţi va împleti laudă sau cine nu va spune măririle tale căci mijlocitoare eşti către Dumnezeu pentru toţi, împreună cu care sunt şi eu, rugătorul tău, pentru aceea cânt şi în cântări, Născătoare de Dumnezeu, Marie, te măresc.

 In necazuri şi nenorociri, mai strălucitoare decât soarele fulgeră lumina puternicului tău ajutor, risipind norii deznădejdii din sufletul meu. Pentru aceea cânt şi în cântări Născătoare de Dumnezeu, Marie, te măresc.

Slavă Tatalui si Fiului si Sfantului Duh

Intre femei tu singură ai împlinit minune preaslăvită, Curată, născând şi nestricând fecioria ta, Cel ce mai presus de fire a înnoit firea, însuşi Dumnezeul tuturor, fiind născut din tine, Fecioară. Pentru aceasta pe tine cu credinţă şi cu dragoste neîncetat te mărim.

Şi acum si pururea si in vecii vecilor. Amin

Toţi laolaltă strigăm ţie „bucură-te” ca ceea ce ai născut bu­curia şi ai stăpânit cu rugăciunea ta toate marginile, atât de mare este harul tău şi ocrotirea ta asupra mea, rugătorul tău. Pentru aceea pe tine în cântări, Născătoare de Dumnezeu, Marie, te preamărim.

Prosomii. Glasul al 2-lea.

Când de pe lemn pe Tine

 Bucură-te, uşă pecetluită pe care oarecând te-a văzut pe tine proorocul în Duhul cel dumnezeiesc, pe care Singur a umblat Pricinuitorul a toate; bucură-te, înaltă auzire, minune străină; bucură-te, vas cu totul de aur care porţi mana; bucură-te, co­moara de mult preţ a săracilor; bucură-te, întărirea celor nepu­tincioşi; bucură-te, îndreptarea celor nenorociţi.

 Bucură-te, izvorul cel veşnic, cu unde strălucite şi dumne­zeieşti; bucură-te, apărarea şi ocrotirea muritorilor; bucură-te, sălaşul cel sfânt al Stăpânului tuturor, vasul cel preacurat, mirul cel de mult preţ. Bucură-te, lână rourată de Dumnezeu pe care mai dinainte a văzut-o Ghedeon, fiind luminat de Duhul cel dum­nezeiesc.

 Bucură-te, râu al milei; bucură-te, oglindă şi uşă a tainelor, Preacurată. Bucură-te, mare dulce, nesecată a harismelor Duhului, bucură-te, dătătoarea cununilor veşnice dumnezeieşti; bucură-te, lauda lumii, care fără de asemănare eşti mai presus de orice laudă şi cuvânt.

 Ridică-ţi mâinile tale, ceea ce eşti bună, către Fiul tău, aminteşte-I de sânii pe care i-a supt, arată-I scutecele. Amestecă la cele ale tale pe cele ale Lui: crucea, piroanele, suliţa, sângiuirile, rănile şi toate patimile. Şi aşa milostiv fă-L pe El către noi şi izbăveşte-ne de osândă.

 din Noul Theotokarion. Canoanele Aghiorite ala Maicii Domnului
Editura Doxologia

sursa

Sf Isaac Sirul: Cuvinte catre singuratici despre viata duhului, taine dumnezeiesti, pronie si judecata [30]

Cuvantul 3

Al aceluiasi frate Mar Isaac episcop si singuratic.
Felurite capitole despre cunoastere, in care se gasesc contemplari inalte si o cunoastere desavarsita, intelegeri dense si minunate si mari taine ce slujesc bucuriei si veseliei sufletului si cresterii lui in cele duhovnicesti.


A doua suta a capitolelor despre cunoastere

(continuarea)

41. Nu asemăna toată vieţuirea [monahală] şi minunatele ei osteneli cu absenţa notorietăţii, cu lipsa de renume şi de toate. Această fugă va creşte şi va fi păzită de lipsa de notorietate.
42. Dacă orice intalnire a ochilor şi urechilor sporeşte gandurile lăuntrice, atunci nici o osteneală nu va fi prea mult pentru cei care aleargă cu sârguinţă după cele văzute şi vor in acelaşi timp să silească la tăcere cele auzite. 43. Nu mulţi inţeleg, nici nu sunt convinşi că noi, singuraticii, nu ne încuiem în spatele unei uşi pentru a practica virtutea, ci, din contră, pentru a muri până şi pentru virtute. Iată ceea ce e ascuns pentru cei mai mulţi. Virtutea o practică cei vii şi ea poate fi practicată şi în mijlocul mulţimii. Dar dacă noi in liniştire căutăm virtutea şi fraţii noştri incercaţi în viaţa de obşte fac la fel, atunci de ce la mormântul chiliei să mai adăugăm fuga? De la liniştire ne aşteptăm să primim un lucru cu neputinţă de găsit în mulţime, chiar dacă am rămâne spânzurati de pleoape [din cauza epuizării]? Dacă ne-am sârgui spre practica virtuţii, ce piedică e atunci pentru virtute locuirea împreună cu cei mulţi? Convieţuirea cu cei mulţi n-a impiedicat niciodată postul, slujba, milostenia sau alte fapte asemenea acestora. Ba chiar duce la o practicare şi mai mare a lor, şi de altminteri nu ştim ca virtutea să existe în afara acestor lucruri.44. Din contră, desfătarea duhovnicească dăruită într-o lucrare ascunsă nu e socotită virtute, pentru că e stăpâna virtuţii. Virtute e orice faptă săvârşită pentru Dumnezeu în afară şi cu trupul simtit. De aceea virtutea o practicăm în comunitate, şi numai după ce am fost formaţi în ea intrăm în liniştire aşteptând să fim vrednici de ea. E limpede că liniştirea o tulbură până şi cântecul unei păsărele, cu atât mai mult oamenii care intră şi ies neîncetat şi pe care suntem nevoiţi să-i vedem. Vedem că mulţi părinţi duhovniceşti, al căror trup nu-i mai ajută să practice ostenelile virtuţii, nu vor să slăbească cu nimic liniştirea, ci prăvăliţi cu faţa la pământ în chilia lor cu uşa încuiată în urma lor, rămân singuri în liniştire. Ar fi fost drept ca ei să slăbească liniştirea pentru că nu mai aveau de ce să practice ostenelile ascezei? Dar dulceaţa singurătăţii nu le îngăduia să fie expuşi neîncetat privirilor unei adunări.

Căci o singură rugăciune adusă lui Dumnezeu în singurătate, cu închinare în inimă şi într-o dulce smerenie şi umilintă, e mai desfătată pentru ei decât zece mii de osteneli şi rugăciuni aduse lui Dumnezeu în afara chiliei şi decât toate vederile şi cele mai bune legături cu lumea, şi decât orice procesiuni şi praznice. Scopul virtuţii e viaţa singuratică cu Dumnezeu şi meditarea tăcută a minţii la El.

Pentru singuratic nu există Praznic pe pământ; praznicul lui e plânsul său, şi în locul ostenelilor [ascetice] cu care altii se slăvesc între ei nu fără placere, cunoaşte apăsarea liniştirii.

Spune-mi, frate, oare faptul de a fi tăiat de legăturile cu altii, de a simti plânsul şi durerea gândirii, sau revărsarea inimii de fiecare clipă, ingenuncheat in fata lui Dumnezeu nu sunt o osteneală?

Sau crezi că e osteneală doar postul sau rostirea multor rugăciuni?

Oare o osteneala inimii şi stăruirea în singurătate nu sunt şi ele o nobila osteneală?

Nu e oare fericit şi aproape de Dumnezeu cel care, chiar dacă mănăncă şi doarme toată ziua, rămâne în fiecare zi în sălaşul singurătătii lui, ceea ce este singura osteneală anevoioasă?

Şi care stă închinat la pământ în fata lui Dumnezeu, chiar dacă, fiind suferind, se odihneşte o dată pe zi?

Spune-mi: cum se face că mulţi sau aproape toţi creştinii suportă uşor şi cu curaj ostenelile trupeşti şi practică cu bucurie toate virtutile de care am vorbit, dar nu se încumetă la aceste osteneli?

Nu te mâhni, frate slab la trup în liniştire, dacă n-ai osteneala trupului, fiindcă partea ta e mai mare decât toate ostenelile şi toate virtutile practicate în afara liniştirii. Mare e darul pe care ti l-a dat Dumnezeu şi care stă în stăruinta in iubirea de liniştire, care e un dar mai mare decât darurile trupeşti date lor.

Am lungit acest capitol peste obiceiul respectat în celelalte capitole fiindcă văd că de la această opinie vine multora un defect nu mic: deşi din pricina luminării primite, a marii inflăcărări şi a dispretului de lume pe care-l au, păzesc liniştirea, totuşi cad în deznădejde pentru că, neputând posti, priveghea sau să-şi chinuie trupul cum fac multi altii, nu mai practică ostenelile trupeşti.

Intr-adevăr, multi smintiti şi mândri în trup ii impiedică prin cuvinte deşarte să se dedice lucrului atât de mare şi minunat al zăvorârii şi liniştirii cu ei înşişi dat în dar de Dumnezeu numai unora, ca să suporte în slăbiciunea mădularelor lor povara singurătătii şi osteneala durerilor inimii care tulbură şi înspăimântă oameni nobili si curajoşi.

Într-adevăr, osteneala a o sută de frati care postesc şi fac slujbele în mijlocul zarvei lumii şi a oamenilor nu cantăreşte cât lucrarea unui singur singuratic care în slăbiciunea lui şade în liniştire, dacă se păzeşte de orice legături cu oamenii şi stăruie neincetat [în chilie] îndărătul uşii ei, fără ca nimeni să nu intre şi să nu iasă din ea.

E limpede că nu vorbesc aici de cei care nu păzesc liniştirea decât cu numele, în timp ce toată ziua la ei se intră şi se iese şi se ajunge la ei cu uşurintă, ci vorbesc de cei care nu-şi deschid uşa de la o duminică la alta, care nu vorbesc, nici n-au legătură cu cineva şi care săptămâni întregi şed cu uşa desăvârşit închisă, ori care tot anul nu intâlnesc pe nimeni afară numai [când se impărtăşesc] de mântuitoarele Taine, şi care nu se apropie nicidecum de procesiunile praznicelor şi de adunările lor.

Dacă există un singuratic în stare de acest har şi care a primit acest dar de la Dumnezeu, dar pe care egumenii sau intâi-stătătorii mănăstirilor din pricina relaxărilor lor, a insistentei lor pe practicile trupeşti sau din gelozie îl impiedică să şadă aşa, aceştia vor avea de-a face cu Dumnezeu şi vor da seama înaintea tribunalului lui Hristos. [1] .45. Trupul sufletesc [psihic] propriu sufletului e dreapta cunoaştere a firii sănătoase în care vei căuta scăpare în vremea întunecării, a gandurilor blasfematoare, a mişcărilor neruşinate care întinează gândirea, a intâmplărilor neprevăzute, a găndurilor nerecunoscătoare ş. a. m. d.

De aceasta este neapărată nevoie pentru a găsi replica corectă ce trebuie dată intr-o anume situaţie, pentru ocrotirea ascunsă şi odihna inimii şi pentru încurajarea gândirii în mişcările de întristare care năpădesc de obicei sufletul din pricina marii încercări şi a ispitelor singurătătii sau din alte motive care vin de altundeva.

Atunci găsim în ea o mare uşurare. Nu intotdeauna, dar adeseori le facem să tacă prin rugăciune, ori se intâmplă ca din pricina râvnei sale gândirea să n-aibă destulă răbdare ca să se multumească doar cu rugăciunea. Faptul de a intelege numaidecât ce poate să o sustină e propriu unei firi sănătoase şi intelepte şi se datorează în acelaşi timp ajutorului harului, aducerii-aminte de Scripturi sau mişcărilor intelepte ale firii care intăresc mintea.

Sufletul nu va fi insă atunci cu totul nelucrător, ci doar pentru o vreme, până ce această lucrare ne ajută in ascuns inăuntrul inimii, nu printr-un glas auzit din afară, ci printr-un efort lăuntric, ca să nu fim batjocura demonilor care intetindu-se împotriva noastră mai mult decât obişnuiesc, ar pune capăt rugăciunii şi dulcii meditări a mintii în convorbirea ei cu Dumnezeu. [2]. 46. Cuvântul tâlharului de-a dreapta [lui Hristos pe cruce; Lc 23, 42] are în el chipul credintei şi al căintei [intoarcerii]. Cei care cred şi se roagă ca el nu vor fi fără îndoială departe nici de părtăşia împreună cu el la făgăduinta pe care a primit-o acesta, chiar dacă ar fi ucigaşi sau desfranati, cu conditia să pună capăt purtărilor lor dinainte. 47. Cunosc puterea Proniei dumnezeieşti, care invată, pazeşte şi călăuzeşte tineretile noastre, aceia care cerceteaza neîncetat în chip subtire mersul gândirii: cum anume ni se întâmplă adeseori să ne educăm, să ne pregătim şi să făgăduim, dar când vine momentul ne descoperim nenorociti şi deşerti în toate făgăduintele noastre, capitulând adânc umiliti si deznădăjduiti. După care ne găsim dintr-o dată ageri în orice osteneală şi virtute, luminati şi inflăcărati în toate mişcările noastre, fără ca începutul căii noastre să fii semănat cumva cu aceasta; căci am început în neputintă şi slăbiciune, în mişcari stricăcioase şi cu o inimă împovărată. Din asemenea schimbări se cunoaşte purtarea de grijă a lui Dumnezeu care lucrează pentru a-i face să crească pe cei care se dedică virtutii, cum îi călăuzeşte în chip amestecat, ca şi aerul care se schimbă. De-abia ce încep să sporească în duh şi în desfătare, că-i face să se apropie de cunoaşterea iubirii Lui şi-i face să simta Călăuza ascunsă Care este cu ei; îi face să cunoască împreuna cu darurile şi harismele Lui neîncetate şi neputinta lor, şi asa vor dobândi smerenia pentru a nu se trufi şi a cădea sub judecata lui satan. Dar atunci când în această vietuire muritoare cele bune nu încetează, ele ne apropie mai degrabă de pierzanie decât de desfătare şi ajutor.
48. Pentru păcatele lor oamenii vor primi pedeapsă, dar pentru amăgirea şi trufia mintii vor fi pedepsiti de demoni; căci amândouă acestea sunt pricini de blasfemie. Din judecata asupra celor dintâi vine indreptarea, dar din acestea din urmă vine pierzania desăvârşită. 49. Nu voi ca în purtarea ta să fii eliberat de robia legii şi de jugul poruncilor până când n-ai simtit fără putintă de indoială că zapisul de eliberare din această robie a fost scris în inteligenta ta, iar sila mişcărilor libertătii te vor sili cu o silă uimitoare, fără să vrei, să laşi treapta la care ai ajuns. Păzeşte-te insă de cei care se eliberează cu de la sine putere, fiind încă robii mişcărilor lor, chiar dacă nu mărturisesc acest lucru. Pentru că nu cunosc desfătarea celor ce rămân în robia Domnului, şi care constă într-o supunere blândă şi dulce: în fiecare clipă ei plătesc potrivnicului birul mişcărilor bolnave care-i atrag uşor.50. Bagă de seamă să nu te laşi amăgit de nălucirile pe care ţi le arată demonii vrând să-şi bată joc de tine. Asemenea lucruri se întâmplă tot timpul cu două feluri de oameni:

– sau cu cei simpli şi neciopliti. [3], şi a căror gândire se inaltă de trufie; aceştia sunt demonii care le arată năluciri la priveghere sau în somn, iar uneori îi fac să audă glasuri amăgitoare care-i fac să cadă în inşelăciune până ce ajung in mâinile lor;

– sau cu cei care au dobândit marea osteneală a privegherii şi stăruie în liniştire: la început demonii îi înspăimântă prin frică, dar văd apoi că prin credinta lor în Hristos aceştia îi dispretuiesc pe ei şi vedeniile lor, pentru că sunt convinşi că demonii n-au nici o putere nici măcar asupra firii neinsufletite, şi se ştiu inconjurati de care şi de cai de foc care-i păzesc, ca acelea care s-au arătat fericitului Elisei, când sfântul proroc s-a rugat, pentru încurajarea slujitorului [4 Rg 6, 17], ştiind şi că incercarea vine de la Domnul Care i-a părăsit pentru a-i pune la încercare şi să-i vadă biruind asupra ei, pentru ca obrăznicia demonilor să fie ruşinată şi să se arate celor ce au ochii deschişi să vadă puterea ajutorului Domnului, cum îi insoteste, îi ocroteşte şi-i înconjoară in mijlocul tuturor duşmanilor lor.Atunci, fiind infrânti prima oară, demonii se întorc arătându-li-se într-o nălucire măreată în asemănarea unui impărat [ceresc]  imbrăcat in flăcări şi ocrotit cu mare fală de adunările demonilor ca de nişte îngeri.

Multi părinti din vechime au fost inşelati în acest fel şi cei care n-au fost biruiti de frică au fost biruiti de umbra adevărului şi s-au lăsat duşi în rătăcire spunand că au văzut pe Hristos intr-o descoperire de foc şi ca li s-au arătat îngeri.

Noi însă să nu ne lăsăm inşelati de ei, ci să ne tinem de smerenie şi ne vom mântui ca acel intelept bătrăn care i-a spus diavolului care i se arăta: „Un inger si vină la mine? Poate ca ai fost trimis la altul? Eu sunt un pacatos şi nu caut să-L văd aici pe Hristosul meu.”


 

[1]– .,Lămurire: Desfătarea duhovniecască e adevărata cunoaştere a Firii dumnezeieşti a carei certitudine exacta şi simtita are loc printr-o descoperire a Duhului. Făra această cunoaştere, virtutea se intemeiază pe frica de maretia lui Dumnezeu, iar increderea omului se intemeiază pe răsplatirea pe care o aşteapta pentru osteneala vietuirii lui, iar nu pe mila Lui dată in dar.”

[2]– „Lămurire: Retează găndurile ce vin de la demoni prin rugăciune, mutăndu-ti privirea de la ele spre Dumnezeu, lucru mai bun decâi să şezi zi şi noapte luptăndu-te cu ele.”

[3]– „Lămurire: Se numeşte necioplit nu numai cel care e aşa din lipsă de invătatură, ci şi cel care e necioplit in cunoaştere. Unii scrutează Scripturile, dar sunt departe de a inţelege adevărul; cel ce se lipseşte de Scriptură e insă departe de a dobăndi o cunoaştere dreaptă.”

<- pagina anterioara   continuare ->

Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu

Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dumnezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Călugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce orăşenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi ritmurile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din comportament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai aduce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Utilitarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pierdut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem taina celuilalt, îl privim doar din perspectiva eficienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu…

Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie umplute de prezenţă, de sens, de mister, de frumuseţe şi de bucurie…

Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii acesteia, nu trebuie să o căutăm ca pe o evadare. Nici măcar nu trebuie să o căutăm! Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi, fiindcă îşi măsoară fericirea în fericirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celălalt. Fericirea vine singură. Şi vine ca un dar pentru cei care ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dumnezeu. Toate aceste piscuri înălţătoare de fericire, care apar fulgurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte intermediare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace „pe care nimeni nu o va lua de la noi”. Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.

fragm. din Parintele Pantelimon de la Manastirea Oasa: „Depresia apare atunci cand oamenii nu-si mai inteleg menirea pe acest pamant”

Citatul saptamanii

pagina casianei

fr serafim rose
„De ce par a fi atat de putine minuni astazi? Pentru ca noi nu prea mai stim ce este durerea inimii… Durerea inimii este conditia cresterii duhovnicesti si a aratarii puterii lui Dumnezeu. Tamaduirile si celelalte minuni se intampla celor deznadajduiti, inimilor indurerate, dar care totusi continua sa se increada si sa nadajduiasca in ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucreaza Dumnezeu. Lipsa (partiala) a minunilor din ziua de azi arata lipsa durerii inimii din oameni si chiar din multi crestini ortodocsi – prinsi de racirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urma (…) Viata duhovniceasca incepe atunci cand lucrurile par a fi absolut ‘disperate’, caci de-abia atunci invatam sa ne intoarcem catre Dumnezeu, iar nu sa ne punem nadejdea in slabele noastre eforturi si idei“.
Cuviosul Seraphim Rose

Vezi articol original