Vineri (Săptămâna Patimilor)

Sfântul Teofan Zăvorâtul

 Răstignirea Domnului şi soborul arhanghelului Gavriil! O nouă împreunare mângâietoare! Gavriil prevesteşte naşterea înaintemergătorului; Gavriil binevesteşte Fecioarei; pesemne tot el a vestit bucuria naşterii Mântuitorului; nimeni altul a vestit şi femeilor învierea lui Hristos Domnul. Aşadar, Gavriil este prevestitorul şi aducătorul a toată bucuria: iar răstignirea lui Hristos e bucuria şi mângâierea tuturor păcătoşilor.

Păcătosul venit în simţirea păcătoşeniei sale şi a atotdreptei dreptăţi a lui Dumnezeu nu are unde să se ascundă decât sub umbra crucii. Aici primeşte el încredinţarea că nu are iertare până ce nu va sta singur înaintea lui Dumnezeu cu păcatele sale şi chiar cu lacrimi pentru ele. Singura mântuire pentru el se află în moartea Domnului pe cruce.

Pe cruce a fost rupt zapisul tuturor păcatelor, şi oricine primeşte acest fapt cu credinţă deplină se face părtaş al acestei taine a miluirii. Pe măsură ce se pârguieşte această credinţă, se pârguieşte şi încredinţarea în milostivirea lui Dumnezeu şi totodată bucuria ce vine din simţirea omului că a intrat în starea de miluit pentru toţi vecii. Crucea este izvorul bucuriei, întrucât păcătosul se adapă din ea, prin credinţă, cu bucuria miluirii, în această privinţă, el este un fel de arhanghel care binevesteşte bucurie.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

A treia Duminică a Postului Mare (A Sfintei Cruci)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Evr. 4, 14-16 – 5, 1-6; Mc. 8, 34-38; 9, 1]. „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34).

Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului Purtător de cruce; şi toţi cei care merg în urma Lui merg, negreşit, cu crucea.

Ce e această cruce?

Necazurile, strâmtorările şi întristările de tot felul, care vin dinlăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă poruncile Domnului, trăind în duhul rânduielilor şi cerinţelor Lui. Această cruce se întrepătrunde până-ntr-atâta cu modul de vieţuire al creştinului, încât acolo unde este creştinul este şi ea, iar acolo unde nu e această cruce nu poate fi vreun creştin, înlesnirile de toate felurile şi viaţa în dezmierdări nu sunt pentru un creştin adevărat. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze. El e ca un bolnav care trebuie să fie cauterizat pe ici, tăiat pe dincolo, iar asta nu poate avea loc fără durere. El vrea să se smulgă din robia unui vrăjmaş puternic; poate face asta fără să lupte şi fără să fie rănit? El trebuie să meargă împotriva tuturor rânduielilor (lumeşti) care îl înconjoară, iar asta cum o poate face fără neplăceri şi strâmtorări?

Bucură-te, deci, când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în rai. Rabdă puţin. Acum acum vine sfârşitul, însoţit de cununi!

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Sfinţii, luminaţi de Duhul Sfânt, erau mai înţelepţi decât şerpii demonici, fiindcă presimţeau şi sfărâmau toate cursele diavolului, dar erau mai blânzi decât porumbeii, fiindcă se dădeau învinşi în faţa oamenilor, iubeau pe vrăjmaşii lor, nu se mâniau şi nu-i urau.

Să-L aşezăm pe Hristos, Domnul nostru, ca pe un soare sus pe cerul sufletului nostru, şi atunci El ne va lumina şi ne va încălzi întreg pământul vieţii noastre, care nu va întârzia să-şi aducă roadele sale. Atunci, soarele omului vechi „se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina sa, iar stelele vor cădea din cer” (Matei 24, 29). Aşa a fost Sfântul Antonie cel Mare, care, deşi neînvăţat, îi întrecea cu mult în înţelepciune pe filozofii care îşi luminau mintea numai cu „lampa” şi „soarele” ştiinţei veacului acestuia.

Şi fiindcă nu oricine poate ajunge la această înaltă treaptă de înţelepciune, ori de câte ori suntem în vreo nedumerire, trebuie să alergăm la scrierile Sfinţilor Părinţi şi la cele şapte sinoade ecumenice care nu se abat de la Evanghelia lui Iisus. Aceştia să ne fie cei dintâi duhovnici; iar în al doilea rând, „pruncii”, cărora Dumnezeu le-a descoperit adevărul ascuns de la înţelepţi. Şi atunci, de va fi vorba de diavolul şi de slugile lui, trebuie să fim „şerpi”, iar de va fi vorba de Iisus şi de Evanghelia Lui, trebuie să fim „porumbei” şi „prunci” fără răutate şi fără vicleşug.

Sfinţii, luminaţi de Duhul Sfânt, erau mai înţelepţi decât şerpii demonici, fiindcă presimţeau şi sfărâmau toate cursele diavolului, dar erau mai blânzi decât porumbeii, fiindcă se dădeau învinşi în faţa oamenilor, iubeau pe vrăjmaşii lor, nu se mâniau şi nu-i urau.

Şi în această privinţă, ei au luat pildă de la Mântuitorul, care în ce priveşte trupul şi cele materiale a cedat până a fost zdrobit cu totul pe Cruce, iar în ce priveşte sufletul şi cele spirituale, a fost de o intransigenţă ce a biruit şi a zdrobit lumea.

Doxologia: (Arhimandrit Paulin Lecca)

Criza

fragment din Viata si opera Parintelui Serafim Rose

Gândirea adâncă poate fi atinsă
numai de omul cu trăire profundă.

– Samuel Taylor Coleridge

Cel care nu are spiritul epocii sale,
are toate murdăriile epocii sale.

– Voltaire

 […] Niciodată, în inima omului şi în lume nu a domnit o neorânduială mai mare ca astăzi; dar aceasta s-a întâmplat fiindcă omul a părăsit adevărul şi înţelesul care au fost revelate în toată plinătatea lor numai în Hristos.”

[…]În august 1960, pe când stătea pe malul lacului Bon Tempe, îşi nota următoarele în jurnal:

„Minunat de liniştit este locul acesta – doar zgomotul câtorva păsări de baltă şi al unor păsări de uscat din spatele meu. Sus de tot, dincolo de marginea îndepărtată a lacului care susură uşor, se află Muntele. Aici se află Duhul lui Dumnezeu – dar nu este nici o confuzie panteistă între El şi natură. Minunata privelişte dinaintea mea se poate şterge odată cu clipitul din ochi şi totul să fie ca şi cum nu ar fi existat niciodată. Nu este aceasta învăţătura creştină cu adevărat? Bucură-te de aceste lucruri astăzi şi slăveşte-L pe Dumnezeu în ele acum; nu te gândi la ziua de mâine, căci mâine – Apocalipsa.”

[…] acest scurt pasaj ne dă chipul în care vedea el realitatea. De bună seamă că el nu avea ură pentru lumea creată, ci mai degrabă pentru ceea ce făcuse omul modern din ea, slăvindu-se pe sine în loc să-L slăvească pe Dumnezeu.

„Nu lumea este iraţională, ci omul”,

scria el în tratatul său asupra absurdului. Şi totuşi, chiar şi în mijlocul relelor lumii moderne, el căuta să afle bunătatea.

În jurnalul său nota:

„Răul nu va putea niciodată exista decât alături de bine. Dacă veacul nostru ar fi o epocă aparţinând în întregime răului, n-ar mai fi cu putinţă să se iasă din el, iar pesimiştii veacului nostru ar avea dreptate. Noi însă credem în Dumnezeul creştin şi nu în demiurgul manihean şi astfel trebuie să credem că în timp ce epoca modernă este în primul rând o manifestare a răului, este în acelaşi timp şi cu mult mai puţin evident o manifestare a Binelui. ‘Binele’ nu are sensul superficial al gânditorilor ‘iluminaţi’ ai epocii noastre, care niciodată nu pătrund mai departe de ceea ce este evident (şi ce exemplu de orbire spirituală este mai bun decât acesta – să accepţi numai ce îţi dă ‘veacul’, să fii robul istoriei), dar în sens mistic, binele poate fi înţeles numai de cei care pot mai întâi să sufere intens, marele său rău.” A căuta înţelesul tainic al epocii moderne, spunea el, înseamnă a căuta „nu numai ce ni se descoperă despre slăbiciunea omului, ci mai mult, ceea ce se descoperă despre măreţia lui Dumnezeu şi dragostea Lui de neînţeles. Cei cu mintea îngustă să tremure în faţa acestui paradox, dar noi creştinii să încercăm să-i trăim înţelesul, pe cât ne stă în putinţă.”

În pasajul pe care l-a scris pe malul lacului Bon Tempe, îşi exprima dragostea adâncă pentru natură, o dragoste care nu l-a părăsit toată viaţa. El era convins că

„numai cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, poate iubi creaţia care vine de la Dumnezeu. Ca să iubeşti creaţia (sau orice altceva), trebuie să o iubeşti aşa cum este ea cu adevărat; şi de vreme ce creaţia vine de la Dumnezeu, o iubeşti ca venind de la Dumnezeu şi de aceea nu poţi să nu-L iubeşti şi pe Dumnezeu.”

Pe de altă parte, Eugene se simţea „vinovat” că iubea natura prea mult. Acest simţământ venea din felul său fundamental ascetic de a privi lumea şi din care venea întreaga sa filosofie. Oricât de frumoasă era creaţia lui Dumnezeu, se va sfârşi într-o zi, şi Eugene nu dorea aceasta. Creaţia lui Dumnezeu era într-adevăr bună, dar nu era desăvârşită.

„Dacă ar fi desăvârşită”, observa el, „oamenii s-ar fi mulţumit numai cu ea şi nu ar fi fost conduşi de firea lor cea ‘căzută’, către ceva mai presus de aceasta.”

AM văzut cum înainte de a se converti, Eugene suferise mult, pentru a cunoaşte că împlinirea totală şi fericirea nu erau de găsit în această viaţă trecătoare; şi cum, chiar după ce l-a primit pe Hristos, lepădarea sa de lume i-a pricinuit suferinţa unei singurătăţi adânci. El înţelesese că creştinismul era ascetic chiar prin esenţa sa, şi chiar faptul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, era un lucru ascetic. Această abordare a celeilalte lumi era atât de străină duhului vremurilor sale, încât chiar şi scriitorii contemporani pe care el îi admira – Buber, Berdiaev şi Merton – îşi puneau nădejdea într-un „guvern mondial”, „desfiinţarea războiului”, şi „unirea finală a ţărilor lumii”.

„Şi astfel,” scria Eugene, „numai cei singuratici trăiesc ‘sfârşitul’; toţi ceilalţi au ‘socotit’ că acel sfârşit trebuia să se potrivească dorinţelor lor. Numai cei singuratici cutează să-l trăiască cu adevărat, deplin conştienţi de ceea ce este acesta de fapt (atât cât pot oamenii să cunoască).”

Referindu-se la cei „singuratici” care „suferă profund de răul epocii moderne”, Eugene se număra printre aceia, de bună seamă. El îşi socotea viaţa sa în lume ca un fel de răstignire pe cruce. Iată un pasaj foarte grăitor din jurnalul său:

„Noi, creştinii, să nu ne aşteptăm la altceva decât la răstignire. Căci a fi creştin, atât acum cât şi de când a venit Hristos pe pământ, înseamnă a fi răstignit. Viaţa Lui este exemplu – şi atenţionare – pentru noi toţi. Trebuie să ne răstignim în chip personal, mistic; căci numai suferinţa pe cruce este singura cale către înviere. Dacă vrem să înviem întru Hristos, trebuie mai întâi să ne umilim împreună cu El – chiar până la treapta cea mai de jos, chinuiţi şi scuipaţi de lumea neînţelegătoare.

Trebuie să ne răstignim şi în afară, în văzul lumii; căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta iar lumea nu o poate suporta – nici măcar printr-un singur reprezentant al ei şi nici măcar pentru o singură clipă. Lumea poate să-l accepte numai pe Antihrist, acum sau oricând.

Deci, nu-i de mirare că este greu să fii creştin – nu-i greu, este de-a dreptul cu neputinţă. Nimeni nu poate accepta cu bună ştiinţă un fel de viaţă care, cu cât este trăit mai cu adevărat, cu atât mai sigur duce la distrugerea propriei persoane. Şi de aceea ne răzvrătim neîncetat, încercăm să ne facem viaţa mai uşoară, încercăm să fim creştini numai pe jumătate şi încercăm să împăcăm cât mai bine cele două lumi. În cele din urmă trebuie să alegem – fericirea noastră stă într-o lume ori în cealaltă, nu în amândouă.

„Doamne, dă-ne putere ca să urmăm calea Crucii, căci nu este altă cale de a fi creştin.”

Thomas Mann scria cândva:

„Într-o epocă care nu aduce un răspuns mulţumitor la veşnica întrebare ‘De ce?’, ‘Spre care limită?’ omul, care le poate face pe toate peste media obişnuită şi se aşteaptă la minimum, trebuie să fie înzestrat … cu o cale morală şi cu cinste, lucru care este rar cu adevărat, şi cu o fire de erou.”

Această descriere i se potriveşte lui Eugene. Nietzsche a fost acela care, descriind nihilismul spusese că „nu există răspuns la întrebarea: ‘De ce?’” Eugene, nereuşind să afle acel răspuns în societatea modernă, a concluzionat că întreaga societate era stricată, mai mult sau mai puţin, de nihilism. Este adevărat că principalul curent religios al acelei societăţi dăduse un răspuns, dar aşa cum a spus Thomas Mann, nu era un răspuns mulţumitor; iar Eugene ajunsese să respingă chiar această „religie”, ca pe o formă mai puţin evidentă a nihilismului. Dacă majoritatea creştinilor contemporani ar primi cu adevărat răspunsul pe care l-a adus Hristos – că viaţa aceasta este numai o pregătire pentru veşnicie, în care toate lucrurile de aici se împlinesc şi au înţeles, atunci, de bună seamă că oamenii nu ar trăi aşa cum au făcut-o, credea Eugene. El susţinea că

„Antihristul nu trebuie căutat printre cei mai mari respingători ai lui Dumnezeu, ci printre puţin credincioşi – printre ‘creştinii’ cărora ‘Hristos’ le stă numai pe vârful buzelor, printre ‘credincioşii’ a căror religie se adaptează cu uşurinţă la interesele lumii, printre proorocii unei ‘noi’ ere de ‘renaştere spirituală’, care caută această renaştere în ‘împărăţia acestei lumi’ iar nu mai presus de ea.”

După părerea lui Eugene,

„raiul” acestor creştini căldicei – meleag iluzoriu, unde să se bucure de ‘odihnă binemeritată’ după o viaţă de trudă – nu este decât „o protejare emoţională a necredinţei lor actuale”.

Devenit creştin după o căutare chinuitoare a Adevărului şi ştiind ca trăirea acestui Adevăr înseamnă o răstignire zilnică, Eugene simţea că oamenii aceştia, cu o credinţă slabă şi plină de compromisuri, erau creştini în primul rând ca să se „simtă bine” şi să fie încurajaţi în lumea aceasta. Ei făceau toate lucrurile „bune” după măsura lumii, se simţeau cucernici şi erau ferm convinşi că vor primi răsplată bogată după moarte. După cum spunea şi T. S. Elliot:

Epoca noastră este epoca unei virtuţi mici
Şi a unei patimi micşorate,
Când oamenii nu vor coborî niciodată Crucea
Pentru că niciodată nu şi-o vor lua.

Văzând un asemenea „creştinism comod”, Eugene se umplea de amărăciune şi de deznădejde. În vara lui 1961, în timpul unei vizite în orăşelul natal, Carmel, nota în jurnal:

„Sfârşitul unei alte coborâri în maelstrom, [1] în viaţa oamenilor obişnuiţi. Aici văd locul de înmulţire al lui Antihrist. Toate mişcările fanatice anti-creştineşti ale epocii moderne încep să capete înţeles, după ce faci o vizită ‘creştinilor’ din Carmel – care nu sunt nici măcar căldicei, iar răul din ei, deşi adevărat, este atât de mărunt, că numai un creştin adevărat s-ar simţi copleşit de aceasta. Toată nebunia, frenezia şi răul veacurilor sporeşte în această mocirlă comodă, mare şi sigură a iadului.”

Dar conştiinţa sa creştină îl tulbura pe Eugene. Ştia că, fiind măcinat de sentimentele de ură împotriva semenilor săi, mergea împotriva lui Dumnezeu. Încercând o împăcare lăuntrică a simţămintelor lui zbuciumate, scria:

„Dar cum mă ispiteşte vrăjmaşul! El vrea ca eu să consider că aceşti locuitori ai iadului nu mai sunt oameni – este cu putinţă să văd în ei chipul lui Dumnezeu?”

„Lumea întreagă este dată celui rău. Dumnezeu ne dă celor ce vrem să fim creştini, puterea de a suferi răstignirea, în mijlocul acestor oameni şi chiar de dragul lor. O, suntem slabi cei care urâm, dacă există pricină de ură – Dumnezeu ne dă smerenia de a-i iubi pe cei pe care ar trebui să-i urâm după cele mai bune măsuri lumeşti. A-l iubi pe cel plin de ură este cea dintâi datorie a sfinţilor.”

Acum, Eugene şi-a dat seama că nu mersese prea departe. Îşi spusese că ar trebui să-i iubească pe cei plini de ură, dar încă nu putea renunţa la convingerea sa – deşi ştia că e greşită – că oamenii din jurul lui meritau ură. Şi astfel, el a ajuns la singura concluzie plăcută lui Dumnezeu, Cel care primeşte şi jertfa unui suflet căzut:

„Să privim mai adânc”, scria el, „nu sunt eu cel mai duşmănos dintre toţi?”

Eugene se lupta astfel să-şi smerească sufletul mândru şi răzvrătit, care, deşi arăta cu adevărat un semn al îndepărtării sale de lume, trebuia să fie temperat şi transformat în focul iubirii lui Dumnezeu. Chemând la pocăinţă şi smerenie o lume fără Dumnezeu, ştia că mai întâi el trebuia să se ostenească să dobândească aceste virtuţi. Se temea că, simţindu-se mai presus de „oamenii obişnuiţi”, nu era în stare să-şi recunoască părtăşia la „păcatele obişnuite” şi că, respingând cu totul întreaga lume care zace sub puterea celui rău (I Ioan 5, 19), nu se putea bucura de ceea ce Dumnezeu îi dăduse în această viaţă. În jurnal a scris următoarea rugăciune:

„O, Doamne, nu ne lăsa pe noi, cei care încercăm să-Ţi rămânem credincioşi în aceste zile de pe urmă, când ne cuprinde întunericul, când până şi lumea pe care Tu ai creat-o bună, ne împovărează cu păcatele şi relele agonisite în veacuri de neascultare şi voie proprie. Rareori găsim bucurie în lumea aceasta, pe care Tu ai făcut-o spre desfătarea noastră. Pentru păcatele noastre s-a împovărat lumea aceasta atât de tare, ca noi să ştim asta; şi noi, cei care încă mai credem în Tine, luăm parte cu prisosinţă la săvârşirea păcatului şi la răul care trage în jos lumea, spre prăpastie.

Când întreaga lume Te-a părăsit, noi încă mai strigăm către Tine, Doamne. Până când, Doamne? Până când? O, Doamne, cât ne vei mai lăsa în întuneric?

Credinţa noastră este puţină, am vrea un semn. Cât suntem de slabi şi avem îndrăzneala să povăţuim lumea, la ale cărei păcate suntem părtaşi din plin. O, Doamne, miluieşte-ne pe noi! Fie ca cea de a doua venire a Ta să fie curând, o, Doamne, căci noaptea vine repede şi toată nădejdea noastră se şterge de pe faţa bătrânului pământ.”

AŞA cum am mai spus, această perioadă de părăsire amară a lumii, a fost necesară în evoluţia spirituală şi filosofică a lui Eugene. După ani de zile, când trecuse peste mânia şi amărăciunea sa, zâmbea când i se pomenea de unele scrieri din vremea aceea, spunând că pe atunci era un „convertit descumpănit”. Şi totuşi, aceste scrieri izvorâte din „cinstea” şi „calea morală” din societate, are o putere uimitoare şi o înflăcărare tinerească care îi vin omului doar o dată în viaţă. Scrierile din anii care au urmat au avut un ton mai diferit şi au avut o viziune dominantă a Binelui care trebuia să micşoreze răul epocii noastre, dar principiile acelora nu erau esenţial diferite de scrierile sale creştine timpurii.

Dacă Eugene a negat duhul lui Antihrist în lume, ca o primă etapă în sporirea sa duhovnicească, atunci ce se afla dincolo de aceasta? El nu se mulţumea numai cu revelaţia „ortodoxă” a Adevărului, nici măcar cu retragerea în singurătate şi cu scrierile de analize ale societăţii moderne. Având dragoste de Adevăr, înflăcărarea şi energia din lăuntrul său îl îndemnau să facă mai mult. Prietenul său James, de la Academia de Studii Asiatice fusese deja primit în Biserică, însă lui Eugene i se părea că implicarea acestuia este prea pasivă, prea abstractă şi era mult prea legat de desfătările egocentrice ale adâncimii intelectuale a ortodoxiei şi de făţărniciile lumii. Eugene, care credea că una dintre bolile civilizaţiei moderne era „slăvirea ideilor”, era convins că Adevărul intră cu adevărat în întregul vieţii sale. Ortodoxia cere jerfa de sine, James nu putea să ajungă la aceasta; dar Eugene, care murise deja lumii, dorea să moară pentru Adevăr. Pentru el, a fi doar un membru legitim al Bisericii Ortodxe era un lucru lumesc; nu-i potolea setea pentru lumea de dincolo. El voia să pătrundă chiar în inima Bisericii.

Eugene avea nevoie de două lucruri: mai întâi de cineva care venea din inima Bisericii, ca să-l ducă acolo; şi apoi de un mijloc de a-şi putea închina viaţa acesteia. Şansa nu-i surâdea de nici o parte. Nu intrase în legătură cu tradiţia ortodoxă vie, de un nivel creştin asemenea lui Gi-ming Shien. Iar gândul de a fi plătit pentru a sluji Biserica îl umplea de teamă, căci ştia că aceasta i-ar aduce ştergerea priveliştii cereşti pe care o avea despre ortodoxie.

Eugene era foarte îndurerat. Tânjea ca întotdeauna după Împărăţia Cerurilor, dar ştia că nu-şi împlinise misiunea aici, pe pământ. Ar fi putut răbda la nesfârşit încordarea care-i chinuia sufletul, dacă nu s-ar fi produs o criză care a grăbit lucrurile. În 1961 s-a îmbolnăvit de o boală intestinală grea. Prin firea lui ţinea totul în sine, suferind în tăcere. Totuşi, în jurnal şi-a notat aceste gânduri despre suferinţa sa:

„De ce învaţă oamenii numai din durere şi suferinţă şi nu din plăcere şi fericire? Foarte simplu, fiindcă plăcerea şi fericirea îl învaţă pe om să-şi afle mulţumirea în lucrurile acestei lumi, pe când durerea şi suferinţa îl împing pe om să caute o fericire mai adâncă, dincolo de hotarele acestei lumi. Acum şi eu sunt chinuit de durere şi chem Numele lui Iisus – nu ca să mă izbăvesc de ea, ci ca Iisus, Singurul prin Care putem să ne ridicăm mai presus de lumea aceasta, să fie lângă mine şi ca să se facă în mine voia Lui. Când îmi este bine, însă nu-L chem; sunt mulţumit cu ceea ce am şi cred că nu-mi trebuie mai mult. Şi de ce nu se poate concepe o filosofie a plăcerii? – fiindcă plăcerea nu este permanentă şi este nestatornică, iar durerea nu se poate ocoli. În durere şi suferinţă Hristos vorbeşte cu noi şi astfel, Dumnezeu este Bun că ni le dă; şi răul, la fel – căci în toate astea licăreşte ceva din lumea de dincolo, dacă există cu adevărat ceea ce doreşte cu ardoare inima noastră.

Însă, cât de îndoielnice ar fi fost toate aceste speculaţii bazate numai pe închipuirea omului, dacă n-ar fi venit Însuşi Iisus Hristos să ni le arate.”

Eugene află că boala de care suferea era incurabilă. Simţea că trebuia să accepte toate acestea ca o pedeapsă pentru păcatele sale şi credea în dreptatea lui Dumnezeu. Dar în lăuntrul său nu se putea stăpâni. Simţea că ceva nu era în regulă, că lipsea ceva. Putea Dumnezeu să-l sortească morţii, înainte de a-i da o şansă de a-şi justifica existenţa? Odată, pe când scria nişte cugetări filosofice în jurnal, şi era chinuit de dureri, se lăsă copleşit de teamă. Răzvrătitul de odinioară din el ieşi la iveală neaşteptat şi începu să urle împotriva unui Dumnezeu aparent nedrept, ca s-o sfârşească apoi tot în pocăinţă:

„Ne-am plictisit de viaţă şi tânjim după odihnă, blestemând lumea cu glas slab şi pe cei care ne-au adus în ea, că ne-au lăsat într-un gol de plictiseală, atunci când nu suntem în suferinţă? Repet că facem aceasta din ură împotriva lui Dumnezeu şi fiindcă nu dorim să fim oameni adevăraţi – oameni după chipul lui Dumnezeu. În tot ceea ce facem, Îl blestemăm sau Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, Acest Tată de nepătruns, Care aparent nu ne spune niciodată ce vrea de la noi, Se retrage atunci cînd Îl rugăm să ne vorbească, ne înveşmântează în răni şi boli atunci când sporim în dreptate şi dragoste şi lasă lumea să meargă pe drumul ei, fără să dea vreun semn că ne priveşte sau că-I pasă – şi aceste rânduri sunt scrise tot din ură şi orbire. Doamne, miluieşte!”

În această perioada traumatizantă, Eugene a vizitat un magazin cu articole de artă din San Francisco. Uitându-se la un stand rotativ cu vederi, a văzut fotografia unei icoane sârbeşti vechi a Maicii Domnului. A început să se roage, dar iarăşi nu a putut stăpâni dezlănţuirea de furie din lăuntrul său. Era furia care se naşte pur şi simplu din confuzie, din forţarea dar neputinţa de a şti ce se află înainte. Şi-a vărsat durerea înaintea icoanei Maicii Domnului, spunându-i starea disperată a sufletului său:

„Tu I-ai dat viaţă Aceluia Care mi-a dat mie viaţă”, se ruga el, „Aceluia Care a venit pe pământ ca să-L primim cu folos, ca astfel să putem ajunge în rai. Dă rost vieţii mele! Sunt dăruit cu atâţia talanţi – nu-i lăsa să se irosească. Îndeplineşte-mi rugăciunea de a intra în Biserica Fiului Tău, în cămara Lui cea mântuitoare, în adâncul adâncurilor. Îngăduieşte-mi să-I slujesc Fiului tău!”

În deznădejde, a rotit stativul cu vederi şi grabnic a ieşit din magazin…

 


[1] „Coborârea în maelstrom”: titlul unei povestiri de E. A. Poe

Daca L-ai rugat si nu ti s-a implinit ruga, afla ca asa a randuit Dumnezeu; nu pune capat de la inceput relelor, ci cand raul a crescut, cand s-a marit, cand dusmanilor nostri nu le-a mai ramas aproape rau de savarsit, atunci dintr-o data Dumnezeu preface totul in liniste si da dezlegari neasteptate lucrurilor

Osteneala trupului, munca, boala, suferinta, necazurile si rautatile din jurul nostru sunt, mai degraba, adevarate medicamente duhovnicesti, decat lucruri de care sa fugim. Prin ele putem ajunge mai usor la smerenie, cunoastere si pocainta.

Toate aceste greutati au un indoit scop. Intai, ele ne fac sa intelegem ca nu suntem facuti pentru lumea aceasta, ci pentru Imparatia lui Dumnezeu. Apoi, ele ne incununeaza cu mari cununi de biruinta, daca le induram cu seninatate pe toate. Peste toate se afla purtarea de grija a lui Dumnezeu, iar obiceiul Sau ramane in toate timpurile acelasi.

Obiceiul lui Dumnezeu

Dumnezeu are obiceiul de a lasa necazurile sa creasca pana acolo incat omul sa nu se mai increada in puterile si priceperea sa, ci sa astepte mila lui Dumnezeu. Facand astfel, Dumnezeu isi arata in cel mai inalt mod cu putinta puterea, iar omul invata pe viu ca intru toate trebuie sa-si puna nadejdea in purtarea Lui de grija.

In slujba Taina Sfantului Maslu se citeste un Apostol care ne invata tocmai acest lucru: „Nu voim, fratilor, ca voi sa nu stiti de necazul nostru, care ni s-a facut in Asia, ca peste masura, peste puteri, am fost ingreuiati, incat nu mai nadajduiam sa mai scapam cu viata. Ci noi, in noi insine, ne-am socotit ca osanditi la moarte, ca sa nu ne punem increderea in noi, ci in Dumnezeu, Cel ce inviaza pe cei morti, care ne-a izbavit pe noi dintr-o moarte ca aceasta si ne izbaveste si in Care nadajduim ca inca ne va mai izbavi” (II Corinteni 1, 8-10).

Nu potoleste raul de la inceput, ci cand a crescut !

„Vedem o mare care si-a deszavorat adancul; unii corabieri plutesc morti pe ape, iar altii sunt gata sa se inece; scandurile corabiilor sunt desfacute; panzele rupte; catargele sfaramate, vaslele lipsite de mainile vaslasilor; carmacii, in loc sa stea la carma, stau pe asternuturi cu mainile incrucisate pe genunchi; neputinciosi in fata imprejurarilor, suspina, striga, varsa lacrimi, se vaita; nu vad nici cerul, nici marea; peste tot intuneric adanc, de nepatruns, ca nu pot vedea nici pe cei de langa ei; mugetul valurilor e mare, iar fiarele marii se napustesc din toate partile asupra celor ce plutesc.”

„Dar cu toate ca vad acestea nu-mi pierd bunele nadejdi, pentru ca ma gandesc la Cel ce carmuieste acest univers. Acesta n-are nevoie de arta carmaciului ca sa biruie furtuna; El, cu un semn, potoleste tulburarea. Dar nu potoleste raul de la inceput, nici indata ce s-a ivit – asa este obiceiul Lui – ci cand a crescut, cand a ajuns la sfarsit, cand deznadejdea i-a cuprins pe cei mai multi, atunci face minunea, aratandu-Si si propria-I putere si deprinzand cu rabdare pe cei ce au indurat raul.”

Cand se petrece minunea ?

N-ar fi putut oare de la inceput sa impiedice caderea celor trei tineri (din Babilon) in incercarea aceea grozava? Dar n-a voit, ca sa le adune tinerilor mare castig. De asta a ingaduit sa fie dati in mainile barbarilor, sa se inalte focul din cuptor la mare inaltime, sa se aprinda mania imparatului mai tare decat cuptorul, sa li se lege picioarele si mainile cu multa strasnicie si asa sa fie aruncati in foc. Si cand toti cei ce priveau pierdusera nadejdea mantuirii lor, atunci, dintr-o data, mai presus de orice nadejde, s-a aratat facerea de minuni a lui Dumnezeu, Marele Mester, atunci a stralucit minunea Lui cu multa maretie. Focul a fost stins, iar cei legati au fost dezlegati.”

„Cuptorul a ajuns biserica, izvor si roua si mai de pret decat curtile imparatesti. Parul capetelor lor a fost mai tare decat focul, care inghite totul, care biruie si fierul si pietrele, care subjuga orice materie. S-a alcatuit acolo un cor armonios, corul acelor sfinti, care chemau la aceasta cantare minunata si firea cea vazuta si firea nevazuta. Cantau, inaltand imnuri de multumire, pentru ca au fost legati, pentru ca au fost dati focului, atat cat depindea de dusmani, pentru ca au pierdut tara, pentru ca au ajuns robi, pentru ca li s-a luat libertatea, pentru ca au ajuns fara patrie, fara casa, niste surghiuniti, pentru ca traiau intr-un pamant strain si barbar. Asa face un suflet recunoscator.”

Dupa ce rautatea dusmanilor a mers pana la sfarsit – caci ce mai puteau incerca dupa ce-i omorau? – si dupa ce atletii au implinit totul, dupa ce a fost impletita cununa, dupa ce au fost adunate rasplatirile lor si nimic nu mai lipsea spre slava lor, atunci relele au luat sfarsit. Iar cel ce a aprins cuptorul, cel ce i-a supus pe tineri la o pedeapsa atat de mare, chiar el ii lauda minunat pe sfintii aceia si ajunge crainicul minunii lui Dumnezeu: a trimis in toata lumea scrisori pline de cuvinte de lauda, in care povesteste cele intamplate si ajunge predicator vrednic de credinta al minunilor lui Dumnezeu, facatorul de minuni. Erau mai presus de banuiala cele scrise de el chiar in ochii dusmanilor, pentru ca fusese dusmanul si vrajmasul lor.”

Nimic din cele ce se intampla in viata sa nu te tulbure !

„Nimic din cele ce se intampla in viata sa nu te tulbure! Inceteaza de a ruga pe cutare sau pe cutare; lasa umbrele sa treaca – umbra, doar, e ajutorul omenesc – si roaga necontenit pe Iisus, Caruia-i slujesti, sa faca un semn numai; si toate se vor limpezi intr-o clipita. Iar daca L-ai rugat si nu ti s-a implinit ruga, afla ca asa a randuit Dumnezeu; nu pune capat de la inceput relelor, ci cand raul a crescut, cand s-a marit, cand dusmanilor nostri nu le-a mai ramas aproape rau de savarsit, atunci dintr-o data Dumnezeu preface totul in liniste si da dezlegari neasteptate lucrurilor. Da, Dumnezeu poate sa dea nu numai atatea bunatati cate asteptam si nadajduim, ci chiar cu mult mai multe si nesfarsit de mari. De aceea si Pavel spunea: „El poate sa le faca pe toate mai cu prisos decat cele pe care le cerem sau le gandim” (Efeseni 3, 20).

„Sa nu te tulbure, dar, nici unul din necazurile din viata! Atat au reusit asupra noastra, fara voia lor, dusmanii nostri, ca sa ne faca sa nu suferim raul ce ni-l fac; si-au terminat sagetile si n-au castigat nimic altceva decat ca s-au facut de rusine, ca s-au facut de ras si ca sunt in ochii tuturora dusmani de obste ai neamului omenesc. Aceasta-i plata ce-o primesc dusmanii, aceasta-i sfarsitul razboaielor lor!”

„Ah, ce mare lucra este virtutea si dispretul lucrurilor din lumea aceasta! Virtutea castigata chiar cu ajutorul curselor ce i se intind e incununata de cei care lupta impotriva el. Cei care o fac sa straluceasca mai mult, cei care incearca s-o doboare, ii fac mai puternici, mai inalti, mai de nebiruit, mai de neinfrant pe cei ce o savarsesc. Virtutea n-are nevoie de arme, lanci, ziduri, santuri, turnuri, bani, ostasi, ci numai de vointa puternica, de suflet neclintit, ca sa infranga toate uneltirile omenesti.”

Numai un singur lucru este infricosator: pacatul !

Numai un singur lucru este infricosator, numai de o singura tulburare trebuie sa ne temem: de pacat! Si n-am sa incetez sa spun mereu acest cuvant. Basme sunt toate celelalte, chiar de mi-ai vorbi de dusmanie, de ura, de viclenie, de calomnie, de ocara, de graire de rau, de confiscare de averi, de surghiun, de ascutitul sabiei, de un ocean de rele, de razboiul intregii lumi! Oricum ar fi acestea, sunt vremelnice si pieritoare; se petrec intr-un trup muritor si nu vatama deloc sufletul care privegheaza.”

Necazurile se fac pricina a mii de bunatati

„Nimic nu ne face atat de straluciti, atat de invidiati, nimic nu ne umple de mii si mii de bunatati, ca multimea incercarilor, ca primejdiile, ostenelile, tristetile, uneltirile necontenite de la cei care nu s-ar cuveni (sa le faca), daca le induram cu seninatate pe toate.”

Asa sunt necazurile! Pe cei care le indura in liniste si cu curaj, ii urca deasupra suferintelor, ii inalta de nu-i ating sagetile diavolului si-i invata sa dispretuiasca uneltirile. Ca si pomii care cresc la umbra sunt fara de putere si nu dau roada, pe cand cei care infrunta schimbarile aerului, care primesc loviturile vanturilor, arsita soarelui, sunt mai puternici, sunt plini de frunze si se rup de fructe.”

Sa multumesti mereu lui Dumnezeu pentru toate !

„Ai vazut maiestria lui Dumnezeu? Ai vazut intelepciunea Lui? Ai vazut minunea Lui? Ai vazut iubirea Lui de oameni si purtarea Lui de grija? Nu te tulbura, dar, nu te nelinisti, ci continua sa multumesti mereu lui Dumnezeu pentru toate, sa-L slavesti, sa-L rogi, sa-I ceri.

„De se napustesc asupra-ti mii de tulburari si mii de necazuri, de vin in fata ta furtuni, nimic sa nu te tulbure. Dumnezeu iese intru intampinarea noastra chiar cand totul ne duce la pieire.

„Dumnezeu poate sa scoale si pe cei cazuti, poate sa intoarca si pe cei rataciti, poate sa indrepte pe cei ce se poticnesc, poate sa scape de pacate pe cei se sunt plini de mii si mii de pacate, poate sa faca drepti, poate sa dea viata celor morti, poate sa faca mai stralucitoare pe cele daramate, poate sa innoiasca pe cele invechite. Daca aduce la existenta pe cele ce nu sunt, daca daruieste fiinta celor ce nicicand n-au fiintat, apoi cu mult mai mult va indrepta pe cele ce sunt si-au fost.”

Teodor Danalache
(citatele aprtin Sfantului Ioan Gura de Aur)

sursa: crestinortodox.ro

Gândul zilei

…Tot omul, fie bogat sau sarac, prost sau destept, cult sau nu, tanar sau batran, bolnav sau sanatos, daca Il iubeste si cauta pe Dumnezeu prin rugaciune cu toata inima, dornic in mod sincer de a afla adevarul cu credinta, cu umilinta, cu incredere si mai ales cu perseverenta, va vedea miracole in viata lui si ochii i se vor deschide pentru a vedea si a intelege sensul si rostul creatiei Lui si a intregei omeniri.

… Sa ne pastram inocenta, sa fugim de divertismentele lumii si de tot ceea ce ne indeparteaza de Dumnezeu. Sa-I vorbim Lui cu simplicitate, ca un copil catre Tatal Sau, incredintandu-I temerile si amaraciunile vietii noastre. Chiar cand parem parasiti de El, sa ne incredem totusi impotriva oricarei aparente, in grija ce ne-o poarta.

(Parintele Arsenie Boca)

Suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza

O sotie credincioasa se roaga indelung pentru un sot necredincios, iar acesta din urma nu da nici un semn de credinta; o mama se roaga cu lacrimi pentru un copil bolnav, iar boala nu inceteaza; un suflet bland rabda indelung mania si violenta altuia; un parinte se roaga din inima pentru copilul dependent de droguri sau alcool; un frate se roaga indelung pentru o sora care patimeste intre straini etc.

Oamenii credinciosi se roaga lui Dumnezeu avand nadejdea dobandirii celor dorite. Cu toate acestea, in rugaciunea domneasca, fiecare credincios se preda pe sine purtarii de grija a lui Dumnezeu, rostind cuvintele: „Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant” (Matei 6, 10).

Desi ne rugam pentru un anumit lucru, oricat de bun ar fi in sine, se cuvine sa o facem cu inima gatita atat spre a-l primi, cat si spre a nu-l primi, Dumnezeu fiind singurul in masura sa cunoasca ce anume ne este mai de folos spre mantuire. Suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza, deci, face parte din crucea personala de mantuire.

Suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza

Viata aceasta este trecere spre cea vesnica si ispasire a caderilor in pacat, deci nu poata fi lipsita de durere si pocainta. Nu este rau sa cerem mangaiere sau usurare, in orice fel de suferinta, insa acest lucru trebuie facut cu toata dispozitia de a ramane credinciosi si iubitori de Dumnezeu chiar si in cazul neschimbarii situatiei dorite sau a inaspririi acesteia. Dreptul Iov, a carui incredere in Dumnezeu se cuvine sa o dorim si noi, spune: „Daca am primit de la Dumnezeu cele bune, nu le vom primi, oare, si pe cele rele?” (Iov 2, 10).

Cele mai multe rugaciuni sunt ascultate si implinite de Dumnezeu, insa unele raman doar ascultate, fara a fi si implinite. Sa fim incredintati, insa, ca, atat implinirea, cat si neimplinirea rugaciunilor noastre, vine din aceeasi dragoste a lui Dumnezeu, care cunoaste cele inca nesavarsite de noi si calea cea mai sigura pe care ne putem mantui.

Crucea pe care un membru al familiei ne-o pune pe umeri, crucea bolilor cauzate de noi insine sau capatate in fel si chip, crucea saraciei si a oricaror lipsuri materiale etc sunt tot atatea cai de mantuire, fara de care multi dintre noi nu ne-am putea mantui. Aceeasi iubire necuprinsa a lui Dumnezeu se manifesta in moduri dintre cele mai diferite. Pe unul il cruta de suferinta, iar pe altul il biciuieste, insa pe toti ii iubeste, ii iarta si ii primeste inapoi cu aceeasi iubire statornica de Parinte.

Rugaciunile care nu ne sunt ascultate fac parte din crucea personala de mantuire. Deci, suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza, in mod paradoxal, trebuie sa ne bucure, caci este garantia faptului ca El vrea ca noi sa ne mantuim si sa petrecem vesnic in odihna Lui.

Acceptarea si imbratisarea unei suferinte, inainte sau dupa rugaciunea de a scapa de ea, este singura cale de a ne purta demn crucea personala de mantuire. Mantuitorul Iisus Hristos, cu putin mai inainte de a fi prins, judecat si rastignit, s-a rugat Tatalui, zicand: „Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti” (Matei 26, 39).

Iubind suferinta din viata noastra, Il iubim pe Dumnezeu, care ne poarta de grija intr-un mod tainic si greu de patruns cu mintea noastra. Cartind impotriva unei greutati, cartim, de fapt, impotriva iubirii cu care ne iubeste Dumnezeu. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel ne invata: „Fiul meu, nu dispretui certarea Domnului, nici nu te descuraja, cand esti mustrat de El. Caci, pe cine il iubeste, Domnul il cearta si biciuieste pe tot fiul pe care il primeste. Rabdati, spre inteleptire, Dumnezeu se poarta cu voi ca fata de fii. Caci, care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste?” (Evrei 12, 5-7).

Rugaciunea neimplinita a Sfantul Apostol Pavel

Chiar si sfintii s-au rugat lui Dumnezeu pentru lucruri care nu au fost implinite. Spre exemplu, Sfantul Apostol Pavel, care suferea de o boala de ochi, s-a rugat lui Dumnezeu de trei ori ca sa-l vindece, iar mai apoi a incetat, cunoscand ca boala aceea i-a fost data spre mantuire, iar nu spre pierdere.

El spune: „Pentru ca sa nu ma trufesc cu maretia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup (o boala de ochi), un inger al satanei, sa ma bata peste obraz, ca sa nu ma trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca sa-l indeparteze de la mine; si mi-a zis: „Iti este de ajuns harul Meu, caci puterea Mea se desavarseste in slabiciune.” Deci, foarte bucuros, ma voi lauda mai ales intru slabiciunile mele, ca sa locuiasca in mine puterea lui Hristos. De aceea ma bucur in slabiciuni, in defaimari, in nevoi, in prigoniri, in stramtorari pentru Hristos, caci, cand sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 7-10).

Sfantului Siluan: „Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?!”

Sfantul Siluan Athonitul s-a aflat si el in situatia de a cere lui Dumnezeu o usurare a deselor dureri de cap, insa a renuntat in scurt timp, dandu-si seama ca, daca Dumnezeu, care de atatea ori l-a ascultat indata, nu ii implineste cererea, aceasta nu ii este spre folos.

„Omul mandru nu vrea sa vietuiasca dupa voia lui Dumnezeu: ii place sa se conduca el insusi si nu intelege ca omul nu are destula minte ca sa se conduca pe sine insusi, fara Dumnezeu. Si eu, cand traiam in lume si nu cunosteam inca pe Domnul si Duhul Sau Cel Sfant, nu stiam cat de mult ne iubeste Domnul si ma incredeam in mintea mea proprie. Dar cand, prin Duhul Sfant, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu si de atunci primesc toate intristarile care vin asupra mea si zic: „Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?” Dar inainte nu puteam trai asa.

Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viata e mult mai usoara, pentru ca si atunci cand e in boala, in saracie si in prigoana, el gandeste asa: „Asa i-a placut lui Dumnezeu, iar eu trebuie sa indur aceasta pentru pacatele mele.”

Iata ca, de multi ani, bolesc de dureri de cap, greu de indurat, dar folositoare, pentru ca, prin boala, sufletul se smereste. Sufletul meu vrea fierbinte sa se roage si sa faca priveghere, dar boala ma impiedica, fiindca trupul bolnav are nevoie de liniste si odihna; si L-am rugat mult pe Domnul sa ma vindece, dar El nu m-a ascultat. Inseamna ca lucrul nu-mi este de folos.

Dar, iata ce s-a intamplat cu mine alta data, cand Domnul m-a ascultat degraba si m-a izbavit. Intr-o zi de praznic s-a dat la trapeza peste; si, mancand, am inghitit un os de peste, care a ramas prins in piept. Am chemat pe Sfantul Mare Mucenic Pantelimon, cerandu-i sa ma vindece, pentru ca nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Si, cand am spus: „Vindeca-ma”, am primit in suflet raspunsul: „Iesi din trapeza, respira adanc si osul va iesi cu sange.” Am facut asa: am iesit, am respirat adanc, am tusit si un os mare de peste a tasnit afara cu sange. Si am inteles ca daca Domnul nu ma vindeca de durerile mele de cap, inseamna ca e de folos pentru sufletul meu sa bolesc astfel.

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie sa se predea intru toate voii lui Dumnezeu si sa traiasca inaintea Lui in frica si in iubire: in iubire, pentru ca Domnul este Iubire; in frica, pentru ca trebuie sa ne temem sa nu intristam pe Dumnezeu prin vreun gand rau.”

Rugaciune de multumire pentru suferinta

„Doamne, iti multumesc pentru toate darurile Tale cele materiale, trupesti si sufletesti. Iti multumesc, Doamne, si pentru intristarile, durerile si lipsurile care au fost, care sunt si care vor mai fi. Al tau sunt, Doamne, si cu Tine vreau sa raman, in vecii vecilor. Amin”

Teodor Danalache

Despre contemplarea tainei/simbolului Crucii; ce putere cuprinde în ea în chip nevăzut în forma ei văzută; şi despre foarte marile taine ale Economiei lui Dumnezeu săvârşite în cei din vechime şi împlinirea lor în Hristos Domnul nostru, şi cum atotputernica cruce le cuprinde şi recapitulează pe toate.

1. Care e intelesul şi ce figură [typos] zugrăveşte icoana Crucii pentru noi, pe care o ţinem în mare cinste şi o venerăm bucuros cu o iubire şi o dorintă nesăturată, şi a cărei istorie e prăznuită şi repetată de întreaga creatie?

2. Cum anume sălăşluieşte în ea în chip tainic puterea dumnezeiască, cum anume obişnuieşte Dumnezeu să lucreze în fiecare generaţie ca să-şi arate caracterul minunat al puterii Sale, punându-Şi în chip înfricoşător cinstitul Său Nume pe lucrurile corporale, arătând in ele lumii lucruri minunate şi măreţe şi dând prin ele mari binefaceri omenirii, despre toate acestea vom vorbi pe cât e cu putintă în cuvinte simple cu referire la puterea slăvită şi veşnică care este în Cruce, pentru ca să se ştie că Dumnezeu e Cel ce lucrează şi săvârşeşte totul în toate, în cele de odinioară, în cele de mai apoi şi în veci.

3. Nu vrem să spunem că Puterea din Cruce e alta decât cea prin care au venit la existentă lumile, [Putere] veşnică şi fără de început care guvernează creatia tot timpul şi neintrerupt, în chip dumnezeiesc şi mai presus de intelegerea tuturor, potrivit voii Dumnezeirii Sale.

4. Dar atunci ce? Puterea nemărginită a lui Dumnezeu sălăşluieşte în Cruce aşa cum a sălăşluit în chip neinteles în Chivotul [Legii], venerat cu mare cinste şi frică de poporul [Israel], şi săvârşea prin el minuni şi semne înfricoşătoare în mijlocul celor ce nu se ruşinau să-l numească „dumnezeul” lor [cf. Nm 10, 35-36]; cu alte cuvinte din pricina cinstei vrednicului de cinste Nume al lui Dumnezeu priveau la Chivot cu spaimă, ca şi cum ar fi fost Însuşi Dumnezeu, şi el era cinstit cu acest nume nu numai de poporul [Israel], ci şi de semintiile străine care erau duşmanii lui, şi care spuneau: „Vai nouă, căci Dumnezeul poporului acesta a venit azi în tabără” [1 Rg 4, 7]. Or noi credem că aceeaşi putere care s-a sălăşluit oarecând în Chivot sălăşluieşte acum în închinata figură [typos] a Crucii, tinută la mare cinste de noi drept o cale nobilă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.

5. Căci ce oare era în Chivot în stare să-l facă atât de infricoşător şi-l umplea cu tot felul de puteri şi semne, afară de vasul cu mâna, de tablele Legii scrise de Moise şi de toiagul lui Moise care înflorise? Oare Moise şi poporul nu s-au inchinat înaintea Chivotului cu mare frică şi cutremur? Oare Isus, fiul lui Nun, n-a rămas întins cu fata la pământ în fata lui de dimineata până seara [Ios 7, 6]? Oare nu aici s-au arătat descoperirile înfricoşătoare ale lui Dumnezeu ca pentru a-i da cinstire, pentru că în el sălăşluia Slava [sekinta] lui Dumnezeu? Or Aceasta sălăşluieşte acum in Cruce; a lăsat Chivotul şi s-a sălăşluit tainic în Cruce.

6. Puterea acestei Slave, semnele şi minunile ei se arată în Cruce nu mai putin decât odinioară [in Chivot], ba chiar in aceasta ele sunt mult mai multe. Oare toate cele descrise în cartea Faptelor [Apostolilor 3, 1-10; 9, 40 etc.] ca săvârşite de mâinile Apostolilor nu sunt mult mai mari decât cele din vechime? Cine nu le primeşte pe acestea din urmă nu le va primi nici pe cele dinainte.

7. Prin puterea Crucii multi au îmblânzit fiare sălbatice, s-au arătat indrăzneti în fata focului, au umblat pe ape, au înviat morţi, au oprit molime, au făcut să tăşnească izvoare în pământ pustiu şi pietros, au pus hotar mărilor, au poruncit torentelor unor râuri vijelioase să curgă în urma lor, au întors inapoi curgerea apelor.

8. Dar ce mai vorbesc de acestea? Satan însuşi şi toată tirania lui se îngrozesc de semnul Crucii atunci când îl insemnăm împotriva lor. Şi ascultati un lucru încă mai mare decât toate acestea: cu toate semnele şi minunile săvârşite în prezenţa lor, slujirea [cultul Vechiului Testament] n-a putut dezrădăcina nici cel mai mic păcat; în timp ce în slujirea [cultul] Crucii păcatul a ajuns ca o pânză de păianjen de care atârnă o greutate şi care nu reuşeşte să se tină întinsă. Iar în fata morţii, care făcea atâta spaimă firii [omeneşti], ţin acum capetele sus chiar şi femeile şi copiii. Moartea care domneşte peste toate a ajuns acum uşoară nu numai pentru credincioşi, ci şi pentru păgâni; frica de ea s-a micşorat mult faţă de ce era înainte.

9. Inchinat fie Cel Care Si-a schimbat planul Său cu noi prin împăcarea pe care a făcut-o pentru noi [Rm 5, 10-11; 2 Co 5, 18-19]. Binecuvântat fie Cel ce a vrut acum să-Şi arate deschis iubirea veşnică pe care o are pentru creaţia Sa.

10. În faţa acelei lăzi de lemn în care se spunea că era Slava lui Dumnezeu, Moise şi tot poporul aduceau neîncetat o închinare plină de frică. Cum se face că în Lege Dumnezeu a spus poporului prin Moise: „Nu vă inchinaţi nici unui lucru făcut de mâini omeneşti, nici unui chip şi nici unei asemănări” [cf. Iş 20, 4-5], dar chivotul fusese făcut de mâinile dulgherilor, iar tablele fuseseră cioplite de mâinile lui Moise în munte şi fuseseră înscrise de degetele Lui [Iş 34, 4. 28]? Ele au ajuns prilej de osândă, pentru că li s-a dat nume de idoli, dar pentru că pe chivot fusese aşezat slăvitul şi cinstitul Nume al lui Dumnezeu, Puterea lui Dumnezeu s-a arătat în el în chip deschis şi prin ea poporul a primit ajutor şi scăpare şi ea a lucrat semne înfricoşătoare mai presus de fire.

11. Tot aşa stau lucrurile şi cu Crucea aici şi acum. Din clipa în care figura Crucii e întipărită pe un zid sau scândură, sau e modelată într-un fel oarecare din aur sau argint sau ceva asemănător, sau e cioplită din lemn, numaidecât ea e imbrăcată şi umplută de Puterea dumnezeiască care sălăşluia oarecând în Chivot şi devine loc al Slavei [sekinta] lui Dumnezeu mai mult chiar decât Chivotul.

12. Aşa cum slujirea [cultul] Noului Legământ e mai de cinste înaintea lui Dumnezeu decât cea a celui Vechi, aşa cum e o deosebire între Moise şi Hristos, aşa cum slujirea adusă de Iisus e mai bună decât cea adusă de Moise, şi aşa cum cinstea unui om e mai mare şi mai bună la creaţia lui decât cea a lucrurilor mute, tot aşa figura Crucii care există astăzi e mult mai de cinste din pricina cinstei Omului pe care Dumnezeirea l-a luat dintre noi ca să locuiască în El şi pentru că bunăvoirea lui Dumnezeu [Mc 1, 11], care sălăşluia în acest Om care s-a făcut templul [cf. In 2, 19] Ei[1] desăvârşit, se deosebeşte de bunăvoirea prefigurativă care era în lucrurile mute, în care era umbra celor ce aveau să vină în Hristos [cf. Evr 10,1].

13. Dacă lucrului făcut astfel i-am fi dat alt nume, am fi fost pedepsiţi dacă ne-am fi închinat lui asemenea celor din vechime care au schimbat închinarea lui Dumnezeu cu cea a idolilor. Dar acum noi îi dăm Numele Domnului în Care sălăşluieşte Dumnezeirea, despre Care s-a vorbit neîncetat în Vechiul Testament şi la Care cele douăsprezece seminţii ale lui Israel nădăjduiau să ajungă prin rugăciuni stăruitoare zi şi noapte [cf. FA 26, 7]. Toate acestea le inţelegem ori de câte ori privim această figură la vremea rugăciunii şi ne închinăm în ea chipului Omului care a fost răstignit pe ea, şi prin ea primim Puterea dumnezeiască şi ne învrednicim de ajutor, izbăvire şi bunătăti negrăite în această lume şi în cea viitoare; toate acestea prin Cruce.

14. Ori de câte ori intra [în Sfânta Sfintelor], arhiereul nu îndrăznea să-şi ridice ochii şi să cerceteze nici măcar lama de metal făcută din aur şi pusă peste chivot [Iş 25, 17. 21-22] şi in care se arăta deschis Puterea lui Dumnezeu[2], pentru că în ea sălăşluia înfricoşătoarea Slavă a Dumnezeirii şi vederea ei era mai grozavă şi mai de cinste decât a tuturor lucrurilor care făceau parte din această slujire.

15. Părinţii noştri ortodocşi spun că acea lamă de metal infăţişa în chip tainic/simbolic umanitatea Domnului[3]. Dacă deci prefigurarea era atât de înfricoşătoare, cu cât mai mult era împlinirea ei şi însuşi Arhetipul ale căruia sunt simbolurile şi tainele. Dar acolo, în slujirea veche, Pronia cerea asprime şi frică mare, aici însă cere blândeţe.

16. Fiindcă în vechime cine îndrăznea să fie nepăsător faţă de aceste taine/simboluri, prefigurări şi figuri era pedepsit pe loc, ca aceia pe care i-a ars focul cădelnitelor lor [Nm 16, 35]. Dar pentru că aici a fost revărsat un har fără măsură şi asprimea a fost înghiţită de blândeţe, de aici a intrat indrăzneala/familiaritatea şi s-a născut un fel de nepăsare; măcar că nu e o adevărată nepăsare — să nu fie! — ci mai degrabă de un prisos de indrăzneală/familiaritate, căci aceasta obişnuieşte să alunge teama datorită iubirii şi bunătăţii lui Dumnezeu [Tit 3, 5] care a venit peste noi în vremea de acum.

17. Pentru adevăraţii credincioşi nu e puţin lucru vederea Crucii fiindcă în ea se înţeleg că sunt cuprinse toate tainele/simbolurile. Ori de câte ori îşi ridică ochii să o privească e ca şi cum ar contempla faţa lui Hristos; de aceea sunt plini de evlavie faţă de ea, vederea ei e scumpă pentru ei şi-i umple de teamă şi de iubire. Şi pentru că sunt copii [ai lui Dumnezeu], au mai multă indrăzneală spre El, aşa cum obişnuiesc să aibă copiii faţă de părinţii lor pentru că sunt siguri de iubirea lor.

18. Ori de câte ori ne apropiem de Cruce e ca şi cum ne-am apropia de trupul lui Hristos; aşa simţim din pricina credinţei pe care o avem în El.

19. Prin apropierea de ea şi privirea noastră spre ea, mintea noastră călătoreşte tainic spre cer ca la o vedere care nu poate fi văzută, nici simţită; şi din pricina cinstirii umanităţii Domnului vederea noastră ascunsă e inghiţită de o contemplare a tainei credinţei.

20. De aceea nu ne ruşinăm să o numim Domn, Mântuitor şi chiar Dumnezeu, şi-i aducem rugăciunile noastre ca pe acelea datorate Creatorului.

21. Toate acestea credem că sunt ale Omului a cărui Cruce e cinstită de noi pentru Numele Lui şi din pricina Lui impreună cu toate cele atribuite Lui. Aşa cum nu şovăim să numim Dumnezeu, Creator şi Domn umanitatea Domnului, Care a fost om cu adevărat, ori să spunem că prin mâinile Lui s-au întocmit lumile şi au fost făcute toate [cf. Evr 11, 3]. Căci Cel ale Cui sunt toate aceste lucruri a vrut să locuiască în el dându-i slava Dumnezeirii Lui şi stăpânirea peste toate din pricina binefacerilor pe care creaţia avea să le primească prin el şi al căror început a fost Crucea. El a poruncit chiar şi ingerilor să i se inchine, precum spune fericitul Pavel: „Iar când aduce în lume pe Cel Intâi-Născut spune: «Să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu»” [Evr 1, 6]. I-a dat să fie închinat impreună cu El în chip indistinct printr-o singură şi aceeaşi închinare, deopotrivă pentru Omul care a devenit Domnul şi pentru Dumnezeire, chiar dacă firile îşi păstrează proprietăţile fără să fie însă vreo deosebire în cinstirea lor[4].

22. Căci credem că toate cele ale lui [Omului] au fost ridicate la [Cuvântul] Cel Care le-a primit pentru El Insuşi vrând să-l facă să se împărtăşească de cinstirea Lui. Şi toate acestea ni s-au făcut cunoscute în Cruce, iar prin acest lucru pe care necredincioşii îl socotesc vrednic de dispreţ [cf. 1 Co 1, 23], am primit cunoaşterea exactă a Creatorului.

23. In Hristos toate fiinţele raţionale, îngeri şi oameni deopotrivă, s-au învrednicit de iubirea Creatorului şi de iubirea întreolaltă pentru a aduce o singură mărturisire/laudă Unului Dumnezeu, Domnul a toate.

24. Căci Crucea e haina lui Hristos aşa cum umanitatea lui Hristos e haina Dumnezeirii ca o prefigurare pentru timpul de acum în aşteptarea clipei în care se va descoperi adevăratul Arhetip, şi atunci nu va mai fi nevoie de aşa ceva. Fiindcă Dumnezeirea locuieşte în umanitate în chip inseparabil fără sfârşit şi pe veci, adică nemărginit. De acea privim la Cruce ca la locul Slavei [sekinta] Celui Preaînalt, locaşul sfănt al Domnului, oceanul tainelor/simbolurilor Economiei lui Dumnezeu.

25. Icoana Crucii arată ochilor credinţei noastre taina/simbolul celor două Testamente, aşa cum s-a arătat mai sus la locul său. Mai mult: ea e pecetea Economiei Mântuitorului.

26. Ori de câte ori privim la Cruce în chip senin, cu mişcări lăuntrice strunite, se strânge şi stă înaintea ochilor noştri lăuntrici aducerea-aminte de întreaga Economie a Domnului.

27. „Cel în care locuieşte trupeşte plinătatea Dumnezeirii” [Col 1, 9] umblă ca un om obişnuit pe la porţile păcătoşilor, „dispreţuit şi cel din urmă dintre oameni, fără chip şi fără frumuseţe”, cum spune Isaia [53, 2-3].

28. O, minune! Creatorul imbrăcat în om intră în casele vameşilor şi desfrânatelor, iar când aceştia se intorc spre El prin lucrarea Lui, îi convinge prin invătătura Sa dându-le asigurarea împăcării cu ei şi pecetluind cuvântul adevărului prin mărturii adevărate care erau minunile şi semnele Lui. Şi aşa prin frumusetea vederii Lui lumea întreagă a fost atrasă de iubirea Lui spre unica mărturisire a lui Dumnezeu, Stăpânul a toate, şi aşa s-a semănat în fiecare cunoaşterea Unicului Creator.

29. Şi în cele din urmă toti care au primit invătătura Sa au fost intăriţi în nădejdea pe care El le-a dat-o prin pecetluirea cuvintelor Lui către ei cu propriul Său Sânge. Prin moartea şi învierea Lui i-a întărit pe cei Doisprezece pe care potrivit preştiinţei Lui îi alesese din tot neamul lui Adam spre această slujire. După care [Dumnezeu] L-a urcat la cer la El insuşi, în locul în care nici o fiintă creată nu pusese piciorul, dar unde prin lucrarea Sa a chemat toate fiintele raţionale, îngeri şi oameni, la acea fericită intrare, ca să se desfete în lumina dumnezeiască în care l-a îmbrăcat pe acest Om plin de toată sfinţenia şi Care e acum cu Dumnezeu într-o cinste şi strălucire negrăită.

30. Acestea sunt tainele/simbolurile pe care le poartă în ea figura Crucii, şi care e obârşia minunilor pe care Creatorul le săvârşeşte prin ea în intreaga lume. Aşa este închinată şi cinstită cu voioşie de noi, ea care a fost intipărită din veşnicie în cugetul Creatorului pentru ca prin figura ei să fie dată cunoaşterea Slavei Lui şi eliberarea pe care avea să o săvârşească prin ea pentru toti oamenii.

31. Binecuvântat fie Dumnezeu Care prin lucruri materiale ne apropie în chip tainic/simbolic de cunoaşterea Firii Sale nevăzute, semănând şi întipărind în gândirea noastră aducerea-aminte de purtarea Lui de grijă pentru noi în toate generatiile, legându-ne prin figurile văzute de iubirea pentru Fiinta Sa ascunsă.

32. Să se bucure inimile noastre de tainele credintei pe care le ţinem; să săltăm în Dumnezeu Care Se îngrijeşte atât de noi. Să intrăm prin contemplarea gândirii noastre în minunata Lui lucrare pentru noi. Să ne bucurăm de nădejdea pe care ne-a descoperit-o ca unor copii ai lui Hristos în taina Noului Legământ pe care am primit-o prin El.

33. Vrednic de închinare e Dumnezeu Care pentru mântuirea noastră a făcut totul în lume ca să ne apropie de El până când se va descoperi ce s-a pregătit acolo unde vom primi bunătătile cuvenite unor copii ai lui Dumnezeu.

34. Vrednică de închinare e taina/simbolul puterii Crucii care ne-a dat toate acestea şi prin ea ne-a învrednicit de cunoaşterea îngerilor, căci prin Puterea cuprinsă în ea au fost facute toate fiintele create văzute şi nevăzute.

35. Vrednică de orice laudă, slavă şi preamărire e Firea dumnezeiască care ne-a creat, care ne-a dat toate acestea şi ne va da şi altele; Ei fie închinarea, cinstea şi slava în veci. Amin.

 Sf Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici (partea -II- a) – [Cuvantul 11]


 

[1]– Terminologia antiohiană tipică hristologiei siro-orientale.

[2]– Cf. EVAGRIE Kephalaia Gnostika IV. 52: „Lama duhovnicească e adevărata cunoaştere a Sfintei Treimi”

[3]– Cf. NARSAI Omilia 57.

[4]-Formulare tipică pentru hristologia siro-orientală de tip antiohian.

Există o cruce a gândurilor!

„Există o cruce gândită; uneori gândurile păcătoase îl tulbură pe om; dar omul nu este vinovat de ele, dacă nu se învoieşte cu ele”. Stareţul dădea un exemplu: „O nevoitoare a fost vreme îndelungată asaltată de cugete necurate. Când, arătându-i-Se Domnul, le-a alungat de la dânsa, ea a strigat: «Unde ai fost până acum, o, dulcele meu Iisus?». Domnul a răspuns: «Am fost în inima ta». Ea însă a spus: «Cum s-a putut aşa ceva? Doar inima mea a fost plină de cugete necurate». Iar Domnul i-a spus: «Din aceasta vei înţelege că Eu am fost în inima ta, deoarece nu ai avut nici un fel de bunăvoinţă faţă de gândurile necurate, ci, mai mult, te-ai străduit să te izbăveşti de ele, dar neputând, ai suferit şi prin aceasta Mi-ai pregătit loc în inima ta»”.

Starețul Ambrozie de la Optina